vasile astarastoae, pandemie, conspiratie

Vasile Astărăstoae – Există un plan bine pus la punct pentru a eroda credibilitatea Bisericii Ortodoxe Române

vasile astarastoae, pandemie, conspiratie

Vasile Astărăstoae - Există un plan bine pus la punct pentru a eroda credibilitatea Bisericii Ortodoxe Române

Atacurile suburbane și manipulatorii împotriva Bisericii Ortodoxe Române și a ierarhilor ei dezvăluie un plan bine pus la punct pentru a eroda credibilitatea unei instituții, care, de peste două milenii, este expresia spirutalității în comunitate.

„Progresiștii”, „ziariștii – investigatori sub acoperire” și tot felul de „formatori de opinie” promotori ai unor false concepte (cum ar fi teoria genului), cu spume la gură, se întrec în invective, injurii, minciuni în încercarea de a destabiliza Biserica. Cu tristețe am identificat în acest grup și pe unii dintre medici. Ar fi sub demnitatea mea să le răspund troglodiților, utilizând limbajul lor, și prefer să le arăt ce înseamnă creștinismul pentru civilizația europeană. Știu că, în societatea contemporană, o societate aflată în acest moment într-o profundă criză morală, în care, în numeroase situații, nonvalorile sunt considerate repere, iar adevăratele valori sunt contestate, a scrie despre relația dintre medicină și creștinism constituie o provocare, dar și un demers necesar de reafirmare a tradiției sănătoase a societății.

Educați într-o epocă în care spiritualitatea și implicit religia sunt excluse din activitatea de îngrijire a bolnavilor, mulți medici de astăzi nu abordează și componentele spirituale ale vindecării atunci când se adresează pacienților lor. Deși medicina este adesea privită ca un domeniu distinct de religie, credințele religioase au un impact semnificativ asupra modului în care medicii interacționează cu pacienții și în înțelegerea bolilor și a morții.

S-a dovedit că mulți pacienți doresc să-și înțeleagă boala în cadrul religiei lor, doresc să discute probleme religioase și spirituale, solicitând timp pentru a vorbi despre religie sau spirit. Medicina pozitivistă, empirică nu este echipată să se ocupe de tipul acesta de întrebări.

Dihotomia, care există astăzi între religie și medicină, nu a fost întotdeauna prezentă. Oamenii, care căutau vindecare, doreau un leac atât pentru trup, cât și pentru suflet, iar medicii din trecut erau capabili să înțeleagă acest lucru. Într-o țară în care peste 85% din populație se identifică ca fiind creștină, este benefic pentru medici (și nu numai) să afle despre rădăcinile comune ale medicinei și creștinismului.

Legătura dintre medicină și credință pare să fi dispărut în anumite grupuri din societatea seculară, dar rămâne faptul că rădăcinile medicinei, în Europa, sunt creștine (fie că o recunoaștem sau nu) și că, indiferent ce spunem sau orice facem, credința și medicina, în esență, nu pot fi separate.

Contribuția creștină în medicină

Contribuția creștină în medicină s-a manifestat pe mai multe paliere: atitudinea față de boală și bolnav, dezvoltarea spitalelor, implicare comunitară, învățământ și cercetare științifică. Voi prezenta în câteva note anumite aspecte.

Atitudinea față de boală și bolnav

Lumea în care a apărut creștinismul a fost adesea crudă și inumană (nu cu mult diferită de societatea secularizată actuală). Cei slabi și bolnavi erau disprețuiți. Avortul, pruncuciderea și eugenia au fost practicate pe scară largă. Medicul era, adesea, un vrăjitor, fiind și vindecător, iar puterea de a vindeca îi conferea în același timp și puterea de a ucide. Dintre vindecătorii lumii clasice, numai școala hipocratică avea o atitudine diferită față de semenii lor. Aceștia au jurat să vindece, să nu facă rău și să își îndeplinească datoria de îngrijire a bolnavilor.

Creștinismul a adus o altă abordare bazată pe iubirea aproapelui, pe solidaritate, pe comuniune, pe devoțiune și empatie. Această atitudine i-a atras pe medicii hipocratici către creștinism. Istoricul medicinii Gary Ferngren citează studii despre structura profesională a Bisericii primare și concluzionează că „aproximativ 150 de medici din școala hipocratică pot fi identificați cu o certitudine rezonabilă din perioada imperială romană” – un număr enorm pentru acele vremuri. Din aceasta am putea concluziona că medicii au fost, mai mult decât orice alt grup profesional, atrași de creștinism. Sau poate creștinii erau atrași de practica medicală mai mult decât de orice altă meserie. În orice caz, statisticile sugerează multe despre compatibilitatea și similitudinea dintre viața harului și viața medicului.

Creștinii au privit sănătatea ca pe o binecuvântare dată de Dumnezeu, și nu o virtute (ca la greci și romani). Boala și durerea nu erau rele materiale și morale, pedeapsă a zeilor pentru păcate individuale (așa cum susțineau religiile păgâne). Boala și durerea erau rele materiale, nu morale, rezultatul căderii umanității, dar erau adesea folosite (sub îngrijirea providențială a lui Dumnezeu) pentru a produce un bun spiritual.

Pentru creștinii din primele secole, boala și tot ceea ce afectează omenirea este consecința păcatului originar (Sfântul Augustin). Creștinii au anticipat învierea trupului, în care, boala și moartea, inamicul final va fi învins.

Creștinii au considerat că medicina este un dar al lui Dumnezeu, oferind alinare celor care suferă de boli. Noul Testament și literatura creștină timpurie au impus îngrijirea creștină atât la nivel individual, cât și la nivel corporativ pentru cei care sufereau de boli fizice. Dumnezeu vindecă prin taine, prin minuni de vindecare și mai ales prin medicină și doctori: este acțiunea sa cea mai normală, cea mai obișnuită.

Iisus le-a spus apostolilor „Vindecați pe bolnavi și spuneți oamenilor: Împărăția lui Dumnezeu este foarte aproape de voi” (Luca 10, 9). Hristos ca vindecător este una dintre temele caracteristice din scrierile creștine din anii de după generația apostolică. Ignatie din Antiohia, scriind în 107 d.Hr. (când apostolii erau încă o amintire vie), a vorbit despre Iisus ca medic.

Titlul de „medic divin” a prins rădăcini în gândirea creștină, în special în Est. Și dacă Hristos a fost vindecătorul atât al sufletelor, cât și al trupurilor, iar vindecarea trupului a fost un lucru bun, atunci un mod în care un creștin l-a putut imita pe Hristos a fost prin a acorda ajutor celor bolnavi.

Majoritatea creștinilor nu au considerat incompatibilă folosirea medicinei și practicarea vindecării prin rugăciune. Crezând că Dumnezeu este stăpân asupra vieții și morții și că Dumnezeu lucrează cel mai adesea prin mijloace naturale, ei au apelat pentru vindecare la folosirea medicamentului și la rugăciune.

„Cei sănătoși nu au nevoie de medic, ci cei bolnavi”, le-a spus Iisus fariseilor (Matei 9:12). Implicația evidentă: creștinii au răspuns imperativului vindecător al lui Iisus, dedicându-se îngrijirii bolnavilor. Creștinii au ridicat în mod constant statutul social al celor slabi, bolnavi și deficienți și au căutat să-i iubească și să-i îngrijească la maximul abilităților lor. Creștinii Imperiului Roman au început să schimbe atitudinea societății față de bolnavi, cu dizabilități și pe moarte, prin viziunea lor radical diferită.

Credința creștină a servit și ca vehicul pentru propagarea practicii medicale, deoarece se referea la un Dumnezeu care avea un interes personal în rasa umană, mergând chiar până la crearea corpului uman și mai târziu să-și asume o asemănare umană în întruparea lui Hristos. Această legătură intimă dintre Divin și corp marchează un contrast puternic cu atitudinea credințelor păgâne ale vremii, al căror panteon al divinităților a prezentat doar un interes secundar pentru treburile omului. Această legătură intimă a corpului și bunăstarea acestuia, cu venerarea corectă a lui Dumnezeu definește relația crestinismului cu medicina.

Din primul secol, Biserica primară a organizat un efort sistematic de îngrijire a bolnavilor prin asistență voluntară. Filantropia medicală a jucat un rol primordial în caritatea creștină. Din punct de vedere istoric a fost cea mai mare contribuție a creștinismului la îngrijirea sănătății. Conceptul de filantropie (bunătate sau dragoste față de ceilalți) a fost esențial pentru abordarea specific ortodoxă a vindecării și a medicinei, manifestându-se la început în monahism. Sfântul Grigorie din Nyssa (335 d.H-384 d.H), fratele Sfântului Vasile cel Mare, a insistat că îngrijirea bolnavilor este o datorie esențială a creștinului. Este adevărat că ar putea fi o muncă grea, chiar și o muncă periculoasă, dar este ceea ce Hristos ne cerea. Și dacă Hristos a cerut-o creștinilor, atunci întreaga Biserică ar trebui să se implice. Conceptele creștine de filantropie au fost motivate de agape, o dragoste de sacrificiu față de ceilalți, care dădea mărturie despre dragostea lui Hristos, reflectată în încarnarea sa și în lucrarea de răscumpărare pe cruce. Creștinii au fost încurajați să viziteze bolnavii în mod privat, iar diaconii (ale căror atribuții constau în mare parte în ameliorarea nevoinței și suferințelor fizice) erau așteptați să viziteze bolnavii.

Deoarece medicina a fost privită ca o chemare sacră, literatura medicală înainte de secolul al XIX-lea descrie idealurile profesiei în termeni de valori religioase și morale.

Creștinii văd întotdeauna afinități între îngrijirea trupului și grija sufletului. Practica medicinei a oferit medicului oportunități de a da sfaturi spirituale.

Iisus a spus: „Orice ai făcut pentru unul dintre cei mai mici frați ai mei, ai făcut pentru mine”. (Matei 25:40). De aici derivă o nouă loialitate.

Impulsul către filantropie reflectă convingerea că ființele umane au fost create după chipul lui Dumnezeu, ceea ce a dat fiecărui individ o valoare inerentă. La rândul său, aceasta a constituit baza pentru respectul vieții de la concepție până la moarte, care distinge în mod clar etica medicilor creștini de etica medicală predominantă a pluralismului politeist clasic, reluat în secolul al XXI-lea de consecvențialismul bioetic al secularității.

De aceea, astăzi, după două milenii de creștinism, medicii și asistentele creștine, inspirați de exemplul și învățătura lui Iisus din Nazaret, sunt în continuare în fruntea eforturilor de a atenua suferința umană, de a vindeca bolile și de a avansa cunoștințele și înțelegerea.

Va urma..

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. Vasile Astărăstoae.

/0 Comments/by
adevarul, adevar

Patrick Matiș – În primul rând, Adevărul, în al doilea rând, Adevărul, în al treilea rând, daca se poate, tot Adevărul

adevarul, adevar

Patrick Matiș - În primul rând, Adevărul, în al doilea rând, Adevărul, în al treilea rând, daca se poate, tot Adevărul

A cunoaște Adevărul și a nu spune tot Adevărul înseamnă a fi complicele falsificatorilor!

Dimitrie Gusti.

Adevărul! Se spune că nimeni nu-l deține, dar mulți îl pot rosti, mărturisi, trăi.

În aceste vremuri de confuzie amestecată, minciună cu adevăr, nu știm ce să mai credem. Nu mai avem repere, am spune unii dintre noi, nu mai avem valori.

Confuzia este atât de mare încât se crede minciuna ca și adevăr. Și-a preschimbat fața, ne identificăm cu ea.

Dacă minciuna ar fi adevăr, ce rost ar mai avea protestele oamenilor care simt că nu mai pot trăi condiționați, cu reguli, restricții și obligații? Nu cumva instinctul lor de conservare are un stâlp bine înfipt în conștiință? Nu cumva și-au dat seama că sunt trași pe sfoară?

Minciuna are picioare scurte, se spune, iar eu aș continua că de aceea nu poate merge prea departe. Ulciorul nu merge de două ori la apă. Rușine celor care mă fentează de două ori, dar rușine mie ca mă las fentat.

Adevărul este ca un copil frumos care ne bucură când îl vedem, ne împlinește dacă este al nostru și ne desăvârșește când devenim El. Unii se mântuiesc prin El, alții rătăcesc și se leapădă de El.

Îl avem atunci când îl mărturisim, suntem martori, îl rostim, îl evocăm, îl trăim. Experiența conștientă se numește trăire, sau trezvie.

Ce ne facem cu mincinoșii, că ne subjugă? Ne întrebăm. Ne forțează să trăim cum vor ei. Nu ne lasă să mergem la muncă, la cumpărături, la mall, la hypermarket, nu ne mai lasă ca să fim cool, hip, să putem intra cu gleznele goale! Cum facem?

Păi cum să faceți?! E o separație. Fiecare alege ce vrea: mall sau piața de după colț, ei sau noi. Noi am ales, aici la Revista România Culturală, ne-am ales pe noi, pe ai noștri.

Mincinoșii care ne subjugă au printre ai lor dintre ai noștri care au trădat țara, națiunea, neamul, familia pe niște dijme grăsuțe însă și-au lepădat conștiința. E posibil ca măcar unii dintre ei să nu poată dormi liniștiți noaptea, pe când alții dintre ei dorm liniștiți pentru că sunt total adormiți, leșinați în străfundurile sufletelor lor. De fapt, de mult nu mai au suflete.

Minciuna e semn că sufletul lipsește. Conștiința nu minte, așadar cine minte? Ce ne face să mințim? Vrem să ieșim bazma curată dintr-o situație în care pierdem sau suntem umiliți? Totuși, Adevărul, chiar dacă doare, eliberează atunci când îl spunem. Dacă nu deținem Adevărul, de ce-l rostim? Ce este Adevărul.

Toate religiile și cultele spirituale din lume spun că Adevărul este Tatăl Atoatecreator, Atotputernic și Atoatecunoscător. Adevărul nu e filozofie complicată, e limpede ca apa curată, e transparent, obiectiv. Se manifestă prin cuvintele noastre, prin faptele noastre, dar mai există și epifanii, apariții miraculoase, cum este cea mai controversată dintre toate, atunci când israeliții din Scriptură au cerut lui Dumnezeu să le arate Adevărul, iar El le-a adus în fața lor o femeie frumoasă, nudă. Aceste revelații se arată doar celor ce merită pentru că nu s-au dezis. Marii mincinoși, divorțați total de Dumnezeul Tată-Mamă, nu primesc aceste miracole, ba chiar le hulesc, le urăsc, își bat joc de ele cu aere de superioritate, le consideră tabu-uri sau le resping violent, jignindu-le și pângărindu-le.

Lupta este între cei care spun Adevărul și mincinoși.

Mincinoșii au dus minciuna la rang de narațiune mondială. E ca o pătura pe ochii celor care mai vedem. Sub această pătură se pot comite chiar și crime împotriva umanității (în numele sănătății, spunându-ne că „murim pentru sănătatea noastră”, pentru binele comun), ceva de care credeam că am scăpat. Însă, precum ne spun marii înțelepți, istoria se repetă pentru că nu învățăm nimic din ea.

Istoria este scrisă de învingători, ne spun mincinoșii. Iar cei care spun Adevărul ne spun că istoria e scrisă de trădători.

Cei care trădează o fac în numele minciunii. Cei care rămân fideli, o fac în numele Adevărului. Cine credeți că au succes, având în vedere că mincinoșii au adus lumea la dezastru?

Se mai spune că cei din urmă vor fi cei dintâi. Dar dacă nu mai există câmp de manifestare, lume în care să trăim, unde vor mai fi cei din urmă, cei dintâi? Cei asupriți ar trebui să întețească lupta. A te opune minciunii e deja o datorie, pentru că suntem datori vânduți Legii Divine pentru cât am permis minciunii să ne trădeze!

Adevărul e eliberarea noastră, într-adevăr, dar trebuie să ne ajutăm pe noi înșine ca El să ne ajute!

Încheiăm printr-o vorbă de suflet, de înțelepciune a sociologului Dimitrie Gusti:

Demnitatea nu este o atitudine agresivă, de tiranie a eului propriu. Dimpotrivă, este o condiţie etică, pentru a ne apăra convingerile proprii. De asemenea nu este nici o exagerare a conştiinţei de sine, ci o consecinţă a acesteia atunci când ea funcţionează în condiţii sufleteşti satisfăcătoare.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

A consemnat pentru dumneavoastră al vostru devotat Patrick Matiș.

/0 Comments/by
constantin brancusi

Constantin Brâncuși – Conversații cu Ionel Jianu

constantin brancusi

Constantin Brâncuși - Conversații cu Ionel Jianu

Am impresia că viața oamenilor se desfășoară pe o bază greșită. Există o gravă neînțelegere în punctul de pornire. Oamenii nu recunosc minunea pe care o constituie viața însăși, globul acesta pământesc care se învârtește în haos și îi poartă în mersul lui prin veacuri.

Ceea ce le lipsește oamenilor din vremea noastră e dimensiunea cosmică, sentimentul acesta al aventurii spiritului, dincolo de realitatea aparentă.

Oamenii actuali nu au antene pentru a pătrunde în realitatea adevărată, în singura realitate care contează. Se lasă amăgiți de aparențe și se opresc la ele. Nu merg mai departe. Pentru că îi împiedică această stupidă nevoie de securitate care taie aripile aventurii și care ferecă spiritul în închisoarea conformismului.

Întotdeauna, ceea ce m-a susținut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieții, am știut s-o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Știam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Și nimic nu mă oprea. Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viața, al bucuriei, e clădită toată opera mea.

Constantin Brâncuși – octombrie 1938, Conversații cu Ionel Jianu. Text publicat în Revista Fundațiilor Regale, nr.9, septembrie 1946.

/0 Comments/by
ioan baciu

Ioan Baciu – „Purtător și mijlocitor de cultură și omenie”

ioan baciu

Ioan Baciu - „Purtător și mijlocitor de cultură și omenie”

Profesorul și publicistul Ioan Baciu (1888 – 1956) s-a născut în comuna Nadeșu Săsesc, județul Mureș. A făcut școala primară în comuna natală, apoi cursurile la liceul german din Sighișoara, liceul ungar din Dumbrăveni și la cel românesc din Blaj, deprinzând o educație multiculturală. A urmat Facultatea de Litere și Filosofie din Budapesta între 1906 – 1910 ca bursier al Fundației „Gojdu”, obținând licența în limba ungară, latină și germană. Își ia doctoratul în filosofie cu teza despre Elementul miraculos în feeriile lui Ferdinand Raimund, distinsă cu „Magna cum laudae”.

Începea cariera didactică la Budapesta, continuată din 1911 la Brașov până la sfârșitul vieții. În timpul Primului Război Mondial a fost mobilizat în armata ungară.

În toamna anului 1918 a făcut parte din comitetul de redacție al ziarului Glasul Ardealului din Brașov, implicându-se în evenimentele legate de Marea Unire, semnând un document referitor la adeziunea românilor din Șchei la Unire. După Unire, a contribuit la integrarea sașilor brașoveni în spațiul lingvistic al noului stat. Împreună cu Michael Teutsch a alcătuit o gramatică a limbii române destinată populației de limbă germană din România, care în 1925 a ajuns la ediția a V-a.

După 1919 devenea profesor de limba germană și latină la Liceul brașovean Andrei Șaguna. A predat limba română la mai multe școli săsești din Brașov, iar la cursurile serale mulți intelectuali, tineri, oameni de afaceri sași au deprins cu ajutorul lui temeinice cunoștințe de limba română.

Numit inspector școlar regional în 1927, a depus mari eforturi pentru obținerea terenului din fața Liceului „Andrei Șaguna” și construirea Casei Profesorilor.

De tânăr a fost activ în viața culturală, științifică și politică a Brașovului, colaborând la Gazeta Transilvaniei și Kronstädter Zeitung (1913 – 1918), ce i-au publicat conferințele și prelegerile, iar din 9 aprilie 1921 devenea membru pe viață al ASTREI.

Preocupările sale de germanistică s-au concretizat în articole consacrate lui Goethe, Schiller, mișcării Sturm und Drang și romantismului german.

A ținut numeroase conferințe despre Goethe, Schiller, Hugo von Hofmannsthal, Rainer Maria Rilke, Georg Trakl etc.

Apreciat în mod deosebit de contemporani, atât pentru cultura sa, cât și pentru profilul său moral, a avut prieteni iluștru precum Lucian Blaga, Eugen Jebeleanu, George Coșbuc, Octavian Goga, Sextil Pușcariu, Hans Eder, Mattis Teutsch, Szemlér Ferenc, Grete, Csáky Copony, Domnița și Vania Gherghinescu ș.a.

Casa sa găzduia serate muzicale și întâlniri literare, în care cărțile, lectura, arta mijloceau relațiile dintre comunități etnice diferite.

Vorbind despre el, Rudolf Pildner von Steinburg îl considera „drept un adevărat purtător și mijlocitor de cultură și omenie”.

Numeroase mărturii fac referire la politețea sa desăvârșită, la bunele sale maniere, la faptul că de multe ori saluta primul persoanele cu care se întâlnea, fie că aceștia îi erau sau i-au fost elevi.

Un alt prieten, Dumitru Gherghinescu Vania, nota: „În paginile de istorie ale Brașovului există câteva figuri singulare, luminoase, de care orașul poate să fie mândru, care trebuie cunoscute, apărate și păstrate: unul este profesorul Baciu… Erudit și modest, civilizat în cel mai larg înțeles al cuvântului, se simțea jignit de orice urâțenie sau brutalitate… Visa o lume ideală, de pace și înfrățire. Viața lui întreagă e dovadă și exemplu.”

/0 Comments/by
dan chitic, panisteria

Dan Chitic – A început iarna libertății noastre

dan chitic, panisteria

Dan Chitic - A început iarna libertății noastre

Iarna a venit pentru libertățile noastre cu fix 2 luni înaintea solstițiului de iarna. Fix pe 25, nu Decembrie ci Octombrie, a venit înghețul drepturilor și libertăților noastre. E o iarnă precoce, dar care pare să se instaleze definitiv.

Este cea mai lungă noapte a vechii lumi, este Marea Noapte a Marii Resetări!

Începând de azi ziua abuzurilor și a dictaturii începe să crească, și va deveni tot mai lungă. Înfiorător de lungă.

Solstițiul dictaturii vine cu declararea oficială în Romania a unei noi Religii de stat: Vaccinismul!

Covidismul, ca paleo-credință, credință acceptată și încurajată de stat, devine de azi sub noua sa forma – Vaccinismul, noua religie oficială de stat. O religie obligatorie pentru toți cetățenii, indiferent de credințele lor de până mai ieri.

De mâine nu mai contează dacă ești Creștin ortodox, catolic sau protestant, dacă ești musulman, iudeu, budist sau dacă tu crezi în extratereștri, în tuneluri pe sub Carpați sau chiar dacă ești temător de VoVid.

De mâine contează doar dacă tu crezi, sau măcar spui că tu crezi in „sfântul” Vaccin salvator. Afirmarea acestui crez devine obligatorie, în caz contrar ești aruncat în oprobiul public. Dogma trebuie crezută, nu cercetată! Asumată și implementată în viața cotidiană.

Trebuie să crezi, sau să spui că crezi în Vaccin, să-ți mărturisești public „credința” și să te „împărtășești” periodic cu această nouă comuniune care te face membru în noua comunitate a Noii Lumi – Vaccinul!

Nu crezi? Nu vrei să te împărtășești cu „sfântul” Vaccin?

„Cei chemați ieșiți! Ca nimeni din cei chemați sa nu rămână!” se spune în liturghie pentru a-i face să iasă din biserică pe cei nebotezați.

La fel ni se spune și nouă, celor care nu acceptăm noul „botez”, doar că nu suntem invitați să ieșim dintr-un lăcaș de cult al noii religii de stat Vacciniste!

Suntem excluși din societate!

Tu, necredinciosul, antivaccinistul, NU mai ai nici dreptul să muncești! Să muncești pentru ei… nu mai ai cu ce trăi! Nu mai ai nici puținul pe care îl aveai: Mori!

Tu, necredinciosul și „neîmpărtășitul” cu Vaccin, nu mai ai dreptul să trăiești printre „Noii Oameni”!

Nu crezi, nu mărturisești noua ta credință și nu îndeplinești actul de credință – vaccinarea? Ești un paria. Un Untermensch – un SubOm… ești mai puțin decât un animal, care încă are dreptul să nu fie vaccinat!

De acum nici nu mai e relevant scopul lor… finalitatea demersului lor nici nu mai contează. Problematizarea filozofului Giorgio Agamben devine superfluă atunci când spune „Oamenii de știință și medicii au spus că Green Pass nu are semnificație medicală în sine, ci servește pentru a forța oamenii să se vaccineze. În schimb, cred că trebuie să spunem contrariul: că vaccinul este un mijloc de a forța oamenii să aibă Green Pass. Adică un dispozitiv care permite monitorizarea și urmărirea persoanelor, o măsură fără precedent.”

green pass fascist, mussolini

Discuțiile filozofico-juridice sunt tardive.

Am vorbit despre dictatură și control? Constatăm că statul va ști, fără niciun mandat din partea justiției, unde ești, când ești și lângă cine ești?

E mult mai mult decât atât:

Este vorba despre însăși viața noastră. La dreptul de a crede în ce vrem, cum vrem și dacă vrem… La dreptul nostru la viață, la muncă.

La dreptul de a fi!

La dreptul chiar de a muri cum vrem și de ce vrem! Căci da, avem dreptul să ne dorim chiar să murim de CoVid… de ce nu?

Asta înseamnă să fii om!

Să ai libertatea de a alege. Ba chiar să ai libertatea de a alege greșit, chiar să alegi să te îmbolnăvești sau să mori…

Așa a făcut și Adam. A ales greșit. Dar a avut dreptul de a alege!

Cine este dumnezeul acestei „Noi Lumi” care ne răpește și dreptul de a alege, de a greși?

Un lucru știu sigur: dumnezeul acestei „Noi Lumi” nu este Dumnezeul meu.

Eu unul am ales.

Am ales să păstrez darul pe care mi l-a dat Dumnezeul meu: LIBERTATEA!

A consemnat pentru dumneavoastră avocat Dan Chitic.

/0 Comments/by
mircea vulcanescu, a fi roman, ce inseamna sa fii roman, ispita romaneasca, ispita tracilor

Mircea Eliade – Trepte pentru Mircea Vulcănescu

mircea vulcanescu, a fi roman, ce inseamna sa fii roman, ispita romaneasca, ispita tracilor

Mircea Eliade - Trepte pentru Mircea Vulcănescu

Nu ştiai ce să admiri mai întâi: nestăvilita lui curiozitate, cultura lui vastă, solidă, bine articulată, sau inteligenţa lui, generozitatea, umorul sau spontaneitatea cu care-şi trăia credinţa şi iscusinţa cu care şi-o tălmăcea. Nu cred c-am întâlnit alt om înzestrat cu atâtea daruri. Şi nici altul care să-l întreacă în modestie.

Am cunoscut, desigur, savanţi care se încumetă să citească în treizeci de limbi, sau stăpânesc în de-amănuntul istoria unei ţări sau a unui continent, sau au pătruns în toate tainele fizicii şi matematicilor, sau înţeleg nenumărate sisteme filosofice. Dar mintea lui Mircea Vulcănescu era altfel alcătuită. După ce-l cunoşteai mai bine, înţelegeai că, dacă ar fi trebuit, ar fi putut şi el învăţa treizeci de limbi, sau istoria unui continent, sau matematicile superioare. Îl interesa tot. Mai mult: înţelegea – şi-ţi explica – de ce-l interesează cutare sau cutare disciplină, un anumit autor sau o anumită operă.

Dar nu era nimic haotic, nici dezarticulat în cultura lui. Ce învăţase de la teologii şi filosofii pe care-i citise se lega de tot ce-l învăţaseră sociologii, economiştii, istoricii, financiarii, oamenii politici. Imensa lui cultură nu era distribuită în „compartimente”; era perfect integrată, deşi se desfăşura pe nivelurile multiple ale cunoaşterii. De aceea era în stare să profite după lectura unui „reducționist” – un freudian, bunăoară, sau un marxist –, pentru că ştia unde să-l situeze. Cum mărturisea adesea: nu se lăsa impresionat de „jargon”, nici de „ideologie”. Asimila dintr-un autor tot ce-l ajuta să înţeleagă mai bine un fenomen cultural; adică, îl ajuta să descopere aspecte sau să descifreze sensuri care i-ar fi rămas altminteri ascunse sau nelămurite. (…)

Acest creștin care se situa, cum am spus, în universul culturilor tradiționale, era deschis față de orice inovație creatoare, în artă, în sociologie, în economie politică. Mulți dintre cei care l-au cunoscut nu izbuteau să înțeleagă cum un creștin ca el putea să înțeleagă și să vorbească cu atâta simpatie de oameni și sisteme profund antireligioase, ca Marx sau Freud. De asemenea, nu înțelegeau cum îi puteau place anumite manifestări extravagante ale plasticii contemporane, sau cum putea asista atât de senin la descompunerea precipitată – anunțând iminenta lor dispariție – a instituțiilor și culturii țărănești.

Explicația era totuși simplă: ca și Nae Ionescu, profesorul și învățătorul lui, Mircea Vulcănescu credea în Viață și privea cu interes și simpatie orice nouă creației a Vieții, pe orice plan s-ar fi realizat ea: social, politic, cultural. Pentru el, neamul românesc, organizația statală care poartă numele de România, cultura românească, atât populară cât și savantă, cu tot ce cuprindea și implica ea – toate acestea aveau, înainte de toate, meritul de a exista, de a fi vii. Că unele instituții se schimbă vertiginos sau chiar dispar sub ochii noștri, că felul de a fi și a se purta se modifică și se urâțește, că arta populară se hibridizează și estetica mahalalei se întinde ca pecinginea, că peisajul românesc „tradițional” e amenințat de desfigurare prin însuși procesul de transformare economic și social al țării, pe care Mircea Vulcănescu îl cunoștea și-l accepta – toate acestea nu-l speriau, deși, fără îndoială, îl mâhneau anumite modificări precipitate și reforme fără rost. Toate acestea făceau parte din însuși procesul Vieții. Aici, pe pământ, lucrurile nu puteau fi altfel, nu puteau împietri asemenea arhetipurilor. Dar această Viață, pentru că se plămădise aici, în acest spațiu geografic, și se exprimase în concretul istoric al acestui popor românesc – era o viață românească, și, oricum s-ar fi manifestat ea, tot românească rămânea.

În această credință se află izvorul acelui inepuizabil optimism al lui Mircea Vulcănescu: credința în indestructibilitatea structurilor fundamentale ale vieții etnice și culturale românești. Optimism pe care, cred, nu l-a avut nici unul dintre profeții sau purtătorii de cuvânt ai politicii și culturii românești. Nu voi uita niciodată ce mi-a mărturisit Mircea Vulcănescu de mai multe ori, între 1936 și 1940: că el nu crede în dispariția neamului românesc, oricâte catrastrofe s-ar abate peste noi; că nici o eventuală deportare sau exterminare masivă a românilor din zilele noastre nu ar însemna distrugerea neamului, „pentru că (și acum îi citez propriile lui cuvinte) eu cred că dată ar năvăli alte neamuri și s-ar așeza aici, la noi, după câteva secole ar deveni și ei români!”

(…) Erau câţiva care se întrebau cât de adevărată era această încredere în Viaţă şi cât de reală putea fi, la un savant genial ca el, o credinţă atât de „ţărănească”. Se întrebau asta, pentru că, îşi spuneau, Mircea Vulcănescu fusese dăruit cu toate darurile: era frumos, avea o sănătate de fier, nu fusese niciodată sărac, era înconjurat de prieteni şi admiratori, nu fusese încercat de nici o tragedie personală sau familială; triumfase întotdeauna, şi pe toate planurile, chiar dacă uneori nu i se dăduse locul pe care-l merita (bunăoară, la 35 de ani nu era decât asistentul de etică la Universitatea din Bucureşti). Dar era destul să-l cunoşti mai bine ca să-ţi dai seama că Mircea Vulcănescu privea toate însuşirile şi succesele lui ca pe nişte daruri ale Vieţii pe care le îngăduise Dumnezeu, şi că dacă ele i-ar fi fost retrase nu i-ar fi schimbat nici deplina încredere în viaţă, nici marea lui credinţă. Toate astea i se păreau de altfel fireşti. Căci, spunea, oamenii uită de obicei că darurile, ca şi încercările, vin tot de la Dumnezeu.

Când au venit încercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieţii lui religioase – în câteva zile a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică, familie, libertate. Dar a rămas acelaşi. Nu s-a îndoit şi nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturisească, cu aceeaşi senină fermitate, credinţa şi încrederea lui de totdeauna. Alţii, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amănuntul, aici sau altă dată, viaţa pe care a trăit-o Mircea Vulcănescu în temniţă. Ce ştim cu toţii ne e de-ajuns ca să înţelegem cât de loială i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii.

Pentru că ştim cum a murit!

Iar ultimul lui mesaj din temniţă, adresat fiecăruia dintre noi, a fost acesta: „Să nu ne răzbunaţi!”…

Chicago, noiembrie 1967

(Mircea Eliade – Trepte pentru Mircea Vulcănescu în Ethos, caiet 4, 1983, pp. 105, 107-109 apud Profil spiritual, ediție îngrijită de Marin Diaconu, Editura Eminescu, București, 2001, pp. 117-119)

/0 Comments/by
coloana fara de sfarsit, coloana infinitului, constantin brancusi, satele din romania

27 Octombrie 1938 – Inaugurarea „Coloanei fără de sfârșit”

coloana fara de sfarsit, coloana infinitului, constantin brancusi, satele din romania

27 Octombrie 1938 - Inaugurarea „Coloanei fără de sfârșit”

27 Octombrie 1938 – Este inaugurată, la Târgu Jiu, sculptura „Coloana fără sfârșit” (sau Coloana Infinitului) a artistului român Constantin Brâncuși. A fost dedicată soldaților români din Primul Război Mondial, căzuți în anul 1916 în luptele de pe malul Jiului.

Inaugurată la 27 octombrie 1938, coloana are o înălțime de 29,35 metri și este compusă din 16 module octaedrice suprapuse, respectiv având la extremitățile inferioară și superioară câte o jumătate de modul. Modulii erau numiți „mărgele” de către autorul lor. Sculptura este o stilizare a coloanelor funerare specifice sudului României. Denumirea originală era „Coloana recunoștinței fără sfârșit” și a fost dedicată soldaților români din Primul Război Mondial căzuți în 1916 în luptele de pe malul Jiului.

coloana fara de sfarsit, coloana infinitului, constantin brancusi, satele din romania

Marele sculptor român Constantin Brâncuşi nu a dorit să participe la inaugurarea creației sale, „Coloana recunoștinței fără sfârșit”, fiind supărat atât din cauza amânării repetate a festivităţilor de inaugurare, cât și pentru nerespectarea unora dintre cerințele sale, respectiv „nu a fost îndeplinită voinţa constructivă a sculptorului şi proiectul său de amenajare”, atât legate de amplasamentul monumentului pe o anumită axă, cât și faptul că Brâncuși nu și-a dorit ca modulele să fie netede.

Mesajul spiritual pe care aceasta îl transmite reiese chiar din cuvintele sculptorului: „Realitatea pe care Stâlpul – laolaltă cu celelalte două semne de piatră ale mele – o întrupează este avântul, conștiința nunții ce o sărbătorim cu nesfârșitul univers, dorul ce-i însuflețește pe eroi spre absolut”.

Coloana Infinitului este situată în Parcul Coloanei, o zonă verde situată chiar la intrarea în Târgu Jiu, pe drumul ce duce către Râmnicu Vâlcea.

/0 Comments/by
gheorghe piperea
,

Gheorghe Piperea – Piața comună sau piața noastră?

gheorghe piperea

Gheorghe Piperea - Piața comună sau piața noastră?

Piața este, în limbaj comun, un loc real sau virtual în care se poate vinde și cumpăra. Științific, piața este complexul sistem de relații juridice, economice sau sociale în interiorul căruia se derulează schimbul de mărfuri și servicii, utilizând banii ca etalon valoric.

Piața liberă, cea pe care o impune Constituția, este acel loc real/virtual în care unde poți vinde oricui sau de unde poți cumpăra de la oricine. Pe piața liberă, valorile (precum și etalonul acestora, adică banii) circulă liber, iar actorii pieței libere concurează între ei pentru a câștiga clientela – iar clientela finală suntem noi, consumatorii.

Nu există piață, deci nici etalon valoric, deci nici competiție economică și inovație, acolo unde s-a instaurat un monopol exclusiv sau, și mai grav, unul inevitabil.

Efectul TINA (there is no alternative – nu există alternativă) este cauzat de concentrarea economică extremă, toți banii, toate resursele și toate contractele de muncă fiind acumulate în câteva mâini, care controlează totul. Efectul TINA este specific capitalismului de supraveghere, în care ne-au afundat decenii de digitalizare și excepționalism economic și juridic (după regula „mai întâi să rezolvăm NOI criza, calamitatea, războiul, pandemia și, după aceea, mai vorbim și despre drepturile și libertățile VOASTRE – este pentru siguranța voastră, deci trebuie să acceptați înghețarea statului de drept”).

Efectul TINA desființează ideea de piață.

La dimensiuni mai mici și, în orice caz, de dragul păstrării unor aparențe, piața este neutralizată și în caz de monopol „obișnuit” sau de oligopol cartelar.

Nu există libertate economică în sistemul bancar, unde sunt câțiva actori (oligopol) care acționează cartelar.

Nu există asemenea libertate nici în piața pharma și, din nefericire, nici în piața utilităților și a bunurilor de consum necesar, de supraviețuire.

Explozia prețurilor la utilități, la carburant și la alimentele de primă necesitate este cauzată exact de monopolurile din domeniu. Nu avem de unde să cumpărăm energie electrică sau termică, gaze, apă curentă, telefonie mobilă, mâncare, benzină etc., decât de la cei câțiva actori ai domeniului, care și-au împărțit „frățește” recolta de consumatori, motiv pentru care suntem nevoiți să achităm exact acel preț pe care ei îl stabilesc, discreționar. Iar fără utilități nu putem trăi în orașe de secol XXI. Cu atât mai puțin nu avem o piață în privința banilor. În afară de faptul că economiile și plățile în bani fizici sunt descurajate, ba chiar în prag de interdicție totală, în beneficiul exclusiv al băncilor și al sistemelor de plăți pe care băncile le-au lăsat să existe (oarecum ca niște addendum-uri ale lor), tot ceea ce deținem în conturi este strict monitorizat și supus deselor și abuzivelor „actualizări de date cu caracter personal”, în lipsa cărora nu avem acces la banii proprii. O singură „greșeală” depistată de o bancă sau o singură suspiciune emisă de un organism public sau privat care se ocupă, de regulă, cu suspectarea noastră, poate să determine apariția unui cazier financiar care ne urmează peste tot, făcând ca orice alți bani din orice alte conturi să fie „contaminați”. Ca și în viața curentă, pe timp de pandemie, suntem și în sistemul TINA agenți patogeni, prin simplul fapt că existăm și nu luăm aminte la obligația de a fi sănătoși și cu ratingul social nepătat.

Odată cu impunerea pașaportului verde, accesul celor care nu îl dețin la piață, la orice piață, va fi restricționat sau, poate, chiar interzis. Întrucât crează un nou tip de efect TINA, mai rău decât oricare altul de până acum, pașaportul verde neutralizează piața.

Îmi pare rău să o spun, dar este ca și când am trăi în vremurile profetice din Apocalispa 13:17-18:

„… și nu veți mai putea să vindeți, nici să cumpărați, fără a purta semnul…”

Adică, „nevinovatul” și „științificul” cod QR va împiedică lumea care nu îl deține să fie parte a pieței. A oricărei piețe.

Nu are importanță imperativul omului de a supraviețui, ci imperativul membrilor „turmei” de a fi sănătoși. Vina pentru consecințele crizelor create criminal și gestionate idiot, care omoară falange întregi ale „turmei” se transferă de la birocrați/tehnocrați/capitaliști de supraveghere, la persoanele fără pașaport și fără cetățenie, adică apatrizii sanitari, adică paria medicali. La țapii ispășitori.

În lipsă de cod QR, dreptul la muncă este, de asemenea, suspendat, urmând desființarea, pentru că recalcitranții trebuie pedepsiți, cu titlu de disuasiune (descurjare).

De restul drepturilor și libertăților cetățenești nu mai e cazul să vorbim, căci astea sunt supuse, precum știți, unei „sumedenii” de restricții. Nu am vrut să ne dotăm cu semnul supunerii, atunci vom suferi, până ne vom fi supus.

Este evident că, într-un fel sau altul, societatea se va segrega, vor apărea falii enorme în constructul social.

Personal, consider că menținerea intactă a societății, pe care toți o finanțăm, prin taxe, impozite și contribuții, este esențială și este un obiectiv pentru care trebuie luptat până la ultima fărâmă de energie.
Numai că societatea de azi este o oala de fierbere sub presiune, care are nevoie de supape, de debușee. Acestea vor apărea, la modul natural și violent, cu sau fără voia noastră, putând derapa în violențe și anarhie. De aceea, mai rațional ar fi ca, din timp, oamenii să își construiască structuri paralele de organizare și supraviețuire.

De exemplu, oamenii ar putea construi o piață a lor, unde să schimbe produse și servicii, fără a utiliza banii oficiali (care și așa sunt monitorizați și taxați de toată lumea). Produsele vechi, uitate, sau cele uzate, dar reutilizabile, pot fi schimbate pe alte produse. Produsele noi, manufacturate, pot fi schimbate pe servicii (plaja este enormă, dar poate fi vorba de tâmplărie, avocatură, frizerie, transport marfă, construcții, spectacole etc.). Mâncarea, produsă la țară sau în mici fabrici din comunitățile din jurul orașelor poate fi schimbată pe carburant, pe rechizite, îmbrăcăminte sau jucării pentru copii.

Toate aceste schimburi pot fi făcute între simpli particulari, de la egal la egal, chiar pe platforme online sau în interiorul unor „rețele de sens”, de oameni care se cunosc între ei și își pot procura reciproc încredere.

Schimbul, care ar rămâne ocazional, nici nu va trece prin bancă (întrucât nu se utilizează bani), nici nu va presupune tva sau accize sau alte drăcii cu care statul încarcă prețul real al mărfurilor, carburanților și serviciilor. Schimbul se va putea face și în cadrul unor reuniuni periodice, de maxim 100 de persoane, de exemplu, organizate în diverse locuri, cum sunt târgurile țărănești sau piețele agro-alimentare, care încă mai există. Pentru un astfel de sistem de schimb, ar putea fi utilizate chiar și alimentarele de la țară, fără ca asta să atragă în vreun fel atenția autorităților.

Important, mai ales pentru viitorul apropiat – acest schimb ar putea fi facilitat chiar prin utilizarea unei monede locale.

Am și găsit un nume pentru această monedă: PARALEUL.

Nu trebuie calculate cursuri de schimb leu/paraleu sau euro/paraleu, pentru că sistemul de referință va fi diferit – paraleul nu va putea fi tezaurizat (deci nu va conține dobândă și nici nu va fi afectat de inflație), ci doar utilizat imediat sau la intervale scurte, iar valoarea sa va fi dată de cantitatea de marfă și volumul de servicii pe care le intermediază în mod concret, la firul ierbii.

Găndiți-vă: pe grupul România Nesupusă suntem deja 20 de mii de persoane! Cât un oraș de dimensiuni medii! Cum ar fi să avem propria piață, paralelă cu piața „cetățenilor liberi și presupus sănătoși”, și propria monedă, paraleul? Cum ar fi să nu mai depindem de monopolurile neo-feudalilor economiei, să nu mai fim obligați la supunere, să fim NESUPUȘI?

Hai Liberare!

A consemnat pentru dumneavoastră avocat Gheorghe Piperea.

/0 Comments/by
platon, ascunzatoarea, patrick matis, societatea secreta

Patrick Matiș – Ascunzătoarea (Societatea Secretă)

platon, ascunzatoarea, patrick matis, societatea secreta

Patrick Matiș - Ascunzătoarea

În străvechime, s-a povestit că oamenii trăiau în peșteri, ferecați în lanțuri. În spatele lor ardea focul. Lumina de la foc se proiectă asupra lor formând jocuri de lumini și umbre pe pereții din fața lor. Fascinați, se minunau de ceea ce vedeau și nu bănuiau nici cât o clipă-n eternitate că acele umbre erau ale lor, că se aflau în lanțuri, că visau profund, că erau hipnotizați de ielele lor. Ba chiar observau că acele umbre dansau pe acei pereți. Oare să fi fost textura aspră a pereților sau focul care dansa în spatele lor și, implicit, umbrele trupurilor lor?

Astăzi, aproape toată viața omenească e întoarsă invers. Se merge înapoi. Pe străzi, pe drumuri, pe căi, pe scări, pe lacuri, pe munți, pe mare, oriunde… În momentul actual, oamenii mergem în pierdere, ca și cum nimic nu mai contează. Nu e nimic nou sub soare, cineva, la un moment dat, spunea cu voce tare, iar această expresie rămase scrisă într-o carte sau în alta. Viața noastră a devenit un plictis aproape în continuu.

Dar, ce văd? În pâcla densă a ignoranței ard luminițe? Cum e posibil? Mă întrebăi.. Lumina nu se mai ascunde de noi și strigă cu voce tare la răspânti, chemându-și frații și surorile, astfel alcătuind un glas, la început, ca un organism viu și, apoi, o simfonie cosmică, dar pământească în debutul său voiajor. Nici ei nu se mai ascundeau, iar odele bucuriei răsunau.

Acum vine dimineața. Soarele a răsărit și îmi insuflă ceva dincolo de speranță: știința. Miroase a cântec de cocoș, dar iată că nu întârzie niciodată. Răsună puternic în dezmorțeala dimineții. Este strigătul de trezire a celor preafericiți.

Gheața nopții se topește, finalmente. Nu pot decât să mă bucur. Dar câți, oare, suntem? Mii, sute de mii, or milioane? Încă nu ne cunoaștem între noi, dar pornim să ne cunoaștem pe noi înșine. De fapt, abia acum ne descoperim.. și suntem mulți. Avem ce face și avem de unde pleca. Lumea ne este propria călătorie. Trebuie doar să îndrăznim.

Gândul este dirijat către lumină. Gândul năzuiește lumina. Nu poate trăi fără ea. Gândul nu poate să se manifeste în întuneric și de altfel nici fantezia, copilul inconștient al gândului. Au nevoie de lumină ca de aer pentru a putea să se desfășoare, să se nască, să crească și apoi să pălească.

Am o singură limbă. Nu pot vorbi mai mult și nici mai puțin. Pot, însă, vorbi cât o mie într-un loc, ceea ce înseamnă că vorbim dimpreună aceeași limbă. Comunicăm ca și în rețele.. interconectați. Facem schimb de resurse, schimb de informații. Viteza? Infinită. Nu măsurăm că nu avem cu ce. Metrul și ora orologiului ne sunt inutile. Lungimea este până la cotul Universului ca un ou. Nu ne învârtim în cerc, ci călătorim ca să ne întoarcem la noi înșine.. să fim!

Focul puternic arde în urnele templelor, dar nu se văd. La fel cum electricitatea animă totul, așa și focul dă viață și dezmărginește, de asemenea, putând să părăsească viața. Arde într-o parte, arde în altă parte. Arde în sus, arde în jos. Arde în spate, arde-n față.. arde-n loc. Dar arde continuu și nu distruge, ci reface. Iar facerea și desfacerea este o refacere continuă. Nimic nu se pierde, căci totul se reface. De ce ne este frică? Teama ne face să astupăm focul crezând că nu va mai arde…

Roata norocului se învârtește, să știți. Ea nu are oprire. Toarce și întoarce sorțile vlăstarelor Soarelui și izbânzile lor se succed precum apusul și răsăritul. Hai să nu ne culcăm la loc ci, în schimb, să trudim până de cu seară!

Oamenii din această lume s-au săturat de lumină, și de aceea au ales întunericul. Au năzuit să cunoască întunericul și, astăzi, se bălăcesc în tenebre ca în nămol. Par să fie atrași de această plăcere, ce profund posedă într-ânsa durere de plânsete și scrâșnirea dinților, și se bucură de ea. Au tot fost în lumină în veac și au ales inversul ei. Oamenii sunt ființe de lumină ce, pe această planetă, au căzut în tenebre pentru a le încerca, pentru a le trăi din plin. Dar să știți, nămolul gestează virtuți, precum lotușii care răsar din mocirlă.

Niciodată nu e prea târziu. Iar dacă este, te întorci în ascunzătoare…

A consemnat Patrick Matiș, „Societatea Secretă”, capitolul I – Ascunzătoarea.

/0 Comments/by
parintele iustin parvu
,

Parintele Iustin Pârvu – Scrisoare către poporul român

parintele iustin parvu

Parintele Iustin Pârvu – Scrisoare către poporul român

Îţi scriu pentru că sper ca măcar acum, să îţi aminteşti cine ai fost, cine eşti şi poate aşa vezi încotro te îndrepţi! Eşti singurul popor european care trăieşte încă acolo unde s-a născut. Nu o spun eu, o spune istoria popoarelor. O fi mult, o fi puţin, nu ştiu, dar ştiu că eşti unic în Europa, această Europă care te loveşte, te jigneşte şi te umileşte.

De ce o laşi să facă asta, când tu eşti singurul popor născut, crescut şi educat în graniţele sale? Eşti primul popor din lume care a folosit scrierea.

Nu o spun eu, o spun tăbliţele de la Tărtăria şi o recunosc toţi cei care le-au studiat.

Acum șapte mii de ani, când alţii nici nu existau ca popor, pe aceste meleaguri locuitorii scriau, pentru a ne lăsa nouă mândria de a fi prima civilizaţie care se semnează pe acest pământ. Scrierea sumeriană a apărut o mie de ani mai târziu şi totuşi mulţi se fac că nu văd şi nu recunosc adevărul.

Cât timp o să te laşi neglijat?! Ai fost singurul popor pe care nici o putere din lume nu l-a cucerit chiar dacă ai fost împărţit, despărţit şi asuprit de mai multe imperii.

Nici unul nu a putut să te cucerească cât ai fost unit, nici romanii care au stăpânit doar o parte din vechea Dacie, cealaltă fiind stăpânită de Dacii liberi, nici turcii care nu au reuşit niciodată să îţi transforme teritoriul în paşalâc.

Toate marile înfrângeri s-au bazat pe trădare. NIMENI NU A REUŞIT SĂ TE SUPUNĂ CÂT AI FOST UNIT. De ce te laşi dezbinat? Ai fost scut creştinătăţii, când întreaga Europă tremura de teama islamului.

Sângele tău a salvat Europa, iar românul Iancu de Hunedoara a salvat Viena şi întreaga Europa de furia semilunii. Acum, tu popor de salvatori ai creştinismului, eşti tratat ca un paria. Când îţi vei revendica drepturile?

Din tine au apărut: Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas.

Dar ce păcat, cei mai mulţi şi-au pus minţile sclipitoare în slujba altor ţări pentru că acasă nu i-a ascultat nimeni. De ce ai lăsat să se întâmple asta? Astăzi, popor român pentru tine se rescrie istoria. Cum vrei să se facă asta? Cum vrei să te vadă cei ce îţi vor urma?

/0 Comments/by