operatiunea masca

Teodor Palade - Operațiunea masca

„La 31 iulie, Centrul pentru Controlul Bolilor (CCB) din Atlanta recunoștea că cercetătorii săi nu au reușit să găsească nicio dovadă care să confirme că masca oferă vreun fel de  protecție împotriva Coronavirus. CCB recomandă ca în analiza cauzelor răspândirii virusului să nu se țină cont dacă se poartă sau nu se poartă mască.” (Fox News Channel, comentatorul politic Tucker Carlson.)

Nu suntem atât de naivi încât să credem că obligativitatea purtării măștii, pentru miliarde de oameni, s-ar impune numai fiindcă politicienilor le pasă de sănătatea noastră. Este vorba de bani. De foarte mulți bani! Socoteala este simplă. O mască pe zi pentru cinci miliarde de oameni (aproximativ trei sferturi din populația lumii) înseamnă 1,825 trilioane de măști anual! Înmulțiți cu o medie de 2,5 dolari masca și veți descoperi cât de mare, în dolari, este dragostea politicienilor pentru noi și de ce ne obligă să ne mascăm.

America, țara tuturor posibilităților

Început de aprilie, anul 2020, The New York Times: „Pe piața măștilor, spitalele, guvernele, făcătorii de bine și speculanții sunt, toți, în competiție. Șarlataniile și prețurile explodează.”

Costul unei singure măști poate varia de la 1 dolar la cinci dolari. Au fost cazuri, imediat după declararea pandemiei, când pentru o mască s-a cerut și 70 de dolari. Iată ce declara jurnalistului Jack Nicas doamna Susan Houghtelling, responsabila cu aprovizionarea medicală pentru trei spitale aparținând Arnot Health, grupul medical Elmira, NY: „Toți acești oameni lucraseră în prelucrarea lemnului și, dintr-o dată, în mod miraculos, acum au acces cu toții la o abundență de produse medicale.”  Brusc, mii și mii de comercianți și-au schimbat profilul afacerii. Au devenit distribuitori de măști. Unul dintre aceștia îi oferise doamnei Houghtelling cutii cu 50 de măști la prețul de 70$ masca. Ea le cumpărase înainte cu 2,28 $ bucata.

Tot Jack Nicas scrie că din abundența de oferte una anume reținuse atenția doamnei Houghtelling. Era oferta firmei Blank Industries care vindea masca cu 5 dolari. Reprezentanta pe piață a celor trei spitale dorea să comande un milion de măști, motiv pentru care s-a interesat cine este vânzătorul. A descoperit că Blank Industries fabricase până atunci înghețată. Andrew Blank, proprietarul, habar nu avea cum arată o mască veritabilă, conformă normelor sanitare, și nici nu putea explica pentru care motiv o vindea cu cinci dolari și nu cu cincizeci de cenți. Milioanele de dolari intrate peste noapte în buzunar ar fi fost o mană cerească pentru el. Restul, nu conta.

Precum două entități gemene, comerțul cu măști s-a extins mână în mână cu pandemia. Și nu-i de mirare. Pandemia se dovedește a fi o imensă afacere, iar operațiunea masca o simplă petală a cestei flori minunate cultivate atent de Organizația Mondială a Sănătății (OMS). Peste noapte au apărut mii de lanțuri de intermediari, fiecare cu sursa lui de aprovizionare și, desigur, cu prețul său. În paralel s-au născut și dezvoltat alte mii de producători. Sângele acestui organism monstruos? Banii!

Guvernul federal a dispus deschiderea unor linii suplimentare autohtone de fabricare a măștilor care să facă față cererii interne în creștere. Tot oficialii federali, însă, au considerat că este mai convenabil să se importe măști din China. Între timp situația s-a complicat deoarece s-a răspândit știrea că măștile chinezești nu asigură protecția necesară. De altfel, inclusiv China, aflată sub presiunea epidemiei interne, dar și a solicitărilor comerciale externe, a importat în aceeași perioadă peste două miliarde de măști. Mare parte din ele fiind reexportate. Situația din SUA nu este singulară. Clone ale ei au invadat planeta.

Pretutindeni, cererea de măști este în creștere. Profitul, de asemenea.

Lily Liu, reprezentanta unui spital din China, spunea unui afacerist american care dorea să intre pe piața internațională a măștilor că în China au fost autorizate numai câteva fabrici pentru a produce măștile cele mai căutate, N95 (KN95, varianta chineză). În principal, erau foste fabrici de confecții care puteau fi transformate repede în mari producătoare de măști. „Ce se întâmplă la aceste fabrici este că dimineața devreme apare la poartă Franța, mai apoi, cam la timpul micului dejun, vine Germania, la prânz este prezentă Italia și mai târziu, după amiază, este prezentă SUA. Între timp, la poarta din spate, se bulucesc distribuitorii autohtoni, cărând cu ei teancurile de bani cash” spune ea.

Prin „bunăvoința” unor medici care sfătuiesc politicienii cu putere de decizie și, să nu uităm, ca urmare a intervenției OMS, pe întregul glob cererea de măști sporește într-un ritm amețitor. Guvernele unor state au decis ca fiecare țară să-și sporească producția pentru a se evita speculațiile internaționale. Raportându-ne tot la China, producția internă de măști a sporit de la 10 milioane pe zi până la 115 milioane pe zi într-o singură lună. De la început de februarie, la sfârșitul lunii. Și rata de creștere nu s-a oprit aici.

Alte state au restricționat exporturile pentru a-și proteja piața internă. Pe nesimțite, s-a dezvoltat o adevărată filozofie a donațiilor. În paralel a fost pusă în scenă și reacției de negare a statutului de bun samaritean pentru adversarii politico-economici de pe „piața” donatorilor. Un război politic în toată regula.

Urmărind un profit cât mai mare, tentați de forța de muncă ieftină, o mulțime de companii și-au deschis în China filiale ale propriilor fabrici de măști. General Motors, în sud-vestul Chinei are în funcțiune 20 de locații unde lucrează cu utilaje specifice producerii de măști. 3M Co, cu baza în Minnesota, are, de asemenea, o fabrică în Shanghai. Asemenea situații nu sunt singulare, motiv pentru care guvernul chinez a luat măsuri menite să descurajeze proliferarea lor. Companiile americane se tem deja de o eventuală naționalizare a fabricilor lor din China.

La sfârșitul lunii aprilie 2020, în articolul intitulat „Cum a devenit masca facială cea mai râvnită marfă de pe glob”, jurnalistul  britanic de origine indiană Samanth Subramanian  descria „efectul masca”: „Niciun obiect nu simbolizează mai bine pandemia decât masca (…) În absența unui medicament sau a unui vaccin, masca a rămas singurul material de protecție pe care îl putem cumpăra (…) Țările au tezaurizat masca și o folosesc ca monedă de schimb în jocurile geopolitice. Prada, Guci și Balenciaga au început să le fabrice. Noi avem, de asemenea, un MaskClub.com care, precum un club tip ‘giuvaerul lunii’, oferă abonamente lunare de 9,99$ pentru măști: modelul celei mai iubite afaceri a comerțului electronic hipster. Anul trecut, cineva din industria de profil îmi spunea că Burberry se jucase cu ideea de a pune măști modelelor sale pe timpul spectacolului de pe podium – o sclipire, probabil, a viitorului apocaliptic de azi. Din martie, acest lucru a devenit real, și casa de modă este gata să producă măști și halate pentru ministerul sănătății din UK. Din perspectiva sănătății, masca reprezintă o problemă de viață și de moarte. Dar, de asemenea, a căpătat statut de talisman – ca un obiect care atârnă confortabil între corp și o societate bolnavă.”

Multe alte ramuri industriale, comerciale sau de transport au descoperit o oportunitate de profit mărit în Operațiunea Masca. Un fost importator de piese auto din Shanghai, reprofilat pe import de materiale medicale, se plângea că prețul transportului aerian pe kilogramul de măști a ajuns deja la 17$-18$, comparativ cu 3$-4$ la alte produse. Pentru a transporta mai ieftin măștile, guvernul irlandez a convins o linie aeriană autohtonă să deschidă zboruri directe spre China deși aceasta niciodată nu zburase acolo.

România, mai tare ca America

The Washington Post publica în aprilie 2020 un articol în care arăta că o societate comercială de la sud de București, Romwine&Cofee SRL, cu domeniu de activitate comerțul cu țigări și lichior, a câștigat o licitație de 12,6 milioane dolari pentru livrarea de măști medicale la un preț dublu față de prețul pieței. Oficiali ai statului erau amestecați în tranzacție. Alături de Columbia și Bangladesh, România era dată exemplu pentru corupția în timp de pandemie.

În luna iulie, Jurnalista Sorina Matei publica un articol cu titlul „Afacerea Pandemia a început în România înaintea stării de urgență. Hocus-pocus cu prețurile măștilor” în care prezintă publicului rețele comerciale înființate special pentru a profita, împreună cu ministerul sănătății și cu alte agenții guvernamentale, de facilitățile pe care statul le acorda achizițiilor de materiale medicale în timpul stării de urgență. Toate destinate furtului din banul public. Prețul măștilor vândute statului român de aceste rețele de afaceri a oscilat între 42,09 lei per bucată (la 6 martie 2020) și 31,90 lei (la 20 martie același an). În luna ianuarie, În București, o mască se cumpăra cu 0,6 lei!

Sumele vehiculate în contractele încheiate direct cu statul sunt intimidante. „În schimbul a 3 milioane de măști chirurgicale și 250.000 combinezoane, Unifarm SA convenise să plătească inițial 32.278.750 lei. Adică 6,7 milioane euro. DNA susține că 1,21 milioane euro era numai plata pentru funcționarii Unifarm și intermediar. Iar din această sumă, Adrian Ionel (directorul general Unifarm) ar fi pretins 760.000 euro pentru sine (…) Pe 18 martie 2020, după declararea stării de urgență, premierul Ludovic Orban, alături de miniștrii Florin Cîțu, Virgil Popescu și Ion Stefan au aprobat Ordonanța de Urgență privind unele măsuri economice și fiscal-bugetare prin care Ministerul Finanțelor Publice poate acorda la solicitarea Unifarm un împrumut din veniturile realizate prin privatizare, înregistrate în contul curent general a Trezoreriei Statului, în limita sumei de 1,15 miliarde lei, pe o perioadă de 6 luni de la momentul acordării acestuia” scria Sorina Matei. Conform prezentării proprii, Unifarm SA este o companie națională, parte componentă a sistemului sanitar din România.

Spațiul unui articol este ne încăpător pentru a semnala toate mișmașurile efectuate în România sub umbrela „Operațiunii Masca”. Fabrici reprofilate care au plătit pentru materia primă care nu a venit niciodată, elemente ale industriei de apărare (Romarm) care au cumpărat pe bani grei utilaje pentru fabricarea măștilor gata defecte, producători cu dorință și potențial care au fost excluși de la licitații pentru că păreau prea cinstiți, soția ministrului sănătății care specula din plin prin lanțul propriu de farmacii cererea de măști de pe piață etc. etc. etc.

Ceea ce descrie jurnalistul Samanth Subramanian în articolul nominalizat mai sus, se potrivește de minune, păstrând proporțiile, inclusiv situației din România: „Masca scoate în evidență mai mult decât această pandemie a încercat să ascundă. Ea ne-a arătat ce sunt în realitate relațiile politice și economice mondiale: vectori ai interesului propriu care stau ascunși sub umbrela discuțiilor despre globalizare și deschidere. Pentru demagogii care guvernează mare parte a lumii, pandemia a devenit o scuză de neimputat cu ajutorul căreia să-și îndeplinească pe deplin dorințele ce le sunt dragi: să bată în cuie granițele naționale, să umple de noroi pe orice străin ca fiind suspect și să acționeze în așa fel încât țările lor să rămână deasupra celorlalte. Când aceste tendințe se combină cu o loialitate lingușitoare privind piața liberă, rezultatul poate fi ruinabil. În numai câteva săptămâni, masca a trecut de la a fi o necesitate umană urgentă, la un obiect exploatat cinic pe piața mondială a achizițiilor – în cea mai rapidă cale posibilă, probabil, mai repede decât orice alt obiect în istorie.”

Operațiunea Masca este numai o filă a tragediei întinsă pe mai multe capitole pe care istoria o va consemna ca marea farsă epidemiologică a secolului XXI. Similar Operațiunii Masca, în adâncurile ascunse ale acestei pandemii există multe alte Operațiuni, toate menite să îmbogățească pe cineva. Fără a cuteza să credem că le-am nominalizat pe toate, sunt de notat Operațiunile având ca obiect: dezinfectanții,  halatele medicale, combinezoanele de protecție, mănușile, ventilatoarele, izoletele, manipularea cifrelor morților din cauza virusului, a numărului infectaților și a asimptomaticilor, spitalele închise pentru bolnavii cronici, dispariția unor medicamente uzuale etc.

Grav este că, pentru tragedia care a curmat deja milioane de vieți, nu există și nu va exista niciodată un vinovat. Și asta pentru că, în mod ciudat, am devenit o specie neinteresată de adevăr. O specie fascinată de imaginea falsă ce i se afișează zilnic și care crede că nu ea, ci cu totul altcineva, are responsabilitatea făuririi viitorului ei. Ca români, suntem dovada de ne tăgăduit a existenței acestui comportament.

A consemnat pentru dumneavoastra Teodor Palade via teopal.ro.

julian rose, romania

Julian Rose - Aveți o ultimă șansă să luptați pentru țara voastră înainte să vă fie luată cu totul!

Sir Julian Rose: „Marile corporații conduc, guvernele doar le urmează. Corporațiile, lanțurile de supermarketuri, guvernele și UE, toate fac parte dintr-un «Mare Club». Și tot ceea ce vor să obțină sunt bogăție și putere. Aveți o ultimă șansă! Încercați să vă controlați resursele până nu vi se iau din mâini!”

Sir Julian Rose. Un nume care spune multe la nivelul agriculturii europene. Un britanic provenit dintr-o veche familie de nobili luptă astăzi pentru apărarea micilor fermieri și pentru promovarea agriculturii tradiționale și ecologice. De altfel, este unul dintre pionierii curentului, transformându încă din 1975 domeniul Hardwick – o întreagă proprietate cu tradiție în Marea Britanie, într-o fermă care produce bio.

La nivel european, Sir Julian Rose luptă astăzi împotriva curentului periculos care distruge micile afaceri agricole, care acaparează terenurile agricole ale statelor din fostul bloc socialist. Și, în ciuda tuturor presiunilor, nu se teme să vorbească deschis și să îndemne fermierii și mai ales guvernele să ia atitudine în fața celor care urmăresc doar bogăția și puterea!

„Marile corporații conduc, guvernele doar le urmează. Marile corporații, lanțurile de supermarketuri, guvernele și Uniunea Europeană, toate fac parte dintr-un mare club. Și tot ceea ce vor să obțină sunt bogăție și putere. Ceea ce vreau să spun este că în Europa de Est au fost oameni naivi, care abia au intrat în UE. Pământul este ieftin. Forța de muncă este ieftină în comparație cu Vestul Europei. Și atunci ce și-au zis: Haideți, băieți, să punem mâna cât timp e acolo!”, a declarat Sir Julian Rose într-un interviu acordat echipei emisiunii «În premieră cu Carmen Avram» de la Antena 3.

În cadrul discuției cu reporterul român, Rose face o dezvăluire cutremurătoare privind politica dusă de UE în raport cu micii fermieri. O politică pe care a aflat-o chiar la Bruxelles, în momentul aderării Poloniei la marea familie europeană.

„Îmi aduc aminte de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Am intrat în cameră și era o doamnă care conducea ședința. Și le-am spus că eu vin din Anglia și că, în țara mea, când am aderat la UE, am început să pierdem fermierii și pământul pe care îl lucrau. Dacă aceeași politică va fi aplicată în Polonia, aproape două milioane de fermieri își vor pierde terenurile. Cum veți rezolva această problemă. Și ea mi-a spus: Eu nu cred că tu înțelegi ce înseamnă Uniunea Europeană. […] Uniunea Europeană nu e interesată de fermele mici. Este aceeași politică aplicată peste tot” – Sir Julian Rose.

Mesajul lui pentru români, pentru guvernul nostru, este clar: „Aveți o comoară! Am vizitat țara voastră. Este un loc minunat. Care este acaparat de forțe cărora nu le pasă de frumusețea și bogăția peisajelor, de fermieri și de experiența lor. Aveți o ultimă șansă! Guvernul vostru să lupte pentru voi, pentru cultura și mândria voastră, pentru produsele voastre de calitate, pentru frumusețea zonelor naturale. Încercați să le controlați, până nu vi se iau din mâini! Aveți o ultimă șansă să luptați pentru țara voastră înainte să vă fie luată cu totul!”.

Poftiți la România!

Aproape 20% din România, o suprafață cât Moldova, nu ne mai aparține… Teritoriile nu mai sunt acaparate prin războaie. Colonizarea nu se mai face cu arma în mână.

„Suntem singura ţară din Europa, din cele 28, în care cumpără cine vrea, cât vrea, fără nicio restricţie. Şi a patra sau a cincea din lume care a vândut cel mai mult din pământul său” – Laurențiu Baciu, președinte LAPAR.

romania, pamant vandut strainilor

Un calcul strict teoretic arată că fiecărui român îi revine un hectar din suprafața acestei țări. În ultima vreme, însă, acest calcul nu mai este valabil. 4,5 milioane de români nu prea mai au pe ce sta. Hectarul lor s-au dat. Aproape 20% din România, o suprafață cât Moldova, nu ne mai aparține. (Și nu orice teren, ci cel mai fertil!) Am vândut-o sau am arendat-o la străini. Din China până în Danemarca și din SUA până în Liban, foarte multă lume este suspect de interesată de pământul nostru. Pe care îl cumpără cu ușurință și uneori prin corupție și minciună. Oficialii noștri spun că nu au ce face, că sunt obligați de UE. Este o minciună. Nu ne obligă nimeni. Ca dovadă, am și rămas ultima țară de pe continent care își dă teritoriul fără restricții.

Reporterii «În Premieră» au fost în comuna Tămădău Mare, județul Călărași, unde s-au prezentat ca reprezentanți ai unui grup de investiții străin, interesat în achiziționarea de teren agricol. Nu doar că nu au fost întrebați de nimic, dar au primit toată susținerea de care ar fi avut nevoie, mai mult sau mai puțin etică, pentru a-și duce afacerea la bun sfârșit.

O problemă generalizată

Din nefericire, cazul de la Tămădăul Mare e emblematic.  Din 2000 și până în 2016, România a pierdut, în favoarea străinilor, 4,5 milioane de hectare de teren, pe care am fi putut să ne producem hrana. Iar o parte din această suprafață s-a vândut cu complicitatea unor oficiali ușor de corupt.

La București, nu pare să îngrijoreze pe nimeni raportul realizat în 2015, la comanda Parlamentului European, în care România este fruntașă în rândul statelor care își înstrăinează pământul. Apetitul altora pentru această resursă este aproape alarmant. Aproximativ 20% din terenul național este la mâna unor libanezi, danezi, italieni, lituanieni, olandezi, francezi, germani, americani, britanici portughezi, spanioli și chinezi. Și lista se va extinde, pentru că, din păcate, străinii au cu cine.

Avertismentul SRI, ignorat de autorități

Raportul SRI atrage atenție că, în acest ritm, achiziția de terenuri riscă să afecteze capacitatea statului de a asigura securitatea alimentară. Comparația import – export arată o realitate cutremurătoare. Exportăm grâu și importăm făină și produse pe bază de grâu. Zilnic, 25 de TIR-uri cu pâine congelată intră în România. Adică 875.000 de tone pe an. În 2014, 60% din carnea de vită consumată la noi a fost de import. La porc, 75%. Asta înseamnă că deja suntem dependenți de alții.

Exemple de la vecini. Cum a reușit Polonia să țină piept invadatorilor

Dar nu suntem singura țără care a primit astfel de oferte. Polonia, o țară mult mai mare decât a noastră, a rămas fără 200.000 de hectare. O țară mult mai mare, care a pierdut mult mai puțin teren decât România. Polonezii au luat atitudine devreme și nu s-au oprit până când mesajul lor nu s-a făcut auzit. Șase luni de zile au protestat polonezii.

În România, însă, pe nimeni nu interesează chestiunile de securitate națională și soarta fermierilor. Luni în șir, echipa «În Premieră» a încercat să obțină un interviu la ministrul Agriculturii din România. Fără succes. Omologul din Polonia, însă, l-a acordat în câteva zile. Era, probabil, mai puțin ocupat.

Trăim într-o lume care devine, în fiecare zi, tot mai haotică și mai înfometată de resurse. În secolul XXI, lupta pentru supraviețuire arată altfel. Teritoriile nu mai sunt acaparate prin războaie. Colonizarea nu se mai face cu arma în mână. Securitatea alimentară și independența energetică au devenit deja preocuparea principală a statelor puternice. Care au înțeles că în curând pământul va fi mai important decât aurul din tezaurul băncilor. Întrebarea este: Avem noi, românii, liderii care să ne ajute să supraviețuim în această luptă?

Niciun teren agricol nu va mai fi românesc, în 12 ani

Cetățenii străini au cumpărat în România un milion de hectare de teren agricol în mai puţin de doi ani şi jumătate, de când la noi s-a liberalizat piața funciară pentru cetăţenii din Uniunea Europeană. Ritmul este ameţitor şi, dacă se va menţine, în mai puţin de 12 ani, tot terenul agricol românesc va fi în posesia lor. Proprietarii români sunt ademeniţi să vândă cu preţuri de 4.000-5.000 de euro hectarul, dar nu ştiu că aceste sume sunt de 15-20 de ori mai mici decât în ţările europene.

Patru din cele 10 milioane de hectare de teren arabil pe care le are România sunt controlate de străini, direct sau prin firme interpuse.

„Două milioane de hectare de teren arabil sunt vândute la străini, iar alte două milioane de hectare sunt date în arendă unor firme cu acționari străini” – Laurențiu Baciu, președintele Ligii Asociațiilor Producătorilor Agricoli din România (LAPAR).

El a explicat că între 1990 şi 2014 străinii au achiziţionat un milion de hectare de teren arabil înfiinţând firme în România, iar după 1 ianuarie 2014, când s-a liberalizat piaţa funciară, au mai cumpărat încă un milion de hectare. Aceste estimări ale producătorilor români se bazează pe datele culese din România, dar și din bazele de date internaționale, pentru că în România nu există statistici oficiale cu privire la numărul străinilor care dețin terenuri agricole.

Acest lucru a fost remarcat şi de Transnațional Institute, finanţat de Comisia Europeană, dar și de fundațiile private din SUA și Europa.

Achiziţii de pe hârtie

Europenii, în special danezii, italienii, austriecii, cumpără pe bandă rulantă, fără să știe măcar unde este terenul, semnează doar documentele de vânzare-cumpărare.

„Nu vin ei, au angajați români care lucrează pentru ei. Nici nu știu pe unde e pământul. Dar sunt foarte bine organizaţi, vin în sat, cu notari, cu cadastrişti, fac tranzacții rapid. Aşa, un fond de investiţii a cumpărat la Botoşani, într-o săptămână, zece mii de hectare” – Laurențiu Baciu.

Pentru europeni este o oportunitate, pentru că nu toate statele sunt așa de permisive, sunt ţări dintre cele mai democratice în care nici nu se concepe ca un străin să cumpere teren acolo.

„Olanda, Germania, Italia. Au legislaţia în aşa fel încât accesul este liber străinilor, însă condiţiile de aplicare ale legii sunt de aşa natură, încât nu se poate cumpăra. Dar pot să spună la noi vânzarea e liberă, dar e declarativ, când să cumperi efectiv, vezi că nu se poate.” – Laurențiu Baciu.

Avem ferme mai mari ca în UE

Primele 100 de companii agricole care operează în România au acţionari din Liban, Italia, Litu­ania, Țările de Jos, Franța, SUA, Marea Britanie, Portugalia, Spania și Austria, potrivit unei analize a Transnational Institute. Mărimea unora dintre aceste agroholdinguri este fără precedent și, în afara proporțiilor europene standard, se mai arată în documentul citat.

Una dintre cele mai mari ferme din România, Maria Group, aparţine oamenilor de afaceri libanezi Sarkis Sarkis şi Laoun Youssef şi altor asociaţi minoritari. Are 65.000 ha, majoritatea în județul Călărași, port propriu, abator de sacrificare şi exportă carne și cereale, în mare parte în Orientul Mijlociu și Africa de Est. În mod similar, Bardeau Holding controlează 21.000 de ha, în Arad, Timiș, Caraș-Severin şi Argeş, are propria infrastructură de transport, de depozitare a cerealelor, prelucrare și comercializare. Este proprietatea contelui austriac von Bardeau, care este unul dintre cei mai mari proprietari de pământ din România. Și grupul danez de ferme de familie Ingleby controlează, prin intermediul firmei Crosswind, peste 11.130 de hectare. Emiliana West Rom SRL, deţinută de omul de afaceri italian Martini Luciano, administrează circa 10.529 de hectare de teren în judeţul Timiş.

Baza de date Land Matrix, o inițiativă de monitorizare a terenurilor a Coaliției internaționale pentru terenuri, a înregistrat că România a făcut printre cele mai multe tranzacții funciare din Europa.

Preţurile pământului sunt ridicol de mici

Terenurile se vând pe nimic în România comparativ cu alte țări europene. Preţurile medii de tranzacţionare sunt cuprinse între 2.000 euro/ha și 7.000 euro/ha (în zona de vest a ţării).

„Factorii importanţi în determinarea preţurilor de tranzacţionare ţin de gradul de comasare al terenurilor, de situaţia cadastrală a acestora, de existenţa logisticii necesare pentru o agricultură performantă şi, nu în ultimul rând, de calitatea naturală a terenului” – Marius Schiopotă, Managing Partner al Hitch&Mosher, companie imobiliară care tranzacționează terenuri agricole.

Spre comparație, în Germania și Franța, un hectar de teren agricol costă, în medie, 30.000 de euro, iar în Olanda 80.000 de euro.

„Suntem singura ţară din Europa, din cele 28, în care cumpără cine vrea, cât vrea, fără nicio restricţie. Şi a patra sau a cincea din lume care a vândut cel mai mult din pământul său” – Laurențiu Baciu, președinte LAPAR.

Bulgarii şi ungurii au spus „Nu!”

Vecinii noștri bulgari și unguri au impus o serie de condiții care să descurajeze cumpărătorii străini. Investitorul trebuie să aibă cetățenie și reședință în țara respectivă ca să poată achiziţiona tere­nuri agricole. E drept că pentru aceste iniţiative Comisia Europeană a deschis împotriva lor procedura de infringement, însă reușesc să câștige timp și să-și conserve pământul până ce mai cresc prețurile și interesul pentru cumpărare se va diminua.