albert camus

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/image.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/image.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Mesajul Ciumei din Starea de Asediu (1948) – de Albert Camus” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”O singura moarte pentru toti si dupa ordinea exemplara a unei liste. Veti avea fise, va veti incadra intr-o statistica si veti servi, in sfarsit, la ceva.” font_container=”tag:h5|font_size:16px|text_align:center|line_height:1.2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1538298013757{margin-bottom: 0px !important;}”]Textul de mai jos reprezinta mesajul personajului Ciuma din piesa de teatru „Starea de asediu” (1948) de Albert Camus. Acest mesaj este adresat, in piesa, locuitorilor din orasul spaniol Cadiz, dar, prin extensie, este un avertisment pentru intreaga omenire. Un mesaj de o inspaimantatoare actualitate!

„Starea de asediu e proclamata. Iata de ce, notati asta, cand sosesc eu, pateticul dispare. Pateticul e interzis, ca si alte cateva aiureli precum ridicola angoasa a cautarii fericirii, chipul stupid al indragostitilor, contemplarea egoista a peisajelor si vinovata ironie.

In locul tuturor acestora eu aduc organizarea.

La inceput o sa va jeneze putin, dar, cu timpul, o sa ajungeti sa intelegeti ca o organizare buna face mai mult decat un patetism prost. Si pentru a ilustra aceasta frumoasa cugetare, incep prin a-i desparti pe barbati de femei: masura va avea putere de lege.

S-a terminat cu maimutarelile voastre. Acum e cazul sa fiti seriosi. Presupun ca m-ati inteles. De azi inainte veti invata sa muriti in ordine. Pana acum mureati ca spaniolii, cam la intamplare, la nimereala, ca sa zicem asa. Mureati pentru ca era frig dupa ce fusese cald, pentru ca vi se poticneau catarii, pentru ca linia Pirineilor era albastra, pentru ca primavara fluviul Guadalquivir il atrage pe cel singuratic sau pentru ca exista prostanaci neciopliti care omoara pentru profit sau onoare, cand e incomparabil mai distins sa omori de dragul logicii.

Da, mureati anapoda. Un mort ici, un mort colo, asta-n patul lui, alalalt in arena: adevarat libertinaj. Dar, din fericire, aceasta dezordine va fi organizata. O singura moarte pentru toti si dupa ordinea exemplara a unei liste. Veti avea fise, nu veti mai muri din capriciu. Destinului i-a venit mintea la cap. S-a instalat in birouri. Va veti incadra intr-o statistica si veti servi, in sfarsit, la ceva.

Pentru ca, uitasem sa v-o spun, veti muri, bineinteles, dar veti fi incinerati dupa aceea sau chiar inainte: e mai curat si face parte din plan. Spania mai presus de orice! Sa te aliniezi ca sa mori cum se cuvine, iata deci esentialul! Cu acest pret imi veti intra in voie.

Dar fiti atenti la ideile nesabuite, la izbucnirile sufletesti, cum ziceti voi, la micile febre care fac marile revolte! Am suprimat aceste capricii si am pus in locul lor logica.

Mi-e groaza de diferentieri si de aiureli. Incepand de azi, veti fi deci rationali, adica veti avea cate-o insigna. Insemnati pe pantece, veti purta public la subsuori steaua buboiului, care va va desemna pentru a fi loviti. Ceilalti, cei care, convinsi ca asta nu-i priveste, fac coada in fata arenelor duminica, se vor indeparta de voi, suspectii. Dar sa nu fiti suparati: ii priveste si pe ei. Sunt si ei pe lista, eu nu uit pe nimeni. Toata lumea e suspecta […].

Sa rezumam doar. Va aduc tacerea, ordinea si justitia absoluta. Nu va cer sa-mi multumiti, pentru ca ceea ce fac pentru voi e foarte normal. Dar pretind colaborarea voastra activa. GUVERNAREA MEA A INCEPUT”.

Sursa: certitudinea.ro.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text]

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

solomon marcus, educatie

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/hyperliteratura-marcus-solomon03.png” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/hyperliteratura-marcus-solomon03.png” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”10 nevoi umane de care educatia ar trebui sa tina seama” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1537979522823{margin-bottom: 0px !important;}”]Scris de Solomon Marcus, matematician, membru titular al Academiei Romane.

A predat ca profesor la Facultatea de Matematica a Universitatii din Bucuresti. A scris mai multe carti despre utilizarea matematicii in lingvistica, analiza teatrala, stiinte naturale si sociale etc. A publicat peste 50 de volume in Romania, traduse in mai multe limbi si aproximativ patru sute de articole in stiinte sau in reviste de specialitate. Lucrarea sa a fost citata de mai bine de o mie de autori.

Avem cele zece porunci. In complementaritate cu ele, propun zece nevoi umane. Ele isi au radacinile in copilarie. Ar fi trebuit sa faca obiectul educatiei si invatarii, la toate varstele. Dar nu prea se intampla acest lucru. Poate ne aude cineva acum, in momentul acestui nou inceput:

1. Nevoia de a da un sens vietii, la nivel elementar

Macar o data pe zi savureaza faptul ca respiri; ca privesti cerul si pamantul; ca te misti; traieste-le ca mari evenimente. Bucura-te ca ai schimbat un zambet cu un copil care a trecut pe langa tine. Toate acestea sa-ti fie suficiente pentru a simti ca viata are un sens, ca merita sa fie traita, ca este un dar pentru care cei care te-au adus pe lume si te-au crescut au dreptul la iubirea si recunostinta ta.

2. Nevoia de improspatare

Dar respiratia si miscarea sunt cu noi tot timpul. Exista riscul, tentatia ca ele sa devina rutina, sa nu le acordam nicio atentie, cum de fapt se si intampla in general. Rutina nu poate si nu trebuie eliminata total, o mare parte a comportamentului nostru urmeaza reguli precise, tin de civilizatie. Problema este de a reduce rutina la minimul necesar, de a nu deveni sclavul ei, cum se intampla din pacate frecvent. Asa cum avem grija zilnic sa ne improspatam corpul prin odihna, prin miscare si prin folosirea apei si sapunului, avem nevoie si de o improspatare a mintii, a simturilor, a sufletului nostru. Sa ne trezim in fiecare dimineata capabili de a arunca o privire proaspata asupra lumii, cu dispozitia unui nou inceput, cu o limpezire a simturilor si a gandurilor; intr-un anume sens, sa recapatam, sa recuperam candoarea copilariei.

3. Nevoia de intrebare si de mirare

Eram in copilarie intr-o permanenta stare interogativa, de curiozitate, de mirare, de extaz in fata spectacolului naturii si al lumii, al propriei mele fiinte. Pentru a da un singur exemplu, sunt de-a dreptul fermecat de nazdravaniile creierului meu, in materie de memorie si de imaginatie. In fiecare seara, cand ma las prada somnului, ma intreb ce calatorii neasteptate imi vor oferi visele din noaptea respectiva. Starea de mirare, de extaz mi-a alimentat totdeauna pofta de viata, a fost mereu o sursa de energie. Atunci cand sunt intrebat: De ce traiesti? ii raspund: pentru a ma mira.De prea multe ori, scoala, in loc sa intretina si sa dezvolte aceasta nevoie, o anihileaza. Dar daca nu ne mentinem starea de curiozitate, de mirare, de dorinta de a intelege lumea, nu doar de a o inregistra, atunci nu ne putem forma capacitatea de problematizare, de identificare a aspectelor neelucidate, nu putem sesiza amploarea si natura ignorantei noastre.

4. Nevoia de indoiala si de suspiciune

Ce poate fi mai uman decat ezitarea, nehotararea, nedumerirea? Pentru Rene Descartes, starea de indoiala este semnul clar al naturii ganditoare a fiintei umane. Un acelasi lucru poate fi considerat din mai multe puncte de vedere si, in aceste conditii, spiritul critic ne obliga la o analiza comparativa, care uneori nu conduca la un rezultat ferm, ci la o pluralitate de posibilitati, fiecare fiind descrisa in termeni de grad de plauzibilitate. In justitie se lucreaza cu prezumtia de nevinovatie. In educatie si in invatare, este recomandabil sa adoptam prezumtia de suspiciune. Ne nastem criticand; plansul nou-nascutului este reactia sa critica fata de o nemultumire. Sa privim cu interes, dar cu suspiciune orice ni se livreaza de la catedra, de la o tribuna, de pe internet, din carti, din orice fel de publicatii, asa cum un politist care cauta pe autorul unei crime suspecteaza totul. Educatorii, profesorii ar trebui sa fie primii care sa recomande, sa stimuleze aceasta atitudine la elevi, la studenti, sa le spuna acestora: „Cel mai clar semn de respect pe care mi-l puteti arata este sa-mi acordati atentie, dar sa nu acceptati nimic din ceea ce va spun inainte ca spiritul vostru critic sa va asigure de adevarul si de interesul spuselor mele; daca nu ma intelegeti, sa nu ma lasati sa trec mai departe, sa-mi cereti sa fiu mai clar; daca vi se pare ca nu am dreptate, sa va manifestati argumentat dezacordul”. O atitudine similara se cuvine a fi adoptata fata de litera tiparita, din manuale sau din orice alt loc. Omul de la catedra nu trebuie sa pozeze intr-un a toate stiutor, este normal ca uneori sa le spuna celor pe care-i instruieste : „nu stiu”, „nu inteleg nici eu”; iar atunci cand cineva din banca ii corecteaza o scapare, o greseala, sa-i multumeasca pentru atentia acordata. Uneori introduceam deliberat o greseala in prestatia mea, pentru a testa vigilenta studentilor.  Nevoia de indoiala si de suspiciune functioneaza concomitent cu o alta, opusa: nevoia de complicitate la o conventie. De exemplu, mergem la un spectacol de teatru. Ne supunem prezumtiei de complicitate la conventia de fictiune propusa de spectacol, o acceptam, ii acordam credit. Dar spiritul nostru critic nu inceteaza sa functioneze si avem dreptul, ulterior, sa ne exprimam eventuala insatisfactie, sa pretindem ca autorii spectacolului au inselat asteptarile noastre, creditul pe care le-am acordat. La fel, in cazul unei poezii, a unui roman etc.

5. Nevoia de greseala si de esec

De cate ori am esuat pana sa deprindem sa folosim furculita, cutitul si lingura! De cate ori am cazut, ne-am julit genunchii, pana sa invatam sa ne tinem pe picioare si sa mergem! Este clar ca invatarea, drumul spre dobandirea unui nou comportament trec prin greseli si esecuri; ele sunt pretul pe care-l platim pentru a ne imbogati intelegerea si pentru a acumula noi capacitati. Trebuie deci sa distingem intre greselile de acest fel, care au un rol pozitiv, benefic, si greselile ordinare, facute din neatentie sau ca urmare a altor imperfectiuni senzoriale sau psihice. A plasa greseala si esecul, la modul general, in sfera infractiunii sau/si pacatului denota o confuzie grava, pe care totusi o comite mereu practica educationala. Auzim mereu : „cine a gresit, sa plateasca”. Dar exemplul copilului care cade inainte de a invata sa se tina pe picioare si niciun parinte normal nu se gandeste sa-l pedepseasca pentru acest esec trebuie sa ne stea mereu in fata.

O veche vorba latineasca de intelepciune ne aminteste ca a gresi este omenesc. Dar reflectia respectiva continua prin a condamna perseverarea in greseala. Aici este nevoie de o precizare. De exemplu, sa repeti mereu traversarea strazii pe culoarea rosie a semaforului este intr-adevar de condamnat si de sanctionat; in general, nerespectarea deliberata a unor reguli ale comportamentului uman, social este de sanctionat si aici intra in functie justitia si morala ; dar sa comiti mereu greseli, alte greseli, in incercarile in care te aventurezi pentru a strapunge necunoscutul – este un lucru normal, inevitabil.

Istoria abunda in exemple de greseli si esecuri ale unor oameni de seama, in tentativa de a spori cunoasterea umana. S-ar putea scrie o istorie a omenirii centrata pe  greseli si pe esecuri. O mare parte, poate cea mai mare, a actiunilor de pionierat, a lucrarilor care au deschis drumuri noi in cunoastere si in actiunea sociala au inclus greseli, ca un produs secundar al noutatii ideilor lansate. Mai mult, mergand pe urmele unor greseli comise in lucrari sau actiuni temerare, s-a ajuns la aparitia unor noi idei, noi domenii de cercetare. „Greseala matematica, sursa de creativitate” a fost de mai multe ori titlul unora dintre expunerile mele. Pentru a da un singur exemplu: noua stiinta a haosului a fost initiata de Henri Poincaré in tentativa sa de a inlatura o greseala dintr-un memoriu al sau de mecanica cereasca. Am putut verifica personal si banui ca e adevarat in general faptul ca drumul spre multe (poate cele mai multe) idei si teoreme matematice a urmat o cale sinuoasa, de tatonari, rataciri, confuzii, greseli de tot felul, pana s-a cristalizat varianta sub care ele sunt acreditate. A cunoaste, macar in unele cazuri, aceasta istorie zbuciumata mi se pare esential, daca vrem sa intelegem natura profunda a creatiei umane. Personal, am facut aceasta experienta pe unele situatii din matematica, din informatica, din lingvistica, din domeniul literar-artistic, dar cred ca este valabil in general.

Tinand seama de inevitabilitatea esecurilor, este esential sa educam rezistenta la esec, intelegerea faptului ca esecul este normal; mai mult: dintr-un esec este totdeauna ceva de invatat.

6. Nevoia de joc

Apreciez jocurile bazate pe reguli prestabilite, de la fotbal si tenis, la sah si go. Ele au un rol important si merita atentia tinerilor. Dar nu in primul rand la ele ma gandesc acum. Am in vedere jocurile care valorifica nevoia de libertate, curiozitatea de a intelege cele percepute prin simturi si prin observatie directa, nevoia de (si dreptul la) greseala si esec, fara a fi pedepsite. Am considerat astfel de exemple la punctul anterior: cum invatam sa ne tinem pe picioare si sa mergem. Este clar ca orice copil de pe suprafata Pamantului trece prin aceasta experienta. Acum ma voi referi la un alt joc, si el practicat, pe cat mi-am putut da seama, de toti copiii lumii: jocul de-a v-ati ascunselea. Eu ma ascund iar tu ma cauti si daca ma gasesti, ai castigat. Acest joc nu face decat sa imite un altul, pe care natura, lumea il practica fata de noi, la orice varsta si de la inceputurile omenirii. In tentativa noastra fireasca de a intelege lumea, totul se intampla ca si cum lumea ne spune: „cauti sa ma intelegi, dar eu ma ascund; si cu cat lucrul pe care-l cauti este mai interesant, mai semnificativ, cu atat il ascund mai bine si il fac mai greu de gasit. Dar merita sa-l cauti. Chiar fara rezultatul asteptat, cautarea iti va da satisfactii, care insa ar putea fi altele decat cele  la care te-ai gandit initial. Cauti ceva, nu-l gasesti, dar gasesti altceva; uneori mai interesant decat ceea ce cautai initial”. Invata sa savurezi acest spectacol al omenescului, sa te imbeti de el – si din nou sa simti ca viata merita sa fie traita. Cautarea se dovedeste de multe ori mai importanta decat gasirea. Placerea de a urca un munte sta in primul rand in a savura fiecare moment al parcursului, chiar daca nu ajungi in varf. Mai e si un alt aspect, observat de Blaise Pascal: de multe ori cauti ceea ce deja ai gasit. Gasesti ceva ca o banuiala, o intuitie, o extrapolare a unor observatii empirice. Dar ai nevoie de o confirmare mai convingatoare. Asa se intampla, de exemplu, ca in matematica multe teoreme sunt „gasite” mult inainte de a fi demonstrate; cazul teoremei lui Pitagora, gasita empiric mult inainte de Pitagora.

Dar toata cautarea la care ne referim ce este altceva decat invatarea, descoperirea, inventia? Nevoia noastra de a intelege lumea, de a ne intelege pe noi. O cautare care trebuie sa valorifice toate nevoile umane discutate anterior, dar si pe cele care urmeaza.

7. Nevoia de identitate

Aici se afla o provocarea majora, dramatica, si o sansa de a da vietii noastre o motivatie superioara. Direct implicate sunt toate celelalte 9 nevoi pe care le discutam. Biologic, avem o identitate individuala, prin faptul ca fiecare fiinta vietuitoare de pe aceasta planeta are un ADN specific. Acizii dezoxiribonucleici sunt „cuvinte” pe alfabetul celor patru tipuri de baze nucleotide. Acest alphabet este acelasi pentru toate fiintele traitoare pe planeta Terra. Dar ordinea in care sunt asezate elementele alfabetului in alcatuirea ADN-urilor este alta la fiecare dintre noi, deci fiecare fiinta umana are o identitate biologica specifica. Ne nastem preluand o intreaga mostenire genetica de la parinti si, prin intermediul lor, de la bunici, strabunici etc. Preluam o seama de trasaturi, deprinderi, reprezentari, judecati si prejudecati determinate de contextul geografic si istoric in care ne dezvoltam. Toate acestea ne confera o identitate genetica, de familie, de loc geografic si de moment istoric, deci o identitate locala, una regionala, una nationala, de limba, de credinta. Aceasta identitate pe care natura si istoria ne-o imprima, de multe ori fara a ne da seama, ramane pentru prea multi oameni singura lor identitate. Prea multi oameni nu simt nevoia unei identitati mai bogate decat aceea primita fara vreun efort personal. In perioada trecerii de la copilarie la adolescenta ar trebui sa inceapa constientizarea nevoii de construire a unei identitati mai bogate decat aceea cu care ne-a inzestrat natura. Cum sa facem sa educam la cat mai multi tineri aceasta nevoie (valorificand critic, selectiv, identitatea primita de la natura)? Cum sa-i facem pe tineri sa constientizeze faptul ca in conditiile actuale ale globalizarii de toate felurile actioneaza asupra noastra, direct sau indirect, toate nivelurile sociale, de la cele locale la cele regionale, nationale, europene, occidentale si planetare ?  Sa le explicam tipologia identitatilor culturale: balcanica, dunareana, a Marii Negre, sud-est europeana, central-europeana, mediteraneana, europeana, occidentala, planetara, dar si tipologia care rezulta din diversitatea lingvistica, de credinte, de civilizatii. Se intampla un lucru fara precedent in istoria omenirii: numeroasele identitati ale fiintei umane, aflate intr-o dinamica permanenta si o interactiune continua, nu mai pot fi intelese decat concomitent, formand un sistem. Sau le intelegem pe toate sau pe niciuna. Globalizarea si internetul au o contributie esentiala la aceasta noua configuratie a identitatilor. Educatia nu reuseste sa faca fata acestor probleme, nici nu prea le are in atentie. Dar tensiunile existente intre diferite identitati ale fiecarei persoane si intre identitatile unor persoane diferite sunt, in ultima instanta, la radacina multor conflicte si razboaie; aici isi afla radacinile si terorismul existent la scara mondiala. Posibiltatea unei dezvoltari armonioase a identitatilor ramane deocamdata doar un proiect.

8. Nevoia de omenesc si de omenie

Identitatea este primul termen al unui cuplu esential, in care al doilea termen este : alteritatea. Niciunul dintre ei nu se clarifica in absenta celuilalt. La orice nivel, ne definim identitatea prin raportare la ceea ce este diferit. Diferenta se poate referi la varsta, la sex, la nationalitate, la limba, la culoarea pielii, la religie, la nivel de cultura, la pozitie sociala, la apartenenta politica, la filosofie a vietii, la preferinte literare sau de orice alta natura  etc. Sa fim pregatiti sa intelegem omenescul in diversele sale ipostaze, sa admitem ca tocmai infinita sa diversitate ii da farmec. Nu exista doua fete umane identice, nu exista doua voci umane identice, nu exista doua priviri umane identice. Dar dincolo de aceasta diversitate, toti copiii lumii au o prospetime cuceritoare, toti alterneaza rasul cu plansul, toti rad la soare, toti indragesc miscarea si jocul, toti ard de curiozitate. Omenescul este o sursa nesfarsita de delectare, de minunare. Iata, pentru a alege numai una din fermecatoarele manifestari umane: vorbirea, limba. Cata subtilitate, cata finete, cat joc al nuantelor iti ofera cuvintele, frazele, discursul! Muzica lor, semnificatia lor. Cat de placut e sa constati ca reusesti sa spui ceea ce ai gandit, dar cat de usor, pe nesimtite, frazele derapeaza si nu mai exprima ceeace ai dorit! O continua alternare a gasirilor si a ascunderilor, a confirmarilor si a frustrarilor. Sau jocurile memoriei umane, ale amintirilor si uitarilor; sau trecerile insesizabile de la zambet la lacrima, de la gravitate la duiosie. Iata un pariu major al educatiei: sa-i antrenam pe copii sa savureze omenescul in intreaga sa diversitate. Omenescul nu este ca jocul de tenis, unde castigi in dauna altora, care pierd; omenescul poate fi universal castigator. La animale, o pornire instinctiva vede in diferenta o adversitate. Pentru ca oamenii sa nu reproduca si ei acest comportament, este nevoie de o educatie corespunzatoare, altfel se intampla ceea ce vedem mereu: baietei de clasa a treia primara care se iau la bataie pentru ca „eu am spus intr-un fel iar el a spus altfel”.

De la omenesc, nu e decat un pas pana la omenie. Nevoia de a fi bun, generos, de a darui, de a-i contamina pe altii de bucuria vietii. De a adopta in comportamentul tau prezumtia de solidaritate cu ceilalti oameni. Copiii care se formeaza in acest fel (iar internetul ar putea avea aici un rol esential) vor putea fi mai greu antrenati in razboaie de tot felul.

9. Nevoia de cultura

Omenirea a acumulat un imens tezaur de cultura stiintifica, literar-artistica, tehnologica, religioasa, filosofica etc. Culmi ale spiritualitatii umane, in matematica, astronomie, fizica, chimie, biologie, filosofie, literatura, muzica, arte vizuale, teatru, stiinte juridice, economice, istorice, arheologice, geografice, geologice si, mai recent, in film si in disciplinele informatiei si ale comunicarii stau marturie pentru splendoarea omenescului, pentru puterea sa de patrundere, de imaginatie, de descoperire si de inventie. Dar cine beneficiaza de ele, cati sunt cei care au acces la aceste piscuri, le inteleg, isi pot umple sufletul si mintea de intelepciunea si frumusetea lor, se pot astfel inalta spiritual mult peste starea de animalitate? Cati sunt cei care ajung sa traiasca fiorul unui vers, al unei povesti, al unei muzici, al unui tablou, al unui monument de arhitectura, al unei sculpturi, al unei ecuatii, al unei formule chimice, al tabelei lui Mendeleev, al unui program de calculator, al geometriilor neeuclidiene, al relativitatii einsteiniene, al lumii cuantice, al dualitatii Watson-Crick a acizilor nucleici? Oare pe la urechile cator copii, adolescenti, trece adierea unor acorduri din Beethoven, Bach, Mozart sau Chopin? Cate priviri aflate in dimineata vietii ajung sa se desfete in prezenta unui tablou de Rembrandt, a unei sculpturi de Brancusi? Va fi in stare educatia publica sa preia acest mesaj? Mai avem timp de asa ceva? Un timp de contemplare, de suprema emotie. Nu cumva eliberam pe banda rulanta diplome de diverse grade, fara acoperire culturala? Si daca nu au acoperire culturala, ce sunt posesorii acestor diplome altceva decat, in cel mai bun caz, furnizori de servicii ? Si daca nu prea au nevoi culturale, ce motivatie mai profunda pot da  vietii lor? Cohorte de oameni, unii cu o stare de prosperitate materiala, au totusi un statut de sclavi culturali. Sa nu-ti fie mila de ei?  Sa nu-i compatimesti? Nu cumva se afla aici sursa principala a derapajelor de ordin civic, moral, juridic, a violentei verbale, psihice, fizice? Care este nivelul de cultura al celor ce ne conduc, ce repere umane au ei? Ce anume da un sens vietii lor?

10. Nevoia de transcendenta

Ne aflam aici la modul superior, de cea mai inalta complexitate, pe care o poate capata nevoia de a da un sens vietii. Etimologic, trans inseamna dincolo, iar verbul latinesc ce i se alatura s-ar traduce prin a te catara. Obiceiul copiilor de a se catara in copaci, pe garduri, pe stalpi exprima nevoia, tentatia de a se inalta, de a se departa de sol. Asa incepe transcendenta. Sa treci dincolo de limitele, de cadrul ce ti-au fost impuse prin nastere, sa nu ramai sclavul perceptiei senzoriale si empirice, sa incerci sa le depasesti. Asa au aparut geometria neeuclidiana, care sfideaza perceptia senzoriala a spatiului; fizica relativista, care transgreseaza perceptia empirica a timpului, energiei si miscarii; constientizarea limitelor limbajului uman, inadecvat situatiilor in care nu mai exista o diferenta clara intre subiect si obiect si dincolo de care urmeaza tacerea sau compromisul de toate felurile; logicile neclasice, care incalca una sau mai multe din cele trei principii ale logicii aristotelice: identitate, necontradictie, tert exclus; imaginarea unui calcul care depaseste frontiera Turing data de ideea obisnuita, elementara de calcul etc. Transcendenta este atat la destinatie cat si la origini. Distinctia kantiana dintre transcendent (dincolo de posibilitatile cunoasterii umane)  si transcendental (relativ la achizitii ale cognitivului uman care preced orice experienta; cunoasterea apriorica). Transcendenta matematica se refera, in acord cu Euler, la operatii care nu se pot realiza prin repetarea de un numar finit de ori a unor operatii elementare, aplicate numerelor intrewgi si unei variabile x. De aici, nu-i decat un pas pana la distinctiile profan-sacru, imanent-transcendent.  In aceeasi ordine de idei, se poate discuta despe transcendenta in muzica, in viziunea fenomenologiei sunetului, preconizate de Sergiu Celibidache.

Desigur, nu sunt acestea singurele nevoi umane. Dar sunt dintre cele mai importante si dintre cele mai neglijate. Traim acum un moment al unui nou inceput. Voi, oameni ai scolii si ai universitatii, voi elevi si studenti, voi, parinti ai elevilor si studentilor, voi, oameni de cultura, intelectuali, ce ar fi sa valorificam  a doua nevoie evocata mai sus si sa ne improspatam?[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

marea unire, ioan aurel pop, academia romana, centenar, marele centenar

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/ef54f756b0b268ac960179fb9077005d.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/ef54f756b0b268ac960179fb9077005d.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Discursul academicianului Ioan-Aurel Pop, Presedintele Academiei Romane. Cum s-a infaptuit Romania – reflectii la un secol de la 1918.” font_container=”tag:h4|font_size:20px|text_align:center|line_height:1.66em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1537719678822{margin-bottom: 0px !important;}”]Daca in Occident, ideea statului national a fost mai timpurie (secolele XV-XVI), in Orient, lucrurile capata contur in acest sens abia in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea. In aceste secole, cei mai luminati dintre greci, cehi, slovaci, croati, polonezi, lituanieni, estonieni, letoni, ucraineni, romani, bulgari, sarbi si altii – adica dintre acele popoare care nu aveau state nationale sau state nationale moderne si unitare – au fost animati de ideea nationala, imitand ceea ce francezii, englezii, spaniolii si altii facusera mai devreme. Cei mai mari intelectuali si politicieni ai acestor neamuri au inteles un lucru elementar: fara stat national, popoarele lor riscau sa fie inghitite de imperiile rapace, sa fie deznationalizate sau silite sa emigreze. Romanii, care pana la 1859 aveau doar doua state autonome, supuse Portii, restul, adica mai mult de jumatate dintre ei, fiind risipiti in Imperiul Tarist, in Imperiul Otoman si mai ales in Imperiul Habsburgic, au inteles prin elitele lor ca nu aveau alta alternativa decat unirea. Revolutia Romana de la 1848-1849 a trasat programul de dezvoltare a romanilor si de formare si consolidare a Romaniei pana la 1918.

Prin urmare, dupa 1848, obiectivul fundamental al romanilor, care formau inca din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea o natiune moderna, s-a dovedit a fi unitatea politica nationala. Au inteles atunci conducatorii (dar nu numai ei) romanilor ca orice natiune merita sa aiba propriul sau stat unitar, privit drept cadru de conservare si dezvoltare a corpului national, in ansamblu, si al fiecarui individ care compunea acest corp. Imperiile multinationale dadeau semne de oboseala, nu se mai puteau mentine prin preceptele lor medievale depasite, prin absolutism si neoabsolutism, prin solutii partiale si prin reforme controlate, care nemultumeau grav popoarele asuprite.

Dupa 1848, dorinta masiva de unire a romanilor intr-un stat national, a fost conjugata cu actiunile pe plan international, de obtinere a sprijinului marilor puteri. Romanii stiau ca, fara suportul unora dintre marile puteri, efortul lor intern de unire nu putea avea succes si ca unirea trebuia facuta in etape, cum aveau sa procedeze si italienii si germanii. Era clar ca, inainte de unirea provinciilor ocupate efectiv de straini, trebuia format un nucleu de stat national din Moldova si Tara Romaneasca, care erau state cvasi-independente, aflate doar formal sub suzeranitatea otomana. Unirea romanilor intr-un stat national a cuprins urmatoarele etape:

  • 1848-1859-1866: unirea Moldovei si Tarii Romanesti intr-un stat, numit oficial Romania si reformat dupa principiile occidentale;
  • 1877-1878-1881: Razboiul pentru independenta Romaniei si lupta pentru recunoasterea oficiala a independentei absolute a tarii pe plan international; unirea Dobrogei cu Romania si proclamarea tarii drept regat;
  • 1914-1918-1920: participarea romanilor si a Romaniei la Primul Razboi Mondial; unirea cu Romania a Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei; recunoasterea pe plan international a statului national unitar roman in granitele sale istorice.

Jumatatea secolului XIX si deceniile care au urmat au marcat pentru mai multe natiuni o epoca de formare sau de consolidare a unitatii lor politice. Asa a fost cazul germanilor, italienilor, romanilor, dar si al americanilor, care, in urma Razboiului Civil, au evitat secesiunea si au intarit forta natiunii lor.

„Ora astrala” a romanilor a fost anul 1918, cand, prin aplicarea dreptului la autodeterminare – oficializat in urma declaratiei presedintelui Woodrow Wilson, din ianuarie 1918 – s-au unit provinciile istorice cu Regatul Romaniei. Actele infaptuite in 1918 au fost recunoscute oficial de catre marile puteri la Conferinta de Pace de la Paris din 1919-1920. Tratatele speciale cu Austria (la Saint Germain), cu Bulgaria (la Neuilly-sur-Seine) si cu Ungaria (la Trianon) au consacrat pe plan international, ceea ce poporul roman decisese in anul 1918, adica noua componenta a tarii si noile granite ale Romaniei. Numai Rusia Sovietica (din 1922, U.R.S.S.), absenta la conferinta de pace, nu a recunoscut unirea Basarabiei cu Romania, dar au facut-o, in schimb, marile puteri occidentale. Noul cadru politic-teritorial din Europa Centrala a creat, dupa 1918, conditiile favorabile dezvoltarii natiunilor, dar a continut si germenele unor rivalitati si contradictii, acutizate o data cu accentuarea revizionismului. Oricum, in 1919-1920, pentru prima oara in istorie, marile puteri au tinut seama si de vointa popoarelor, nu numai de propriile interese, cand au aprobat noua arhitectura a Europei. Aceasta arhitectura, in ciuda modificarilor mari pe care le-a suferit dupa Al Doilea Razboi Mondial, este valida in linii mari si astazi. Dupa caderea comunismului, configuratia de la 1919-1920 s-a subrezit pe alocuri si s-a consolidat in alte locuri.

Acestea sunt faptele. Fireste, regimul comunist din Romania – o ordine de stat adusa la noi pe tancurile sovietice si continuata de anumiti romani – a avut o atitudine paradoxala in prezentarea istoriei romanilor si mai ales a formarii statului national: de la internationalismul proletar (in timpul caruia pana si numele de roman era uneori prohibit) s-a ajuns la nationalismul socialist si la regimul comunist de model aproape asiatic; in acesti 10-15 ani, istoria Romaniei a devenit alba, imaculata si exclusiv glorioasa, iar „geniul Carpatilor” a ajuns sa fie plasat in fruntea voievozilor etc.

De aceea, romanii, au intrat in epoca de libertate cu un mare handicap in raport cu vecinii din alte tari foste socialiste. Niciunii dintre vecinii Romaniei, cu exceptia popoarelor traitoare in U.R.S.S., nu avusesera un asemenea regim. Ca urmare, dupa 1989, a urmat o descatusare sui generis care a adus mari suferinte, iar pe taramul istoriei a condus la caderea, de multe ori, in extrema cealalta, adica la ideea ca – din moment ce comunismul ii mintise pe romani prin glorificarea trecutului si prezentului – acestia nu fuseseram buni de nimic niciodata.

Reconstituirea vietii trecute, cu scopul cunoasterii veridice a ceea ce a fost, se face numai prin intermediul specialistilor (al istoricilor de meserie), cu metodele consacrate si prin apelul la izvoare. Altminteri, redesenarea trecutului prin stimularea imaginatiei poate sa insemne orice, numai istorie nu. Astazi, la un secol de la Marele Razboi, memoria comunitatilor recheama trecutul la apel si mai ales anii 1914-1920. Natural, in toti anii s-a intamplat cate ceva important, asa ca rememorarea nu poate fi in niciun fel caduca.

De exemplu, in august 1916, Romania intra in lupta impotriva Austro-Ungariei (si, implicit, a Germaniei si aliatilor lor), cu gandul la eliberarea milioanelor de romani din Transilvania, Banat, Crisana, Maramures si Bucovina. Insa decizia din 14 august 1916, cand regele a convocat Consiliul de Coroana ca sa anunte calea de urmat, nu a fost usoara. S-au confruntat pe fata cele doua grupari – e drept, inegale – ambele cu dorinta de aparare a intereselor tarii. Marele om politic Petre Carp – revoltat si manios pe rege cand acesta si-a expus si motivat optiunea pentru Antanta – a proferat vorbe grele (dorinta ca armata romana sa fie invinsa; trimiterea fiilor sai in razboi, dar in armata germana etc.) si i-a adus aminte suveranului ca face parte dintr-o dinastie germana, care are anumite interese de aparat. Indurerat, dar ferm si lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de multi: „Domnule Carp, ati gresit cand ati vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decat interesele tarii. In constiinta mea aceste doua interese se confunda. Daca m-am hotarat sa fac acest pas grav, e fiindca, dupa matura chibzuinta, eu am ajuns la convingerea, adanca si nestramutata, ca el corespunde cu adevaratele aspiratiuni ale neamului… Dinastia va urma soarta tarii, invingatoare cu ea, sau invinsa cu ea. Deoarece, mai presus de toate, sa stiti, d-le Carp, ca dinastia mea este romana. Rau ati facut cand ati facut-o straina, germana. Nu, e romaneasca! Romanii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca sa intemeieze o dinastie germana la gurile Dunarii, ci o dinastie nationala si revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi indeplinit in intregime misiunea pe care acest popor i-a incredintat-o”. Acestea sunt vorbe si fapte ale unui mare om de stat roman, demne de memoria colectiva si demne de urmat si astazi.

Prin urmare, in august 1916, Romania declara razboi Austro-Ungariei, in conformitate cu intelegerile secrete semnate cu Antanta. Acum incepeau si dramele multor militari romani transilvani, banateni, criseni, maramureseni etc., obligati sa lupte contra romanilor din Regat, drame sublimate literar de Liviu Rebreanu in „Padurea spanzuratilor”, dar si de altii, prin alte mijloace. In 1916-1917, dupa ocuparea Tarii Romanesti si a Bucurestilor, dupa mutarea autoritatilor centrale la Iasi, dupa rezistenta curajoasa de la Marasti, Marasesti si Oituz, era cat pe ce sa fim stersi complet de pe harta, prinsi intre amenintarea Puterilor Centrale si a celei estice (de la un timp bolsevice). Anul 1918, cu putine umbre si cu multe lumini, a adus implinirea statului national roman. Mentionam ca in acei ani – 1918 si precedentii – s-au pregatit destramarea imperiilor multinationale si emanciparea popoarelor frustrate dupa secole de asuprire. Astfel, din vechile imperii rus, german si austro-ungar, s-au nascut ori au renascut in forme noi Polonia, Cehoslovacia, Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor (numit, din 1929, Iugoslavia), Romania, Austria, Ungaria, Germania, tarile baltice. In cazul Romaniei, situatia este similara, dar si deosebita in raport cu exemplele mentionate. In vreme ce viitoarea Iugoslavie si Cehoslovacia erau state multinationale, Austria si Germania state nationale federale, Ungaria, Romania, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia etc. erau state de tip national unitar, cu majoritati absolute detinute de popoarele care le dadeau numele.

Toate aceste schimbari fundamentale, asa cum nu mai cunoscuse harta Europei de la Pacea Westfalica (1648) incoace, s-au infaptuit dupa reguli precise, agreate de comunitatea internationala, si au fost apoi aprobate (cu anumite ajustari, acolo unde au decis puterile invingatoare) prin Conferinta de Pace de la Paris, din anii 1919-1920. Modificarile teritoriale si politice de amploare, petrecute in anii razboiului si, mai ales in 1918-1920, au doua componente, una interna si cealalta internationala. Componenta interna tine de dorinta majoritatilor etnice (considerate anterior minoritati) din anumite regiuni de a trai in state proprii sau in state locuite de aceleasi etnii, adica de a crea conditii pentru ca marea majoritate a polonezilor sa traiasca in Polonia, marea majoritate a cehilor in Cehia, a slovacilor in Slovacia, a ungurilor in Ungaria, a romanilor in Romania etc. Fireste, erau si voci care doreau ca toti polonezii sa traiasca in Polonia, ca toti cehii sa traiasca in Cehia s.a.m.d., ceea ce era imposibil; dupa cum erau altii care sperau sa pastreze, in forme adaptate, vechile imperii rebotezate si cosmetizate, ceea ce era iarasi imposibil. Este drept ca aceasta dorinta de unitate nationala ocrotita de state nationale era ultima etapa a evolutiei miscarilor de emancipare, fiindca anterior, timp de circa doua secole, nationalitatile au dorit doar egalitatea cu natiunile dominante, fara sa ceara neaparat expressis verbis frangerea acestor imperii si formarea statelor nationale unitare.

Romanii cuprinsi in Imperiul Habsburgic (iar de la 1867, intr-o forma sui generis a acestuia, numita Austro-Ungaria), dar si cei din Imperiul Tarist, s-au incadrat, alaturi de polonezi, cehi, slovaci, croati, sarbi, baltici, finlandezi, ucraineni etc., in aceasta evolutie, fara mari deosebiri ori particularitati. In anul 1918, lucrurile s-au precipitat peste tot in regiune, mai ales dupa ce Rusia a produs cea mai mare schimbare de regim politic din istoria sa, defectand si incheind apoi un tratat separat de pace. Romanii, in noile conditii, s-au organizat, si-au ales propriile organe reprezentative – politice si militare (de ordine publica) – si, acolo unde s-a putut, au preluat controlul local asupra teritoriului. Anumite astfel de organisme reprezentative centrale, recunoscute de comunitatea internationala ca legale, au decis soarta Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei (in sens larg, adica vechiul voievodat, cu Banatul, Crisana, Satmarul, Maramuresul). Aceste foruri erau „Sfatul Tarii” (la Chisinau, in 27 martie – 9 aprilie 1918), „Congresul General al Bucovinei” (la Cernauti, in 15 – 28 noiembrie 1918) si „Marea Adunare Nationala”, prin cei 1228 de delegati cu drept de vot (la Alba Iulia, in 18 noiembrie – 1 decembrie 1918).

Toate aceste acte de vointa ale natiunii romane au fost apoi aprobate de catre forul mondial recunoscut sa faca acest lucru, anume de catre Conferinta Pacii de la Paris, din anii 1919-1920. Cealalta conferinta de pace, de dupa Al Doilea Razboi Mondial, din anii 1946-1947, a confirmat din nou decizia luata de romani in 1918 si ratificata in 1919-1920, exceptand rapirile teritoriale facute de regimul comunist stalinist in timpul si la finele razboiului (nordul Bucovinei, tinutul Herta si Basarabia).

Majoritatea istoricilor romani si straini – cu inerente variatiuni – prezinta succesiunea faptelor de mai sus in acelasi fel, rezervandu-si opinii proprii in interpretari. Astazi, in contextul celor o suta de ani trecuti de la declansarea si desfasurarea Primului Razboi Mondial, aproape toate popoarele rememoreaza evenimentele de atunci, care au condus, prin anii 1917-1920, la schimbari teritoriale si etnice majore, rezultate, in mare parte, din miscarea de emancipare nationala si din prabusirea imperiilor multinationale (cel putin in raport cu formele in care existasera anterior). La finele anului 1918, Romania avea aproape 300 000 de km patrati si circa 15 milioane de locuitori, devenind astfel o putere regionala de prim rang. In acest stat, majoritatea absoluta a populatiei o detineau romanii, aproape trei sferturi din populatie (circa 73%), minoritatile fiind formate din maghiari (8%), germani (4%), evrei (4%), grupuri de slavi si altii.

Fireste, de-a lungul timpului, s-au exprimat opinii istorice diverse despre marile schimbari de la finele Primului Razboi Mondial, invingatorii fiind, in linii mari, multumiti si laudativi fata de acele evolutii, iar invinsii fiind critici si dornici de revansa. In tarile succesoare imperiilor destramate, tonul istoricilor, al intelectualilor in general si al opiniei publice a fost unul plin de entuziasm, de bucurie fata de realizarea edificiilor nationale si chiar triumfalist, in anumite perioade. Aceasta era vocea majoritatii, fiindca reprezentantii minoritatilor (mai ales ai acelor minoritati foste odinioara majoritati) au fost, in cea mai mare parte, retinuti, daca nu ostili si opozanti directi. Schematizarile priveaza, desigur, realitatea de bogatia si varietatea detaliilor, de paleta larga a situatiilor de nuanta. Astfel, au fost atunci chiar si romani care (ca si unii cehi, polonezi, croati, unguri etc.) nu au vrut destramarea monarhiei habsburgice, din varii motive, de la oportunitatea personala pana la credinta ca viata lor sau a natiunii romane ar fi trebuit sa se dezvolte in cadre occidentale, nu „balcanice”. Ceea ce este insa clar atestat si dovedit, fara nicio putinta de tagada, este faptul ca majoritatea romanilor au dorit sa faca parte din Romania, ca au format Regatul Romaniei Mari si ca acesta a fost recunoscut pe plan international, prin tratate.

Intre anii 1848 si 1918, cele mai legitime sau mai progresiste miscari europene erau cele de emancipare nationala, de obtinere a libertatilor democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a statelor dupa criterii etno-nationale. Asa au procedat aproape toate natiunile de atunci, luand exemplu de la occidentali, care facusera acest lucru anterior. Aceasta era tendinta cea mai avansata in acel moment! Nimeni nu vorbea de uniunea europeana, de globalizare, de autonomia teritoriala a minoritatilor sau de eliminarea discriminarilor pe criterii religioase.

Romanii – in marea lor majoritate – au fost antrenati atunci sa lupte pentru formarea statului lor national, asa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sarbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc. Nu facut-o nici mai bine si nici mai rau decat altii. Nu au fost, in aceasta lupta a lor, nici mai constienti sau mai entuziasti, dar nici mai apatici sau mai reticenti decat altii, decat vecinii lor. Fireste, este absurd sa sustinem ca toti romanii au participat la miscarea pentru unire sau ca toti au dorit cu ardoare unirea. Totodata, este nerealist si incorect sa spunem ca unirea de la 1918 s-a facut in conditii ideale, cu respectarea tuturor principiilor democratice etern valabile si ca nu au fost incalcate atunci drepturile si valorile nimanui. Dar si mai incorect este sa pretindem ca romanii – la modul general – nu au dorit unirea, ca ei erau atrasi mai degraba de civilizatia superioara apuseana decat de Vechiul Regat, ca un manunchi de intelectuali i-ar fi amagit si ar fi actionat in numele lor.

Toate datele de care dispunem in prezent arata ca majoritatea romanilor din acele provincii au dorit unirea cu Romania si ca au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigentelor democratice de atunci. Mai mult, comunitatea internationala a apreciat actul de vointa nationala a romanilor, formulat in anul 1918, si a recunoscut realitatile decise de romani. Atunci cand a fost posibil, mai ales in Bucovina, dar si in Basarabia si Transilvania, minoritatile au fost intrebate, iar unii membri ai lor au si sustinut apartenenta la Romania. Dar ei – romanii – au fost condusi mereu de elite si nu au ramas nicio clipa fara elite. Aceasta le-a fost salvarea. Conducatorii, desprinsi din popor, se ghidau dupa aspiratiile poporului, le justificau si le sustineau, iar poporul isi urma conducatorii.

De aceea, revin la vorbele inteleptului Mihail Kogalniceanu: „Unirea natiunea a facut-o!”. E vorba de natiunea romana de oricand si de oriunde. Unirea i-a coagulat pe romani si in formele de manifestare ale vietii lor cotidiene, de aceea unirea trebuie faurita, re-faurita si re-traita mereu si mai ales acum la un secol de la implinirea Romaniei Intregite. Unirea nu este un dat, ci este o grea cucerire, iar cuceririle nu se lasa de izbeliste, ci se apara, se ocrotesc si se primenesc in fiecare zi, dupa exemplul generatiilor trecute.
Nota: Discurs rostit in data de 18 septembrie 2018 la Conferinta internationala „Romania si evenimentele istorice din perioada 1914-1920. Desavarsirea Marii Uniri si Intregirea Romaniei” de la Ateneul Roman.

Cum s-a infaptuit Romania – reflectii la un secol de la 1918.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

patriotism, nationalism, patriot, national, roman, romanesc, international, global, universal, globalist

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/08/15824697.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/08/15824697.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Ce inseamna sa fii patriot, sa fii national?” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1536778796999{margin-bottom: 0px !important;}”]A fi patriot in Romania este o chestiune cu multe intelesuri si extrem de putine responsabilitati. A fi cetatean roman, majoritatea dintre noi nu stim ce inseamna, ce presupune. Credem ca este de ajuns sa avem buletin romanesc, cu CNP-ul aferent noua si asta este. Sau, unii dintre noi chiar mai stim ceva din ceea ce inseamna sau presupune cetatenia romana, dar cam atat. Ei bine, nu este asa, in ceea ce priveste a fi patriot si a fi cetatean!

La un pericol de razboi iminent, nu stim nici cu cine vom lupta alaturi, nici impotriva cui, nici daca vom lupta. O natiune inchegata nu mai suntem pentru ca am pierdut simtul responsabilitatii unul fata de celalalt de mai bine de 30 de ani, in mare masa. A fi patriot presupune, in primul rand, a fi familial. Ori acest lucru se confunda astazi cu a fi eu patriot. Familia devine, astfel, o extensie a propriului eu al persoanelor, iar altruismul devine o optiune sora cu boala zilei de maine.

In acest articol ne vom propune sa analizam aceste doua notiuni, de patriot si national, in comparatie si cu notiunile de patriotism si nationalism. Credem ca e de maxima importanta acest lucru.

Inainte-vreme, cetateanul era omul cetatii, insa nu ne oprim a numi doar titlul de cetatean, ca si cand am vrea sa scriem o carte si punem doar copertile si ii scriem titlul, atat. Mergem mai departe si incondeiam fiecare pagina in parte. Putem scrie sute de pagini, iar volumul nostru despre statutul de cetatean ar fi un adevarat compendiu atat de educatie civica, legislativa, politica, sociala, poate chiar economica, insa, inainte de toate, se vrea a fi o carte de constiinta. Iar aceasta este substanta reala pe care o contine.

Deci, constiinta este baza oricarui civism, oricarui cetatean. Nu putem fi cetateni daca nu avem constiinta. Cine ar mai vorbi in locul nostru, cu gura noastra? Cine ar gandi in locul nostru? Cine ar mai trai viata in locul nostru? Cine am mai fi?

Cuvantul cetatean are ca si cuvant radacina, in familia sa de cuvinte, cuvantul cetate. Este aceasta un polis? Un oras? O fortareata? O cazarma? Un targ, un talcioc, un port maritim sau ce? Inainte-vreme, cetatea era o comunitate. Acele ingradituri care o inconjurau nu serveau pentru a apara familiile, oamenii din cetate de creaturile salbatice, inocente ale Mamei Naturi, nu. Serveau pentru a capta energii si pentru a le redirectiona catre inlauntrul cetatii pentru ca toti oamenii de acolo sa le foloseasca, sa le valorifice. De cele mai multe ori, ingraditurile formau rotocoale in jurul cetatii, cu dispunere radianta (de sus erau vazute ca un soare cu multe raze, precum Baghdadul acum mai bine de 1000 de ani), care aratau mai degraba ca niste cromlehuri, dolmene, megaliti sau monoliti, in limbaj celtic vorbind, precum cele de la Stonehenge, decat ca niste garduri mari de piatra. Aratau ca niste rune vertical asezate pentru a inconjura cetatea si pentru a capta, transforma si redirectiona catre interior energiile cosmice si telurice.

Ce minunat, nu-i asa? Cum arata orasele astazi?

Mergem mai departe si vedem ca orasul Knossos, din Creta Antica, era construit pe diferite nivele, aproape piramidal si imposibil de cucerit, dar si foarte solicitant fizic a trai in el. Cu siguranta, cetatenii acelui oras aveau capacitati fizice foarte bine puse la punct.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/sunset-1140×664.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/sunset-1140×664.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1536778956900{margin-bottom: 0px !important;}”]Iata o macheta virtuala realizata de diferiti desenatori. Unii ar considera astazi ca era un oras cosmopolit.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][mk_image src=”http://www.ancientpages.com/wp-content/uploads/2016/01/knossosmodel22.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”http://www.ancientpages.com/wp-content/uploads/2016/01/knossosmodel22.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1536779802458{margin-bottom: 0px !important;}”]In Roma Antica, cetateanul roman era un om liber cu dreptul de a purta arma, dar si cu alte drepturi precum dreptul de a vota, dreptul la judecata etc.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][mk_image src=”http://members.ancient-origins.net/sites/default/files/World-Without-Technology.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”http://members.ancient-origins.net/sites/default/files/World-Without-Technology.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1537541898984{margin-bottom: 0px !important;}”]Drepturile ca drepturile, dar responsabilitatile? Cu totii avem drepturi insa cati ne cunoastem responsabilitatile si cati ni le indeplinim?

Dreptul este un dat. Ni se da, il primim (de cele mai multe ori), ni-l insusim, asumam etc. Insa responsabilitatea este o dare. Unii o numesc datorie. Acest cuvant e perceput prea dur de unii si altii, insa in realitate acesta inseamna daruire. Atunci cand datoria se transforma in daruire oamenii nu mai platesc dijme cosmice semenilor lor, ci bucuria este rasplata pe care ei natural o primesc fara sa o astepte, iar ceea ce dau mai departe le apartine in totalitate. Dau din inima, nu din minte (care socoteste cui ii mai este dator si tine cont ca trebuie platit cat mai repede posibil). Nu exista tensiune, nu exista obligatie, ci doar daruire pura.

Responsabilitatea are ca si cuvant radacina raspunsul. Opusul sau, ca mecanism de comportament, in nici un caz ca fel de a fi, este reactia. Raspunsul este constient, iar reactia inconstienta. Si exista diferite nivele de inconstienta, precum de constienta. Cateva dintre ele tocmai le-am mentionat: nivelul lui trebuie, nivelul datoriei pentru ca daca nu platim ni se va intampla ceva, nivelul fricii etc. Toate acestea sunt reactii, oricat de elevate intelectual ar parea. Toate acestea nu ne fac un bun cetatean, nici macar un bun stapan al casei. Ci un reactionar sau altul pe tapetul lumii.

Ce inseamna a fi patriot? Mergem la radacina si gasim patria. Astazi, acest cuvant este confundat cu patriotismul, la fel precum national cu nationalism. Exista diferente intre ele? V-ati intreba. Iar noi am raspunde: da, si ca de la cer la pamant. Ca sa explicam ne folosim de mentiunea de mai sus cu raspunsul si reactia. Una este constienta, cealalta inconstienta. A fi patriot este constient, pe cand patriotismul este o mimare inconstienta, o carcasa goala a felului de a fi patriot. Deci, a nu se confunda acestea doua!

Astazi patriotismul il gasim la aceia care protesteaza pentru ca li se taie drepturi. Oricat de legitim ar fi, dansii ignora faptul ca totul are cauze precum si efecte. Exista cel putin un motiv pentru care unora li se taie drepturi. Alti patriotisti, tot din ignoranta, ar considera ca poporului roman, de exemplu, de cateva sute de ani incoace i s-a facut foarte multe nedreptati. Oare? Care este cauza si care este efectul? De ce oare martirii inchisorilor, multi dintre aceia care au supravietuit, chiar si dintre cei care nu au supravietuit, daca nu chiar toti spuneau „sa nu ne razbunati!”. De ce oare? Reflectii, reflectii, reflectii!

Patriotismul il mai gasim la cei care se bat cu pumnii in piept si fac taras pe coate in fata bisericilor si mii de matanii in genunchi ca ei isi iubesc tara, insa arunca gunoaiele pe jos, la cativa metri de cosurile de gunoi, pe strada. Unde este felul de a fi patriot? Cat de mult isi iubesc tara daca nici lucrurile de baza, precum a scuti pamantul de deseuri menajere, nu sunt in stare sa indeplineasca?

Dreptul? Nu, intai responsabilitatea! Pentru a primi avem nevoie intai sa dam. Astfel ca simplu putem sa tragem concluzia ca, daca efectul este nefast in vietile noastre, conform analogiei ca ceea ce dam aia primim, inseamna ca am cauzat nefastitati, rele si necazuri altora. Aceasta este istoria pe care o stim si nu vrem sa o recunoastem.

Sau poate ca suntem un popor incercat si doar atat. Daca este asa, inseamna ca avem nevoie sa ne ridicam, sa nu ne mai prostim si sa punem osul la treaba. Sunt multe gunoaie pe strazi!

Patria inseamna trei lucruri: familia, limba si pamantul pe care calcam si pe care traim. Exact in aceasta ordine. Toate trei formeaza un trio creator de oameni. Fara acestea nu am exista. Am fi doar un gaz in atmosfera, poate, fara noima, fara identitate, fara valoare, fara sens, fara scop etc. Nu am fi. De ce venim aici? Doar pentru a fi carne si oase? Sau a ne identifica cu ele?

A fi patriotist este o imitatie. A fi patriot este o realitate pe care o traim. A fi patriot inseamna, cum spuneam, a fi familial, adica om de familie. Un astfel de om este constient ca are un tata, o mama si ca este un fiu sau o fiica. Cel care nu recunoaste pe acestia, cel care nu este constient de ei este nerecunoscator si fata de limba sa, pe care o poceste cu mizeriile intelectual-lingvistice pe care le scoate pe gura, si fata de Mama Natura care ii da pamantul pe care umbla si traieste. Astfel ca, acest trio este de nedespartit. Un nerecunoscator ajunge, in cele din urma, sa pangareasca aceste trei altare sacre.

Responsabilitatea intra in toate acestea trei: inlauntrul individului, in familie, in cetate. Daca suntem buni oameni (omenia fiind suma de valori omenesti, precum generozitatea, ingaduinta, blandetea, smerenia si modestia, altruismul, bucuria pentru binele aproapelui etc.) fata de noi insine si fata de ceilalti, automat suntem buni familisti (bun sot, buna sotie, bun fiu, ori fiica, bun tata, buna mama) indeplinindu-ne responsabilitatile fata de noi si fata de ei, ai nostri semeni si frati. Altminteri, suntem precum celulele anarhice care vor distruge bunul mers al lucrurilor. Ori, in ziua de astazi, noi, romanii, nu mai vrem conducatori infractori in fruntea tarii si atat. Pe cine punem in loc si ce? Ramane locul vacant, liber? Nu mai vrem sa fim condusi? Atunci sa conducem noi, iar aceasta implica responsabilitatea de a construi, nu de a distruge.

In momentul de fata, suntem distrugatori avand cea mai mare amprenta ecologica din Europa pe cap de locuitor. A venit timpul sa inversam aceste lucruri si sa ne intoarcem la strabuni ca sa le cerem iertare ca am distrus viitorul pe care ei ni l-au creat! A venit vremea construirii sau reconstruirii, iar aceasta se face lepadandu-ne, intai, de marlanie de partid sau de cartier, caci nici jungla nu e atat de perversa! A venit vremea sa fim patrioti, nu patriotisti, sa nu mai imitam responsabilitatea! A venit vremea sa fim NATIONALI, nu nationalisti! Sa incepem cu noi![/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text]

 

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][vc_column_text]

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

miron costin, viata lumii, poezie de miron costin, miron costin bust, miron costin 1650, miron costin poem filozofic

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/miron-costin.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/miron-costin.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_blockquote font_family=”none”]Folclorul e o creatie colectiva.

Tudor Gheorghe.

Sueta seustv, vsa vseaceska sueta Eclisiastis, gla. (Desertaciunea desertaciunilor, totul este desertaciune).[/mk_blockquote][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Miron Costin – Viata lumii (poem din 1650)” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1537286367565{margin-bottom: 0px !important;}”]

A lumii cântu cu jale cumplită viiața,
Cu griji și primejdii cum iaste și ața:
Prea supțire și-n scurtă vreme trăitoare.
O, lume hicleană, lume înșelătoare!
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară,
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.
Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată.
Fug vremile ca umbra și nici o poartă
A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Lucrurile lumii, și mai mult cumplite.
Și ca apa în cursul său cum nu să oprește.
Așa cursul al lumii nu să contenește.
Fum și umbră sântu toate, visuri și părere.
Ce nu petrece lumea și în ce nu-i cădere?
Spuma mării și nor suptu cer trecătoriu,
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?
Zice David prorocul: „Viața iaste floara,
Nu trăiaște, ce îndată iaste trecătoarea”.
„Viiarme sântu eu și nu om”, tot acela strigă
O, hicleană, în toate vremi cum să nu să plângă
Toate câte-s, pre tine? Ce hălăduiaște
Neprăvălit, nestrămutat? Ce nu stăruiaște
Spre cădere de tine? Tu cu vreme toate
Primenești și nimica să stea în veci nu poate,
Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare,
Minunată zidire, și el fârșit are.
Și voi, lumini de aur, soarilă și luna,
Întuneca-veți lumini, veți da gios cununa.
Voi stele iscusite, ceriului podoba.
Vă așteaptă groaznică trâmbiță și doba.
În foc te vei schimosi, peminte, cu apa
O, pre cine amar nu așteaptă sapa
Nu-i nimica să stea în veci, toate trece lumea,
Toate-s nestătătoare, toate-s niște spume.
Tu, părinte al tuturor, doamne și împărate,
Singur numai covârșești vremi nemăsurate.
Celelalte cu vreme toate să să treacă.
Singur ai dat vremilor toate să petreacă.
Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiața,
Umblăm după a lumii înșelătoare fața
Vremea lumii soție și norocul alta,
El a sui, el a surpa, iarăși gata.
Norocului zicem noi ce-s lucruri pre voi
Sau primejdii cându ne vin, sau câte o nevoe.
Norocului i-au pus nume cei bătrâni din lume;
Elu-i cela ce pre mulți cu amar să afume.
El sus, el coboară, el viiața rumpe,
Cu soțiia sa, vremea, toate le surpe.
Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul.
Anii nu potu aduce ce aduce ceasul.
Numai mâini și cu aripi, și picioare n-are
Să nu poată sta într-un loc nici-odinioare.
Vremea începe țările, vremea le sfârșește.
Îndelungate împărății vremea primenește.
Vremea petrece toate; nici o împărăție
Să stea în veci nu o lasă, nici o avuție
A trăi mult nu poate. Unde-s cei din lume
Mari împărați și vestiți? Acu de-abiia nume
Le-au rămas de poveste. Ei sântu cu primejdii
Trecuți. Cine ai lumii să lasă nădejdii?
Unde-s ai lumii împărați, unde iaste Xerxes,
Alixandru Machidon, unde-i Artaxers,
Avgust, Pompeiu și Chesar? Ei au luat lume,
Pre toți stinsu-i-au cu vreme, ca pre niște spume.
Fost-au Tiros împărat, vestit cu războae,
Cu avare preste toți. Și multă nevoe
Au tras hândii și tătarii și Asiia toată.
Caută la ce l-au adus înșelătoarea roată:
Prinsu-l-au o fămee, i-au pus capul în sânge.
„Satură-te de moarte, Tiros, și te stinge
De vărsarea sângelui, o, oame înfocate,
Că de vrăjmășiia ta nici Ganghes poate
Cursul său să-l păzească”. Așa jocurește
Împărățiile, lumea, așa le prăvălește.
Nici voi, lumii înțelepții, cu filosofia
Hălăduiți ce lume, nici theologhia
V-au scutit de primejdii, sfinți părinți ai lumii,
Ce v-au adus la moarte amară pre unii.
Nime lucruri pre voe de tot să nu crează
Nime-n grele, nădejdea de tot să nu piarză,
Că Dumnezeu au vârstat toate cu sorocul,
Au poruncitu la un loc să nu stea norocul.
Cursul lumii ați cercatu, lumea cursul vostru
Au tăiat. Așa iaste acum vacul nostru.
Niminea nu-i bun la lume, tuturor cu moarte
Plătește osteneala, nedireaptă foarte
Pre toți, ci nevinovați, ea le tae vacul.
O, vrăjmașă, hicleană, tu vinezi cu sacul.
Pre toți îi duci la moarte, pre mulți fără deală,
Pre mulți și fără vreme duci la aceasta cale.
Orice faci, fă, și caută fârșitul cum vine.
Cine nu-l socotește, nu petrece bine.
Fârșitul ori laudă, ori face ocară;
Multe începături dulci, fârșituri amară.
Fârșitul cine caută, vine la mărire;
Fapta nesocotită aduce perire.
Moartea, vrăjmașa, într-un chip calcă toate casă,
Domnești și-mpărătești, pre mine nu lasă:
Pre bogați și săraci, cei frumoși și tare.
O, vrăjmașă, priiatin ea pre nimeni n-are,
Naștem, murim, odată cu cei ce să trece,
Cum n-ar fi fostu în veci daca să petrece.
Paimâini suntu anii și zilile noastre.
Sfinții ingeri, ferice de viiața voastră.
Viețuim și viiața iaste neștiută,
Și până la ce vreme iasta giuruită,
Așa ne poartă lumea, așa amăgește.
Așa înșală, surpă și batjocorește.
Fericită viiața făr de valuri multe,
Cu griji și neticneală avuțiia pute.
Viețuiți în ferice, carii mai puține
Griji purtați de-a lumii; voi lăcuiți bine.
Vacul nostru cu-mprumut dat în datorie.
Ceriul de gândurile noastre bate Mulți au rostu și mulți suntem și mulți te-așteaptă;
Lumea din primenele nu să mai deșteaptă.
Orice iaste muritoriul cu vreme să petrece;
Trece vremea și pre-ai săi toți îi părăsește.
Cei ce acum petrecem, pomenim alții
Trecuți; de noi cu vreme vor pomenii alții.
Născându-ne, murim; murindu, ne facem cenușă
Dintr-această lume trecem ca pentr-o ușă.
Astăzi mare și puternic, cu multă mărire:
Mâine treci și te petreci cu mare mâhnire.
În lut și în cenușă te prefaci, o, oame,
În viiarme, după care te afli în putoare.
Ia aminte, dară, o, oame, cine ești pe lume
Ca o spumă plutitoare, rămâi fără nume.
Una fapta, ce-ți rămâne, buna, te lețește,
În ceriu cu fericie în veci te mărește.

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

regele carol al doilea, regele carol 2, abdicarea regelui mihai

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/rege-carol-al-ii-lea-.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/rege-carol-al-ii-lea-.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Cum comenta Carol al II-lea abdicarea Regelui Mihai” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1537217461463{margin-bottom: 0px !important;}”]Carol al II-lea descrie, in jurnalul sau, astfel abdicarea fiului, Regele Mihai: „Marti, 30 decembrie 1947. O zi ingrozitoare, ce zi sfasietoare: la 5 d.a. dupa-amiaza, bietul si credinciosul Ribeiro telefoneaza ca Reuters a comunicat ca Mihaita a abdicat, azi, la 3. Vestea a cazut ca o maciuca pe capul nostru, am ramas, literalmente, traznit. Reprezentantul lui Reuters a si venit aci aducandu-mi telegramele, cari dau oaresicari detalii. La 3, a iscalit abdicarea si a dat o Proclamatie catre popor, iar unele vesti zic ca la 4 va parasi Bucurestiul.

A si fost proclamata Republica Democratica Populara, alias Sovietica. M-a apucat o furie auzind aceasta stire; cine dracul l-a pus pe Mihaita sa se intoarca, ca, dupa o saptamana, sa plece in conditiile cele mai urate si dand catre popor o proclamatie rusinoasa. Nu numai ca abdica pentru el si urmasii sai, dar spune, in proclamatie, ca lasa poporului grija de a-si alege felul cum doreste sa fie guvernat, considerand ca monarhia este un obstacol serios in calea dezvoltarii democratice a tarii. Ma sufoca ideea ca fiul meu, ca suveran, sa poata sa-si puie iscalitura sub un document astfel redactat. Toti luptam pentru a arata lumei ca forma democratica nu numai ca este compatibila cu Monarhia, dar ca si asta este, de fapt, mai garantata sub un suveran, decat sub un presedinte, care-i, totdeauna, un om de partid si iata ca, acuma, Mihaita declara, sub iscalitura, contrariul si, in acelasi timp, autentifica actul de nastere a Republicii, forma de stat care nu poate permite Romaniei de a trai.”

Fragmentul face parte din volumul al cincilea de insemnari zilnice ale lui Carol al II-lea, „Intre datorie si pasiune”, aparut la Editura Curtea Veche in 2001.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

 

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://static2.evz.ro/image-original-605-388/cache/2018-05/14-ilie-badescu-465×390.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://static2.evz.ro/image-original-605-388/cache/2018-05/14-ilie-badescu-465×390.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Ilie Badescu despre blandetea mijloacelor de spalare a creierelor” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1537212297263{margin-bottom: 0px !important;}”]Ilie Badescu (n. 9 mai 1948, Luncavita, judetul Caras Severin) este un sociolog si geopolitician roman, doctor in sociologie, profesor universitar si fost sef al catedrei de sociologie al Universitatii din Bucuresti, actual membru al Academiei Romane.

Este autorul mai multor studii si monografii, printre care „Tratat de geopolitica”, 2004, precum si coautor al cartilor „Geopolitica integrarii europene”, 2002, si „Sociologia si geopolitica frontierei” (in doua volume, 1995).

In 2002 a fondat „Revista de sociologie, geopolitica si geoistorie”. Este autor al cartii „Noologia” si unul dintre fondatorii domeniului cu acelasi nume. Este, de asemenea, impreuna cu Constantin Cojocaru si cu Florian Colceag, autor al Proiectului de CONSTITUTIE A CETATENILOR.

„Au fost taind un brad batran, fiindca facea prea multa umbra…” spunea Nicolae Iorga intr-un poem premonitoriu de exceptie. Asistam domnule profesor, din nou , la un act de „epurare” a intelectualilor romani neinregimentati , urmandu-se tipicul anilor ’50 ?

Mi-e teama ca da. Noul ciclu politic al Romaniei, cel postdecembrist, a inceput printr-o operatie de marginalizare teribila a asa numitei generatii Labis, iar unii dintre acestia au fost chiar supusi unui tip aparte de epurare: institutii, reviste, edituri, au fost fie desfiintate, fie refondate, cu alte colegii, alta lista de personal, alte grupari, ceea ce i-a plasat pe multi in afara „institutiei”. Un caz aparte, de o dramatica celebritate, a fost acela al scriitorului Dinu Sararu, altul a fost al regretatului Mihai Ungheanu… Nu-mi permit sa amintesc situatia cu totul dramatica a unora dintre scriitorii de exceptionala valoare, precum Paul Anghel, Ion Lancranjan, Eugen Barbu.

A urmat un al doilea val de ostracizari care au culminat cu Raportul Tismaneanu in care au fost readusi pe liste scriitorii „proscrisi”, pentru care s-au intocmit liste de eliminare, probabil inca operative. S-a declansat operatiunea antiprotocronista, de un primitivism care aminteste „spiritul primar-agresiv” al Kominternului, a fost reinventat delictul de opinie, au fost etichetati oameni si opere, s-a incercat o eliminare in bloc precum a fost tentativa de a supune dezaprobarii publice grupuri intregi sub eticheta de „generatie expirata” desi cei loviti cu pietre proveneau din generatii diferite, de la vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist la cei ce abia incheiau al cincilea deceniu de viata.

A urmat al treilea val de eliminari sub pretextul pensionarilor, ceea ce-a aruncat in afara institutiilor personalitati de remarcabila valoare, pe care nu-mi ingadui sa le nominalizez dorind sa le respect nevoia de minima discretie. Au fost dezgropate etichete cominterniste pentru a-i stigmatiza si a-i tintui pe liste cvasiconspirative pe cei suspectati de un sentiment national mai raspicat, ori de apartenenta crestin-ortodoxa. La etichetele de nationalist, national-comunist, ortodoxist, fundamentalist, legionar, securist, s-au adaugat etichete noi precum cele de protocronist, dughinist-ortodoxist, dupa numele geopoliticianului rus Aleksandr Dughin, monoculturalist, aceasta ultima eticheta fiind menita a-i „deconspira” pe cei care, chipurile, ar fi promotorii unei singure culturi si putem continua daca vreti…

Multe dintre etichetele acestea au fost lansate din laboratoarele unor facultati si universitati prestigioase. Probabil ca multi dintre cei care-si scriu astazi memoriile detaliaza fenomenul. La multe dintre sciziparitatile sociale si politice, au fost adaugate altele cu scopul de a induce un fel de razboi al tuturor impotriva tuturor, o anarhie de mari proportii, pe orizontala si pe verticala societatii si, daca s-ar fi putut, sa energizeze o demoniaca rebeliune a omului impotriva lui Dumnezeu. Ceea ce nu s-a reusit in vremea comunista urma sa izbandeasca acum: ridicarea unei majoritati contra Bisericii, ceea ce ar fi fost mai mult decat o dezbisericire, adica semanarea unui indiferentism religios. Discutia este lunga fiindca vremurile sunt teribil de posomorate.

Ce modele vor fi create in schimb pentru o generatie care, in principiu, ar trebui sa revigoreze fibra acestui neam?

Tinta acestor vremuri este generatia fara identitate. Un psiholog umanist american a cercetat maladia acestui tipar uman prin ceea ce el a denumit „sand-box syndrom” -sindromul cutiei de nisip- , adica inductia la scara popoarelor a unor modele de viata care amesteca uitarea de sine cu stari ludice capabile sa anuleze perceptia realista si grava, matura a lucrurilor.

Asemenea scheme de viata „in alianta cu raul pot energiza rebeliunea dezordonata a lumii”, ne previn doi sociologi crestini americani. Un fel de puteri decazute au pus stapanire pe starile sufletesti ale prea multora. Asemenea puteri sunt asemenea stihiilor, de la duhul banilor la duhul trufiei, al egoismului fara margini, al indreptatirii fara temei, al inchipuirii, debiliteaza lumea si viata, ne fac incapabili sa reactionam la nihlismul si anarhia acestui veac, sa recuperam sensul pozitiv al existentei. Duhul urat al banilor deformeaza fiinta colectiva dupa ce abia s-a iesit dintr-o alta teribila deformare indusa in lume de doctrina comunista. Marxistii, cum remarca un filosof modern, Karl Popper, sunt iubitori de violenta, la Lenin aceasta fiind legitimata prin teoria dictaturii de executie: executia burgheziei de catre proletariat.

In „Statul si revolutia”, Lenin legitimeaza crima colectiva, executia unei clase sociale de catre o alta clasa. Pentru Marx, proletariatul este „groparul burgheziei”, deci discursul sepulcral este cel convocat spre a explica si a legitima istoria. Notiunea pivot a unei asemenea viziuni este moartea, nu viata. Duhul destramarii ludice, al placerilor si pornografiei este una dintre cele mai teribile amenintari ale omului. Un scriitor britanic, Aldous Huxley, a profetizat emergenta unui altfel de stat in istorie pe care l-a numit „stat magic”, in care „spalarea creierului nostru” se realizeaza „prin mijloace blande”, precum: cultivarea unei sexualitati desantate, forme de viata care „excita simturile si imaginatia”, cultivarea iluziei puterii, a unei „placeri ce zguduie simturile si mintea pana la epuizare”, cum sesiza un remarcabil comentator al acestei terifice profetii, domnul Virgiliu Gheorghe. Dictatura acestui stat magic este mai teribila decat cealalta, a statului posomorat al idolatriei ideologice, asa cum l-a imaginat Marx si l-a pus in practica Lenin.

Cum s-a ajuns la dictatura „statului magic”?

Prin tradarea elitelor! Teribila este singuratatea popoarelor tradate de elitele lor prin conspiratia pacatului, a caderilor, si, iata, o avem talmacita in versetul acesta al lui Iezechiel: „Si oile Mele s’au risipit din lipsa de pastor… Pe fata intregului pamant s-au risipit, si nu era nimeni care sa le caute si sa le intoarca”. Ideologii statului magic pervertesc si sensul lucrurilor elementare. Popoarele, spun ideologii statului magic, sunt majoritati posace, coercitive, care opreseaza minoritatile si indivizii. In consecinta, indivizii si minoritatile de toate tipurile trebuie decretate normalitati chiar daca acestea conduc la dezintegrarea majoritatilor si, mai grav, la dezagregarea unitatilor spirituale firesti. Cu ocazia alegerilor pentru presedintia americana, din 2008, California, Arizona si Florida au apelat la procedeul referendumului pentru a restabili acuratetea unei definitii colective asupra familiei. Asa de puternic erau clatinate fruntariile etnomentale in derularile cotidiene ale vietii popoarelor incat acestea au fost nevoite sa recurga la referendum pentru a stabili ca definitia familiei sa ramana cea clasica: uniune consimtita in mod liber dintre un barbat si o femeie. A fost necesar un referendum pentru o definitie „naturala” sau fireasca. Lucrul inca mai tulburator este ca un numar de state americane au trebuit sa faca uz de referendum pentru a restabili acuratetea unei definitii, care decurge dintr-un intreg etnospiritual de reguli, norme, modele, tipare, forme si scheme sociale pe care le regasim in mod obisnuit in modul cotidian de viata al membrilor acelor majoritati numite popoare.

Minoritatile aliate cu un anume tip de aparat statal reusesc sa conteste, sa rastalmaceasca definitii paradigmatice ale popoarelor si sa impuna alte definitii care creeaza confuzii, coboara tiparele fondatoare ale vietii comune la un talmes-balmes notional ce reaminteste promiscuitatea babeliana. In fond, ce ne spun aceste referendumuri populare, precum cel din California? Referendumul californian ne arata ca atunci cand Curtea Suprema din statul respectiv, de exemplu, legalizase casatoriile anarhosexuale, acel stat intrase deja in conflict logico-normativ, volitional, spiritual, jurisprudential cu poporul mobilizat plebiscitar ca sa se apere de efectele unor acte normative derivate din paradigma statului magic. A fost necesar apelul la „arma plebiscitara” pentru apararea de actiunile prin care un stat se arata dispus sa redefineasca notiunile fondatoare ale vietii comune in conformitate nu cu randuiala creata de Dumnezeu, ci cu principiul placerii anarhice, cu procedeul definitiilor arbitrare, al minoritatilor despotice. Scrutinul popular se afla, iata in conflict cu corectitudinea politica si cu subculturile jurnalismului magic.

Mai avem solutii salvatoare la indemana?

Solutia este la poporul imbisericit, adica readus la un tip de educatie care sa-l faca destul de puternic in fata inductiei anarhiei. Numai poporul despartit de Biserica lui Dumnezeu se afla in primejdia ratacirii, care este si cea finala, adica aceea care-i aduce pieirea. Aceeasi este lectia pe care ne-o transmite invatatura Templului ridicat de Solomon la chemarea lui Dumnezeu catre poporul Sau, care este popor al lui Dumnezeu, ales de Dumnezeu intrucat se mentine in templu, adica unit in rugaciune, printr-o legatura pe care generic o numim Biserica sau Templu.

Pe de alta parte, manifestarile creatoare in sanul popoarelor sunt o dovada care ne spune ca Dumnezeu pastreaza perpetuu in lume mila fata de popoare, ca darul sau nu e retras niciodata popoarelor care au darul acesta activ sau virtualizat, ca latenta sufleteasca, deci ca suma de protovirtuti, de preinclinatii spre bine, spre fapta cea buna, spre dreptate, ca tanjire dupa adevar si dreptate….

Incat doar popoarele poarta in mediul lor sufletesc, prin latentele difuze, sansa energiilor innoitoare, ceea ce si explica faptul ca popoarele gasesc usor calea spre Dumnezeu, chiar atunci cand sunt lipsite de scoli speciale in acest sens.

Segmente insemnate din elitele conducatoare ale statelor se revendica de la principiile statului magic prin care pot transforma unele formatiuni sociale in forte, activitati si seductii capabile sa contribuie la triumful unui nou turn Babel, o zidire zadarnic urnita din framantatura placerilor. Aceasta framantatura disloca principiul etnospiritual caci nu mai are ce sa faca cu el si forta care desavarseste procesul este statul magic.

Traditiile si cultura acestora, ca semne ale puterii lor creatoare, sunt binevoite de Dumnezeu, adica sunt daruri aduse la implinire, ceea ce arata ca Dumnezeu a binevoit in si prin popoare; altfel acestea ar fi fost lipsite de darul culturii. Substratul peren al popoarelor se afla astazi sub amenintari multiple punand sub primejdie si infratirea popoarelor. Cea mai teribila amenintare este cea directionata contra proprietatii identitare a indivizilor si a popoarelor insele. Modernitatea a declansat un masiv proces de desproprietarire identitara ceea ce agraveaza criza mondiala actuala.

Rupti de traditii, de credinte, de sentimentele apartenentei, indivizii si grupurile devin vulnerabile in fata acestui nou tip de amenintari. Doctrina lansata de presedintele Truman, conform careia bunastarea materiala e totul si esenta libertatii este accesul la prosperitate materiala si nimic altceva, ca si comunismul lui Marx si Lenin, ca mancarea este totul si religia este opiu pentru popoare, au contribuit deopotriva la dezarmarea etnoistorica a generatiilor noi, postbelice si deci a popoarelor in fata unor asemenea promisiuni. Ne dam seama asadar ca salvarea vine de la o intoarcere in Biserica adica de la o reforma spirituala a elitelor si a popoarelor deopotriva. Solutia este spirituala si NU economica, asa cum se crede indeobste.

Sursa: cotidianul.ro.

Interviu realizat de Marcel Barbatei.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

mihai eminescu, statul organic, teoria statului organic, eminescu

[vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (18) – Amenintarea partidului rosu” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1536485505736{margin-bottom: 0px !important;}”]O serioasa turburare socialista ameninta Europa. Cetatenii liberi, independenti si infratiti ai republicei universale, cari la noi sunt reprezentati prin partidul rosu, incearca a rasturna toate formatiunile pozitive de stat, si daca n’o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai nainte sigur, totusi vor incerca s’o faca pe calea lor obicinuita a atentatelor, a scenelor de ulite, turburarilor etc, iar acele incercari incep a-si arunca umbrele de pe acum.

Noi, cari suntem siguri ca victoria principiilor liberale-socialiste insemneaza moartea oricarii culturi si recaderea in vechea barbarie, vom combate tendentele lor, ori in ce punct s’ar fi ivind.

Lucrul sta astfel. Cultura omenirii, adica gramadirea unui capital intelectual si moral nu seamana cu gramadirea capitalelor in bani. E drept, ca cei ce traiesc astazi se folosesc de rezultatele dobandite de alti cugetatori inaintea lor, insa acele rezultate ei nu le capata deodata ca o stransura parinteasca, ci trebue sa si le aproprieze prin o noua munca intelectuala, prin studiu.

Civilizatia omeneasca se’ncepe oarecum din nou si din fundament cu orice generatie noua care, daca nu e silita a repeta anevoioasele cercetari, facute de parinti, totusi trebue sa-si castige prin propria memorie si judecata cunostintele lor. Prin urmare, cercul de oameni intr’adevar culti, cari conduc societatea si au fost in stare sa-si aproprieze suma de cunostinte gramadite de parinti, acest cerc e relativ foarte mic; imprejurul acestui cerc e unul mai mare al publicului cult, care poate sa priceapa si sa aprecieze munca invatatilor, fara insa de-a produce ceva pe acest teren. In afara de aceste cercuri, e massa sau inculta sau pe jumatate culta, lesne crezatoare, vanitoasa si lesne de amagit, pe care oamenii cu cunostinte jumatatite, semidocti sau inculti cu totul, cauta a o asmuta asupra claselor superioare, a caror superioritate consista in nastere, avere sau stiinta. Cultura oricarei natii e impresurata de-o multime oarba, gata a recadea in orice moment in barbarie. Aceasta multime nu se recruteaza mai niciodata la tara, intre tarani, ci tocmai in orase, intre acei oameni produsi in conditii nefavorabile si traind in ele, cari-s crescuti inchirciti fiziceste si intelectual, cari n’au mintea clara si sanatoasa a omului nascut si crescut in conditii normale.

Socialismul industrial porneste de la o iluzie economica. El ignoreaza pe deplin faptul ca, chiar si de s’ar imparti averea toata, a claselor bogate intre cele sarace, chiar de s’ar organiza altfel munca, mijloacele prime de existenta nu se pot inmulti in infinit si ca nevoile sociale trebue neaparat sa consiste in renumita disproportie formulata de Malthus, conform careia populatia se’nmulteste in progresie geometrica, adeca in patrat, pe cand mijloacele de traiu se’nmultesc numai in progresie aritmetica. Contra acestei legi, in temeiul careia omul e condamnat la munca aspra, pentru a putea sa-si intretie existenta fizica, nu exista remediu. Dar omul se distinge tocmai prin aceasta de lumea animalelor, ca are o existenta deosebita morala, ca are o cultura a mintii si a inimei, ale carii hranitoare sunt putin numeroasele clase avute. A le rasturna pe acestea sau a le face existenta imposibila, insemneaza a darama temelia culturei.

(Articolul aparut in TIMPUL, la 6 august 1878, fara titlu)[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

gheorghe leonida, statuia lui iisus din rio de janeiro, statuia lui iisus din brazilia, statuia lui iisus, rio de janeiro, brazilia

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/gheorghe-leonida-statuia-lui-iisus-din-rio-de-janeiro-1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/gheorghe-leonida-statuia-lui-iisus-din-rio-de-janeiro-1.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Statuia lui Iisus din Brazilia, realizata de un sculptor roman” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1536324894127{margin-bottom: 0px !important;}”]Multi admira statuia Cristo Redentor din Brazilia, dar putini stiu ca cel care a realizat-o este un roman cu o poveste de viata interesanta. Celebra statuie a lui Iisus, amplasata la Rio de Janeiro, este opera sculptorului romanul Gheorghe Leonida.

S-a nascut la Galati, in 1892 intr-o familie instarita. Tatal sau era ofiter de cariera si a fost nevoit sa plece din Galati. Astfel Gheorghe a absolvit liceul la Bucuresti, apoi a urmat Conservatorul de Arte Frumoase la sectia sculptura. Debutul sau ca sculptor l-a facut in anul 1915, la un salon national. In Primul Razboi Mondial a fost pe front. Dupa sfarsitul acestui conflict si-a continuat studiile, timp de trei ani, in Italia. A fost premiat pentru operele sale la Roma (pentru lucrarea „Reveil”) si la Paris („Le Diable”).

In anul 1925, s-a mutat la Paris, unde Paul Landowsky tocmai primise comanda pentru statuia Cristo Redentor (Cristos Mantuitorul). Acesta l-a angajat pe Gheorghe Leonida sa sculpteze capul monumentalei statui a lui Iisus. Inceputa in 1926, intreaga lucrare a fost finalizata in 1931. S-a pastrat si astazi ca un adevarat simbol al Americii Latine. Statuia are o inaltime de 38 de metri (din care capul are 3,75 m) si o greutate de 1.145 de tone. In prezent, Cristo Redentor este considerata una dintre minunile lumii moderne.

Gheorghe Leonida s-a intors in tara, dupa terminarea partii sale din sculptura. In Romania a continuat sa sculpteze. S-a stins din viata in primavara anului 1942, la varsta de 49 de ani. Decesul s-a datorat faptului ca a cazut de pe acoperisul casei sale din Bucuresti, in timp ce culegea flori de tei.

Opera sa a fost foarte putin cunoscuta, deoarece regimul socialist nu i-a popularizat lucrarile, pe motiv ca a sculptat mai multe busturi ale membrilor Casei Regale, astfel ca importanta sa contributie la minunea din Rio a ramas uitata de romani. O parte a lucrarilor lui Gheorghe Leonida se afla in prezent la Castelul Bran si la Muzeul National de Arta.

Sursa: stiinta-mister.ro.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_video max_width=”700″ link=”https://youtu.be/i1ATo5Tetsk” animation=”fade-in”][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

sabia lui stefan cel mare, stefan cel mare, sabie

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/sabia-lui-stefan-cel-mare-poate-fi-vazuta-acum-la-muzeul-de-istorie-al-bucovinei-35952.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/sabia-lui-stefan-cel-mare-poate-fi-vazuta-acum-la-muzeul-de-istorie-al-bucovinei-35952.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Sabia lui Stefan cel Mare – Un mister ce inca dainuie” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1536266710648{margin-bottom: 0px !important;}”]Despre Stefan cel Mare, s-a scris mult si inca se va mai scrie. De altfel, pe buna dreptate. Acest „atlet al lui Hristos” (numit astfel in urma victoriei zdrobitoare in fata turcilor la Vaslui in 1475, de catre Papa Sixtus al IV-lea oferindu-i cadou 2 lucruri: un steag de lupta si o spada), care a aparat credinta stramoseasca si a hotarelor Moldovei prin intelepciune, forta si chibzuinta timp de 47 de ani, va ramane un model de urmat chiar si pentru generatiile viitoare. Sacrul Eliade il numea: „cel mai mare conducator roman cunoscut vreodata!” Nu putem sa il contrazicem…

Cu toate ca o tara, ar trebui sa isi cinsteasca eroii neamului cum se cuvine si sa pastreze si promoveze orice obiecte personale ale acestora, aici se pare ca avem o buba.

Mai concret ma refer la celebra spada a lui Stefan cel Mare, care inca se afla la turci, autoritatile respective refuzand constant sa o inapoieze statului roman. Personal, o consider o mare pata asupra diplomatiei romane faptul ca nu au reusit nici pana acum sa o inapoieze. Vom incerca sa analizam mai jos cateva dintre povestile extrem de interesante despre ea. Sa vedem…[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”A fost doar una?” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1536266881056{margin-bottom: 0px !important;}”]Sunt multe teorii care au circulat despre sabia lui Stefan. Le vom analiza pe cele mai raspandite dintre ele.

In primul rand trebuie stiut ca voievodul Moldovei a avut mai multe asemenea sabii. O marturie recenta o avem despre o copie a sabiei originale din Turcia daruita Muzeului de Istorie a Bucovinei in cadrul unei expozitii ce a avut loc in data de 14 august 2017. Expozitia ce a prezentat o colectie de 250 de obiecte religioase si documente referitoare la istoria Moldovei si Basarabiei. Iar o alta despre o sabie geamana a celei din Istanbul. Potrivit directorului muzeului de istorie al Bucuvinei, domnul Emil Ursu: „Spada este practic sora geamana a celei cunoscute de romani de la Muzeul din Topkapi. Spada a fost descoperita la sfarsitul anilor ’70 intr-o locuinta din Curtea Domneasca din Vaslui.” Ea va fi expusa la Suceava pana in februarie 2018, urmand sa fie imprumutata mai multor muzee pana in data de 1 decembrie 2018, cand va fi prezentata la Alba Iulia, cu ocazia Centenarului Unirii.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Dar cum de a ajuns spada la turci?” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1536267018701{margin-bottom: 0px !important;}”]Exista mai multe supozitii, dintre care doua sunt cele mai credibile. In primul rand se presupune ca Stefan cel Mare si-a predat personal sabia turcilor, in momentul in care a acceptat sa plateasca tribut, iar cealalta varianta, si de departe acceptata, este jefuirea visteriei domnesti de catre turci. Acest eveniment s-ar fi intamplat dupa 1538, cand Petru Rares a fost alungat de campaniile de represalii ale lui Soliman Magnificul. Stefan Lacusta, domnul loial turcilor, i-a lasat pe otomani sa jefuiasca tezaurul, luand cu ei si spada voievodala. De atunci, spada lui Stefan cel Mare a stat in palatul sultanului.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/sabia-stefan-cel-mare-2.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/sabia-stefan-cel-mare-2.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Dar ce stim concret despre ea?” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1536268095049{margin-bottom: 0px !important;}”]Carol Konig, un expert in armament medieval, ne scrie despre spada urmatoarele: „Cu lama dreapta si doua taisuri, brate drepte sau usor curbate spre lama, cu o lungime de cca. 110 – 130 cm, este atestata prin descoperirile arheologice, prezenta ei in scenele cu militari de pe frescele bisericilor moldovenesti ridicate si pictate in parte in timpul domniei voievodului, si de o serie de izvoare scrise. Astfel, acest tip de arma este confirmat de spadele descoperite la Targu. Neamt, la Deleni (jud. Iasi), la Cetatea Neamtului, sau de cele pictate la biserica din Balinesti”.

Asadar, din ce reiese, spada lui Stefan este de origine moldoveneasca. Iar istoricul doctor Andrei Esanu ne povesteste in articolul „Spada lui Stefan cel Mare”, publicat in revista ”Accente” din Chisinau in 2004, urmatoarele:

„Lama dreapta cu doua taisuri cu lungimea de 125 cm; pe ambele fete ale spadei, in lungul lamei, sunt facute cate 3 sentulete, cel din mijloc – mai lung, este insotit de alte doua mai scurte, de o parte si de alta. Spada descrisa are varf in forma de triunghi. Manerul armei in forma de fus, numit de specialisti ‘de doua maini’, adica de apucat cu ambele maini, este infasurat cu fir argintiu, iar dupa alti istorici – cu fir de aur. Spada are garda cu brate drepte in forma de cruce, terminate cu butoni conici. Manerul cu cap in forma de disc, care avea in mijloc un medalion, probabil o fi fost o piatra scumpa sau un blazon, care a cazut, iar pe marginea discului este gravata urmatoarea inscriptie cu caractere slavone, pe o fata: ‘† I|an´ Stefan´ voevoda g’, pe revers este continuata inscriptia: ‘ospodar´ zemli Moldavskou’”.

Clar avem detaliata inscriptia spadei „Io, Stefan voievod, domn al Moldovei”. Aflam ca spada este destul de greu de manuit si pare a fi lucrata de niste armurieri iscusiti.

O alta varianta, acceptata ca fiind cea mai credibila, este cea a fauririi spadei in atelierele italienesti, genoveze, la comanda lui Stefan cel Mare. Practic, voievodul a dorit o spada facuta de cei mai buni armurieri ai Europei si a dat o comanda speciala. Istoricii se bazeaza pe corespondenta purtata de voievod cu genovezii, descoperita de Nicolae Iorga. „Este interesant ca documentul semnalat arata ca cel care a primit comanda, un oarecare Cristofor, asociatul atelierului care facea astfel de piese, a raspuns ca mesterii armurieri, necunoscand acest tip de spada, sa trimita pe cineva in Moldova pentru a se informa”, preciza Carol Konig. Un armurier genovez a fost trimis in consecinta, in Moldova pentru a studia modelul de spada moldoveneasca. In cele din urma, comanda voievodului ar fi fost onorata, genovezii predand o arma facuta cu un otel special, de Toledo, cel mai rezistent la aceea vreme in Europa.

De altfel, aceasta varianta se leaga mult si de unul din cadourile dauite de Papa Sixtus lui Stefan, o celebra spada faurita de armurierii genovezi special facuta pentru „atletul lui Hristos” la comanda Papei . Povestea incepe sa se lege.

Insa ultima varianta ce vine din partea specialistului perioadei „stefaniene”, Stefan Gorovei, rastoarna cele spuse mai sus. Acesta afirma ca nu a fost faurita de genovezi sau daruita de Papa ci a fost oferita din tata-n-fiu ca simbol al puterii din vremea intemeierii Moldovei. Istoricul spune ca sabia ar fi apartinut lui Dragos Voda, transmisa la incoronare, tuturor domnitorilor Moldovei. „S-ar putea ca si sabia de la Topkapi din Istanbul, pe care, dupa criterii heraldice sigure, am atribuit-o lui Dragos Voda sau lui Sas Voda, sa fi indeplinit un asemenea rol”, arata Stefan Gorovei in lucrarea sa „Musatinii”. De altfel, sabia era tinuta in mod ritualic, de un inalt slujbas, din neam de mari boieri, numit „spatar”, de la spata-sabie. In epoca lui Stefan cel Mare sunt atestati mai multi asemenea spatari, printre care si Seacas, Bodea sau Vranceanu. In aceste conditii, sabia nu a fost folosita efectiv in lupta, eliminand riscul ca o relicva importanta a dinastiei si un simbol regal sa se fi deteriorat sau pierdut.

In final avem o istorie fulminanta cu mai multe versiuni al acestui obiect valoros pe care speram totusi sa ajunga inapoi in bratele Tezaurului National.

„Poti inchide ochii, dar nu poti stinge soarele.”

Nicolae Iorga

[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1536268155449{margin-bottom: 0px !important;}”]Surse:

  • Andrei Esanu – „Spada lui Stefan cel Mare”, articol publicat in revista „Accente” din Chisinau, in 2004;
  • Stefan Gorovei – „Musatinii” – Editura Albatros, Bucuresti, 1976.

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text]

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]