ionut tene, nicolae iorga, traian boeru

Ionut Tene - Cine l-a asasinat pe Nicolae Iorga?

Nu voi intra in amanuntele cronicii asasinarii marelui istoric Nicolae Iorga. S-au facut filme artistice, cateva documentare si s-au scris zeci de carti si tone de articole de revista pe aceasta tema. Toate acestea au aruncat, circa 70 de ani, multe minciuni, idiosincrazii ideologice comuniste si nu numai, pe seama asasinarii marelui carturar. In noiembrie 1940, Romania se afla pe terenul confruntarii intre serviciile de informatii germane si sovietice in vederea pregatirii si pornirii razboiului dintre Hitler si Stalin. In special Rusia sovietica nu avea nici un interes de stabilitate in tara noastra si, asa cum prevedeau planurile generalului sovietic Suvorov, Romania urma sa fie atacata de URSS in toamna lui 1941, ca stat aliat Germaniei si pentru a fi anihilate campurile petrolifere de pe Valea Prahovei, exploatate in beneficiul Wehrmachtului. Pe fondul instaurarii statului national-legionar si a dorintei membrilor Miscarii Legionare de a se razbuna sau a trage la raspundere pe cei vinovati de asasinarea prin sugrumare, a lui C. Z. Codreanu in noiembrie 1938, NKVD a racolat doi agenti relativ importanti: Dumitri Grozea, seful Corpului Muncitoresc Legionar, si pe Traian Boeru, cel care a condus echipa mortii de asasinare a profesorilor Virgil Madgearu si Nicolae Iorga, in noaptea de 28 noiembrie 1941. Cel mai bun pretext pentru Stalin era ca Romania e instabila politic si trebuia ocupata ori impartita teritorial cu Germania, asa cum s-a procedat in 1939 cu Polonia, in urma Pactului Ribbentrop – Molotov. Sa nu se uite faptul ca, in noiembrie 1940, cand Iorga a fost asasinat, Hitler si Stalin erau buni colaboratori, iar comertul ruso-german cunostea o inflorire fara precedent.

traian boeru

Nicolae Iorga este luat de acasa din vila sa de la Sinaia, de langa sotie, de o echipa din politia legionara, condusa de Traian Boeru. Nicolae Iorga nu era iubit de legionari, deoarece a fost unealta lui Armand Calinescu in asasinarea prin sugrumare a lui C. Z. Codreanu, in urma unei scrisori in care il acuza pe acesta de „necinste sufleteasca” si regimul carlist s-a folosit de un proces de ultraj, pentru ca Iorga era demnitar, si l-au inchis pe Capitan. Mai mult, Iorga a fost vazut de N. Steinhardt cum scuipa si dadea cu picioarele in cadavrele legionarilor executati de politie in strada si aruncate pe caldaram, in urma asasinarii premierului criminal Armand Calinescu. Cu toate acestea, legionarii nu doreau moartea marelui carturar, nu neaparat ca-l iubeau, ci intuiau clar consecintele dezastruoase de imagine datorate unui astfel de asasinat. Horia Sima, in cartea „Era Libertatii”, descrie cum a incercat cu disperare sa-i ajunga din urma pe asasini si cum cu o echipa din politia legionara a umblat cu masinile toata noaptea pe Valea Prahovei pentru a preveni asasinatul, dupa ce au aflat informatia ca Traian Boeru vrea sa-l ucida pe carturar. Personal a fost sunat Iorga acasa la Sinaia, de catre liderii legionari din Bucuresti, care l-au avertizat ca o echipa iesita de sub control vrea sa-l asasineze, dar sotia istoricului nu l-a lasat pe acesta sa fuga. Ciudat? Ea s-a justificat mai tarziu la proces ca a crezut ca telefonul facea parte din „scenariu”. Nicolae Iorga moare impuscat in cap la 69 de ani, fiind gasit intr-un sant, pe soseaua Ploiesti-Strejnic. Autorii asasinatului sunt Ion Tucan (secretar general al Institutului National al Cooperatiei), Stefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Stefan Iacobete (sofer INC) si Tudor Dacu (informator al Politiei Legionare) sub comanda lui Traian Boeru, agent NKVD infiltrat in structurile legionare. Paradoxal este faptul ca Traian Boeru nu este arestat de Ion Antonescu, ci lasat liber. Horia Sima l-a anuntat pe generalul Antonescu ca faptasii crimei Iorga-Madgearu au fost prinsi de politia legionara si-l intreaba ce intentie are cu ei. Antonescu cere sa fie dusi imediat la el. In biroul generalului se gaseau Ica Antonescu si colonelul Riosanu. Antonescu i-a primit cu intelegere si le-a spus: „Ati lucrat bine, mai baieti! Canalia asta trebuia de mult sa piara!”. Peste doua zile asasinii au primit pasapoarte si au plecat in Germania. Miscarea Legionara ii eliminase pentru totdeauna din cadrul miscarii si nu mai aveau contact cu legionarii. Boeru nu a fost inchis in lagarul de la Buckenwald, unde erau ceilalti legionari, ci traia intr-un camin german, unde avea casa si masa, iar intre timp toti trei lucrau. El nu avea voie sa vorbeasca cu ceilalti legionari sau sa intre in cladirea Legatiei romane de la Berlin.

La Viena, in 1945, toti legionarii se temeau sa discute acest caz si toti credeau ca la mijloc a fost o mana straina. Dar nimeni nu stia cine a fost in spatele lui Boeru. Dupa intrarea rusilor in Austria si apropierea lor de Viena, legionarii au inceput sa se imprastie pe drumuri diferite, cat mai spre apus, ca sa nu cada prada in mana rusilor. Legionarii, in drum spre Salzburg, l-au intalnit pe Boeru cu grupul lui, care a spus ca el ramane pe loc: „Pot sa vie rusii, noi nu ne temem de ei.” Acest lucru a intarit presupunerea ca el fusese un agent al NKVD.

Mai exista o marturie, a generalului Nicusor Dragomir, care a fost trimis dupa razboi in Siberia si care a aflat, de la un general sovietic cazut in dizgratie, ca nu legionarii, ci agentul lor infiltrat in randurile Miscarii Legionare a pus la cale asasinarea lui Nicolae Iorga, din ordinul lui Stalin, pentru a se crea o imagine proasta noului regim si a induce instabilitatea in tara, pretext clasic pentru o interventie militara sau o imparteala a tarii intre germani si rusi.

Mai ciudat este faptul ca, dupa razboi „legionarul” Traian Boeru devine un prosper om de afaceri respectabil, care, desi toata lumea stia ca l-a asasinat pe Iorga, nici justitia germana si nici Legatia Romaniei comuniste de la Bonn nu a cerut extradarea sau judecarea lui. Boeru a decedat in anonimat la inceputul anilor ’90, fara sa fie deranjat de agentii sefului SRI de atunci, filo-sovieticul Virgil Magureanu. Traian Boeru a fugit in Germania, in 1941, singur, familia ramanandu-i in Romania, la Constanta. Aici s-au petrecut alte doua lucruri destul de ciudate: nimeni nu s-a legat in vreun fel de sotia si copiii lui Traian Boeru dupa 1944, cand, se stie, familiile erau deseori puse in situatia de a plati ele pentru crimele reale sau imaginare ale celor fugiti din tara, aceasta plata insemnand sa suporte diferite tracasari si persecutii. Vecinii s-au mirat ca familia lui Traian Boeru nu a fost deranjata de nimeni, adica de autoritatile instalate la putere de Armata Sovietica. In plus, pe la finele anilor ’50, familia acestuia a primit permisiunea de a parasi Romania si de a pleca in Occident, la Traian Boeru! Asta intr-un moment in care legionarii infundau inchisorile, inclusiv pentru vina de a-l fi „asasinat” pe Nicolae Iorga.

Am convingerea din ce in ce mai certa ca, daca s-ar face cercetari pe linie oficiala in arhivele NKVD/KGB de la Moscova, vom avea surpriza, ca si masacrul de la Katyn – o intorsatura istorica cu 180 de grade a faptelor – ca 70 de ani am fost mintiti despre faptul ca Nicolae Iorga a fost asasinat de legionari. In fapt, marele carturar a fost ucis de o echipa de agenti NKVD, condusa de un spion infiltrat: Traian Boeru, care a facut jocul comunistilor.

A consemnat Ionut Tene via CERTITUDINEA, nr. 50, 2019.

Serban Popa - Poporul roman - vinovat de propria decadere

La finalul unui text mai vechi, publicat in revista CERTITUDINEA, promiteam cititorilor sa aducem lamuriri amanuntite in legatura cu ratarea – la inceputul anilor ’90 – de catre cetatenii Romaniei a sansei de a deveni, practic, cu totii, proprietari privati de capital.

Sansa pe care, atat la vremea respectiva, cat si in prezent, o oferea si (inca) o ofera punerea in practica a Variantei Cojocaru, ca ALTERNATIVA la asa-zisa „privatizare prin vanzare”, promovata si implementata (adica pusa in aplicare) de catre artizanii „tranzitiei” – a „solutiei” de iesire din comunism!

Lasandu-i la o parte, desigur, pe insisi autorii INFRACTIONALEI doctrine a privatizarii prin vanzare, trei erau – constatam in articolul scris atunci – entitatile responsabile de esecul punerii in aplicare a Variantei Cojocaru.

Entitati care, ele insele, colectiv sau individual, presupuneam ca alcatuiau si alcatuiesc societatea, ca sunt, sau au fost, parte a societatii.

Si, (ii) nominalizam ca responsabili, in ordine (alta decat cea pe care o vom infatisa in continuare) pe: Constantin Cojocaru, breasla juristilor si poporul roman.

Dupa o analiza, pe care, de altfel, functionarea justitiei din ultima vreme a validat-o fara echivoc, am ajuns insa, in momentul actual, la convingerea ca, din lista mai sus infatisata, trebuie eliminata breasla juristilor, corpul profesional alcatuit din procurori, judecatori, avocati, de cele mai multe ori chiar (si) din simpli juristi, angajati/salariati. In cazul lor, termenul de „vinovatie” este insuficient si impropriu deoarece, facand parte din sistemul de putere, sunt parte a raului insusi, rupt de societate, actionand impotriva ei.

Sistem care, inainte de 1990, era fundamental/prin definitie REPRESIV, iar dupa 1989 este fundamental/prin definitie MANIPULATORIU si, „dupa nevoi”, REPRESIV.

Asadar, vom renunta sa ii mai consideram pe procurori, judecatori si avocati responsabili de esecul luptei pentru evitarea dezastrului, a prapastiei in care a fost aruncat poporul roman.

In realitate (multi dintre ei fiind inrolati efectiv si acum in structuri informative ale statului paralel si perpendicular) respectivii sunt, alaturi de aparatcicii pcr si dss, metamorfozati dupa 1989 in oligarhie autohtona superpusa, AUTORII dezastrului, CIOCLII care, prin expertiza pe care o poseda au fost cei care au sapat groapa.

De altfel, experienta directa, pe care am avut-o la jumatatea anilor ’90, a fost cat se poate de edificatoare. Atunci, incercarea de a gasi sprijin pentru fundamentarea juridica a dreptului de proprietate, inalienabil si imprescriptibil, al cetatenilor Romaniei asupra bunurilor de alcatuiesc/provin din proprietatea comuna a intregului popor, s-a lovit, ca un zid, de refuzul net al profesionistilor – multi dintre ei fiind somitati in materie – de a coopera.

Si acelasi refuz transant s-a produs si recent, odata cu reluarea preocuparilor mai sus amintite.

De aceea, din lista initiala de trei vinovati de esecul Variantei Cojocaru, mai raman doi.

Vinovati care, in ordinea gravitatii vinovatiei, sunt: poporul roman si Constantin Cojocaru.

Drept urmare, in prezenta expunere, ne vom ocupa, prioritar, de vina poporului roman de propriul esec.

Pentru aceasta vom lasa deoparte consideratiile de ordin (mai mult sau mai putin) general, atat de uzitate si care stau la temelia discursului prin care ne justificam ca eterni „luzeri”.

Consideratii care fac trimitere la toate acele „calitati” pe care autori precum Constantin Radulescu-Motru sau Dumitru Draghicescu ori, mai de curand, Daniel David, sunt nevoiti sa le contabilizeze la pasivul nostru ca popor.

Evident „calitatile” cu pricina (pe care nici nu vrem, macar, a le enumera) reprezinta un fundal la care trebuie sa ne raportam si fara de care greselile ultimelor trei decenii par a fi mai greu explicabile.

Lucrurile se for infatisa insa, in adevarata lor lumina, atunci cand le vom privi de sus: de la inaltimea caderii comunismului.

O prabusire relativ asemanatoare, desi diferita (de)caderea disecata de un Eduard Gibbon, sau profetita de un Dimitrie Cantemir…

Pentru ca, desi la sfarsit de secol XX aveam de-a face cu un imperiu, cel sovietic, structurat ca o entitate de putere asemanatoare imperiului roman sau a celui otoman, miza disparitiei sau supravietuirii lui a fost alta.

O miza situata mai dincolo de comandamentele istoriei de manual, sau de obiectivele oculte ale celor care au prabusit „comunismul stiintific”, dupa ce (stra)strabunicii lor il inventasera cu aproape doua secole mai inainte.

O miza care a fost in 1989, este si acum si va continua sa fie, intr-un oricare viitor imaginabil, stabilirea (pentru unii restabilirea) raportului corect – daca corectitudinea poate exista intr-un astfel de raport – dintre PROPRIETATE si LIBERTATE.

Or, in concertul popoarelor lumii (nu doar al celor est-europene, care au fost scoase la poarta unui lagar pentru a fi varite pe poarta altuia!), poporul roman este – dupa stiinta noastra – singurul care a avut printre fii sai pe cineva care a gasit, la momentul oportun, solutionarea practica a problemei transferului bunurilor, aflate in proprietatea socialista, in proprietatea privata a tuturor cetatenilor.

Ar fi putut rezolva astfel, fie si partial – ca solutie de etapa – mai sus pomenita problema, cea a raportului dintre proprietate si libertate.

De aceea, faptul ca poporul roman, elita si mase deopotriva – exceptandu-i, desigur, pe infractorii si complicii lor din umbra care au deposedat cu premeditare si cinism pe proprietari de intregul lor avut comun – a ales insa, in cunostinta de cauza, sa ignore – mai mult, sa respinga! – Varianta Cojocaru, ii va impovara pe contemporanii nostri concetateni, cu o vina IMPARDONABILA in ochii generatiilor viitoare.

In realitate, tocmai EXECRABILA alegere facuta de catre locuitorii spatiului „carpato-danubiano-pontic”, aceea prin care au renuntat in mod imbecil, de a fi proprietari privati de capital, ii coboara in prezent, de la statutul de popor, la acela de populatie gregara.

De aceea, intrucat respectivii locuitori s-au lasat, vreme de aproape treizeci de ani (la data prezenta a sfarsitului de an 2019 – n. red.) si se lasa, in continuare, prostiti de MINCIUNA INCALIFICABILA a legitimitatii si legalitatii FALSEI privatizarii prin vanzare, ei isi asuma inclusiv DISPARITIA ca romani.

In consecinta, dezastrul economic si social, marasmul moral si politic, statutul colonial si diaspora hipertrofiata, ca EFECTE ale promulgarii si punerii in aplicare a legii 15/1990, urmate de implementarea pachetelor legilor privatizarii sunt, asadar, IMPUTABILE IN TOTALITATE, atat TUTUROR romanilor, cat si FIECARUI roman in parte.

Roman care NU a inteles si NU vrea sa inteleaga – din (pseudo)ratiuni ce tin de acceptul sau de a se lasa mituit cu firimiturile de la masa bogatilor „nemilostivi” – care este CAUZA FUNDAMENTALA a raului: faptul ca a acceptat si accepta sa fie FURAT de catre propriul stat.

Romani care NU a facut si NU vrea sa faca nimic pentru a inlatura cauza cu pricina (FURTUL) si, pe cale consecinta, efectele ei.

Ii dam o veste proasta acelui „fiecare roman” care refuza sa se implice in recuperarea a ceea ce i s-a furat. De fapt, ii reconfirmam vestea, dupa ce l-am avertizat deja intr-un precedent articol publicat in revista CERTITUDINEA: el, romanul in speta, este si astazi PROPRIETAR al bunurilor mijloace de productie ce au facut obiectul proprietatii socialiste.

Aceasta calitate a sa este de netagaduit si in prezent, caci TOATE instrainarile, de catre stat, bunurile aflate in proprietatea socialista au fost si sunt NELEGALE si NELEGITIME.

Motivul fiind acela ca furtul, infractiunea savarsita prin promulgarea si punerea in aplicare a legii 15/1990, NU nasc drept de proprietate pentru infractor (statul roman si, dupa caz, cei in favoarea carora au fost instrainate, de catre statul roman, bunurile furate de el, din proprietatea [socialista a] intregului popor…).

Si ii mai dam o veste – si mai proasta! – aceluiasi roman care refuza sa se implice in recuperarea a ceea ce i s-a furat. De fapt, ii reconfirmam vestea dupa ce, de asemenea, l-am avertizat deja intr-un alt articol, publicat tot in revista CERTITUDINEA: cata vreme achizitioneaza si vinde bunuri furate – de pilda cumpararea de catre chiriasi a apartamentelor ICRAL la pretul unui frigider – el, romanul in speta, ESTE pasibil a fi autor, dupa caz, complice la traficul cu bunuri furate!

Traficul cu bunuri furate este INFRACTIUNE!!

Iar el, romanul, este un posibil INFRACTOR!!!

Sursa: revista CERTITUDINEA nr. 53, 2019.

mircea dogaru, tripla alianta

Mircea Dogaru - Marii agresori ai inceputului de secol XX si romanii

Avand drept pretext asasinarea de catre patriotul sarb Gavrillo Prinkip, la Sarajevo (15/21 iunie 1914) a principelui mostenitor al Coroanei austro-ungare, Franz Ferdinand, primul Razboi Mondial a fost pregatit de Germania, pas cu pas, in ultimele trei decenii ale veacului XIX.

Unificata prin excluderea Habsburgilor si a posesiunilor lor, infrangerea Danemarcei (1864), Austriei (1866) si Frantei (1871) de catre regele Prusiei Wilhelm I (1861-1872, imparat al Germaniei 1871-1888) care se proclama imparat la 18 ianuarie 1871, Germania, stat militarist, cu o industrie in plina dezvoltare, a ridicat imediat problema instaurarii unei Noi Ordini Mondiale, adica a reimpartirii planetei, dominata prin acumularile coloniale de Anglia, Franta si Rusia.

Ea si-a asociat monstruoasa „chezaro-craiie” austro-ungara, realizata de Habsburgi la 17 februarie 1867, prin federalizarea imperiului lor, adica prin cooptarea ungurilor la guvernare in scopul pastrarii sub dominatie a milioanelor de slavi si romani si a teritoriilor lor cucerite de Imperiul Romano-German in veacurile XVII-XVIII.

La 7 octombrie 1879, la Viena, se incheie in secret tratatul de alianta germano-austro-ungar, indreptat impotriva Frantei si Rusiei. La 20 mai 1882, la acest tratat a fost asociata Italia, constituindu-se astfel „Tripla Alianta” la care a aderat in secret, tot la Viena, la 18/30 octombrie 1883 regele Romaniei, Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen (domnitor al Romaniei 1866-1881, rege 1881-1914) cu stiinta doar a primului sau ministru, liberalul I.C.Bratianu. Un act de tradare prin care renunta la toate teritoriile romanesti cucerite de germani si incluse in Austria si Ungaria ca parti ale statului dualist.

In momentul izbucnirii razboiului insa (15/28 iulie 1914), atat Italia (2 august) cat si Romania (18 septembrie/1 octombrie) aveau sa se declare neutre, parlamentele lor nesocotind vointa suveranilor pro-germani, deoarece ambele natiuni aveau teritorii sub ocupatie austro-ungara si milioane de compatrioti supusi, prin maghiarizare fortata, etnocidului, de catre Ungaria.

Mai mult, sub presiunea opiniei publice, Italia si Romania vor intra in razboi, denuntand tratatele impotriva Puterilor Centrale (Germania si Austro-Ungaria) si rasturnand situatia geo-strategica in favoarea taberei adverse, Antanta. Italia, la 23 mai 1915, iar Romania, in scopul eliberarii Moldovei de Nord (Bucovina), Maramuresului, Transilvaniei, Banatului, Crisanei si celorlalte teritorii din „Partium” pana la Tisa, la 14/27 august 1916.

Drumul Germaniei spre Marea Conflagratie

Invingandu-l pe Napoleon III (1852-1870) in 1870 dar si Comuna din Paris in 1871, Germania a anexat Alsacia si Lorena, obligand Franta la plata a 5 miliarde franci de aur despagubiri de razboi (5 mai 1871).

Apoi a impus incheierea razboiului ruso-romano-otoman din 1878 printr-un Congres International la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878) a ocupat, in dauna intereselor Frantei si Angliei, Africa de S-V, Togo, Camerun, N-E Noii Guinee si o parte din Arhipelagul Solomon (1884-1886) convocand principalele puteri coloniale la o Conferinta Internationala la Berlin (1884-1885) pentru a „corecta” impartirea Africii.

Noul imparat, Wilhelm II (1888 -1918) si-a inceput domnia in forta, impunand Angliei si SUA o Conferinta Trilaterala la Berlin (29 aprilie/14 iunie 1889) pentru impartirea Arhipelagului Samoa si a fortat Anglia sa-i recunoasca, in schimbul recunoasterii stapanirii engleze in Zanzibar, Insula Helgoland si posesiunile din Africa de Vest si de Est (1 iulie 1890).

In Asia, Germania a ocupat prin surprindere portul chinez Tzindao (14 noiembrie 1897) si a impus guvernului Chinei un tratat prin care aronda Sandun pe o perioada de 99 de ani (6 martie 1898). Succesul l-a inspirat pe Wilhelm II in demararea unui amplu program de construire a unei flote de razboi.

Visul de a-si transforma tara in putere maritima prindea contur in 1899 cand a instituit oficial protectoratul asupra N-E Noii Guinee (1 ianuarie), a cumparat de la Spania, amenintata de SUA, insulele Caroline, Mariane (fara Guam si Palau) si a impus guvernului american impartirea definitiva a arhipelagului Samoa (2 decembrie).

Obtinand, in 1900, printr-o noua lege maritima (12 iunie), dublarea flotei de razboi, patrunzand in Imperiul otoman, in dauna intereselor anglo-franceze prin concesionarea construirii caii ferate Konya-Bagdad-Basra (5 martie 1903), dispunand, din 1905-1906 de submarine, Wilhelm II a facut prima tentativa de provocare a declansarii razboiului mondial, debarcand la Tanger, in Maroc (31 martie 1905), teritoriu de interes francez.

„Criza marocana” a fost aplanata pe calea diplomatiei, marile puteri coloniale intervenind in favoarea Frantei (Conferinta de la Algesiras, 15 ianuarie/15 aprilie 1906), dar, in cursul tratativelor, statul major al armatei germane a definitivat si supus aprobarii Kaiserului, planul de invadare a Frantei („Planul Schlieffen”, decembrie 1905).

Provocand din nou Franta in 1908 („Incidentul de la Casablanca” de la 25 septembrie), Wilhelm II a fost la un pas de a avea satisfactia declansarii razboiului la 1 iulie 1911, cand canoniera germana „Panther” a patruns in portul Agadir declansand cea de-a doua criza marocana.

Franta a evitat insa, in extremis razboiul, cedand Germaniei o parte a Congo-ului francez, in schimbul recunoasterii protectoratului sau in Maroc […].

„Divortul” de Ungaria asupritoare, al romanilor din Banat, Transilvania si „Partium”

Mostenitorii ideii imperiale habsburgice au facut sa curga valuri de cerneala dupa extirparea , in 1918, a cangrenei dualiste care coroda trupul Europei central-rasaritene, interzicandu-i mersul spre democratie, considerand ca, pe masura ce occidentalii isi pierd interesul pentru monstruozitatile care i-au afectat doar tangential, implicandu-se in problematica mai larga, planetara, repetatele tentative de masluire a trecutului si justificarea unor rapturi evidente vor da roade, punand, pe fondul necunoasterii sau dezinteresului, bazele pretins juridice ale unor rapturi viitoare.

Aproape un secol de actiune concertata si tenace, publicistica, propagandistica, politico-diplomatica si, uneori, militara, au reusit, din pacate, sa vopseasca „negrul” in „alb” si „albul” in „negru”, sa prezinte o constructie feudala despotica si anacronica – monarhia dualista de pretentie universala, drept chintesenta a democratiei si solutie viabila chiar si pentru Europa Mileniului III.

Sa prezinte, in baza dictonului „nu iese fum fara foc”, pretentii absurde drept revendicari justificate, sa stearga din istorie, actele de vointa ale popoarelor, acte plebiscitar consfintite in 1918, sa faca uitate sau sa rastalmaceasca insesi principiile care i-au animat, la sfarsitul primei mari conflagratii mondiale, pe artizanii Europei civilizate si democrate a secolului XX si sa acrediteze, sub masca stergerii barierelor dintre state, prin declararea drept caduc a conceptului de stat national, periculoasa conceptie a existentei unor natiuni sau popoare „alese”, a caror individualizare, inclusiv teritoriala, ar fi „un dat” si „un drept” istoric si divin.

In contrapartida, popoarele care si-au realizat atunci, prin imense sacrificii, idealurile de dreptate, libertate si unitate nationala s-au lasat purtate in tot acest timp de valurile… nepasarii, considerand ca adevarul este atat de limpede si actul de justitie al Istoriei atat de evident, incat nu mai au nevoie de sustinere, agitatia revansarzilor si conservatorilor fiind un „brutum fulmen”!

Uitand, bineinteles, ca anacronismele si telurile damnate pot avea priza la noile generatii, a caror energie prevaleaza cunoasterii si care, in cautarea unui nou ideal se pot lasa seduse de „dreptul” fortei! Astfel a fost posibila declansarea celui de-al doilea razboi mondial si, pentru noi, romanii, prin estomparea semnificatiei juridice a actului de la Alba Iulia, subsumat consecintei firesti numita „Trianon”„diktatul” de la Viena, criminal corolar al Pactului Ribbentrop – Molotov si al unui tratat secret de alianta ungaro-sovietic perfectat in august 1940 (Pactul Csaky-Molotov), care prevedea granita comuna, ungaro-sovietica, pe Carpatii Orientali.

Astfel au fost posibile si destramarea in deceniile IV-V si ultim ale secolului XX, a Cehoslovaciei si Iugoslaviei, potrivit „Principiului Kohr – Tot ce este mic este minunat!” si mai usor de controlat de catre o Germanie care se substituie, pe zi ce trece, tot mai mult, Statelor Unite ale Europei.

arta, eroii neamului, batalia de la jiu, dan puric, umorul romanesc

Dan Puric - Umorul romanesc

[…] Are undeva filosoful german Hegel o expresie edificatoare pentru vocatia spirituala a poporului sau: „sa punem conceptul la lucru!”. A putea opune, cat de cat, miracolului coplesitor al vietii, ordinea gan­dirii, este, fara doar si poate, o atitudine aristo­cratica a speciei umane in fata valorii. In ultima in­stanta am putea spune: ce nobila ofensiva a spiri­tului!

N-ar fi pacat ca noi, la randul nostru, romanii, sa nu punem „umorul” la lucru? Caci pentru noi el nu este numai gluma in sine, divertismentul ca atare, ci expresia stralucita a unei intelegeri aparte. El este ucenicul vrajitor ce face sinapse imprevizibile, ului­toare, aruncand in aer in fractiuni de secunda: prostia, inertiile si rutinele noastre, fricile si limitele de gandire. Radacinile umorului romanesc tasnesc puternic, nestavilite din intelepciunea profunda, curata, libera si dezinhibata a acestui popor si care, spre deosebire de noi, cei care induram istoria, el, umorul, nu a platit niciodata nicicand si nimanui vreun tribut sau un mic impozit de conjunctura care sa-i schilodeasca virtutile. Sfantul Umor pe care il avem este sfant pentru ca este de natura crestina. El te elibereaza, te face sa vezi adevarul, iti pune in alerta spiritul de asociatie daruindu-ti perspectiva larga si generoasa asupra lumii. […]

In mrejele invizibile confuze ale vietii de astazi aruncate sa prinda pestisorul de aur din apa curata a acestui lac, umorul romanesc este cutitul cel mai fin si eficient cu care poti sa tai rapid ochiurile viclene ale plasei care te infasoara.

– Taticu, luam trenu’? intreba tiganusul pe tatal lui in drumul lor spre o cale ferata.

– Nu, ba! raspunse tiganul. Luam sinele!

Si iata, cum dintr-o data rasare solutia geniala impotriva tuturor acelora care vor astazi cu orice pret sa ne devalizeze tara de toate bogatiile ei naturale. Si atunci, ca cel mai bun act de autoaparare, sa le luam si noi sinele ca sa nu mai aiba pe ce sa transporte ei vagoanele lor pline cu lemnul din muntii nostri Apuseni, sistul pe care il cauta isteric rascolind pa­mantul si pentru care i-au batut pe taranii nostri ca la 1907, punand istoria intr-o totala confuzie, wol­framul si aurul din aceasta tara.

Raspunsul genial al acelui tigan trebuie sa recunoastem ca ne inspira. Si astfel punand la lucru virtutea umorului care declanseaza imprevizibilul nostru spirit de asociatie, sa facem ceva cu mult mai pretios pentru noi ca romani, ca identitate si tarie sufleteasca; sa scoatem din pamantul tarii cu traverse cu tot sinele de gandire care ne sunt impuse si pe care se transporta spre sufletul curat al acestui neam patimit si nedreptatit, zilnic zeci si sute de vagoane cu gunoi sufletesc venit de dincolo, patologii, apos­tazii si deseuri existentiale pe care niciun alt pa­mant nu ar indrazni sa le mai ingroape, impache­tate frumos cu etichete stralucitoare menite sa faca in timp din sufletul milenar crestin al acestui popor, groapa lor „ecologica” de gunoi.

Sa faci din umor o viteza a propriei existente cu care sa poti defaza istoria, iata privilegiul inteli­gentei ce nu se da batuta de viata. Iata virtutea zambetului biruitor asupra tarcului de gandire care ni se impune. Sa faci din umor un fel de a intelege existenta in mod superior, fara a-i plati impozit, catapultandu-te prin rasul inteligent intr-o galaxie ce nu cunoaste gravitatia sufletului inrobit de viata. Sa fii surprins de alta logica ce in fractiuni de secunda iti umileste ticurile obosite ale gandirii cotidiene. Sa razi ca pentru o clipa sa te inalti deasupra grijilor. Si mai ales sa razi fara sa ranesti pe altul. Caci rasul in sine neimbratisat de credinta lesne poate face asta. Umo­­rul, ca privilegiu al inteligentei luminoase ce sur­vo­leaza viata zambind si reasezand-o intr-o ordine neas­tep­tata ce-ti declanseaza bucuria. Un popor fata­list, resemnat, nu are loc si timp in sufletul lui sa rada.

Exista o plata a Domnului unde romanul il trimite pe pacatos ca in alt sistem de referinta a justitiei, ca o dreptate ce va sa vie si nicidecum ca un desert al disperarii omului ramas singur. Omul are suflet, dar mai bine am putea spune ca omul este suflet, iar sufletul sau nu moare odata cu trupul, ci cu pacatul lui si de aceea sufletele moarte intra in judecata lui Dumnezeu. Umorul este deci usa pe care ne-o deschide din cand in cand Dumnezeu ca sa nu murim sufleteste, ca sa ne aduca bucurii in viata si sa ne faca sa vedem adevarul cu zambetul pe buze.

– Am sa-ti mai dau inca treizeci de ani de viata! ii spune in vis Dumnezeu unei babute.

– Doamne, cat esti de generos! abia apuca sa ingaime babuta, trezindu-se brusc din somn.

Si cu promisiunea aceasta minunata in suflet se duse a doua zi in graba la o clinica de estetica medicala. Isi puse silicoane la sani, isi „botoxa” buzele, se coafa si isi vopsi parul in culori stridente care s-o faca cat mai tanara, se ruja violent si se machie cat putu ea de mult, apoi iesi din clinica. Dar, din nefericire, cand sa traverseze strada, o masina o calca si biata babuta muri.

– Doamne, nu mi-ai promis Tu, oare, ca-mi vei mai da treizeci de ani de viata? ii reprosa babuta lui Dumnezeu, cand se vazu ajunsa pe Lumea cealalta.

– Ba da! ii raspunse Dumnezeu usor stanjenit, tocmai asta am vrut sa fac, dar Eu nu te-am mai recunoscut.

Asa si neamul acesta romanesc, daca se lasa prea mult coafat si vopsit de lumea „politicii corecte” o sa ajunga de nerecunoscut pe Lumea cealalta. Adica, sa ne siliconam cu valorile lor de plastic, sa ne pudram cu uitare globalista trecutul si istoria pati­mirii noastre, sa ne distrugem cu propriile maini bucuria romaneasca de a fi, sa defilam stupid in fata istoriei fara de Eminescu, fara de voievozii si martirii nostri, pentru a deveni cat mai repede posibil un inept Haloween continuu pe care, in fond, orice masina a istoriei are tot dreptul sa-l calce. Cu alte cuvinte, sa devenim ceea ce ni se cere astazi, in regim de ordonanta de urgenta, irecognoscibili ca neam in fata lui Dumnezeu. Dar haideti sa mai punem inca o data umorul la lucru ca sa mai iesim si din ispita asta. […]

N-ai voie sa razi de oricine si orice, cine a depasit frontiera aceasta intra in tara blasfemiei. Poporul acesta romanesc nu cunoaste rasul cinic, sarcastic, jignitor. De la rasul pornografic, vulgar si fara de Dumnezeu al lumii de astazi, la surasul romanesc, aceasta gingasa floare a sufletului, timid si tandru al neamului nostru, este o prapastie de netrecut peste care nicicand nu se va ridica o punte. Surasul acesta este rodul unei alte naturi, care n-a avut nevoie de evolutie pentru ca s-a nascut evoluata.

Floare de colt ce a indraznit sa creasca pe stanca la inaltimi mari surprinzand deopotriva natura si cerul este umorul romanesc! Ce reduta spirituala – inatacabila de timp si istorie, unde la vremuri de restriste s-a retras sufletul acestui neam – a fost umorul nostru. „Popor asezat” sufleteste, atat de echilibrat in adancul firii sale si care totusi in spatiul istoriei necrutatoare a fost sa fie dureros de „neasezat”, lovit fiind mereu de talazurile lumii, de necazurile necrutatoare ce poate ar fi facut alt neam sa dispara cu totul, caci iata, ce blestem impotriva firii sale, fusese cumplit de bine „asezat aici in calea rautatilor”.

De aici acea unica tensiune ce a pus spiritul nostru romanesc la lucru pentru a putea dainui. Umo­rul este inteligenta noastra salvatoare, acel re­sort tainic de puteri nebanuite, care a reusit mira­culos sa traga inapoi la matca fireasca, existenta noastra zguduita de seismele neincetate si fara de mila ale istoriei.

Umorul romanesc face si el parte din sistemul nostru imunitar care a izbandit in timp si la timp sa reactioneze prompt si cu eficacitate in fata oricarui factor de dezechilibru sufletesc. Umorul romanesc tas­neste si el din acea uimire a firii care este pu­terea de nedoborat, pe care a avut-o acest popor prin arma rabdarii aproape neomenesti, a necazului pe care i l-a „daruit” de fiecare data soarta. Acesta es­te pivotul crestin care sub presiunea unei istorii pline de atrocitati a difuzat invizibil in fibra acestui popor acea unica uimitoare si paradoxala capacitate de a face haz de necaz, Cruce de „cimitir vesel” infipta pe pieptul de tarana ravasita al suferintei acestui popor.

Ca neam am trait si iata ca traim si astazi pana la paroxism intalnirea, aproape fizica, cumplit de dureroasa, cu acel tragic liman, pe care destinul necrutator scrie: „N-ai incotro!”. Acea fundatura ne­mi­­loasa, ce ne-a iesit intotdeauna in cale, acea „aporie fiintiala” ce ne condamna parca vesnic fara drept de apel, la pieire, a fost, iata, traversata de pun­tea imperiala a „rasului salvator”.

De unde capacitatea aceasta de a te rupe brusc de contingent, de a te detasa cu inteligenta si su­prema aristocratie sufleteasca de istoria ce incearca sa te prinda in mrejele ei ucigase?

Tragedii cumplite, topite incet si fara de mila in fibra-i tacuta si infinit induratoare, s-au transfi­gurat surprinzator, tasnind ca niste gheizere din adancul acestui pamant, intr-un neasteptat resort sufletesc, ce a facut ca fiinta-i sa infloreasca cu noblete in afara si, mai ales, deasupra napastei ce-l biruia. Ce poteci de lumina sufleteasca nebanuite a atras acest popor din disperarea de a iesi la suprafata din intunecimea istoriei ce-l coplesea? Niste puteri tainice se afla in inima lui, care odata cu un puternic instinct de conservare, declanseaza un fel de izba­vire interioara, ca si cum dupa o lunga suferinta sufletul in sfarsit este ajutat sa ajunga la tarmul salvator. Ce bucurie sa te nasti cu mostenirea aceasta, in care omul nu da replica neaparat realitatii meschine ce-l inconjoara, ci priveste cu ochi senini dincolo de ea, spre o lume unde istoria nu are acces, ca si cum romanul si-a facut pe cont propriu o vesnicie a lui, in care sa poata trai liber, la inaltimea unei firi necorupte.

Perla rara iesita din suferinta acestui neam ca din suferinta tacuta a scoicii de pe fundul marii este umorul romanesc! Intr-un fel este si el unul din ingerii nostri pazitori. Si asa cum se stie in credinta populara ingerul apare numai dupa botez, adica dupa increstinare. Tocmai acest inger ce ne zambeste de-a pururi nu ne da voie sa radem de orice si oricum. A rade de orice, oricum si mai ales de oricine este spe­cialitatea necuratului. El da tonul blasfemiei pentru ca nu are nimic sfant. Intai isi acordeaza rasul sau jignitor pe coarda bascaliei, si apoi isi arunca sa­geata in cele sfinte. Necuratul sta la om din timpuri imemoriale, ca si acum, „pe mana stanga si pe picio­rul stang: acelea-s ale lui. Sa nu dai in cineva cu mana stanga, ca de se intampla… pe loc il omori”. Si iata lumea de azi cum alearga toata spre stanga, fara sa stie ca tocmai asta o va ucide, fiind de pe acum mormantul nefiintei sale. Ingerul, la noi la romani, sta de-a dreapta, pe umarul drept si-l „trage pe om la inima, ca sa fie cum mai bine, sa nu faca rau. Numai cand omul merge la crasma, Ingerul nu merge cu dansul, ci sta pe prag. Atunci Dracul il iudeste ca sa uite de Inger, ca l-a lasat afara si-l indeamna sa se sfadeasca, sa se bata, sa faca cuiva rau, ori sa puie gand la alte cele, la pacate; dar altfel, Ingerul, din zi si pana noapte sta langa dansul si-l pazeste sa nu zica cuiva ceva, sa nu faca vreo suparare, sa nu faca rele”. Ce tainica lucrare de a reinomeni omul, de a-i reda chipul pierdut, este Umorul romanesc!

pavel chirila, bioetician, pavel chirila bioetician

Pavel Chirila - Cumpana Romaniei (prezentare carte)

Cine strabate paginile acestei carti constata cel putin trei lucruri:

  • Textul ei este scris cu durere. Este si o durere a strabunilor, pe care Calin Georgescu, ca orice patriot autentic si demn, o resimte; este si o durere a noastra, a contemporanilor lui, care asistam la o disolutie nefasta a spatiului geografic si etnic al poporului roman.
  • Firul rosu al acestei carti este fierbintele sentiment ca Romania este o tara bogata, daruita de Dumnezeu cu toate bunatatile Universului, cu tezaurul credintei crestine, cu incapacitatea genetica a poporului roman de a face rau cuiva.
  • Societatea romaneasca exprima sinteza bizara a unei tolerante maxime a populatiei fata de asupritorii si batjocoritorii neamului, impreunata cu genialitatea unor romani, cu jertfelnicia unor eroi si cu asceza unor sfinti.

Autorul nu este un simplu filozof meditativ. Este un om de stiinta cu o experienta larga in stiintele mediului si in stiinte sociale, capabil sa dea solutii.

Uneori cuvantul lui doare, pentru ca exprima un adevar dureros. Dar el stie ca „adevarul fara iubire ucide, iar iubirea fara adevar tradeaza”.

De aceea, se intoarce cu tristete si cu fermitate spre o Romanie zdrobita si furata de cuceritorii nostri dinauntru si din afara.

Calin Georgescu este motivat si determinat sa faca ceva bun pentru conationalii lui si, deopotriva, pentru memoria celor care au murit pentru neam. Cifrele unei realitati obiective si tragice le veti gasi in interiorul cartii. Hartia nu suporta sa fie reproduse de mai multe ori: dezastru economic, moral, biologic, ecologic.

Calin Georgescu isi intemeiaza solutiile si rezolvarile posibile, iesirea din marasmul economic, cultural, moral si spiritual, pe credinta crestina si valorile ei, pe munca cinstita, pe dreptate, pe duhul de pace care sufla in aceste meleaguri si pe conservarea frumusetilor carpatine.

cumpana romaniei, calin georgescu, modelul de tara, proiect de tara

nu lasa nimic in urma, costila, bucegi, muntii bucegi, platoul bucegi, etica in aer liber

Principiile - „Nu lasa nimic in urma!”

4. Lasa ceea ce gasesti!

Nota introductiva: Continuare a seriei de articole prezentand cele sapte principii „nu lasa nimic in urma!” ale Centrului de Etica in Aer Liber ( www.lnt.org ). Prima parte, introducerea in toate cele sapte principii, o puteti citi aici. A doua parte, in care se vorbeste despre camparea pe suprafete durabile, o puteti citi aici. A treia parte, despre eliminarea deseurilor in mod corespunzator, iat-o aici.

Permiteti celorlalti turisti sa aiba un sentiment de descoperire lasand rocile, plantele, artefactele arheologice si alte obiecte de interes la locul lor dupa ce le-ati gasit.

Alterarea siturilor sa fie cat mai mica

Lasati zonele asa cum le-ati gasit. Nu sapati santuri pentru corturi si nu construiti foisoare, mese, scaune sau alte imbunatatiri rudimentare. Daca curatati o zona de roci de suprafata, crengi sau conuri de pin inlocuiti aceste elemente inainte de a pleca. Pentru siturile cu impact mare, este necesar sa curatati locul si sa demontati instalatiile necorespunzatoare construite de utilizator, cum ar fi inele de foc multiple si scaune sau mese construite. Luati in considerare ideea ca campingurile de buna calitate sunt gasite si nu facute.

In multe locatii, zonele adecvate, construite legal, precum inelele singulare pentru foc, ar trebui lasate asa cum le-ati gasit. Demontarea lor ar putea cauza un impact in plus deoarece ar fi construite cu roci noi, astfel impactand alte locatii. Invatati sa evaluati toate situatiile gasite.

nu lasa nimic in urma, etica in aer liber

Evitati deteriorarea copacilor si plantelor vii

Evitati sa bateti cuie in copaci pentru a atarna lucruri, sa le bateti cu trape si ferastrau sau sa legati franghiile de sustinere cort de trunchiuri – astfel, punand braie copacilor. Scrijelirea copacilor este inacceptabila. Taierea arcusurilor destinate utilizarii ca padele de dormit creeaza un beneficiu minim si un impact maxim. Saltelele de dormit sunt disponibile la magazinele de camping.

nu lasa nimic in urma, etica in aer liber

A culege cateva flori nu pare ca ar avea un impact mare si, daca ar fi culese doar cateva flori, nu ar fi. Dar, daca fiecare vizitator spune ca „iau doar cateva”, ar putea rezulta un impact mult mai semnificativ. Faceti o poza sau faceti o schita cu respectiva floare in loc sa o culegeti. Campetii experimentati se pot bucura ocazional de o planta comestibila, insa au grija sa nu epuizeze vegetatia ramasa sau sa deranjeze plantele care sunt rare sau care se reproduc lent.

Lasati obiectele naturale si artefactele culturale

Obiectele naturale cu deosebita frumusete sau de interes, cum ar fi coarnele de cerb, lemnele pietrificate sau rocile colorate contribuie la felul de a fi a locurilor naturale indepartate de orasele civilizate si ar trebui lasate unde le gasiti astfel incat si ceilalti sa poata experimenta un sentiment al descoperirii. In parcurile nationale si in multe alte locuri protejate este ilegala eliminarea obiectelor naturale.

Aceeasi etica se aplica si in ceea ce priveste artefactele naturale gasite pe terenurile publice. Artefactele culturale se afla sub protectia unor legi cu privire la protectia resurselor arheologice. Este ilegala indepartarea sau deranjarea siturilor arheologice, siturilor istorice sau artefactelor care se pot ciobi, or sparge, capetelor de sageti, structurilor sau chiar recipientelor antice pe care le gasiti pe spatiul public.

modele, agricultura, calin georgescu, dezvoltare sustenabila, noua ordine mondiala, noul nationalism, distributismul, călin georgescu

Calin Georgescu - Viitoarea criza a apei si a hranei

Criza apei si a hranei din preajma anilor 2020 va fi mult mai serioasa si mai devastatoare decat criza economico-financiara de acum. Suntem pregatiti sa o intampinam? Aceasta este intrebarea. Aurul Romaniei nu este cel mineral, ingropat sub munte, ci stratul subtire de sol fertil, la care se adauga apa si conditiile geomorfologice exceptionale ale tarii noastre. Tara este un organism viu si trebuie tratata ca atare, adica integral, la fel cum viziunea integrala trebuie sa prezideze modul de a concepe masurile de preventie si de asigurare a sanatatii umane. Integral se gandesc si problemele tarii. Politico-muzical vorbind, e nevoie sa stii sa canti la orga, adica pe mai multe claviaturi simultan. Pentru ca o decizie gresita se poate rasfrange negativ in alte locuri. Preventia, anticiparea ne stau la indemana.

Exista, in subsolul Dobrogei, o resursa uriasa de apa care se varsa la cativa kilometri in mare. Ea poate sa fie afectata, si inca grav, daca in zona se permite fracturarea hidraulica, aceasta afacere extrem de nociva, adevarat atentat la adresa vietii. Este un exemplu tipic de actiune de-a dreptul criminala a unei corporatii.

Wall Street-ul este numai minciuna, un urias cu picioarele de lut lipsit de strategie si de viziune. Exemplul Californiei este graitor in acest sens: desi in ultimii ani in toata California persista o seceta devastatoare, politicul a permis demararea forarilor pentru gazele de sist.

Problema lumii nu este in nici un caz, cum fals se induce printr-o manipulare masiva, criza economica si financiara. Nu! Este ceea ce urmeaza dupa ea, adica o criza a hranei si a apei – si, daca stim asta, trebuie sa avem luciditatea de a privi in viitor, de a intelege ca avem o sansa pe care nu o are nimeni, si anume, pamantul acestei tari, solul. Putem sa excelam prin agricultura, chiar daca in momentul acesta, noi, o tara care poate hrani o Europa intreaga, importam peste 80% din produsele alimentare.

Sursa: Cumpana Romaniei, de Calin Georgescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2016.

Catalin Berenghi - De ce candidez la Primaria Capitalei?

Am doua lucruri importante de comunicat. Primul este legat de moartea mai mult decat dubioasa a unuia dintre cei mai activi luptatori pentru ideea de romanism. E vorba de tanarul Rares Demian din Orastioara, cel care avea Asociatia „Valea Dacilor” si organiza festivalul de reconstituire istorica „Fratia Lupilor”. Dupa investigatiile pe care le-am facut si dupa informatiile la care am avut acces, am tras concluzia, pe care v-o impartasesc si dumneavoastra, ca NU A FOST SINUCIDERE! A FOST EXECUTIE.

Cunosc motivele, pentru ca eu insumi sunt tinta unor hartuiri de acest fel: e vorba de razboiul psihologic declansat impotriva tuturor celor care sustin romanismul intr-un mod in care faptele si mesajul lor au impact la publicul larg. Spectacolele de reconstituire istorica ale lui Rares Demian transmiteau mesaje extrem de puternice, care penetrau rapid la toate categoriile de spectatori, in primul rand la copii si tineri. Or, asta venea in contradictie cu ceea ce se invata in scoli despre istoria si radacinile noastre, unde curicula scolara pare (si chiar este) gandita pentru a ne face sa uitam cine suntem cu adevarat si de unde venim.

Spectacolele istorice ale lui Rares Demian erau mai eficiente decat toate cursurile universitare de istorie la un loc, pentru ca erau mai mult decat didactice, erau si emotionale. Nu mi-e greu sa fac o analogie intre executia cu mesaj a lui Rares Demian si ceea ce mi se intampla mie de cand am blocat constructia mega-moscheii si am determinat reinscriptionarea Arcului de Triumf cu numele orasului Budapesta, care fusese astupat. Mesajul din spatele asasinarii lui Rares Demian este urmatorul: aveti voie sa sustineti romanismul si traditia la voi acasa, in bucatarie sau in baie, dar nu in spatiul public. Altfel, oricand vi se poate intampla sa va calce trenul in lift sau sa va spanzurati cu tricolorul de grinda, de Ziua Romaniei.

Al doilea lucru pe care doresc sa-l comunic este faptul ca voi candida la Primaria Capitalei, pentru postul de primar general. Daca pana acum mai aveam unele indoieli, acum, dupa CRIMA comisa impotriva lui Rares Demian, nu mai am niciuna. Trebuie! Macar Bucurestiul sa aiba o sansa de revenire la normalitate. Dar nu normalitatea de care vorbeste presedintele tarii, pentru care aceasta inseamna mentinerea Romaniei in statutul de colonie impartita intre Est si Vest, ci normalitatea in care avem voie sa respectam macar Constitutia tarii. Pentru ca chiar aceasta Constitutie, facuta special in favoarea hotilor de tara, este incalcata cu un tupeu de te doare mintea…

Bucurestiul poate deveni un adevarat „focar” de rezistenta impotriva sistemului corupt. Dar nu dupa modelul „rezistentilor” care protesteaza in Piata Victoriei, ci dupa modelul Rezistentei impotriva comunismului. Care, iata, a rezistat si el, in forma hidoasa care ne desfiinteaza ca natiune si ca popor. Caci cei care conduc (distrug) astazi Romania, incepand cu Bucurestiul, nu sunt constituiti in partide, ci in GASTI, care s-au perindat pe rand la putere. E un cerc vicios din care SE POATE IESI daca exista vointa populara (caci de vointa politica nici nu poate fi vorba).

Stiu ce ma asteapta, pentru ca am simtit-o deja, pe propria piele. Dar mai mult decat eliminarea fizica nu are ce sa mi se intample. Caci, vorba lui Cosbuc, „din zei de-am fi scoboratori / c-o moarte toti suntem datori”

Multi se intreaba – si ma intreaba – ce competente am eu sa conduc un oras. Credeti ca presedintele Iohannis are competente sa conduca o tara? Nici una. Conduc altii in locul lui, el doar executa. In ceea ce ma priveste, nu vor conduce altii in locul meu, dar voi conduce impreuna cu altii. Cu o echipa de profesionisti patrioti. Credeti ca nu mai exista? Va asigur ca da. Si sunt multi, nici n-o sa va vina sa credeti cati romani competenti au fost pusi pe linia moarta. De unde stiu? Nu din presa, bineinteles. I-am cunoscut personal. Sunt gata sa-si dedice toata energia pentru resuscitarea acestei tari secatuite. Putem incepe cu Bucurestiul…

A fost asasinat un DAC? O armata ii va lua locul si va continua lupta: Partidul DAC. Voi candida la Primarie din partea Partidului DAC.

taranul roman, taran

Irina Bazon - Taranul roman si legatura sa cu cerul si cu pamantul

Despre frumusetea sufletului taranesc, taranul ca om al radacinilor si distrugerea lumii sale

Un cunoscut conservator scria mai demult, intr-o discutie in mediul online, ca „de la taran, paganus, vine denumirea de pagan”. Este o constatare valabila doar in cazul limbilor anglosaxone sau al altor limbi romanice, intrucat in limba romana etimologia cuvantului „taran” este diferita. Ca si „tara”, termenul deriva din latinescul „terra” (pamant): „terra – tara – teran”. Taranul este „omul pamantului”, iar „taran fara pamant e un nonsens” (spunea filologul George Pruteanu). Termenul sugereaza ideea ca taranul este omul cel mai atasat de tara, cel mai devotat acesteia. Mai mult, cuvantul „tara” are si intelesul vechi de „taranime”: „la tara” insemna „la sat”. Prin urmare, chiar limba romana da marturie despre legatura intima, organica dintre taran, pamant si tara.

Insa, asa cum comunismul a fost un sistem utopic indreptat cu inversunare impotriva oamenilor pamantului (prin deposedarea taranilor de pamant si prin stramutarea lor fortata la oras pentru a fi transformati in „unitati de productie”, adica in ceva cu totul strain firii lor – iar cei care s-au impotrivit au fost aruncati in puscarii sau decimati), capitalismul (neoliberal/corporatist) face, in esenta, exact acelasi lucru, doar ca totul e ambalat in iluzia libertatii.

In loc sa i se creeze conditiile pentru a ramane la vatra stramoseasca si a trai cinstit din munca pamantului (de care este organic legat), taranului i s-a oferit, in schimb, „darul libertatii”: depopularea satelor, emigrarea in masa a taranilor, sclavagizarea lor pe plantatiile straine. Oare spre o astfel de „sansa” aspira taranul roman? Dintre cei care au ramas, sunt tarani care nu au mai avut sansa de a se intoarce la radacini si de a reface legaturile de comuniune distruse, asa ca „se adapteaza” dupa cum cer „regulile” noului sistem. Si tocmai aceste reguli – care se contrapun cu totul randuielii, materiale si spirituale, dupa care functiona lumea satului (iar pentru taranul roman, „randuiala lumii izvoraste din intelepciunea lui Dumnezeu”; a se vedea capitolul despre randuiala din Ovidiu Papadima, O viziune romaneasca a lumii) – grabesc distrugerea, nu numai fizica, dar si morala, a taranului. Dupa caderea comunismului, taranilor li s-a restituit pamantul, dar nu li s-au asigurat mijloacele si conditiile pentru a-l putea lucra, fiind, in fond, deposedati a doua oara, dar intr-un mod mult mai perfid decat cum au facut-o comunistii.

Taranul nu a mai fost lasat sa traiasca potrivit firii sale – ca om al pamantului, integrat in rosturile stramosesti, care-l tin alipit trup si suflet de pamant si de tara. Insa nu trebuie trecut cu vederea ca trainicia acestei legaturi era data mai ales de intemeierea in spiritual. Intelegerea pe care o avea taranul asupra lumii si a pamantului era inraurita hotarator de raportarea sa la lumea spirituala, dat fiind ca intre cele doua lumi nu exista o ruptura (cum spunea Parintele Dumitru Staniloae, un profund cunoscator al sufletului romanesc, „cele doua mari pasiuni ale romanului sunt pamantul si credinta (cerul)”) – intre ele nu exista separatie, romanul vietuia intre aceste doua coordonate, de aici vine si echilibrul sau, asezarea sufleteasca, dimensiunea firescului in care traia taranul roman; asa cum se intampla cu un copac taiat pentru a-i fi utilizat lemnul – mai intai ii sunt inlaturate radacinile si ramurile –, la fel se petrece cu o realitate supusa remodelarii ideologice: odata ce i-au fost suprimate radacinile si a fost anulata legatura cu pamantul si cu cerul, ea poate fi redimensionata ideologic fara a mai tine seama de limitele firescului intre care aceasta se incadra inainte; taranul isi ducea existenta intre aceste cadre, astfel, isi rostuia cu chibzuinta viata, iar traiul sau curgea firesc, armonios, fara excesele, rupturile, nelinistile si problemele existentiale care il framanta pe omul modern; acest echilibru provenind din legatura armonioasa care exista (pentru taranul roman) intre lumea materiala si cea spirituala (intre pamant si cer), este simbolizat de cumpana fantanii, intalnita atat de des in vechea lume a satului (a se vedea remarcabilul eseu al lui Mihai Cimpoi, Cumpana, simbol al centrarii. Carte despre fiinta romaneasca); este acea „dulce continuitate intre spirit si fire” despre care vorbea Constantin Noica in Pagini despre sufletul romanesc [1].

Ovidiu Papadima subliniaza ca taranul „considera deopotriva drept al lui Dumnezeu si lumea pamantului, ca si cea cereasca. De aceea, nu le va vedea luptandu-se, ci armonizandu-se intr-o adanca intrepatrundere” [2]. Sau, dupa spusa unui taran citat in minunata colectie de ziceri culese de Ernest Bernea, „Lumea e asa cum a lasat-o Dumnezeu; asa cum e, ea se tane, are o randuiala, nu vezi?” [3]. Deducem de aici ca randuiala aceasta nu e o creatie a omului, care sa poata fi modificata dupa bunul sau plac, ci provine din rosturile bune pe care Dumnezeu le-a pus ca temei al lumii atunci cand a creat-o. Acest temei se surpa doar sub actiunea coroziva a pacatului in care staruie, orb, omul rupt de Dumnezeu.

Lumea si pamantul ca dar. Omul care multumeste

Nerespectarea si stricarea acestei randuieli atrage dupa sine nenorociri – nu numai distrugerea firii si a lumii, a mediului natural, a hranei, ci si decaderea omului din demnitatea sa de chivernisitor, de iconom al creatiei. Atunci omul nu mai intelege lumea ca dar – darul implicand nu numai conceptia ca izvorul a toate bunatatile este Dumnezeu, dar si ideea de comuniune si de jertfa („Cand fac un dar, ma daruiesc, iar cand primesc un dar, ma implinesc” nota, intr-o meditatie, Ernest Bernea [4], referindu-se la dimensiunea spirituala a actului daruirii ca act de jerfta – „a jertfi inseamna a rupe ceva din sufletul tau, din fiinta ta” –, care, in acelasi timp, coaguleaza si intareste comuniunea dintre oameni – „darul este si un legamant, o prezenta activa intre tine si celalalt, o cale si un semn de unificare a doua fiinte”, scrie Ernest Bernea) [5].

Lumea si pamantul ca dar, asa cum le intelegea taranul roman, presupune a le folosi cu recunostinta, nu numai ca „Homo sapiens” sau ca „Homo faber”, ci – cum remarca Parintele Alexander Schmemann intr-o cuvantare [6] – in primul rand ca „homo adoratus”, expresie insemnand „omul care multumeste”. Aceasta calitate (tinand de chipul divin din noi) ne scoate de sub imperiul egoismului si al patimilor care ne instraineaza unii de altii si de Dumnezeu, care ne rup de stramosi si de generatiile viitoare, care ne pun in razboi unii cu ceilalti, cu Dumnezeu si cu natura. Ea ne inalta intr-un registru al nobletii sufletesti.

Aceasta viziune era, asa cum au remarcat cercetatori ai lumii taranesti, proprie taranului roman. El nu se raporta la pamant ca la o proprietate asupra careia pretindea drepturi absolute, ci ca la un bun daruit de Dumnezeu spre mentinerea traiului si a bunelor randuieli, spre folosul sau si al comunitatii (fiind calauzit de constiinta ca proprietarul absolut a toate bunurile nu este el, ci Bunul Dumnezeu). Pentru a chivernisi acest bun, taranul tinea seama in mod firesc de anumite randuieli si limite. O mare insusire a taranului este ca avea constiinta limitelor si manifesta o smerenie in modul cum se slujea de tot ce ii oferea natura (a se vedea cartea lui Ovidiu Papadima, in special exemplele care evoca aceste insusiri). Totodata, el era pastratorul valorilor (materiale si spirituale) mostenite, o alta trasatura definitorie a sa. Acesta este modelul adevaratului gospodar. Fara aceste insusiri, omul devine mandru, lipsit de recunostinta si, in consecinta, un risipitor, un om lipsit de chibzuinta, de simtul masurii si al firescului. Daca luam in considerare zicerile adunate de Ernest Bernea de la tarani, putem spune ca acest cuvant intelept apartinand Parintelui Sofronie Saharov reflecta in mod desavarsit si intelepciunea taranului roman: „Mandria incearca sa-si inchipuie o lume si sa traiasca in ea. Smerenia primeste lumea asa cum a zidit-o Dumnezeu.” [7]

In acest mod, taranul nu numai ca isi dovedea calitatea de om vrednic in fata comunitatii (de bun chivernisitor), dar asigura dainuirea acesteia, cu toate rosturile ei, spirituale si materiale, intrebuintand cu recunostinta mosia sa si bunurile mostenite si perpetuand viata (dar, trebuie accentuat, nu pentru a o lipi de aceasta lume, ci punand-o in slujba lui Dumnezeu si a semenilor – fiindca, din cele daruite de Dumnezeu, suntem chemati sa daruim si noi, la randul nostru – si pentru a o orienta, prin daruire, jertfa si slujire, spre un tel mult mai inalt: rostul mantuitor pe care Dumnezeu l-a sadit in miezul lumii prin Intruparea Fiului Lui). Doar in acest mod omul este cel care, dupa o cunoscuta vorba din popor, „sfinteste locul”.

Cand lumea si viata nu au mai fost intelese ca dar

Dusmanii taranului si ai randuielilor intelepte dupa care functiona lumea sa au fost cei care nu au mai inteles lumea si viata ca dar. Cei care au transformat lumea intr-un locas al ispitelor, in care patimilor li s-a dat libertatea de a se instapani si de a desfiinta randuiala veche, proces care a avut mai multe etape si al carui apogeu se pare ca il traim astazi.

Patimile sunt cele care invaluie intr-o pacla groasa ochii nostri sufletesti pentru a nu mai putem vedea lumea prin raportare la Creatorul ei; atunci ea nu mai poate fi folosita ca dar; patimile inrobesc, iar efectele lor sunt opuse celor ale actului daruirii: in locul capacitatii de jertfa, trezesc si cultiva in noi egoismul si lacomia, in locul spiritului de comuniune, incurajeaza dezbinarea, distrugerea legaturilor organice, alienarea, masificarea; toate acestea rastoarna randuiala fireasca a intregii lumi.

Universului taranesc – un spatiu al comuniunii si al randuielii –, i-a luat locul o lume care a devenit un camp de lupta – loc al razboaielor, al bataliilor pentru putere si acaparare colonialista, al subjugarii si anihilarii celor mai slabi, al exploatarii pana la epuizare a resurselor, in care unitatile organice reprezentate de Biserica, familie, comunitatile locale, statul national, mica proprietate si micile gospodarii taranesti – cu alte cuvinte, unitatile intemeiate pe omul concret – nu mai incap fiindca sunt neintegrabile utopiei. De aceea, se impune ca o necesitate pulverizarea acestora, inghitirea lor intr-o imensa societate de masa, in haosul globalist, unde „ordinea” trebuie mentinuta prin structuri suprastatale impersonale, artificiale.

Pierderea legaturii cu cerul si cu pamantul

Fiindca legatura lui cu pamantul era organica, nu de tip exploatator, taranul de alta data se dovedeste mai ancorat in lumea sa reala decat omul urban care se considera indreptatit sa acapareze noi teritorii si sa distruga societatile taranesti „anacronice” in ravna lui de a le „moderniza”. Omul dezradacinat, in marsul lui neobosit pe calea „progresului”, pierde legatura cu pamantul si, ca o consecinta, comuniunea cu natura si acel mod de intelegere care il situeaza pe taran, pe omul cu credinta in Dumnezeu, in armonie cu firea (datorita credintei in Dumnezeu, lucrurile si lumea capata un sens si o coerenta care dau omului asezare si echilibru sufletesc si care poate fi tradusa prin termenul „randuiala” – definitoriu pentru universul taranului –, dat fiind ca e vorba de o ordine care „izvoraste din intelepciunea lui Dumnezeu”). Urmarea acestei dezradacinari reprezentate de pierderea legaturii cu pamantul a omului instrainat de Dumnezeu este disparitia respectului fata de fire, cu toate consecintele ce decurg de aici si care au schimbat intr-o asemenea masura chipul lumii incat viata omului traitor in ea a ajuns abstracta, neancorata, artificiala, ghidata dupa interese egoiste, care il intorc pe om impotriva firii, a aproapelui sau si a lui Dumnezeu. Iata cum a ajuns omul modern un adversar inversunat nu numai al randuielii, dar si al propriei lui identitati (aceasta situatie se agraveaza pe masura ce lumea virtuala, mediul prielnic pentru propagarea fantasmelor utopiei globaliste, pare a lua tot mai mult locul lumii reale).

Pe langa dezechilibrul sufletesc si alienarea pe care aceasta dezradacinare le sadeste in sufletul omului (pe deplin necunoscute taranului „integrat in armonia firii”, cum spunea O. Papadima), efectele evidente de ordin material sunt eroziunea solului, eliminarea diversitatii agricole, utilizarea biotehnologiilor nocive, epuizarea resurselor, ruinarea micilor producatori locali si izgonirea lor de pe propriile pamanturi etc. Daca stramosii nostri se simteau atasati de pamant prin radacini adanci, nu acelasi lucru se poate spune despre acest tip de om urban (in mod analog, corporatiile, fie ele agricole sau de alta natura, nu sunt legate de un loc si, in definitiv, nu se deosebesc cu nimic de navalitorii pagani nestatornici din vechime; acestea sunt „hoardele pagane” de astazi, care, prin colonizare economica si culturala, cotropesc si supun alte teritorii; ceea ce spunea Liviu Rebreanu, in „Lauda taranului roman” [8], despre barbarii de odinioara, si anume ca erau „neamuri razboinice, pornite pe cuceriri si deci spre traiul din munca altora” si ca „dispretuiau legatura cu pamantul” – ele neavand tarani, fiindca taranul se defineste prin legatura sa profunda si stabila cu pamantul – se poate spune despre corporatiile si puterile neocolonialiste de astazi, capabile nu numai sa distruga mostenirea noastra culturala si naturala, dar si sa declanseze un sir neintrerupt de razboaie; spre deosebire de acesti cotropitori, noi am fost „un neam pasnic de tarani”„In trecutul nostru n-avem niciun razboiu de cucerire, ci numai de aparare” –, care nu au cautat decat sa-si „pastreze fiinta si pamantul”, acest pamant pe care „se face agricultura din vremuri imemoriale”[9]).

Acesta este omul „autonom”, incapabil sa mai intrebuinteze pamantul si bunurile lumii cu recunostinta si grija, ci in mod abuziv, violent, exploatator. Patimile care il stapanesc pe acesta si care deformeaza nu numai chipul omului, dar si pe cel al lumii, sunt mandria, lacomia, egoismul, hedonismul, risipa. Atunci cand „Homo adoratus” va disparea definitiv, va triumfa conceptul de „Homo homini lupus”, care va transforma lumea intr-un adevarat infern.

Taranul, om al radacinilor

Grigore Lese spunea foarte sugestiv intr-un interviu ca „spre obarsii [sau spre radacini, n.n.] urci, nu cobori” si ca „trebuie sa ne inaltam spiritual spre a ne atinge radacinile”. Taranul, ca om al radacinilor, nu este doar „pastratorul teritoriului national” (Liviu Rebreanu) – asigurand continuitatea materiala a acestuia (si sanatatea unui intreg popor, hrana sanatoasa produsa de taranul autentic fiind rodul muncii sale binecuvantate de Dumnezeu) –, el este si pastratorul sufletului romanesc (fiind „purtatorul crucii”, cum il numea Horia Bernea; crucea pe care si-a dus-o demn, de-a lungul istoriei, este ferm implantata in pamantul stramosesc, pamant crestin aparat cu pretul vietii de stramosi – in mare masura de tarani, care, cum sublinia Nicolae Iorga, alcatuiau in trecut „aproape intregul element militar al tarii” [10]).

Prin urmare, legatura sa indestructibila cu cerul l-a facut pe taran si un darz aparator al pamantului nostru si, implicit, al datinilor acestui pamant, al individualitatii si unicitatii noastre etnice care – arata Parintele Staniloae – se dizolva numai atunci cand elementul unificator si intemeietor, si anume credinta, slabeste. Credinta l-a tinut in comuniune cu stramosii, cu pamantul si cu fratii lui, expresia acestei comuniuni profunde – pe care secole intregi de restriste (pana la instaurarea comunismului) nu au putut sa o zdruncine, chiar daca in plan istoric au avut loc despartiri si rupturi dureroase, lupte si jertfe – fiind dorul, care „sta in legatura cu personalismul comunitar al poporului nostru” (Parintele Dumitru Staniloae) (a se vedea Dumitru Staniloae, cap. „Inradacinarea in spatiul propriu”, in Reflectii despre spiritualitatea poporului roman [11]).

Astfel se explica si de ce taranul era in buna lucrare cu firea – tocmai datorita comuniunii sale cu Dumnezeu, care il facea sa traiasca in randuiala, sa cunoasca si sa respecte buna intocmire a firii, avand in vedere ca, in viziunea taraneasca, alcatuirea ei nu este o intamplare (caz in care omul s-ar simti tentat sa o schimbe dupa capriciile sale), ci se supune si ea unei ordini morale, orientate spre transcendent. Ceea ce nu inteleg ecologistii anticrestini este ca tocmai instrainarea omului de Dumnezeu are drept urmare violenta asupra naturii, care astazi a atins proportii fara precedent si care distruge echilibrul ei si ordinea fireasca in care a fost zidita. Este sugestiv modul cum descrie Sf. Nicolae Velimirovici acest razboi dus impotriva naturii: „Natura este prieten, si nu dusman. Ea a fost zidita pentru a fi tovarasul si ajutorul omului, iar nu un rob razbunator. Oamenii care inrobesc natura o fac vrajmasa si razbunatoare. La noi, in Balcani, se mai pastreaza inca ceva din respectul de odinioara si mila fata de natura. Mai dainuieste inca obiceiul – pana nu demult obstesc in Balcani – ca taranul, cand vrea sa taie un copac, sa coseasca iarba sau sa injunghie un dobitoc, sa-si faca cruce zicand: «Doamne, iarta!» Popoarele care au declarat razboi pe viata si pe moarte naturii, care au nascocit si pus in practica in chip nemilos vorbele aspre «exploatarea naturii» au atras si atrag asupra lor nenumarate rele – intrucat cel ce rupe legaturile sale prietenesti cu natura, in acelasi timp rupe si legaturile cu Dumnezeu.” [12]

In lumina celor afirmate pana aici, intelegem ca taranul roman este un om al pamantului, insa nu intr-un sens pagan (si poate ca nu este intamplator ca, in limba romana, etimologia cuvantului „taran” nu trimite la un substrat pagan), care este reflectat astazi in manifestarile new-age-iste si ecologiste anticrestine de idolatrizare a „mamei pamant” (pierzand legatura cu cerul, omul fie utilizeaza in mod abuziv pamantul – lipsit de respectul si recunostinta care iradiaza din lucrarea omului-iconom, care intelege pamantul ca dar –, vazand in el doar o forma de exploatare si sursa de imbogatire cu orice pret, viziunea predominanta fiind cea antropocentrista, fie cade in cealalta extrema, acordand o intaietate nefireasca naturii, mergand pana la sacralizarea ei; aceasta din urma perspectiva este geocentrista, implicand plasarea pe un plan secund a omului ca fiinta creata de Dumnezeu – si purtand chipul Sau – si nesocotirea moralei crestine [13], de vreme ce intreaga randuiala a firii nu mai este inteleasa ca supunandu-se unei ordini transcendente si fiintand sub pronia lui Dumnezeu, cum o intelegea taranul). Taranul este om al pamantului in sensul ca este om al radacinilor, al randuielii, al comuniunii cu inaintasii, sortit sa pastreze si sa transmita mai departe traditia, adica intelepciunea stramoseasca: valorile si adevarurile vii care au trecut testul timpului, fiind traite, marturisite si aparate de stramosi in acest spatiu de-a lungul veacurilor. Cu alte cuvinte, e opusul „omului de nicaieri” cu privire la care atragea atentia Nicolae Iorga, prevestind parca, prin avertismentul sau, nasterea omului abstract de astazi.

Asa se face ca, odata cu pamantul, taranul apara „legea stramoseasca”, sau ceea ce Parintele Dumitru Staniloae spunea ca „a reprezentat pentru poporul roman fundamentul tuturor legilor sale de viata”, aceasta fiind Ortodoxia (ca si credinta crestina – n. red.)[14], ca mod de vietuire si dainuire a neamului nostru. Fiindca, desi istoria i-a fost potrivnica, desi s-a aflat in calea atator navalitori si la confluenta intereselor unor mari imperii si puteri, poporul roman a avut modul lui de a se „tine locului”, adica de a rezista istoriei si timpului si de a raspunde problemei raului care ii ameninta existenta. Iar aceasta a fost mult timp legea nescrisa dupa care s-a condus lumea romaneasca – formata, secole intregi, in masura covarsitoare, din tarani. Nu este acea ordine artificiala, impusa, care in Occidentul individualist a capatat forma relatiilor contractualiste intre indivizi. E randuiala „lumii asa cum a lasat-o Dumnezeu”, e dreapta credinta, „legea romaneasca”, un set de adevaruri, rosturi si norme care, desi nescrise, isi aveau izvorul in credinta si intelepciunea stramoseasca si au fost temei al comuniunii, unitatii si existentei lumii romanesti. Cum spunea IPS Ioan, Mitropolitul Banatului, intr-o frumoasa pastorala de Craciun, „Buna randuiala a vietii intru ascultare zace. Ascultarea si implinirea Cuvantului Evangheliei ne aduc pace si multa mangaiere in sufletele noastre si in neamul nostru romanesc” [15] (acest cuvant intelept ne trimite cu gandul la un alt adevar rostit de distinsul pedagog interbelic Simion Mehedinti: „Un neam valoreaza atat cat si-a insusit din Evanghelie”). Acest tip de ascultare ii era caracteristic taranului roman.

Cand a fost adus in situatia de a nu mai asculta de Dumnezeu, omul si-a pierdut busola, neamul a fost scos din rostul sau, s-a instalat neoranduiala, lipsa de sens, de criterii si de repere, angoasa. A-l scoate pe om de sub ascultarea de Dumnezeu a fost marea aspiratie a comunismului; de indeplinirea acestei conditii depindea transpunerea in viata a utopiei totalitare pe altarul careia trebuia jertfit fara mila omul-chip al lui Dumnezeu. Altfel planul privind modificarea din temelii a vechii ordini, cu randuielile si ierarhiile ei, cu reperele dupa care se calauzea aceasta, nu ar fi avut sorti de izbanda („A studia ceea ce Dumnezeu a creat este o rugaciune. A cauta sa modifici sau sa distrugi ceea ce El a creat este cel mai mare pacat, avandu-si originea in neascultare”, avertiza George Manu, marele fizician roman ucis de comunisti); pentru a-l materializa, se impunea zdrobirea taranului si a elitei reprezentative ca pastratoare a legii romanesti, elita care intelegea ca „statul n-are sens decat in slujba valorilor neamului care-l sustine” (Mircea Vulcanescu [16]).

Prin urmare, atunci cand omul urban a pierdut legatura cu cerul, s-a dezradacinat si nu a mai putut ramane racordat la real, la un mod de viata cumpatat si firesc. A ajuns un zamislitor de utopii si un visator obsedat de plasmuirea unor paradisuri terestre. Spre deosebire de lumea unui astfel de om, marcata de ambitii si lacomie, conflicte, nelinisti, frica, robie si teroare, civilizatia taraneasca „nu cunoaste lupta pentru autodepasire. Este o calma si buna exprimare a bucuriei de a exista” (Horia Bernea [17]).

Situatia actuala a taranului. Necesitatea refacerii legaturii dintre sat si oras

In ce situatie a fost adus taranul roman de fauritorii de utopii mai vechi si mai noi (comunista, ieri, neoliberala/globalista – azi)? Proletarul de ieri, instrainat de propriul pamant, stramutat, in mod silnic, la oras pentru a deveni o unitate de productie in marea industrie, un om masificat, este „capsunarul” de azi, smuls din comunitatile organice – familia, satul, tara – pentru a se bucura de „darul libertatii”. Sau este taranul devenit un „capitalist” abil, care se descurca cum poate, se „adapteaza”, „taranul” instrainat nu numai de propriile radacini, dar si de modul traditional de a trai si de a produce – oglinda trista a starii in care a fost adus astazi satul. Un principiu care sta la baza sistemului corporatist este ravna de a produce in primul rand pentru profit, nu pentru om (intr-o lume in care pietei i se acorda suprematie, in detrimentul mentinerii sanatatii si a vietii). Or, in acest mod, are loc inevitabil o degradare a relatiilor dintre oameni. A produce mancare nesanatoasa pentru profit conduce la alterarea constiintei si a caracterului celui care o produce, la instrainarea acestuia de semenul sau, care nu mai este aproapele, ci doar un consumator. Tirania pietei se reflecta prin rasturnarea valorilor, generata de idolatrizarea banului, devenit singurul „liant” social al noii societati globalizate. Asa se explica de ce am dat intaietate pietei in detrimentul omului, profitului in defavoarea sanatatii, acumularii canceroase si consumului nesabuit in dauna cumpatarii, sistemului financiar speculativ in paguba economiei reale. Sub paravanul mult aclamatei „piete libere” se desavarseste astazi procesul de dezradacinare a noastra initiat in mod brutal in comunism.

Eliminarea taranilor si a micilor proprietari (producatori) prin comasarea agriculturii, prin vinderea pamanturilor, prin lipsirea taranilor de mijloacele necesare pentru a-si munci pamantul, parasirea vetrelor, uitarea radacinilor si a propriei credinte, destramarea familiilor si a comuniunii cu cei de acelasi neam, cu stramosii, cu tara, prin incurajarea emigrarii, toate acestea in favoarea unor profitori straini si a marilor corporatii, sunt cele mai clare semne ale acestei dezradacinari si ale inrobirii in care am fost adusi. Marele economist din perioada interbelica Virgil Madgearu argumenta in lucrarile sale ca protejarea si raspandirea micii gospodarii taranesti (prin organizarea unui sistem cooperatist) „va intretine o populatie densa, va intensifica productia agricola si va alcatui pentru productia industriala a tarii o piata interna, capabila sa consume stocuri mari de marfuri” si ca „regimul de proprietate si de munca taraneasca poate deveni punctul de plecare al dezvoltarii unei industrii nationale. …Cu cat va fi mai raspandita gospodaria taraneasca mica, cu atat va disparea mai repede si mai complet cauza emigrarii” [18]. Acest program economic care avea ca punct de pornire cunoasterea realitatilor romanesti si a necesitatilor reale ale unei tari preponderent agrare precum a noastra (al carei atu era si inca este tocmai calitatea superioara a pamantului ei) a fost intrerupt brutal prin instalarea comunismului, iar consecintele distrugerii micii gospodarii taranesti le suportam astazi din plin, lucrurile evoluand intr-o directie contrara celei pe care o avea in vedere Virgil Madgearu: scaderea populatiei intr-un ritm fara precedent, exodul taranilor, abandonarea satelor, proletarizarea taranilor, adusi in conditia umilitoare de forta de munca ieftina, condamnata sa „argateasca” pe plantatiile detinute de corporatii, distrugerea agriculturii, importul a 80% din alimente, industria nationala facuta praf, inrobire si exploatare in favoarea camatarilor si a unei oligarhii financiare.

Colectivizarea a avut efecte dezastruase nu atat prin faptul ca taranilor li s-au confiscat pamanturile (de care existenta taranului este organic legata), cat prin erodarea spiritului de comuniune (care se hraneste din credinta) care domnea in satul romanesc [19] si care forma alta data si baza unui regim cooperatist trainic. Asa s-a produs degradarea satului, pastratorul prin excelenta al fiintei romanesti, loc binecuvantat al solidaritatii organice si al omeniei, iar decaderea morala care ia o amploare fara precedent in orase, lipsa solidaritatii si a unitatii dintre romani, uniformizarea si atomizarea societatii, sunt tocmai urmarile degradarii comunitatilor rurale; totodata, acestea sunt consecintele crearii intentionate a unui antagonism intre sat si oras – in cadrul caruia satul este considerat un loc al „inapoiatilor”, „arhaicilor” (mai nou, al taranilor „betivi si lenesi”), iar orasul, o intruchipare a „progresului”, a omului nou „luminat” si emancipat, in fond, un om instrainat de Dumnezeu si de semeni, mutilat sufleteste, lipsit de busola si inrobit cu totul patimilor. Insa acest razboi al orasului impotriva satului a fost mereu dus cu perseverenta de regimurile totalitare. In acest mod au triumfat individualismul, dezbinarea, masificarea, creandu-se conditiile prielnice pentru inrobirea si spolierea noastra.

Pana cand nu vom reface legatura dintre sat si oras, redand taranilor demnitatea de a trai potrivit firii si rostului lor (nu ca sclavi agricoli si capsunari, izgoniti de pe propriile pamanturi), populatia din orase va ramane o masa atomizata, prada unor forte straine destructurante, care ne vor acapara nu numai pamanturile, dar si sufletele. Pana cand nu vom intelege ca trebuie sa ne pastram taranii la vetre, atasati de pamantul si credinta stramoseasca – ai caror pastratori darzi trebuie sa fie –, sa-i ridicam din conditia mizera, redesteptand in ei virtutile creatoare si dandu-le posibilitatea sa le cultive, pentru a deveni adevarati gospodari, nu vom putea iesi din conditia de sclavie. Le vom putea trezi virtutile creatoare ajutandu-i sa reintre in legatura cu radacinile lor si cu pamantul. Incurajand micile gospodarii taranesti, modelele asociative si cooperatiste, conlucrarea, cooperarea intre sat si oras (din care orasul ar avea insutit de castigat), agricultura ecologica sprijinita de comunitate, productia locala, microcreditarea etc. Astfel, din munca cinstita a taranului, care va restaura si va mentine randuiala, din harnicia si daruirea sa, vor izvori roade curate si binecuvantate, care ne vor hrani trupeste si sufleteste.

Indemnul pe care il adresa romanilor Liviu Rebreanu la finalul discursului de receptie la Academia Romana este la fel de valabil si astazi: „Orasul insa trebuie sa fie patruns si el de duhul pamantului si al sufletului romanesc. Glasul pamantului trebuie sa fie auzit si inteles si de oraseni pentru a deveni marea lege a neamului pe care nimeni sa n-o mai infranga si nici sa n-o nesocoteasca. Intre sat si oras trebuie sa se creeze simbioza care sa potenteze toate puterile creatoare. Numai simbioza aceasta va naste marea cultura romaneasca de care in sfarsit va beneficia si taranul roman, conservatorul trecutului si tineretii noastre. De aceea azi si inca multa vreme, spre taranul roman trebuie sa ne intoarcem necontenit” [20].

Note:

[1] A se vedea si articolul meu „Semnificatia apei si fantana ca simbol sacru in viata traditionala romaneasca”, in Tezaur romanesc, 22 iulie 2013.

[2] Ovidiu Papadima, O viziune romaneasca a lumii. Studiu de folclor, Ed. Saeculum, Bucuresti, 1995, p. 9.

[3] Ernest Bernea, Spatiu, timp si cauzalitate la poporul roman, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997, p. 68.

[4] Ernest Bernea, Meditatii filosofice. Note pentru o filosofie inactuala, Editura Predania, 2010, p. 113.

[5] Dupa ce am terminat de scris articolul de fata, am descoperit un articol minunat al parintelui Stephen Freeman, in care parintele spune: „Rolul unui preot este de a aduce jertfe lui Dumnezeu. O jertfa sau un dar sunt unul si acelasi lucru. Cea mai importanta jertfa pe care o facem este sa daruim totul lui Dumnezeu, prin Hristos. Este recunoasterea ca tot ce avem si tot ce suntem vine de la Dumnezeu si apartine lui Dumnezeu. Darul este insasi inima comuniunii noastre cu Dumnezeu. Aceasta comuniune, aceasta preotie a fost sfaramata la caderea omului, atunci cand am ales sa consideram ordinea creata drept scop in sine. Mancarea fructului – ca scop in sine («era bun de mancat») – a fost o coborare de la nivelul de preotie la nivelul de consumator. Am incetat sa facem din lume un dar si am ales in schimb sa o devoram. Astfel, ea a devenit moarte pentru noi. Preotia este insasi esenta existentei umane autentice”, Pr. Stephen Freeman http://www.ortodoxiatinerilor.ro/harul-lui-dumnezeu/19813-preotia-universala; https://parintelestephen.wordpress.com/2013/10/11/1023/).

[6] Alexander Schmemann, „Intre utopie si evadare”, conferinta sustinuta la Greenville, Delaware, pe 22 Martie 1981.

[7] O alta cugetare foarte sugestiva care face parte dintre cele culese de Ernest Bernea in cartea Spatiu, timp si cauzalitate la poporul roman: „Am auzit ca-s oameni invatati; da’ ce stiu ei? Stiu ce-i randuit da’ stiu in parte, ca odata mintea, oricat de desteapta ar fi, sa scranteste de nu mai e buna de nimic. Lasa lucrurile sa mearga in legea lor; ce te bagi in treburi dumnezeiesti? Te crezi mare, da’ te frangi. Si diavolu’ a vrut odata sa intoarca lumea altfeliu si-o cazut. Omu’ sa ramana om!” (Ernest Bernea, Spatiu, timp si cauzalitate…, p. 69. A se vedea si eseul meu „Consecintele indepartarii de firescul traditiei. Casa taraneasca si casa moderna”, Tezaur romanesc, 2 iulie 2013 https://irinamonica.wordpress.com/2013/10/23/consecintele-indepartarii-de-firescul-traditiei-casa-taraneasca-si-casa-moderna/, preluat de pe site-ul tezaur-romanesc.ro).

[8] Liviu Rebreanu, „Lauda taranului roman”, discurs de receptie la Academia Romana, 29 mai 1940.

[9] Ibidem.

[10] Nicolae Iorga, „Partidele si tara”, Discutia la Mesagiu, Discursuri parlamentare, vol. I, partea I, Editura Bucovina, Bucuresti, 1939, p. 63; https://irinamonica.wordpress.com/2011/08/17/nicolae-iorga-despre-ideile-conducatoare-ale-poporului-roman/.

[11] Dumitru Staniloae, Reflectii despre spiritualitatea poporului roman, Editura Elion, Bucuresti, 2004, pp. 5-24.

[12] Sf. Nicolae Velimirovici, Ganduri despre bine si rau, Editura Predania, 2009, p. 68.

[13] In  acelasi registru se incadreaza planurile pentru reducerea populatiei sau legalizarea unor conduite impotriva firii, care schimonosesc chipul divin din om.

[14] „Care este insa modul romanesc de comuniune cu ordinea spirituala transcendenta? Aceasta ne-o spune istoria si ne-o spune viata actuala a poporului nostru: este Ortodoxia. Ortodoxia e ochiul prin care priveste romanul spre cer si, plin de lumina de acolo, si-l intoarce spre lume, conducandu-se dupa el in atitudine si pasii sai” (Parintele Dumitru Staniloae, „Ortodoxia, modul spiritualitatii romanesti”, Revista Gandirea, anul XIX, nr. 6, iunie 1940, p. 420).

[15] IPS Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului, Pastorala la Nasterea Domnului, 2015 http://mitropolia-banatului.ro/pastorala-la-nasterea-domnului-2015/.

[16] Mircea Vulcanescu, Prolegomene sociologice la satul romanesc, Editura Eminescu, Bucuresti, 1997, p. 121.

[17] Horia Bernea, Irina Nicolau, Carmen Huluta, Cateva ganduri despre muzeu, cantitati, materialitate si incrucisare, Editura Liternet, 2003, p. 6.

[18] Virgil Madgearu, Agrarianism, capitalism, imperialism. Contributii la studiul evolutiei sociale romanesti, Editura Dacia, 1999, pp. 45-59.

[19] „Colectivizarea n-a insemnat numai schimbarea formei de proprietate – ca a luat pamantul de la tarani si l-a dat la CAP-uri, ci a distrus spiritual satul ca matrice de credinta! Si cititi la parintele Staniloae sau la parintele Calciu ce insemna satul romanesc. O sa gasiti aici niste lucruri extraordinare despre modul cum se traia credinta in sat. Or, satul asta a fost la noi, in cea mai mare parte, distrus de comunism” (Parintele Moise de la Manastirea Oasa, http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/12/16/la-18-ani-de-libertate-ranile-comunismului-in-noi-sau-lumina-ce-ni-se-vara-pe-gat-cu-sila/).

[20] Liviu Rebreanu, ibidem.

batalia neokominternistilor, romania

Batalia neokominternistilor cu Sfintii inchisorilor

 Transferarea vinovatiilor reale asupra romanilor, culpabilizati ca s-ar fi omorat intre ei

Continuatorii Scanteii scriu despre „inchisorile comuniste romanesti” si „comunismul romanesc”. Comunismul nu este romanesc, este o ideologie anticrestina, straina de cultura si civilizatia romaneasca. Regimul comunist a fost impus de o forta de ocupatie straina, cu sprijinul tancurile sovietice, pe intreg teritoriul romanesc, inclusiv in Basarabia si in Bucovina rapite.

Bezbojnicii continuatori ai Scanteii scriu exclusiv despre tortionari etnici romani, uitand sa mentioneze ca aceste cozi de topor nu reprezentau mai mult de 5-10% din efectivele Securitatii. Despre alogenii care au instaurat regimul comunist in Romania nu se vorbeste deloc. Kominternistii ascund vinovatiile reale, tranferand vina asupra romanilor, adica tocmai a celor supusi unui experiment etnocidar, in urma caruia milioane de romani au fost inchisi, iar sute de mii dintre acestia au fost omorati in lagare si inchisori ori in munti.

Doctorul Teofil Mija imi spunea ca, dupa ce a fost arestat, timp de doua luni de zile nu a auzit macar un anchetator vorbind limba romana. Silviu Brucan, fost conducator al Scanteii si ideolog al neokominternistilor, scria in „Generatia irosita” despre cei care l-au chinuit pe Tutea. Deci, nu l-am chinuit, ci l-au chinuit. Este o perfida actiune de re-condamnare a victimelor de catre opresori, inceputa inca din inchisoarea Pitesti, care vrea sa impuna opiniei publice ca romanii s-au omorat intre ei.

Intelegem disperarea si teama neokominternistilor cand vad evlavia pe care romanii o au fata de martirii si marturisitorii din inchisorile comuniste. Procesul de culpabilizare a poporului roman continua. Reperele morale autentice sunt interzise cu putere de lege in spatiul public romanesc. Interdictia este vizibila in mediul academic si institutional (cu exceptia Bisericii, care a produs o „spartura” semnificativa in sistem). Dar, asa cum spune un cantec, „vinovatii fara vina cer sa se faca lumina”. Iar biruinta va fi a lor, asa cum ne-a transmis Parintele Calciu, care a profetit batalia neokominternistilor cu sfintii inchisorilor, asigurandu-ne ca vor fi alaturi de noi pentru a-i apara.

A consemnat Florin Palas via marturisitorii.ro.