[/vc_column_text][vc_column_text css=”.vc_custom_1527312594996{margin-bottom: 0px !important;}”]Cred ca a venit timpul sa ne punem intrebarea: ce este cultura? Intr-un dictionar undeva am gasit ca este „ansamblul de valori materiale si spirituale produse pe teritoriul Romaniei”. O definitie scrisa intr-un oarecare limbaj de lemn combinat cu aspecte mercantile: produse. Bine, unii ne-ar contrazice spunand: „Nu este asa!”, ar spune, sau „Sa nu exageram!”, ar continua.
Insa, cand este vorba de productie trebuie ca ne induce impresia ca undeva exista un negot. Astazi, Romania are cea mai mare valoare pe care o poate exporta: insasi valoarea. Si o face cu nemiluita, cu alte cuvinte externalizarea fortelor si locurilor de munca reprezinta exemplul cel mai concret in cazul de fata. Mai simplu spus, romanii pleaca in afara tarii pentru a le oferi altora serviciile lor. Cultura romana pleaca odata cu ei acolo, de asemenea. Printre cei care pleaca sunt si adevarati profesionisti care isi iubesc tara. Nu ar jefui-o precum fac altii dintre cei ca noi. Ar promova-o, ba chiar o fac acolo unde se duc. Aici raman cel mult mediocri, daca astfel continuam. Inca mai avem cultura si valori omenesti. In acest articol ne vom referi la valoarea omeneasca pe care o are Romania. Retineti, valoare omeneasca, nu romaneasca! Ne vom explica.
Este un strigat de ajutor atunci cand semnalam ceea ce nu functioneaza pe langa noi. Traim intr-o comunitate si intr-o unitate numita tara noastra, pentru cazul acesta, Romania. Mai tinem la ea? Sau vrem sa o schimbam cu alta? Pana acum am vazut ca mai mult distruge in loc sa inlocuim ceea ce dam la o parte cu altceva. Este un strigat si mai mare de ajutor atunci cand promovam valorile noastre. Exemplul aratat este strigatul de ajutor de o inteligenta superioara lansat in lume. Stim ca nu suntem singuri si de fiecare data ne facem auziti. Lansarea acestei culturi este vocatia noastra.
Strigatul de ajutor este un semnal de alarma al constiintei umane care ne spune ca o ignoram, ca o ascundem, ca o adormim. Copilul frumos din noi vrea sa se manifeste insa, nelasandu-l, se intristeaza, aidoma tristetii pe care o vedem pe figurile oricarui roman care traieste in marele oras. Odata cu aceasta suparare profunda care domina atmosfera sufleteasca si exterioara vin si toate celelalte fapte nenorocite dintr-un „ce mai conteaza?!” aparent etern, insa doar temporal si temporar adica recurent. Ignorand-o, nu o ascultam cand striga la noi. Dar in curand strigatul va fi atat de tare, atat de puternic ca nimeni nu-i va mai putea rezista crizei interioare.
Astfel ca, am defini cultura ca fiind un ansamblu de valori traite intr-o tara de catre oamenii care sunt acea tara. Iar cultura este data de catre manifestarea valorilor omenesti, nu romanesti. Bunatatea nu este valoare romaneasca, ci omeneasca. La fel si smerenia, rabdarea, ingaduinta, a fi intelegator, izvorand dintr-o pace interioara inerenta constiintei fiecaruia dintre noi, nu dintr-un ego sau altul. Orgoliul, invidia, frica, hotia, obraznicia, delasarea, lenea sau desfranarea nu nasc valori si cu atat mai putin culturi, ci constiinta umana. Intai suntem oameni (ceea ce se pare ca am uitat multi dintre noi) si apoi suntem romani.
Exista o constiinta de limba pe care o vorbim. Este o stare de constiinta profunda pe care o avem atunci cand vorbim limba materna. Orice fiinta umana a oricarei natiuni o are. Insa rau-voitorii globalisti de stanga ce abunda printre noi vor incerca intotdeauna sa o stalceasca deznationalizandu-ne. Iar aceasta deznationalizare in primul rand ca este un atac asupra vointei si liberului arbitru al omului, este si o violenta contra naturii. Ce s-a nascut din aceste deznationalizari facute in trecut? Oameni fara identitate si fara trecut. Pai cum asa? Simplu. Sa ne intrebam in felul urmator: ca oameni, cati dintre noi ne cunoastem genealogia in totalitate? Dar in cata proportie? Stim cine ne-au fost stramosii? Peste 90% din cazuri nu! Astfel ca avem nevoie sa-i redescoperim. Si asta vom face.
Este vocatia noastra de a ne dezgropa trecutul si de a ne cunoaste inaintasii. Dar avem de facut trei lucruri. Primul este sa fim oameni, iar al doilea sa ne cunoastem valorile culturale ale trecutului. Aceste valori, cum spuneam, apartin constiintei umane. Sa ne cunoastem, deci, constiinta umana a celor care am fost. Eminescu a fost o constiinta, Cosbuc, la fel, Iorga, Brancusi, Creanga, Brancoveanu, Miron Costin, Ion Neculce, asemenea. Si va mai spun, toti acestia s-au scolit in alte tari, au invatat limbi straine cu succes si cu iubire si respect fata de respectivele limbi, au tradus din alte limbi lucrari de seama etc., deci erau oameni, nu doar romani. Si toti voievozii, desi conducatori de neam si tara, au avut constiinta lor. Sa vedem, deci, beneficiile pe care ni le-au lasat. Acestea credem ca se rezuma intr-una singura: dainuirea. Fara ei azi nu mai eram. Ne revine aceeasi sarcina si noua: sa facem si noi la fel, sa ne exercitam constiinta. Acesta este al treilea pas.
Sa recapitulam! In primul rand, sa fim oameni. Iar pentru aceasta implica amintirea de noi insine. In al doilea rand, sa ne cunoastem (sau mai bine spus recunoastem) valorile trecutului (si nu sunt putine, avem cu duiumul). Iar in al treilea rand, sa ne manifestam constiinta omeneasca cu toate valorile care au fost, sa fie si sa mai fie. Asa vom dainui cand toti ceilalti aleg sa paleasca si sa se dezica! Asa sa ne ajute Dumnezeu!
Pace voua![/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]
Tinerii din ziua de astazi, mai ales in Romania, au nevoie de un pedagog real. Putini sunt aceia care mai intrunesc aceasta calitate, care pot fi considerati cu acest titlu de baza.
Daca in prezent avem putine exemple de acest fel, se cade, asadar, sa ne orientam privirea inspre trecut. Cum au fost cei dinaintea noastra? In ce fel se traia, nu numai pentru painea castigata zilnic, ci si pentru etica din toate activitatile de zi cu zi? Cum erau oamenii? In ce fel se purtau in societate si ce faceau? Ne preocupa aceste lucruri. Nazuim sa-i cunoastem dinnou, caci i-am lasat in urma.. in urma uitarii. Sa ne aducem aminte, asadar, de ei.
Simion Mehedinti, marele savant geograf si pedagog roman (1868 – 1962), avea sa fie un astfel de exemplu. In curand vom celebra 150 de ani de la nasterea sa, pe 19 octombrie. Cu acea ocazie poate vom scrie si un articol mai in amanunt despre domnia sa, despre scrierile sale, despre conferintele tinute in facultatile romanesti si nu numai. Dar in acest articol vom trata exemplul sau pedagogic.
Este cert ca in zilele noastre avem stringenta nevoie de educatie caci se duce pe apa sambetei, ca sa spunem asa, ceea ce numim educatia de stat. In perioada interbelica, dar si antebelica, insa, lucrurile nu stateau asa. Aveam cea mai puternica educatie si cei mai puternici oameni pedagogi care au inspirat o lume intreaga. Este suficient sa ne aducem aminte de Spiru Haret, Nicolae Iorga, Simion Mehedinti, Constantin Radulescu-Motru si altii, numele lor fiind cunoscut pana in Japonia, de exemplu. Aveam cea mai puternica scoala tehnica si cei mai de seama ingineri si tehnicieni politehnici. De asemenea, suntem primii care am pus bazele ciberneticii in lume. De la noi vine. Sa ne aducem aminte de Stefan Odobleja sau Henri Coanda. Si cu acestea incheiam aceasta amintire pentru a ne ocupa de Simion Mehedinti.
In acest articol introductiv il vom lasa pe Simion Mehedinti sa ne adreseze cateva cuvinte intelepte asupra educatiei, de baza atat pentru tineri cat si pentru parinti. Este necesar sa ne amintim de adevarata educatie si sa consideram rolurile fiecaruia atat in familie cat si in societate.
Pedagogia practicata de Simion Mehedinti se incadreaza intr-un concept pe care si l-a definit singur ca fiind „endopedagogie”. El trateaza procesul educativ in mod holistic, evidentiind, in cugetarea istorică a omenirii, trei tipuri de educatie:
IISUS – pedagogia umana – homo hominis frater;
MOISE – pedagogia barbara – homo hominis servus;
CAIN – pedagogia salbatica – homo hominis lupus.
Cunoscator al scolii romanesti, Simion Mehedinti va respinge, ca si Eminescu, imitatia modelelor trecatoare. El pledeaza pentru școala muncii, ale carei reguli metodice, sintetizate, ar putea fi formulate astfel: urmeaza firul traditiei; urmeaza canonul autoritatii; urmeaza imperativul activitatii creatoare.
Prezentam mai jos cateva extrase din exceptionala carte a lui Simion Mehedinti, intitulata „Alta crestere – Scoala muncii” (1919) dar si alte citate de-ale domniei sale, de baza pentru a intelege rolul educatiei in familie, in lume etc.
„Pentru o tara incercuita din toate partile de vecini neprielnici si impanata cu atatea elemente straine, nu e alta cale deschisa decat o grabnica mobilizare a tuturor energiilor, incepand cu cele rurale. Ca sa sprijinim orasele, trebuie sa ne intoarcem cu fata catre sate. Iata de ce, a da poporului nostru „Alta Crestere” e nu numai o chestie de pedagogie, ci o adevarata problema de stat.”
Despre aceste lucruri vorbea foarte clar si domnul doctor Calin Georgescu in interviul articol scris pe aceasta pagina. Domnia sa vorbeste despre marele sau proiect Apa, Hrana, Energie si despre faptul ca taranul roman joaca un rol crucial in viitorul atat al Romaniei cat si al Europei, in ceea ce priveste agricultura, care este ramura de baza a economiei. Fara agricultura nimeni pe suprafata acestei lumi nu poate trai. A ne orienta catre sate, cate micul producator de la tara este, deci, crucial, fundamental daca ne dorim macar a supravietui. Insa, intotdeauna Mama Natura ne ofera supraproductie, deci prosperitate.
De asemenea, institutionalizarea si gestionarea educatiei credem ca e necesar sa fie facuta de catre pedagogi, oameni care au mai predat la clasa, ca sa spunem asa, si nu de functionari administratori. Acestia sunt, in cele din urma, oameni de familie de succes. Educatia lor, care-si lasa amprenta in pedagogia invatamantului de la noi, se bazeaza pe educatia din familie, singura, de altfel, educatie reala. Celelalte sunt secundare, insa educatia familiala este de baza.
„In orice familie, cresterea este cu atat mai buna cu cat numarul copiilor e mai mare. Demonstrarea acestui fapt e usoara. Cand parintii au numai doi-trei copii, ii corcolesc, adica le dau o crestere rea. Copiii ajung stapanii casei si pot deveni chiar tiranii parintilor. Ei se socotesc din leagan un fel de rentieri. Si daca nu se aleg totdeauna poame rele, raman totusi ca niste minori in fata vietii. Atat dezvoltarea lor intelectuala, cat si cea morala sufera. Putem zice aforistic „copii putini – copii rai!“
Se intelege, formula asa prescurtata suna cam excesiv. Vom fi mai aproape de adevar, daca vom zice: Valoarea copiilor unei familii este in genere proportionala cu numarul lor. Dupa cum nu faci foc cu un singur taciune, fiindca flacara se inteteste cand pui mai multe bucati de lemn pe foc, tot asa si cresterea copiilor e lanceda, cand ai numai unul-doi; dimpotriva, ea este mai patrunsa de griji si de veghe, cand familia e mai numeroasa. Nici un copil nu e cocolosit, ci toti se indeamna la lucru stiind ca numai cei harnici sunt pretuiti si iubiti de parinti, iar cei lenesi si lasatori simt de timpuriu uratenia purtarii lor, chiar din vorbele fratilor si ale rudelor apropiate.
Multimea copiilor inseamna respectarea parintilor si asigurarea batranetii lor.”
Aici pot sa nu fiu de acord decat partial cu domnia sa tocmai si datorita faptului ca sunt singurul copil la parinti.
In ceea ce priveste numarul mare de copii in familie si faptul ca fiecare se sprijina unul pe celalalt, este adevarat. Evident exista si exceptii de la regula si sunt destul de des intalnite incat sa ne impacteze cazurile lor. Sunt copii unici la parinti care sunt excelenti, muncitori, talentati, cu deosebite reusite atat in scoala cat si in profesie, si copii cu multi frati-surori care sunt exact opusul celor care exemplifica Simion Mehedinti, adica lenesi, cel mult mediocri, cu multe probleme, care nu au rezultate exceptionale etc.
„Insasi valoarea parintilor este proportionala cu numarul copiilor. Nimic nu da mai multa unire si energie unei familii decat grija de copii si indeosebi de cei mici, care sunt cel mai curat izvor de afectiune omeneasca. (Cine nu se simte inviorat nici in fata copiilor, acela e o faptura dezmostenita. Iar cine nu se simte solidar cu altii, nici macar avand grija pentru viitorul tineretului, acela este lipsit tocmai de resortul cel mai adanc al speciei umane din care face parte).”
Caracterul unui om il putem vedea in felul in care se comporta cu copiii mici. Aici putem chiar vedea daca iubeste copiii, daca ii apreciaza, daca iubeste oamenii in general, daca poate sa traiasca impreuna cu ei, daca ii poate recunoaste ca fiinte umane, daca este chiar un om normal etc. Fara normalitate, omul este incapabil sa traiasca intr-un mediu, oricare ar fi acela. Copiii sunt repere pentru adulti, iar adultii sunt repere pentru copii. Este primul arhetip de autosustenabilitate reala in oricare din lumile acestui Univers. Il recunoastem astfel dupa intense meditatii asupra acestei chestiuni.
„Valoarea unui popor este proportionala cu numarul familiilor normale, adica a celor cu copii numerosi. Lucrul se intelege de la sine. Copii multi nu pot avea decat parintii sanatosi la suflet si la trup. Acolo, unde elanul vital e mai mare, unde hotararea de a munci e mai energica si mai constanta, familia e mai puternica, iar taria ei se manifesta in faptul concret ca patura tanara a societatii este mai numeroasa decat cea matura sau imbatranita.”
Cu acest citat ne vine in minte faptul ca nivelul de sanatate al omului se mai vede si in nivelul de procreare. Daca este capabil, potent sau fertila, ca fiinta umana se observa in numarul copiilor generati, iar acest lucru combate pericolul de extinctie al unui popor. Inversul inseamna capacitatea infima, chiar nula, de a procrea. Normalitatea psihologica este reflectata in normalitatea fizica. Acolo unde exista putreziciune intrinseca, exista si putreziciune exterioara. Iar aceasta nu creeaza nimic, ci distruge. Rezultatul se vede in rata mai crescuta a mortalitatii decat a natalitatii.
Chestiunea de mai sus este statistica, insa mai omeneste vorbind, familiile sanatoase sunt familiile cu multi copii.
„Asadar, a instrui – si mai ales a educa – inseamna a integra pe copil in neamul din care face parte. S-au spulberat definitiv iluziile pedagogilor rationalisti, care construiau o pedagogie a priori, cum construisera si un „Contract Social” din speculatii asupra unei omeniri abstracte, care nu exista decat in imaginatia capetelor stapanite de visuri. Individul e picatura care trece cu valul fiecarei generatii; natiunea e raul care curge intr-o albie de mii de ani, largind-o si adancind-o pe incetul […]. Prin urmare, cine vrea sa se apropie de pedagogie numai pe poteca psihologiei, a pedagogiei, a sociologiei si a altor discipline de caracter general, fara sa treaca prin etnografie, acela ar face intocmai ca aviatorul care ar vrea sa zboare, tinand seama numai de reteaua geometrica a meridianelor si a paralelelor, adica niste ideale, fara sa observe lanturile de munti, vaile, sesurile, insulele, fluviile, lacurile, marile, oceanele si mai ales ,,atmosfera“, in care pluteste (impreuna cu aburii, norii, frigul, curentii si o sumedenie de imprejurari, care il pot duce chiar la catastrofe). Un astfel de aviator teoretic n-ar sti nici de unde pleaca, nici unde se poate cobori fara accident.”
Adeptii materialisti ai Scolii de la Frankfurt, neoliberalisti si neomarxisti, cum ii eticheteaza si se autocatalogheaza in societate, considera ca familia este un construct mental, insa esueaza in a explica ce inseamna pentru ei termenul de construct mental. Simion Mehedinti a intuit foarte bine acest lucru in perioada interbelica, pentru ca mai apoi sa explice ca familia nu este acelasi lucru cu societatea, chiar daca societatea este individul. Familia inseamna unitate in diversitate si diversitate in unitate. Adica, diversii membri ai familiei compun familia, cum diversele organe, ligamente, tesuturi si celule compun organismul. Biologia, asadar, nu este un construct mental, chiar daca acesti adepti materialisti considera acest lucru. Sunt repercusiuni si consecinte atunci cand modificam in mod inconstient chiar si o parte din ceea ce compune acest organism, uneori fatale. Insa, aceste afirmatii pot doar sa destrame aceasta structura mentala pe care ei nu o cunosc nici pe departe, pentru ca nu se cunosc pe sine. Doctrina dialecticii materialiste este un amestec putred, incomplet si in mare parte fals de alte doctrine false, tot materialiste si ele (a se studia Feuerbach, Bachofen, Comte, Rosenberg etc.).
Iata ca Simion Mehedinti devine din nou geograful, sau mai bine spus ghidul geografic al oamenilor, nu numai al nostru, al romanilor, pe harta a ceea ce numim viata.
„Luati seama, mame si sotii! Pe cat de mare e menirea voastra, pe atat de mare trebuie sa fie grija de copiii vostri, chiar din clipa dintai a pregatirilor spre viata… De la voi porneste binele si raul.”
Dupa cum spuneam, educatia incepe in familie.
„Om mare nu poate fi decat acela care, pe langa puterea de creatie, mai are si destula omenie, pentru ca viata lui sa ramana de pilda urmasilor.”
Exemplul unui om se poate verifica in fapte. Astfel ca practica ceea ce predica, iar cel care nu, se poate verifica atunci cand o ia pe aratura cu explicatiile, injectand in discursul sau cel putin o inadvertenta, un neadevar, un fals. Cel care practica isi masoara cuvintele, asemenea si faptele.
Scoala muncii era pentru Simion Mehedinti adevarata scoala unde se invata prin practica. Cei care practica profesia lor, si nu o indeplinesc doar pentru traiul zilnic, pentru solda cu care sunt platiti lunar si atat, sunt cei care fac o vocatie din aceasta. Aceasta este chemarea lor si ei fac chemare catre profesie, iar profesia inseamna a fi profesional, in cele din urma etic. Cand esti profesional, esti etic in tot ceea ce faci si iti construiesti un centru de gravitatie in propria-ti constiinta putin cate putin. Astfel ca nu te mai abati de la drum. Vocatia practicata in fiecare zi este exercitiu pentru statornicie reala. Avem nevoie de mai multi tineri cu vocatie caci avem foarte putini in aceasta tara.
„Pedagogia celui care musuluieste mereu prin carti, fara sa aiba intuitia vie a sufletului popular, aceea nu poate fi decat un lucru searbad, prin urmare nefolositor sau chiar de-a dreptul vatamator. Vrand sau nevrand, un astfel de pedagog fara personalitate se va lipi de tipicul pedagogiei conventionale, care imbraca pe toti copiii, din toate tarile, cu aceeasi haina, fara sa tina seama daca le e cald ori frig, daca se potriveste ori nu cu masura trupului lor.
De unde urmeaza ca cea mai grea si mai gingasa sarcina a unui stat este alegerea si pregatirea celor chemati a indruma cresterea tineretului, incepand cu alegerea invatatorului unei catune si sfarsind cu oamenii intr-adevar reprezentativi, care trebuie sa conduca cele mai inalte institutii de educatie.”
Aceste cuvinte sunt scrise pentru a diferentia intre dreapta credinta si lucrare, si credinta stramba, falsa lucrare, ce nu are baza in legile naturale si in legile sufletesti umane, fiintiale. Cu alte cuvinte credinta lor si credinta noastra. Acolo unde este credinta este atat predica dar si faptica. Credinta fara fapte este searbada, asa cum sesiza si Simion Mehedinti. Avem nevoie sa diferentiem intre cele doua pentru ca in aceasta lume a dualitatii ambele convietuiesc, prima pentru a construi, iar cealalta pentru a distruge. Iar in final:[/vc_column_text]
„Acum o suta si ceva de ani, dupa ce cazusera in amara stramtoare din partea strainilor, danezii si-au inviorat sufletul, citind si recitind vechile lor Saga. Tot astfel si noi, in cantece si proverbe, in colinde si basme, in cronici si legendele nationale, vom afla nu numai alinarea amaraciunilor prin care am trecut si trecem, dar si intarirea credintei in viitor.”
Cand nu mai ai la ce sa te raportezi, dupa ce ai distrus tot, te vei intoarce tot la ceea ce este etern si nemuritor, la arhetipurile din basme, legende, scripturi, povete, proverbe, la tot ceea ce inseamna traditie sacra si omeneasca. Acelea nu mor, iar daca da, renasc din propria cenusa pentru ca sufletul lor nu moare.
Arhetipul din acestea nu este o fantezie, asadar nu este un construct mental, ci un model de succes, un model de urmat. Este un model de sustenabilitate, durabilitate, asadar dainuire in timp sau asupra timpului, caci il guverneaza asa cum Eternitatea a guvernat, guverneaza si va guverna mereu Timpul, model de vesnicie, un model care nu moare ci traieste imutabil prin Fiinta sa in Univers. Aceasta este si mostenirea noastra.
Asadar, consideram ca a venit timpul sa ne intoarcem la arhetipuri eterne, la modelele care nu au putut fi distruse de catre timpul erodant al epocilor intelectuale si sa construim in baza lor. Asa sa ne ajute Dumnezeu!
[vc_section][vc_row][vc_column][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Marea Unire nu inseamna inceputul Romaniei, ci afirmarea Romaniei” font_container=”tag:h3|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/05/unindetransilvaniaarumana1918.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/05/unindetransilvaniaarumana1918.jpg” frame_style=”border_shadow” desc=”Episcopul Iuliu Hossu da citire Rezolutiei de la Alba Iulia” align=”center” animation=”fade-in”][vc_column_text css=”.vc_custom_1526323138983{margin-bottom: 0px !important;}”]Exista o credinta printre unii dintre romani, sau vorbitori de limba romana, ca Romania dateaza de 100 de ani, exact de la Marea Unire de la Alba-Iulia. Acest lucru este fals! O unire a principatelor romanesti nu inseamna fondarea respectivei tari ci doar atestarea sa documentara. Insa, tara respectiva dateaza de mii de ani, iar documentele, locuitorii, traditiile si vesmintele lor arata continuitate pe aceste meleaguri. Dar sa vedem si textul integral al Rezolutiunii Adunarii Nationale de la Alba-Iulia ca sa intelegem mai bine:
Rezolutiunea Adunarii Nationale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie-1 Decembrie 1918.
I. Adunarea Nationala a tuturor Romanilor din Transilvania, Banat si Tara Ungureasca, adunati prin reprezentantii lor indreptatiti la Alba-Iulia in ziua de 18 Noiembrie-1 Decembrie 1918, decreteaza unirea acelor romani si a tuturor teritoriilor locuite de dansii cu Romania. Adunarea Nationala proclama indeosebi dreptul inalienabil al natiunii romane la intreg Banatul cuprins intre raurile Mures, Tisa si Dunare.
II. Adunarea Nationala rezerva teritoriilor sus indicate autonomie provizorie pana la intrunirea Constituantei aleasa pe baza votului universal.
III. In legatura cu aceasta, ca principii fundamentale la alcatuirea noului Stat Roman, Adunarea Nationala proclama urmatoarele:
Deplina libertate nationala pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra si judeca in limba sa proprie prin indivizi din sanul sau si fiecare popor va primi drept de reprezentare in corpurile legiuitoare si la guvernarea tarii in proportie cu numarul indivizilor ce-l alcatuiesc.
Egala indreptatire si deplina libertate autonoma confesionala pentru toate confesiunile din Stat.
Infaptuirea desavarsita a unui regim curat democratic pe toate taramurile vietii publice. Votul obstesc, direct, egal, secret, pe comune, in mod proportional, pentru ambele sexe, in varsta de 21 de ani la reprezentarea in comune, judete ori parlament.
Desavarsita libertate de presa, asociere si intrunire, libera propaganda a tuturor gandurilor omenesti.
Reforma agrara radicala. Se va face conscrierea tuturor proprietatilor, in special a proprietatilor mari. In baza acestei conscrieri, desfiintand fidei-comisele si in temeiul dreptului de a micsora dupa trebuinta latifundiile, i se va face posibil taranului sa-si creeze o proprietate (arator, pasune, padure) cel putin atat cat sa poata munci el si familia lui. Principiul conducator al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelarii sociale, pe de alta parte, potentarea productiunii.
Muncitorimei industriale i se asigura aceleasi drepturi si avantagii, care sunt legiferate in cele mai avansate state industriale din Apus.
IV. Adunarea Nationala da expresie dorintei sale, ca congresul de pace sa infaptuiasca comuniunea natiunilor libere in asa chip, ca dreptatea si libertatea sa fie asigurate pentru toate natiunile mari si mici, deopotriva, iar in viitor sa se elimine razboiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internationale.
V. Romanii adunati in aceasta Adunare Nationala saluta pe fratii lor din Bucovina, scapati din jugul Monarhiei austro-ungare si uniti cu tara mama Romania.
VI. Adunarea Nationala saluta cu iubire si entuziasm liberarea natiunilor subjugate pana aici in Monarhia austro-ungara, anume natiunile: cehoslovaca, austro-germana, iugoslava, polona si ruteana si hotaraste ca acest salut al sau sa se aduca la cunostinta tuturor acelor natiuni.
VII. Adunarea Nationala cu smerenie se inchina inaintea memoriei acelor bravi romani, care in acest razboi si-au varsat sangele pentru infaptuirea idealului nostru murind pentru libertatea si unitatea natiunii romane.
VIII. Adunarea Nationala da expresiune multumirei si admiratiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin stralucitele lupte purtate cu cerbicie impotriva unui dusman pregatit de multe decenii pentru razboi au scapat civilizatiunea de ghiarele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor natiunei romane din Transilvania, Banat si Tara Ungureasca, Adunarea Nationala hotaraste instituirea unui Mare Sfat National Roman, care va avea toata indreptatirea sa reprezinte natiunea romana oricand si pretutindeni fata de toate natiunile lumii si sa ia toate dispozitiunile pe care le va afla necesare in interesul natiunii.[/vc_column_text][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/05/alba_iulia_resolution.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/05/alba_iulia_resolution.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][vc_column_text css=”.vc_custom_1526322739256{margin-bottom: 0px !important;}”]Mai precizam si faptul ca acest document este printre ultimele care atesta existenta Romaniei ca tara. Alte documente mai recente, in special cele din 1947 sau 1990, nu atesta acest lucru, iar ceea ce precizeaza este pur fictiv, neavand existenta reala, ca sa spunem asa.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]
[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/05/646×404.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/05/646×404.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Prof. Dr. Iamandescu despre muzica baroca si muzicoterapie” font_container=”tag:h3|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1526042455844{margin-bottom: 0px !important;}”]Preferinta pentru muzica de calitate nu tine cont doar de educatie, ci mai ales de inteligenta, iar ascultarea muzicii are aproape numai efecte benefice. Profesorul Iamandescu a realizat primele studii de muzicoterapie din Romania, in cadrul catedrei de Psihologie Medicala si Psihosomatica a UMF „Carol Davila” din Bucuresti.
Este adevarat ca muzica ne poate face sa simtim mai putin durerea?
Muzica joaca un rol mult mai important decat am putea crede. In Antichitate se mergea chiar pana la folosirea flautului in dreptul zonei afectate de lumbago. Dincolo de asta, muzica si-a dovedit posibilitati terapeutice in plan psihologic si somatic. De exemplu, efectul antalgic, de combatere a durerii, a fost evidentiat intr-un mod spectaculos la femeile care faceau chiuretaj uterin. Cele care au ascultat numai muzica au simtit mai putin durerea decat cele care au luat calmante. Muzica se utilizeaza foarte mult in ginecologie, acum si in chirurgie.
Ati studiat efectele muzicii asupra organismului si ati scris un tratat de muzicoterapie in acest sens.
Am scris primul tratat de muzicoterapie receptiva, iar peste o saptamana-doua va aparea o noua editie a acestui tratat, care a fost imbunatatit prin contributia a noua personalitati din domeniul muzicoterapiei internationale. Aceste personalitati m-au ajutat sa largesc cadrul acestei abordari si sa incerc sa introduc muzicoterapia la noi in tara ca specialitate muzicala, lucru care este pe cale sa se realizeze si cu ajutorul cadrelor didactice de la Universitatea de Muzica din Bucuresti si al mai multor psihologi. Numai ca este un domeniu foarte pretentios, care cere cel putin trei ani de formare si acum este o tatonare in aceasta directie. Cartea despre care va vorbesc se adreseaza in primul rand melomanilor.
Este eficienta orice melodie care ne place sau gusturile se discuta?
Orice muzica este eficienta, in mod sigur, dar s-a dovedit ca piesele din repertoriul clasic si romantic activeaza cel mai mult creierul. Chiar daca exista asa-numita muzica preferata (unul vrea romante, altul vrea rock), exista tomografia cu emisie de pozitroni care arata cum muzica lui Mozart activeaza 99%-100% din scoarta cerebrala. Si, in general, muzica simfonica si de camera activeaza creierul in proportie de 90%, spre deosebire de muzica usoara sau tangoul, de exemplu, care activeaza creierul in proportie de 50%. Mai mult, nici o muzica nu poate depasi pragul pe care il atinge muzica baroca, de exemplu, ale carei unde sonore au frecvente care se inscriu in zona de activare optima a activitatii cerebrale. Daca ascultam muzica baroca, neuronii capata un ritm de activitate ciclica intre 8 si 12 cicli pe secunda, ceea ce se intampla numai in cazul geniilor! Numai ca geniile il au permanent, in vreme ce omul care asculta muzica il are doar cat asculta muzica, dar este suficient, pentru ca imbunatateste memoria.
Inseamna ca ar trebui sa ascultam muzica in timp ce invatam?
Da, muzica in stil baroc in special, adica Bach, Telemann, Handel. O doctoranda a mea, psihologul Liliana Neagu, a dovedit ca persoanele care invata folosind acest fundal sonor obtin performante cu 40% mai mari la testele de memorie. Poate ca mai tarziu se va putea ca in salile de clasa sa se puna muzica in surdina ca fundal sonor, care sa nu distraga atentia, dar care sa favorizeze memoria.
In afara de stimularea memoriei, ce alte efecte mai are muzica? Si ce tipuri de muzica clasica sunt cele mai indicate?
Muzica baroca are efecte foarte bune, slava Domnului, si pentru relaxare, si pentru terapie, dar aici, sigur, ii putem include si pe Mozart, pe Beethoven, pe Wagner. De asemenea, efectul antalgic este mare si la muzica preferata. In studiile mele, am pus muzica pe care a vrut-o fiecare, chiar si muzica populara gen „Uhai, bade”. Si aceasta a avut efect antalgic. Dar am pus si muzica clasica si aceasta a avut mai mult succes! Stiu acest lucru pentru ca am avut un aparat care te ciupea si provoca durere, iar intensitatea senzatiei era inregistrata, aparatul spunea cat te doare. Eu va pot spune ca am avut Zona Zoster, cu dureri mari localizate la ureche, am crezut ca am otita. Am ascultat la casti „Amurgul zeilor” de Wagner – sase ore, de la ora doua la opt dimineata. Ma mai durea foarte putin cand am ajuns la medicul ORL-ist.
In alta ordine de idei, o cercetare recenta a colectivului nostru a demonstrat o scadere considerabila a glicemiei pe fondul auditiei muzicii clasice. Toate aceste cercetari nu au alt rol decat sa convinga marele public, dar si lumea medicala, de valoarea muzicoterapiei si sa pregateasca atmosfera in tara noastra pentru introducerea muzicoterapiei ca specialitate complexa, pe care trebuie sa o practice fie un muzicolog cu pregatire de psihologie, fie un psiholog cu educatie medicala, fie un medic care sa aiba o cultura muzicala deosebita si notiuni de psihologie.
Se spune ca plantele cresc mai bine, ca vacutele dau mai mult lapte pe muzica de Mozart. Este adevarat?
Da. Si nu numai Mozart, muzica clasica, muzica armonioasa. Pe de alta parte, ascultand un discurs al lui Hitler, plantele s-au chircit, s-au ofilit.
Difera impactul pe care il are muzica asupra noastra daca o ascultam in cadrul unui concert la Ateneu, de exemplu, sau acasa, la casti?
La un concert, efectul este maxim, deoarece sunt trei factori implicati: in primul rand, concentrarea este mult mai buna, te duci la concert ca sa asculti muzica. Pe de alta parte, este vorba de actiunea sunetelor asupra corpului, intregul corp este invaluit de aceste efluvii sonore la modul direct. Si apoi, conteaza caracterul emotiei colective. Este vorba de fenomenul de contagiune emotionala care potenteaza trairile. Si caracterul de eveniment pe care il are participarea la un concert este important.
Sunt artistii, in general, si persoanele care canta, in special, mai sanatosi, mai fericiti sau mai putin stresati decat ceilalti?
Aici este vorba despre muzicoterapia activa pe care eu nu am analizat-o, deoarece este mult mai putin la indemana oricui sa cante in casa, sa cante la un instrument chiar, poate cel mult sa cante intr-un cor. Nu sunt studii foarte exacte in acest sens, inca nu avem o statistica si in stiinta nu poti sa mergi numai pe impresii. Dar se pare ca muzicienii traiesc mai mult – cu unele exceptii regretabile, desigur. Uitati-va la marii zei, Herbert von Karajan, Arthur Rubinstein, la 94 de ani canta la pian, Pablo Casals. Muzica stimuleaza imunitatea, iar cine are o imunitate mai buna traieste mai mult. Cel putin din punctul acesta de vedere se poate spera. Dar ascultand muzica, efectele sunt cu siguranta benefice.
Sa revenim la gusturile muzicale.
Vreau sa retineti un lucru. Nu exista obstacol pentru a beneficia de efectele muzicii asa-zise grele. Nu este valabila ideea ca-ti trebuie neaparat o educatie muzicala. O educatie muzicala favorizeaza un contact mai usor cu aceasta muzica, dar oamenii care sunt foarte inteligenti apreciaza un astfel de gen indiferent de cultura lor muzicala. Dovada stau notele pe care ei le dau pieselor din repertoriul simfonic si de camera. Cele mai noi cercetari pe care le-am facut pe plan international sunt in domeniul muzico-diagnosticului, este un concept prin care reusesc sa imbogatesc examenul psihologic prin felul in care bolnavul descrie, pe baza impresiilor personale, ce ii sugereaza muzica pe care o asculta, fara sa stie cine este compozitorul sau cum se numeste piesa. O sa va dau un exemplu: o femeie de serviciu, cand a ascultat un fragment de Wagner, „Calatoria lui Siegfried pe Rin”, o muzica accesibila, frumoasa, a fost extrem de impresionata si a descris exact ce a vrut sa spuna Wagner, dar intr-o forma modificata, adaptata secolului: si-a amintit de o calatorie a ei nu cu luntrea, ci cu autobuzul, in care vedea locuri frumoase. I-am spus ca are un nivel de inteligenta ridicat si mi-a zis ca a fost buna la carte, dar n-a putut sa continue, insa copilul ei este olimpic! Deci avea gena aceasta, dar nu s-a putut realiza.
”Muzica lui Mozart activeaza aproape 100% din scoarta cerebrala.”
Ritmul trezeste instinctele, melodia emotiile, iar armonia inteligenta.
Ce le transmiteti tinerilor care asculta muzica „suparata”, zgomotoasa?
Sa nu abandoneze o astfel de muzica, dar sa nu devina prizonierii ei, sa incerce si altceva. Sa o asculte la petreceri, mai ales muzica usoara de buna calitate, muzica de film. Si mai ales, sa cante ei insisi, intr-un cor, la un instrument. Ii dezvolta mult. Anihileaza efectul stresului si le finiseaza personalitatea. Ii face mai complecsi.
Dar manele?
Manelele, daca vreti, sunt foarte bune pentru exacerbarea instinctelor. Si am spus tot. Dar exacerbeaza si instinctul de agresivitate, nu doar pe cel sexual, care e bun. Muzica manelelor activeaza toate organele si aparatele „de la buric in jos”, ca sa zic asa, in timp ce muzica clasica – „de la buric in sus”.
De ce se intampla asa?
Manelele inseamna in primul rand ritm, iar ritmul stimuleaza instinctele. Melodia stimuleaza afectivitatea, emotiile, le rafineaza, iar armonia sonoritatilor, orchestratia stimuleaza inteligenta. „Bolero”-ul lui Ravel, dupa parerea mea, este exemplul de muzica completa: are un ritm obsedant, este melodic si are o orchestratie care creste progresiv. Acesta este exemplul de muzica in care gasesti toate cele trei trasaturi.
Risca sa devina oarecum „autisti” cei care asculta muzica la casti in mijloacele de transport si in toate momentele in care vor sa evadeze?
Nu inseamna ca muzica ii face autisti, ci ca aceia care au aceasta inclinatie spre introversie se izoleaza cu ajutorul muzicii. Unii evadeaza si pe calculator. Si eu zic ca in lumea muzicii e mai bine decat in cea a calculatorului. Iar muzica poate fi un ecran foarte folositor pentru studiu, dupa cum spuneam. Revenind insa la casti, atentie la riscul hipoacuziei! In Germania, o treime din tineri sunt hipoacuzici, iar Germania nu este o tara din lumea a treia, ca noi.
Aveti un compozitor preferat?
imi place foarte mult Haydn. Mi se pare un rezervor de optimism extraordinar, o baterie care te incarca. Preferintele acestea sunt insa si in functie de starea de spirit si de activitatea pe care o faci. Sigur, si Mozart, si Bach, si Wagner. Beethoven ramane insa Beethoven. Reprezinta omul cu toate dimensiunile lui, cu toate calitatile si cu toate defectele lui. Pe langa el, toti ceilalti sunt ingeri. Iar Bach este… cum sa zic. Bach este infinitul.
„O educatie muzicala favorizeaza un contact mai usor cu muzica grea, dar oamenii care sunt foarte inteligenti apreciaza acest gen indiferent de cultura lor muzicala.”
„Manelele exacerbeaza instinctele. Activeaza toate organele si aparatele «de la buric in jos», ca sa zic asa, in timp ce muzica cealalta actioneaza «de la buric in sus».”
Una din doua
– Instrument sau voce? Ce preferati sa ascultati?
– Instrument. Dar si opera sau liedul.
– Muzica clasica sau ambientala? Care ne relaxeaza mai bine?
– Muzica clasica (pe cei inteligenti!).
– Concert in sala sau la casti?
– Ambele, cu preferinta pentru concertul in sala.
– Beethoven sau Mozart? Care compozitor ne ajuta sa ne concentram mai bine?
– Bach (rade). Poate si Mozart.
Sursa: Ceasca de Cultura.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/05/646x404.jpg404646Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2018-05-11 14:34:412018-05-11 14:40:56Prof. Dr. Iamandescu despre muzica baroca si muzicoterapie
Bunii mei prieteni, in curand se vor implini 100 de ani de la moartea marelui om al literelor, George Cosbuc, pe 9 mai 1918. Marturisesc ca, impreuna cu Mihai Eminescu, George Toparceanu, Vasile Alecsandri si Octavian Goga, George Cosbuc este unul dintre preferatii mei. Doua poezii de-ale dansului m-au impactat cand eram copil, ca sa nu spun ca m-au tulburat. Acestea au fost Trei, Doamne, si toti trei! si Noi vrem pamant.
Cine le cunoaste pe acestea doua stie foarte bine despre ce vorbesc. George Cosbuc a fost, si inca mai este prin lucrarile pe care ni le-a lasat mostenire, un scriitor foarte impactant emotional, foarte puternic in ceea ce a scris, netemandu-se de a descrie unele trairi emotionale destul de puternice, cu o amprenta energetica bine cristalizata, as putea sa spun. Si totusi, este un om simplu, ca de la tara, iar lucrarile sale graviteaza in jurul vietii satului. Face parte din categoria poetilor nostri clasici.
Le-a scris cu un talent aparte, special pentru mesajele transmise. O alta poezie impactanta, in stilul lui Trei, Doamne, si toti trei! este si poezia Mama. Este oarecum opusa anterior mentionatei, in care este vorba de un tata care-si pierde cei trei fii in razboiul de independenta, iar in poezia Mama este vorba de pierderea unei mame a fiului sau George, din acelasi motiv. Aceasta si cea din urma poarta motivul gandului mortii, intotdeauna inspaimantator pentru cel ce nu vegheaza. George mai apare si in Trei, Doamne, si toti trei!, dar impreuna cu ceilalti doi frati ai sai, in opozitie cu cele doua surori ale sale din Mama. Interesant ceea ce am remarcat.
Intotdeauna poeziile sale au fost in relatie cu trairile sale cele mai profunde, atat in legatura cu chemarile sale launtrice cat si in relatie cu fiintele dragi din viata sa. Cele trei poeme pe care le mentionam sunt repere pentru viata sa de familie dar si in relatie cu neamul romanesc si dramale traite pe aceste meleaguri carpatine.
Coșbuc tânăr
Viata la sat, la tara, pentru Cosbuc, asa cum a fost descrisa in poemele sale, este o viata de simplitate traita alaturi de natura, de linistea rurala insa tulburata de napraznica istorie si de imperiile ce cautau mereu sa ne cotropeasca. Dar pentru ce? Pentru resurse? Pentru pamant? Insa si Noi vrem pamant! nu numai ei. In plus, noi suntem vesnic profund recunoscatori pamantului pentru viata bogata si invataturile pe care ni le-a adus.
Dar sa stiti ca Romania Eterna, imi permit astfel sa scriu capitalizat, o gasim la sat, nu la oras. Desi orasul este o cetate cu multe functii (economice, politico-diplomatice, militare etc.), mai este si un centru cultural, sau cel putin asa ar trebui sa fie, unde se intalnesc minti luminate de la sat pentru a se califica si a deveni elitele de baza ale tarii. Prin acestea tara va merge mai departe. Insa, astazi orasul nu mai este ceea ce a fost. Culturalitatea sa a decazut aproape in totalitate. Exploatarea omului de catre om si interesul propriu egoist domnesc aici incontestabil.
Una dintre aceste minti a fost si George Cosbuc. Dar sa lasam pe domnia sa sa ne conduca in timp prin cele mai importante aspecte ale vietii sale, de la inceputuri pana… vom vedea.
Debutul literar
Despre inceputurile sale literare insusi George Coșbuc marturiseste:
Cea dintai poezie am publicat-o la varsta de 15 ani intr-o foaie pedagogica din Ardeal. N-o mai am si nici nu stiu ce era, insa imi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de incercari prin toate foile ardelenesti.
Referirea este facuta la revista de informare pedagogica si literara Scoala Practica, redactata de pedagogul Vasile Petri, in care, „student” in clasa a VII-a liceala, George Cosbuc trimite spre publicare in primavara anului 1883 o traducere. Primele incercari de versificatie, cu solide studii umaniste de limba latina si greaca, filosofie si istorie filosofica, istoria literaturilor, poetica si prozodie, dateaza din perioada cursurilor Gimnaziului Fundational din Nasaud. Evenimentul principal se produce in toamna anului 1880, cand gimnazistul este primit ca membru al Societatii de lectura a elevilor Virtus Romana Rediviva:
Intaiele incurajari mi le-au dat profesorii mei de liceu care in vederea talentului meu literar ma scuteau de studiile stiintifice…
Incepand din octombrie 1882, membrii societatii elevilor gimnazisti din Nasaud redacteaza publicatia liceului, Muza Someseana, un caiet manuscris, in care elevii publicau texte originale, traduceri si observatii critice. Aici vor aparea primele poezii ale elevului George Cosbuc, altele urmand a fi citite de autor in sedintele societatii, in total peste cincizeci de poezii „dintre cele 160 scrise pe cand era elev in clasa a sasea”. La 20 decembrie 1883 Societatea de lectura Virtus Romana Rediviva il alege ca presedinte. Mai tarziu, in numarul 47 din 18-30 noiembrie 1884, revista Familia din Oradea ii publica poezia As vrea sa fiu, semnata tot cu pseudonimul C. Boscu, purtand indicatia „dupa Petöfi”.
Debutul publicistic propriu-zis se produce tot in 1884, cand revista Tribuna din Sibiu ii publica sub pseudonimul C. Boscu (anagrama numelui Cosbuc), snoava versificata Filosofii si plugarii. Prezentata sub forma de foileton, aceasta snoava (are peste 350 de randuri) apare in trei numere consecutive ale revistei sibiene (nr. 183-190 din 5-17 decembrie – 8-28 decembrie 1884). George Cosbuc transmisese vasta compozitie din Cluj, unde se inscrisese la Facultatea de Litere si Filosofie. Ioan Slavici, conducatorul Tribunei, isi va reaminti mai tarziu acest debut:
Intr-una din zile am primit la redactiune, pentru foita Tribunei, un manuscript, curat si citet, o snoava versificata. Autorul se subscria Boscu si plicul fusese-n Cluj pus la posta. Mi se parea lucru invederat, ca acel Boscu e-ncepator, student la universitatea din Cluj si ma bucuram, caci n-o fi, poate, adevarat ca ziua buna de dimineata se cunoaste, dar nu mai incape nici o indoiala, ca cei in adevar alesi chiar de la inceputul lucrarii lor isi dau destoiniciile pe fata. Mi-a placut snoava, am publicat-o si mi-am aprins paie-n cap.
Debutul editorial are loc prin aparitia la Sibiu, in Biblioteca poporala a Tribunei, a cinci brosuri: Blastam de mama, Legenda poporala din jurul Nasaudului si Pe pamantul turcului (1885), Fata craiului din cetini, Draga mamei (1886) si Fulger. Poveste in versuri (1887).
Credincios publicatiei in care si-a facut adevaratul debut literar, Cosbuc va ramane colaborator asiduu al Tribunei multi ani, chiar si dupa ce se va stabili in Bucuresti.
Gazetar in Sibiu
In august 1887, George Cosbuc ajunge la Sibiu, unde va ramane pana in 1889. Ioan Slavici va consemna cu entuziasm evenimentul: „De vreo doua saptamani avem aici pe Cosbuc, un admirabil baiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”. Miscarea literara de la Tribuna a dus la cristalizarea pozitiei lui George Cosbuc fata de literatura, in directia interesului catre folclor, ca baza a literaturii culte si catre limbajul popular, orientata, in esenta spre idealul restabilirii unitatii culturale a poporului roman.
Timpul petrecut in Sibiu s-a dovedit a fi cel mai rodnic din activitatea sa. Munca in redactia Tribunei, alaturi de Ioan Slavici, Ioan Bechnitz, Septimiu Albini, toti oameni cu o serioasa cultura inaintata, a insemnat o adevarata scoala literara.
Coșbuc și Caragiale
Gheorghe Cosbuc, inzestrat din belsug de catre firea cea darnica, s-ar fi ridicat in toate imprejurarile deasupra contemporanilor sai, n-ar fi iesit ceea ce a fost daca nu si-ar fi croit lucrarea vietii in mijlocul acestor oameni cu cultura generala, care toti erau scriitori…
Anii petrecuti in redactia Tribunei sibiene (1887 – 1889) vor culmina cu aparitia poemului Nunta Zamfirei, un poem – spectacol admirabil, care a impresionat chiar si pe olimpianul Titu Maiorescu. Cu Nunta Zamfirei, George Cosbuc s-a impus definitiv in atentia cititorilor si a criticilor de peste munti, fapt care i-a creat aureola de mare poet. Si tot cu ea s-a impus mai intai si la Bucuresti, dupa ce fusese publicata in Convorbiri literare, in martie 1890.
La 1893, cand am publicat «Balade si idile» eram cunoscut în Tara Romaneasca numai dupa un ciclu de poeme cu subiecte luate din povestile poporului si sa le leg astfel ca sa le dau unitate si extensiune de epopee. Nunta Zamfirei este un episod din aceasta epopee.
Inainte de a fi publicata in Convorbiri literare, Nunta Zamfirei fusese citita de Cosbuc, la 4 februarie 1890, la sedinta Junimii, in Bucuresti. In jurnalul sau Maiorescu va nota: „Cosbuc, cu eminenta sa poezie Nunta Zamfirei”. Pana la aparitia poeziei Noi vrem pamant! (1894), Nunta Zamfirei avea sa ramana cea mai cunoscuta si mai apreciata scriere a lui George Cosbuc.
Poemul a fost elaborat in decursul a 5 ani. Prima versiune, datand din 1884, ultima perioada a studiilor gimnaziale din Nasaud, a fost publicata pentru prima oara in Tribuna, Sibiu, la 24 martie 1889, si il consacra definitiv pe autor ca poet de real talent. Aceasta va constitui si varianta citita la Junimea spre sfarsitul lui ianuarie 1890. Versiunea reprodusa in Convorbiri literare, Bucuresti, nr. 12, 1 martie 1890, va cunoaste o forma mai accentuata decat cea din Tribuna si mai apropiata de cea pe care poetul o va publica in toate edițiile antume ale volumului Balade si idile.
Poetul insusi va vorbi despre perioada petrecuta la Sibiu ca despre „cei mai rodnici” ani ai sai. Acum isi orienteaza scrisul spre idila si trece treptat de la simple versificari pe teme folclorice la creatii originale. In paginile Tribunei i se tiparesc numeroase poezii, semnate sau nesemnate, printre care unele dintre cele mai izbutite creatii ale sale: Nunta Zamfirei, Manioasa, Numai una, Fata morarului, Craiasa zanelor, o parte din Anacreonticele sale, publicate cu mici modificari in ciclul Cantece la sfarsitul volumului Balade si idile din 1893. Spre anul 1889, Tribuna incepe sa lucreze in pierdere, situatia ducand la desfiintarea unor posturi, printre care si pe cel al lui Cosbuc. La insistentele lui Ioan Slavici, Titu Maiorescu il cheama la Bucuresti, unde soseste pe la mijlocul lunii decembrie 1889 si i se ofera un post de „desemnator ajutor” la Ministerul Cultelor si Instructiunii Publice.
Satul Hordou
La Bucuresti
In anul 1893, apare volumul Balade si idile (258 de pagini), editat de Socec. O prima varianta a acestui volum este gata de tipar la Editura Librariei Socec din primavara anului 1892. In 1893, volumul Balade si idile a aparut in luna iunie, aparitia fiindu-i mentionata in Romanul literar (nr. 19 din 13 iunie) si in Moftul roman (2 iunie 1893), care anunta evenimentul intr-o nota nesemnata, pusa in seama lui Caragiale:
Pe campul vast al publicisticii romane, pe care creste atata spanac des si abundent, a aparut in sfarsit zilele acestea si un copac si e asa de mandru si asa de puternic, ca mii si mii de recolte de buruieni se vor perinda si el va sta tot mereu in picioare, tot mai sanatos si mai trainic, infruntand gustul actual si vremea cu schimbarile ei capricioase si facand din ce in ce mai mult fala limbii noastre romanesti – un volum de Balade si idile de George Cosbuc.
In locul unor texte de intampinare a acestui adevarat eveniment literar, spre sfarsitul lunii august 1893, aparea o brosura (Adevarul asupra poeziilor d-lui Gh. Cosbuc), scoasa la Iasi de Nicolae Lazu, prin care se contesta originalitatea unor poezii din volum. Interventia lui Lazu, grefier judecatoresc la Piatra si fost coleg al lui Eminescu de la Tribunalul Botosani, a starnit un adevarat proces literar pe o durata de aproape zece ani. Dimitrie Evolceanu, printr-o interventie in numele Convorbirilor literare apreciata de insusi Titu Maiorescu, de scriitorii Alexandru Vlahuta si Nicolae Iorga iau, in cele din urma, apararea poetului. Este impresionantă, de asemenea, o apreciere a lui P.P. Negulescu intr-o scrisoare din Berlin adresata lui Titu Maiorescu:
M-a indignat in adevar peste masura infamia scandalului ce se face cu bietul Cosbuc. E un veninos asalt de pigmei in contra unui incontestabil talent literar.
George Coșbuc, casa natală
In anul 1894 editeaza in colaborare cu I. L. Caragiale si Ioan Slavici, revista Vatra. In 1895 s-a casatorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, si, in acelasi an, la Craiova, i s-a nascut unicul fiu, Alexandru.
Pe la sfarsitul lunii martie 1896, dupa ce poetul traise bucuria consacrarii si, in acelasi timp, amarul unor calomnii, i se tipareste la Bucuresti, in Editura Librariei Scoalelor C. Sfetea, volumul de versuri Fire de tort. Autorul isi insoteste cartea si cu cateva note, o exprimare a atitudinii sale fata de acuzatia de plagiat, dar si o dezvaluire a existentei unui proiect de epopee:
De cand am inceput sa scriu, m-a tot framantat ideea sa scriu un ciclu de poeme cu subiectele luate din povestile poporului (si sa leg astfel ca sa le dau unitate si extensiune de epopee, ca si Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, Fulger, Tulnic si Lioara, Craiul din cetini, Laur bolnav, Patru portarei si altele vreo cateva nepublicate. Am parasit ideea din pricina ca am facut greseala sa incep a scrie poemele in doua feluri de metre – unele in versuri de 14 silabe, altele in versuri de 8 silabe.
In 1896 iese de sub tipar volumul Fire de tort. Se tipareste in traducerea lui Cosbuc Eneida de Vergiliu. Colaboreaza la Povestea vorbei si la Literatura si arta romana (Bucuresti). In 1897, traducerea Eneidei lui Vergiliu primeste premiul Nasturel-Herescu al Academiei Romane. Dupa disparitia Vetrei, Cosbuc preia conducerea revistei Foaia interesanta; va conduce, impreuna cu Vlahuta, revista Semanatorul (2 decembrie 1901 – decembrie 1902), revista capatand ulterior o tot mai accentuata orientare nationalista. In 1902 publica volumul de poezii Ziarul unui pierde-vara, colaboreaza la Romania ilustrata si Universul literar.
La 28 martie 1902 Ministerul Instructiunii Publice si al Cultelor il numeste in postul de sef de birou, creat prin bugetul administratiei Casei Scoalelor. Conduce revista Viata literara, este numit in postul de referendar in Administratia Casei Artelor (1906).
Din 1907 lucreaza intens la traduceri: Georgicele de Vergiliu, Don Carlos de Schiller, Odiseea de Homer; este numit in postul de sef al Biroului de control al activitatii extrascolare (1907). Munca de talmacire in romaneste a capodoperei lui Dante, Divina Comedie, il absoarbe in intregime.
Publica in Luceafarul, Romanul si Flacara. Alaturi de Al. Vlahuta si M. Sadoveanu, Cosbuc indruma si organizeaza conferintele satesti.
La Academia Romana
In sedinta din 13-26 mai 1916, sub presedintia lui Iacob Negruzzi, sectiunea literara a Academiei Romane hotaraste cu 4 voturi din 6, sa-l propuna pe George Cosbuc membru titular al Academiei. La 20 mai-2 iunie plenul academic, prezidat de Barbu Stefanescu Delavrancea, alege ca membru activ pe poetul George Cosbuc. Vorbind in numele sectiei literare, Duiliu Zamfirescu spunea in raportul sau:
Reputatia sa literara e asa de intinsa, incat numele sau a devenit popular in toate tarile locuite de Romani. Primindu-l in mijlocul nostru consfintim ceea ce opinia publica a hotarat de mult. Domnul Cosbuc a dat poporului roman, in mai putin de 25 de ani, o cantitate de munca literara atat de considerabila, incat numai pentru aceasta s-ar cuveni sa-i deschidem usile amandoua pentru a-l primi intre noi. Dar calitatea lucrarilor sale intrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevarate poezii si sunt originale.
Sunt amintite volumele Balade si idile, Fire de tort, traducerile:
Din punct de vedere clasic – prin urmare esentialmente academic – Eneida si Bucolicele lui Vergiliu sunt monumente; Odiseea, tradusa in strofe endecasilabice rimate, reprezinta o sfortare intelectuala de necrezut; in fine, Divina Comedie este cea mai perfecta versiune a acestei celebre poeme.
Prima sedinta la care Cosbuc isi face aparitia e cea din 27 mai-9 iunie 1916. La intrarea sub cupola e primit cu aplauze si salutat de presedintele Constantin Istrati:
V-ati scoborat prin vointa voastra la Bucuresti, intre noi, de pe inaltimile frumoase si romanesti ale plaiurilor de la Nasaud. Acum, prin munca voastra, va ridicati la punctul cel mai inalt pe care poate sa vi-l prezinte cultura romana, ocupand un scaun in mijlocul nostru. Bun venit noului si distinsului nostru coleg George Cosbuc. Aplauzele cu care ati fost primit v-au aratat, domnule coleg, bucuria pe care o are aceasta institutiune de a va numara printre membrii ei.
Raspunsul poetului:
Iti multumesc intai de toate d-tale, Domnule Presedinte, pentru frumoasele cuvinte – mai frumoase, poate, decat le merit, – cu care ai avut bunavointa sa ma saluti si prin ele sa ma iei oarecum de mana, ca sa ma pui la rand pe brazda Academiei. Aceste cuvinte sunt pentru mine ca o punere de maini pe capul meu, ca sa scoboare asupra mea harul acelui spirit, care lumineaza si conduce opera Academiei… Va multumesc si dvs., d-lor Membri, ca m-ati gasit vrednic sa fiu partas in mijlocul d-voastra, ca sa fiu si eu o particica de suflet in sufletul cel mare al Academiei.
Din ziarele care mentionau evenimentul, Gazeta Transilvaniei, nr. 115, mai 1916, scrie urmatoarele despre drumul lui Cosbuc din Hordou la Academie:
…cu atat mai anevoios, cu cat poetul taranimii nu era uns cu nici un soi de alifie ciocoiasca si constiinta superioritatii lui il oprea de a-si face drum cu coatele, cand era in drept sa astepte sa i se deschida cararea de la sine.
Si pleaca Cosbuc de printre noi, dar..?
La 24 februarie 1918, apare in revista Scena din Bucuresti ultima poezie a lui George Cosbuc, Vulturul.
„La 9 mai 1918, poetul George Cosbuc moare la București. Tara pierde un mare poet, in sufletul caruia s-au reflectat toate aspiratiile neamului nostru…” spunea Gheorghe Bogdan-Duica la inmormantarea marelui poet. La moartea lui Cosbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult ca „poezia lui Cosbuc este de o virtuozitate extraordinara”, publica un necrolog pe care-l incheie cu urmatoarele cuvinte:
Cel ce a cantat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei pana la dorobantii din 77, moare fara a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfantul drapel al tarii. Sa lasam ca asupra fruntii lui palide, acum linistite, sa cada o umbra mangaietoare a departatului tricolor nevazut.
In ziarul Lumina, din Bucuresti, Liviu Rebreanu publica, la 14 mai 1918, articolul George Cosbuc, afirmand printre altele:
Cosbuc e primul poet pe care-l da Ardealul literaturii romanesti. Ardelean a ramas toata viata. Pana si in graiul viu pastrase o nota ardeleneasca, particulara, care ii sedea bine. Aici in tara dragostea lui a fost pentru cele sase milioane de tarani. Simtea o fraternitate profunda cu dansii… A rasarit deodata, fara sa-l stie nimeni, fara sa faca ucenicia cafenelelor si bisericutelor bucurestene. Si a biruit impotriva tuturor celor scufundati in inimatii si neputinte. A adus lumina, sanatate, voiosie. Scrisul lui Cosbuc traieste si va trai cat va trai neamul romanesc.
Venind de departe cu zborul intins S-oprise deasupra Ceahlaului nins, S-apoi din rotiri tot mai stramte-n cuprins Cazu, ca sa prinda vro prada, Cum uneori parca vezi fulgerul stins.
Pe cand nici nu-ncepe sa cada. Eu nu stiu, fui vesel ori trist in acel Ocol ce-l facui impreuna cu el, Ca-ntai imi paruse ca-i vis si ma-nsel Dar bine venitu-mi-a-n minte Vulturul vazut in rotire la fel Cu ani de viata ‘nainte.
Un pisc singuratic al muntelui plin De colturi de stanca, cu zborul sau lin Acela-l rotea prin vazduhul senin In sute de cercuri egale, Si-n fiece zi si tot timpul vecin Umbririlor noptii din vale.
Pastorii spuneau ca pazeste pe-ai lui, Ca-n rece cuib scoate parechea sa pui Si hrana-i ducea ori pe-aceea ce nu-i La staul pe-amurg, din mioare, Ori cerbi sugatori ce se culca satui Sub brazii ce-acopar izvoare.
Si parc-as vorbi ca de lucruri de ieri, Ce drag imi era nesatulei vederi! Cand singur in largul inaltei taceri Brazda cu rotirea sa golul; Si-uimit cum de-a lungul atatora seri Eu stam urmarindu-i ocolul.
Dar groaznic venit-a-ntr-o zi, din apus O noapte cu-atata-ntuneric c-a pus In minte-ne stavili putintii de-adus Aminte ce-i timpul si locul, Si-urlau in cumplita cadere de sus De-a valma si apa si focul.
Ci-ncet se facu si-o lumina ca-n zori, Iar ziua, ce prinsa de-ai spaimei fiori S-ascunse pitita-ntre ceruri si nori, Se-ntoarse si soare fu iara, Si-apusu-i starnit-a minuni de culori, Cum nu mai fu-n lume vro seara!
Iar sufletu-n noi ce si-acum tremura, De farmec cuprins, ca pierdut se mira! Dar unde-o fi piscul? Caci nu mai era Si-n locul lui gol si lumina Vulturul, el insa si-acu-nconjura O stanca trasnita-n ruina.
Deodata cu tipet se-ntoarse ‘napoi, Ca unul ce-si schimba gandirea, si-apoi Spre vai, si departe, cu zborul greoi Incet ni se stinse vederii. De-atunci nu-l vazura nici altii, nici noi Rotind in luminile serii.
Sa-l comemoram pe Cosbuc
In toate scolile din Bistrita-Nasaud, se va sarbatori miercuri, 9 mai, Ziua Cosbuc, pentru a se marca implinirea a 100 de ani de la moartea poetului.
Astfel, intre orele 10:50 si 11:10 se va organiza un careu festiv in fiecare scoala din Bistrita-Nasaud, va fi facuta o prezentare generala a lui George Cosbuc, va fi lansata brosura „Sunt suflet in sufletul neamului meu”, va avea loc un moment artistic din poezia lui Cosbuc si se va citi o strofa tradusa in mai multe limbi.
Consiliul Judetean Bistrita-Nasaud, prin institutiile de cultura din subordine, Inspectoratul Scolar Judetean dar si primaria comunei Cosbuc organizeaza, in 9 mai, o serie de manifestari menite sa marcheze, in Anul Centenarului Marii Unirii, implinirea a 100 de ani de la moartea „poetului taranimii”, George Cosbuc.
Evenimentele includ si dezvelirea unui bust al poetului, Te Deum cu participarea IPS Arhiepiscop si Mitropolit Andrei, lansari de carte, spectacole, redeschiderea podului din lemn peste raul Salauta din satul natal al poetului, dar si proiectia filmului „Mari clasici: George Cosbuc”.
Surse:
Eugen Lovinescu, Critice, vol. III, Bucuresti, Ancora, 1915.
Vladimir Streinu, Clasicii nostri, Bucuresti, Casa scoalelor, 1943 (reeditat in 2002).
Dumitru Micu, George Cosbuc, Bucuresti, Editura Tineretului, 1966.
Octav Sulutiu, Introducere in poezia lui George Cosbuc, Bucuresti, Editura Minerva, 1970.
Petru Poanta, Poezia lui George Cosbuc, Cluj, Editura Dacia, 1976 (reeditat în 2004).
G. Cosbuc interpretat de…, selectie de Maria Cordoneanu, Bucuresti, Editura Eminescu, 1982.
Lucian Valea, Pe urmele lui George Cosbuc, Bucuresti, Editura Sport-Turism, 1986.
Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dictionarul scriitorilor romani, vol. I, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1995.
Gavril Scridon, Viata lui George Cosbuc, Cluj, Centrul de Studii Transilvane, 2003.
Radu Dragulescu, George Cosbuc – Mitopoetica, Cluj, Casa Cartii de Stiinta, 2005.
Radu Dragulescu, George Cosbuc – Din Paradis catre Infern, Sibiu, ULBS, 2004.
Radu Dragulescu, Limbaj si poezie in opera lui George Cosbuc, Sibiu, ULBS, 2004.
Dumitru Munteanu, George Cosbuc – Dincolo de cuvinte, volumul I, Anii de ucenicie, Editura George Coșbuc, Bistrița, 2008.
Dumitru Munteanu, George Cosbuc -Dincolo de cuvinte, volumul II, Junetea poetica (integrala poeziei de tinerete), Editura George Cosbuc, Bistrita, 2008.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/05/10365792_796733563692273_8120981948892046448_n.jpg344530Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2018-05-08 20:45:162024-08-12 17:28:19100 de ani de la moartea lui George Cosbuc
