slab, puternic

Ești slab sau puternic?

Aceasta este marea întrebare la care fiecare dintre noi e necesar să răspundem. A venit vremea să afirmăm clar și răspicat dacă suntem slabi sau dacă suntem puternici. Acum nu mai este vorba de laudă atunci când spunem că suntem puternici, ci e vorba de afirmarea valorii. O valoare astăzi, mai întăi, se afirmă verbal și apoi în fapte. Trebuie să spunem: sunt puternic, sunt cel mai bun din domeniul meu! Dar aceasta fară teama de a ne înșela sau că suntem prea vanitoși. Privim la noi, în noi, și afirmăm ceea ce vedem. Mai apoi vine responsabilitatea – dacă ne îndeplinim capacitățile, dacă facem ceea ce am afirmat, dacă ne ținem de cuvânt. Așa se face apocalipsa, adică trierea prin această revelație, căci revelație este când descoperim la noi că suntem ori slabi, ori puternici. Ambele în același timp nu se poate. Nu poți trăi și cu Mamon, și cu Dumnezeu în același timp. Un izvor nu poate să dea și apa dulce și apa sărată din același loc, după cum spunea Sfântul Augustin.

Apoi aș vrea să mai spun că răspunsul la aceasta întrebare este rezultatul analizei sale. Analizând-o, deci, ajungem la concluzia că este o alegere. Unii dintre noi alegem să fim slabi, sau mediocri, să procrastinăm și să întârziem împlinirea sufletească și prosperitatea plenară, alții să fim puternici, însă în punctul matematic zero cu toții suntem ceea ce suntem: echilibru. Zero nu reprezintă acel nimic despre care se vorbește, sau gol, vacuum, vid, lipsa de materie sau de energie, de conștiință, ci din contră – este viața în mișcarea să continuă. Este conștiință binelui și a răului, negativului și a pozitivului, a faptului că există și plusuri, dar și minusuri. E punctul de convergență a tuturor forțelor. De aceea este rotund, ca un cerc. De fapt, cercul este cifra zero. T = 0, în care o luam de la capăt. Nu se pune problema învârtirii în cerc, deoarece nu despre munca în zadar este vorba, ci despre mișcarea perpetuă.

Și slăbiciunea este o forță, să știți, însă o forță de distrugere, de nimicire a capacităților umane. Este gestionată de entropie, acea lege a fizicii care egalizează totul. Este chiar efectul acestei distrugeri, o teribilă golire ca o senzație de scurgere și de oprire a funcțiilor noastre. Însă slăbiciunea nu ajunge niciodată să distrugă în întregime capacitățile acestea inerente ființei umane pentru că ele sunt eterne, nu au început și nici sfârșit, a fost, sunt și vor fi dintotdeauna, iar ceea ce este etern, constanta universală reală în totalitatea diversității forțelor care lucrează împreună și o compun, nu poate fi distrusă. Astfel că, distrugerea este un final, nu-i așa? Un sfârșit.. or ceea ce are sfârșit pesemne că a avut cândva și un început.

Oamenilor așa ne place, să credem că totul a început odată cu „Big Bang-ul” cosmic și vă sfârși răcindu-se, precum Soarele la un moment dat, și dispărând undeva ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Ori nu Isaac Newton spunea la vremea sa că „nimic nu dispare, ci totul se transformă? Ce mare vorba a avut! Dar care ar fi, în cazul dispariției noastre de aici, de exemplu, urmele pe care le lăsăm? Oare aceste urme nu ar fi moștenirea noastră? Mă gândesc că cineva, alții ca noi, vor veni aici, vor descăleca pentru a trăi și ei cam cum am trăit și noi, căci nu cunoaștem altfel de viață în aceste lumi.

A venit vremea deciziei noastre cele de căpătai. Suntem slabi sau puternici? Însă, ce înseamnă să fii puternic? A fost cineva, oare, puternic vreodată? Bineînțeles și desigur! Au fost aceia pe care lumea s-a sprijinit precum globul pământesc și bolta cerească pe Marele Atlas din vechime, care și-a dus crucea lumii atât pentru pământeni cât și pentru oamenii cerești. Și ca el au mai fost și alții în toate culturile cărora, astăzi, nu le mai vedem nici apusul căci, din câte observăm, s-ar afla într-o noapte în care nu se mai zărește nimic. Dar să știți că ei nu au murit. Să nu-i enumerăm acum, ci doar să ne aducem aminte de moștenirea lor pe care încă o avem în conștiințele noastre. Credeați, cumva, că eforturile lor, lumina lor (căci este una singură pe care au strălucit-o cu toții la vremea lor și cu toții o avem, chiar dacă, din păcate, am ales să închidem ochii Sufletului pentru a nu o vedea, din teama de a nu ne distruge, sau de a nu ne deranja confortul lui „lasă, ca e bine și așa!”) nu au sat urme adânci în psihicul nostru colectiv? Se spunea, la un moment dat, că astfel de lumină umană, spirituală, a strălucit o clipă și apoi s-a diluat în mulțimi. Și se mai spunea, și încă a rămas scris, că mulțimile nu au înțeles-o.

Este o căutare continuă, să știți, stimați cititori, pentru lumina ce ne deschide căile, să putem trăi, să putem realiza lucruri și contrui viitorul, să putem clădi, să putem avea succes în viață, să putem iubi și apoi să ne putem retrage undeva într-un loc frumos, paradisiac, unde doar contemplăm creația și ne refacem sufletele „obosite” de atâta trudă. Dar această oboseală este nevoia de recreere. Dar această recreere cu toții o simțim atunci când se apropie vremea să plecăm de aici și să ne eliberăm, măcar pentru un timp, de forma densă fizică pe care o proiectăm în această lume. Credeți cumva că fizicul nu este un efort în plus? Oare nu se cheltuiește energie sufletească, nu se cheltuiește conștiință, pe îndeletnicirile de zi cu zi? Totul se plătește, nimic nu ni se dă gratis. Cu toții aspirăm la moartea tuturor acestor poveri.

Cu toții simțim că nu mai putem, iar când ne vine rândul să ne exprima durerile, păsurile, simțim eliberare, nu-i așa? Din păcate este doar temporara. Apoi vine entropia să ne apese. A face ceva este efortul de a ieși din a nu face nimic.

A venit vremea să spunem eu pot sau eu nu pot, și las pe altul capabil să o facă. Fie că suntem muncitori, croitori, măturători de strada, profesori, învățători, medici, avocați, ingineri, arhitecți ori oameni politici, lideri spirituali or oameni de afaceri, e necesar să ne asumăm răspunderea. Vom răspunde pentru faptele noastre, vom da socoteală, iar ceea ce am dat este ceea ce vom primi. Deja a început lumea să-și vadă capodopera, fiindcă Legea Divină nu doarme și nu se lasă datoare.

A venit vremea să afirmam, deci, valoarea noastră și să ne facem vocația.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

A consemnat Patrick Matiș, „Fii Puternic!”, capitolul „Ești slab sau puternic?”.

mircea vulcanescu, a fi roman, ce inseamna sa fii roman, ispita romaneasca, ispita tracilor

Miracolul economic românesc gestionat de Mircea Vulcănescu

A fost un miracol economic unic printre ţările beligerante: rezervele de aur s-au dublat şi nivelul de trai a crescut. Este meritul combinaţiei de dârzenie şi abilitate a Mareşalului cu geniul economic al lui Mircea Vulcănescu. A fost unul dintre cei mai străluciţi intelectuali pe care i-a dat această ţară. Filosoful, sociologul, omul de litere, profesorul de Etică şi teologul Mircea Vulcănescu a fost şi un economist redutabil. A lucrat ca subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor, între 27 ianuarie 1941 şi 23 august 1944, în guvernarea Antonescu.

Graţie inteligenţei sale, sprijinită de combinaţia de dârzenie şi abilitate cu care Mareşalul a manevrat în relaţiile cu Hitler, a reuşit performanţa uluitoare de a face din România o ţară mai prosperă decât era la începutul războiului. O ţară care şi-a dublat rezervele de aur (lucru nereuşit de nici un alt stat beligerant), care a reuşit să stocheze armament pentru recucerirea Ardealului de Nord, o ţară în care nu doar hrana a fost din abundenţă, ci a crescut şi consumul obiectelor de lux. Sărăcia, foamea, cartelele au venit odată cu ocupaţia sovietică.

Cum a fost posibilă o asemenea performanţă, unică printre statele beligerante, explică amănunţit Mircea Vulcănescu însuşi, în procesul celui de-al doilea lot al foştilor membri ai Guvernului Antonescu, în care a fost acuzat de „hitlerism” şi de „declararea şi continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice”.

Pledoaria sa din 15 ianuarie 1948, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a Criminală, care a durat patru ore, este un document excepţional. Aici se găsesc explicaţiile miracolului economic al României, pe timp de război şi sub ocupaţia germană de facto. Pentru documentare, am folosit Mircea Vulcănescu – Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, 1992.

„Statul sunt eu!”

Primul detaliu lămuritor este organizarea Guvernului, condus cu mână forte de Mareşalul Antonescu. Acesta impune să fie singurul care face politică efectivă, restul membrilor Cabinetului trebuind să fie experţi care să propună măsuri. Deciziile şi răspunderile şi le asuma exclusiv Antonescu.

mircea vulcanescu, economia romaneasca

Iată ce spune Mareşalul într-o şedinţă de Consiliu din 1941: „Când veţi fi chemaţi să răspundeţi de ceea ce aţi făcut, eu sunt acela care va răspunde pentru dvs. toţi. De aceea pretind să ştiu tot ce faceţi în sectoarele dvs. de activitate. Pentru că numai eu guvernez în ţara asta”. Pentru ca în şedinţa din 12 septembrie 1941, să repete: „Politică face Mareşalul!”.

Antonescu era un om orgolios, obsedat de disciplină, dar care ştia să asculte: „Îndrăznind să-l întrerup, într-un Consiliu de Miniştri în care expusese un lucru inexact, pentru a restabili adevărul, mi-am atras din partea lui replica aspră: «Când te-ai născut dumneata, ca să îndrăzneşti să tai cuvântul din gura mareşalului Antonescu?» Ceea ce remarc că, în speţă, era just. Faptul nu m-a putut însă împiedica să revin, îndată ce furtuna s-a potolit, pentru a spune ceea ce aveam de spus.”

Rezultatele economice excepţionale ale României se datorează şi unei grile de principii de colaborare cu Germania, aplicate cu străşnicie.

Principiile colaborării industriale cu partenerii străini

mircea vulcanescu, economia romaneasca

  1. „Nu se colaborează decât în domeniile unde dezvoltarea întreprinderilor româneşti nu este asigurată în timp de pace, fie din lipsa materiilor prime, fie din aceea a debuşeurilor.”
  2. „Nu se colaborează decât dacă partenerul străin aduce industriei româneşti: materia primă, utilajul tehnic, priceperea tehnică (specialişti, licenţe, brevete), finanţare sau comenzi – pe care industria românească nu şi le poate procura din interior”.
  3. „Şi numai dacă colaboratorul străin se angajează să formeze personalul tehnic românesc la dânsul în întreprinderi”.
  4. „Nu se alienează fondul bogăţiilor româneşti, în sensul că nu se cedează majoritatea acţiunilor întreprinderii”.
  5. „Nu se cedează conducerea generală a întreprinderilor din mâinile româneşti”.

Principiile colaborării economice

  1. „Nu se exportă nimic în Germania, decât după ce se rezervă cantităţile necesare consumului intern şi după ce se rezervă şi cantităţile de export necesare pentru acoperirea importurilor trebuitoare ţării, pe care aceasta nu şi le poate procura din Germania”.
  2. „Schimburile se fac în mod echilibrat, la preţuri fixe; fiecare spor de preţ dintr-o parte trebuie compensat de un spor corespunzător de cealaltă. Se admit depăşiri momentane într-un sens sau altul, dar ele trebuie să fie compensate în cursul anului contractual”.
  3. „În acoperirea exporturilor, se primesc mărfuri necesare pieţei şi investiţiilor statului; unelte agricole, maşini, piese de schimb, dar şi rente, averi mobiliare şi răscumpărări de datorii externe”.
  4. „Petrolul, materialul necesar războiului, se exportă pe armament”.
  5. „Efortul net de finanţare, făcut din interior pentru aceste schimburi, se acoperă cu aur şi devize libere”.

Tot Germania a fost scoasă datoare

Drept urmare, România nu a fost secătuită. Dimpotrivă. Exporturile au fost mult mai mici decât înainte de război. Astfel, dacă în perioada interbelică exportam între 100.000 şi 300.000 de vagoane de grâne anual, „în patru ani (1941 – 1944), România exportă în total 85.000 de vagoane (…) Pentru a ne da seama de situaţie, ajuge să spunem că, după 23 august 1944, în nouă luni, până la capitularea Germaniei, România a furnizat aliaţilor, oficial, 63.000 de vagoane de cereale”, arată Vulcănescu. Începuse „frăţia” cu URSS.

mircea vulcanescu, economia romaneasca

Exporturile de lemn în Germania sunt mai mici de 10% față de cele interbelice. La fel se întâmplă şi pentru produsele alimentare. În condițiile în care România trebuia să alimenteze maşina de război germană, exporturile au scăzut, de la 7 milioane de tone în 1936, la o medie anuală de 3 milioane. De notat, consumul intern creşte de la 1,7 la 2,5 milioane de tone anual.

În schimb, cresc importurile, care permit economiei româneşti să funcţioneze. Cu excepţia produselor coloniale, interceptate de blocada aliată, unde importurile scad cu o zecime, la ţesături şi pielărie – reduse cu un sfert, respectiv o treime – celelalte importuri cresc. Se înregistrează importuri record la cocs, fier în bare, vehicule etc.

Pâinea albă, zahărul, săpunul se vând la liber, fără cartelă. Toate produsele se ieftinesc. Doar la bijuterii sau ceasuri elveţiene se înregistrează creşteri de preţuri. Ceea ce spune multe despre nivelul de trai din România.

Dar abilitatea formidabilă a României a fost ca, în condiţiile acestui flagrant dezechilibru între importuri şi exporturi, să iasă cu balanţa financiară dreaptă. Cheia a reprezentat-o jocul preţurilor: preţurile medii ale produselor româneşti exportate au crescut de cca 5 ori la produsele de bază, în vreme ce, la import, preţurile produselor metalurgice şi materiilor prime (baza importurilor) abia s-au dublat faţă de 1938. Acesteia i s-a adăugat şi jocul decontărilor şi al sistemului de clearing (troc) care opera în paralel între cele două ţări. Astfel, la 23 august, tot Germania era datoare României, cu 56 miliarde de mărci germane.

„Să nu ne răzbunaţi!”

Mircea Vulcănescu fusese condamnat, pe 9 octombrie 1946, în primă instanţă, la opt ani temniţă grea.

Excepţionala sa pledoarie se dovedeşte inutilă iar în ianuarie 1948, Curtea de Apel menţine pedeapsa. Strălucitul spirit enciclopedist, sufletul grupării Criterion, în care fusese coleg cu Mircea Eliade, Cioran, Mihail Sebastian, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Eugen Ionescu, Dan Botta, Emil Botta, Petru Comarnescu, Haig Acterian, Eugen Jebeleanu și Constantin Noica, se vede aruncat din nou în temniţă, ca urmare a trei legi ticăloase (312/1945, 455/1946 şi 29/1947) semnate de Regele Mihai la presiunea comuniştilor, şi cărora le-a căzut victimă toată floarea intelectualităţii româneşti.

Cu câţiva ani în urmă, acelaşi Rege îl decorase pe același Mircea Vulcănescu.

Devine deţinutul K9320 de la Aiud, „Puşcăria Intelectualilor”. Acolo avea să moară, la numai 48 de ani, după o trecere pe la Jilava, care îi va fi fatală.

Pe 28 octombrie 1952, cu puțin timp înainte de a închide ochii pentru totdeauna, a lăsat ca testament zguduitoarele cuvinte: „Să nu ne răzbunaţi!”

O situație unică

mircea vulcanescu, economia romaneasca

În perioada 1941 – 23 august 1944, România a reuşit să-şi răscumpere creanţe din străinătate şi să-şi procure, tot din străinătate, aur şi devize convertibile în aur de cca. 11 vagoane (din care 8 ½ din Germania). Ca urmare, stocul de aur al BNR s-a dublat, de la 13 ½ la 24 ½ vagoane.

„Este o situaţie unică, nemaiîntâlnită în nici o altă ţară, chiar victorioasă, cum e cazul Angliei, care nu a putut să-şi acopere nevoile decât cedând din aurul şi portofoliile străine pe care le poseda în alte ţări, rămânând şi îndatorată”, arată Vulcănescu în faţa instanţei.

Ca urmare a acestei realităţi, prin rezervele acumulate, prin cantităţile importate de armament german importate şi netrimise pe front, România devine o bază importantă de aprovizionare a aliaţilor pentru războiul dus în Vest, după 23 august.

Într-un raport realizat de Institutul Românesc de Conjunctură – condus de comunişti, printre care Lucreţiu Pătrăşcanu – se arată: „Convenţiile economice, aparent defavorabile, au jucat, în realitate, în favoarea României.”

Însuşi Hitler i-a reproşat asta lui Antonescu, la ultima lor întrevedere (5-6 august 1944): „Contribuţia economică a României către Axă a fost meschină.”

În raportul unei Legaţii neutre (neprecizată), interceptat de serviciile secrete româneşti şi citat în instanţă, se spune: „Ceea ce România a izbutit să obţină de la nemţi în cursul negocierilor economice cu Germania ţine de domeniul miracolului.”