„Am mai spus-o și repet: în România, regimul politic globalist euro-atlantic a dat faliment, iar recunoașterea cvazi-generalizată a acestor realități este doar o chestiune de timp”, declară prof. univ. dr. Corvin Lupu
RPR: Ce ne puteți spune despre aderarea României la UE și despre echipa de negociere? S-a negociat, sau s-a acceptat pur și simplu o listă de condiții? Ce dovezi avem în oricare din aceste sensuri, când vine vorba de analiza calității echipei de negociere, din perioada preaderării?
Prof. Univ. C.L. În urma loviturii de stat din decembrie 1989, în ziua de 22 decembrie 1989, România și-a pierdut independența obținută după ani de eforturi politico-diplomatice, în ultimii ani ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și apoi consolidată în sfertul de secol al perioadei lui Nicolae Ceaușescu. Timp de peste un sfert de secol, România a fost singura țară real independentă din sfera de influență a Uniunii Sovietice. De aceea s-a și putut dezvolta foarte mult.
În 22 decembrie 1989, România a reintrat în sfera sovietică de influență. În toate punctele cheie ale statului s-au instalat oamenii grupului de complotiști pro-sovietici: Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Vasile Ionel, Silviu Brucan (agent al mai multor țări), Virgil Măgureanu, Mihai Caraman, Nicolae Doicaru etc. etc.
Reorientarea României către Occident s-a datorat în mare parte președintelui Federației Ruse, Boris Elțîn. În timpul vizitei lui Ion Iliescu la Moscova, în ianuarie 1992, Boris Elțîn, devenit de curând noul moștenitor al fostei URSS, în calitatea sa de președinte al Federației Ruse, i-a făcut reproșuri dure președintelui României, legat de raporturile sale cu șeful puciștilor din august 1991, fostul prim-ministru și vicepreședinte al URSS, Ghenadi Ianaev. Elțîn îi considera pe puciștii care l-au arestat pe Mihail Gorbaciov dușmanii săi. Vizita lui Ion Iliescu la Kremlin a convins conducerea României că țara nu mai are nici un protector și se află în „zona gri” și este expusă unor mari riscuri de securitate, mai ales în condițiile în care, serviciile secrete române trădaseră și trecuseră de partea serviciilor străine care atacaseră România în decembrie 1989, iar căderea lui Ceaușescu a adus după sine o invazie de agenți străini. Economia României, mare producătoare și exportatoare devenise țintă pentru a fi lichidată, în folosul economiilor occidentale aflate de mai multe decenii în criză cronică de supraproducție. Serviciile secrete din România au girat această lichidare a economiei românești.
Ca urmare a faptului că Moscova i-a închis ușa în nas lui Ion Iliescu și, deci, ca urmare a rămânerii României în „zona gri”, conducerea țării a decis să încerce să treacă în barca occidentală. În februarie 1992 liderii români l-au adus la București pe secretarul general al NATO, Manfred Wörner și i-au cerut sprijinul pentru acceptarea României în „barca occidentală”. Condițiile lui Manfred Wörner au fost toate legate de reorientarea serviciilor secrete și supunerea lor față de cele ale Occidentului. Oricum ele nu fuseseră în slujba României, ci a fostei URSS. Nu s-au rupt de sovietici nici când acest lucru le-a fost ordonat de conducerea politică a țării. În ascuns, au trădat continuu. Acum serviciile secrete erau pasate Occidentului care le va folosi, până astăzi, pentru a supune România, a o transforma în colonie și a o jefui bine. Pe acest traseu „s-au ajuns” și securiștii regimului trecut reconvertiți în „democrați” și „apărători ai valorilor cetățenești occidentale”. Ei au luat parte activă la devalizarea României.
Serviciile secrete sunt cele care au filtrat toată clasa politică, prin cooperare cu occidentalii, cu deosebire cu serviciile americane care le coordonează pe cele românești.
Este important de știut ceea ce am arătat mai sus, ca să înțelegem că și echipele de negociere a aderării României la UE și la NATO și strategiile pentru aceste obiective s-au făcut la nivelul diplomației românești controlată integral de serviciile secrete. Nu numai de SiE, ci și de SRi și Direcția Generală de Informații a Armatei.
Pentru eșecul modelului de aderare și de integrare a României în UE și pentru urmările dramatice ale acestui eveniment, respectiv pentru pierderea întregii economii a României și înlocuirea ei cu o economie a străinilor care exploatează în folosul lor toate resursele minerale, energetice și umane ale țării, nu sunt de vină numai politicienii, ci, în primul rând, serviciile secrete. De altfel și echipele de „negociatori” pentru aderarea României la structurile euro-atlantice erau tot unele ale serviciilor secrete.
Pe de altă parte, România negocia într-o poziție foarte proastă, fără alternativă geopolitică, cu un Occident lacom, care le-a spus conducătorilor români ferm: „Vreți alături de noi? Ne dați economia!!”
După acordul verbal din Malta (2-3 decembrie 1989), când Mihail Gorbaciov și-a retras protecția asupra zonei de influență a URSS, așa cum fusese ea negociată și hotărâtă pentru eternitate împreună cu SUA și Marea Britanie, Polonia și-a negociat aderarea la structurile euro-atlantice cu mare atenție. Papa de la Roma, Ioan Paul al II-lea, a vizitat Polonia și a convocat principalii factori de decizie politică, cărora le-a dat sfaturi care au fost urmate cu sfințenie. El le-a spus liderilor politici ai țării că timp de aproape jumătate de secol sovieticii le-au „mâncat sufletul” polonezilor, dar acum au plecat. Au plecat și n-au luat nimic cu ei.
Fabricile, șantierele navale, băncile, minele, pădurile etc. sunt toate la locul lor. „Dar acum, a spus Papa de la Roma, vor veni din Occident unii care vor să vă ia totul. Nu le dați nimic!”
Polonia avea o datorie istorică către organismele financiare evreiești din SUA de 40 de milioane de dolari, la o valoare a dolarului de aproximativ nouă-zece ori mai mare ca a dolarului de astăzi. Nu-și plătise dobânzile. N-avea cu ce pentru că țara fusese mai mult de un deceniu într-o grevă continuă. Dobânzile și penalitățile de întârziere dublau/triplau suma. Polonia a condiționat alianța cu Occidentul de iertarea de datoria de stat. Inițial, Polonia a fost refuzată de sistemul bancar internațional, dar după ce Varșovia a amenințat cu renunțarea la relația cu occidentul și cu rămânerea în sfera sovietică de influență, a fost iertată de datoria istorică. În schimb, ca semn de bunăvoință, Polonia a oferit SUA arhiva Organizației Tratatului de la Varșovia. A dat o arhivă care nu mai prezenta decât o importanță istorică, aproape deloc operativă, în schimbul iertării de datorii… O afacere bună.
După al doilea război mondial, Polonia, ca și Iugoslavia, Ungaria și Cehoslovacia, a alungat din țară etnicii germani. Aceste țări i-au dat afară pe toți germanii. Ca germanii să nu revină și să nu solicite revendicări, dar în același timp să se dezică politic (parțial) de naționalizarea făcută de regimul cominternist sovietic (care nu era rusesc, ci de tip khazaro-evreiesc), Polonia a dat o lege privitoare la retrocedări prin care, într-un timp limitat la un an, toți foștii proprietari naționalizați puteau să solicite despăgubiri care se acordau într-o limită foarte scăzută, indiferent de valoarea bunurilor naționalizate. După care, gata, s-a terminat cu retrocedările până în ziua de azi. De altfel și Ungaria a procedat la fel.
Am dat câteva crâmpeie de exemple din modul de acțiune și de gândire în domeniul negocierii aderării la structurile euro-atlantice al unor vecini ai noștri, foste state care au împărtășit aceeași situație geopolitică cu România. Prin comparație, România nu și-a conservat nimic din ceea ce a realizat poporul român, prin muncă intensă, sub conducerea regimului socialist de stat de atunci. Interesant este că România, după 22 decembrie 1989, a pierdut total abilitățile politico-diplomatice pe care le deținuse în deceniile anterioare și care o făcuseră cea mai independentă țară din întreaga zonă sovietică de influență.
România nu a negociat nimic cu Occidentul. Securitatea română, mulțumită că a putut jefui în tihnă o foarte mare parte din munca de jumătate de secol a poporului român și că a fost readusă în poziția de deținătoare a puterii/stat paralel, a acceptat tot ce a cerut Occidentul și a început ultima și cea mai gravă etapă din transformarea României în colonia companiilor multinaționale occidentale, care este astăzi România.
În România, în epoca euro-atlantică, au apărut și o serie de investitori/„investitori” din Rusia. Mulți români nu-și puteau închipui ce caută rușii la noi, după declaratul nostru divorț de Rusia. Oligarhii ruși, de fapt majoritatea evrei, care, la rândul lor, aveau în siajul lor alți afaceriști ruși. Ei erau puternic legați de serviciile secrete occidentale, în primul rând cu CIA. Pe filiera aceasta au pătruns unii afaceriști ruși în România. Unii dintre ei au pătruns doar pentru a lichida unele întreprinderi românești, în folosul concurenței lor din Occident. Oligarhii ruși, de care acum s-a despărțit Rusia, aproape în totalitate, erau „curelele de transmisie” dintre economia Rusiei și cea occidentală, factorii care țineau Rusia legată de globalismul occidental cu care se află astăzi în război.
Tot sistemul care a privatizat economia României, în drumul ei spre structurile euro-atlantice, a fost o caracatiță distructivă.
În toată perioada de pre-aderare și ulterior, de câte ori în România se lichidau mari întreprinderi, se disponibilizau zeci de mii de muncitori (mai multe milioane au luat calea Occidentului ca să muncească pentru el), când România se împrumuta mai tare, suferea de inflație, criză economico-financiară și sărăcie în creștere, într-un cuvânt, când îi era mai rău, era mai mult lăudată de organismele internaționale și în mod surprinzător, chiar stupid, indicatorii de țară erau prezentați ca și când ar fi în creștere. Când îi era evident rău României, i se spunea că este „pe drumul cel bun”. Este evident că situația de criză a României și nemulțumirile românilor produceau mulțumire colonialiștilor noștri.
Într-un cuvânt, ca să nu mai lungesc răspunsul la această întrebare, deși ar mai fi de spus, calitatea negocierii nu se poate evalua întrucât, practic, nu a avut loc o negociere a aderării României la structurile euro-atlantice, ci NATO și UE au impus seturi repetate de măsuri obligatorii de aplicat în România. Aceasta în condițiile în care Tratatul Uniunii Europene prevede că UE este o uniune de state suverane și independente. Dar asta este doar pe hârtie. Este unul din factorii cu care am fost prostiți.
RPR: Ce ne puteți spune despre domnul profesor Vasile Pușcaș, care era membru al Grupului de la Cluj (separatist în PSD) și șeful echipei de negociere a aderării României la UE?
Prof. Univ. C.L.: Eu îl cunosc bine pe profesorul Vasile Pușcaș și îl apreciez mult ca profesor universitar. Îi sunt și dator profesorului Vasile Pușcaș. Cu aproape trei decenii în urmă, când eram șeful Catedrei de Istorie a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu și ne dezvoltam mult, am înființat specializarea Științe Politice. Vasile Pușcaș a venit la Sibiu să predea, ca să mă ajute. Plata era modestă. Aveam nevoie de profesori buni. Ulterior, când am înființat specializările Relații Internaționale și Studii de Securitate, ambele prime specializări/programe de studii de acest profil din România și am înființat o nouă facultate în cadrul universității, a venit din nou la facultatea mea să mă ajute și a predat o normă întreagă, cu toate că rectorul UBB, Andrei Marga, nu era de acord ca profesorii lui să predea la alte universități. Pentru aceasta și pentru altele, îi sunt recunoscător.
Ca urmare, nu doresc să discut despre activitatea lui Vasile Pușcaș ca negociator-șef al României cu UE și ca ministru al Integrării Europene. Oricum, este limpede că eu văd lucrurile ca suveranist, adept al unei linii politice asemănătoare celei a Poloniei și Ungariei, iar guvernele României au acționat și au aderat la NATO și la UE ca și niște administratori/vătafi ai colonialiștilor occidentali.
RPR: Cum s-au aliniat cele câteva partide românești, aflate la guvernare și în Parlament, la noile cerințe ale UE, imediat după semnarea Tratatului de Aderare?
Prof. Univ. C.L.: În toți acești ani, de după aderare, partidele politice românești au fost doar niște puncte de sprijin ale intereselor occidentale și israeliene în România. Ele nu au avut o preocupare reală pentru interesele României profunde. Singurul program politic de partid care susținea unele interese importante ale României și românilor a fost programul lansat în decembrie 2016 de fosta conducere civilă a PSD, care propunea eliminarea prevederilor din codurile penal și de procedură penală care permit promovarea poliției politice represive (cum ar fi asimilarea „suspiciunii rezonabile” cu proba), răspunderea magistraților, o lege a prevenției care să protejeze pe oamenii de afaceri români de abuzurile din ANAF, făcute de sutele de ofițeri SRI infiltrați, deconspirarea și desecretizarea protocoalelor secrete încheiate de SRI cu Înalta Curte, cu curțile de apel, cu Parchetul General și parchetele curților de apel etc. Principalii autori ai acestui program au fost condamnați la închisoare, iar PSD a fost preluat de o conducere securistă, din care fac parte și prim-miniștrii PSD care au sabotat propriul lor program.
În rest, nu a mai fost decât vocea sonoră a lui Corneliu Vadim Tudor care, cât timp a trăit, a semnalat eroarea de traseu a României. Astăzi a apărut partidul AUR, care este o voce aparte în parlament, care a susținut demersuri național-suveraniste, patriotice, dar care a susținut și proiecte globaliste nocive și s-a lăsat intimidat de evrei în chestiunea presupusului holocaust, direcție în care a făcut și propuneri dăunătoare. Deocamdată, AUR mai trebuie să facă dovada bunei credințe în slujba României profunde. Oricum, AUR este un pas înainte promițător pentru ideea de suveranism și, în viziunea mea, trebuie să fie susținut, la fel cum trebuie susținute toate cele 11 partide care se reclamă pe sine a fi naționalist-patriotice.
Referindu-mă la partidele naționalist-patriotice, cred că trebuie eliminat modul în care naționalismul și patriotismul au ajuns să fie etichetate în această perioadă a regimului globalist euro-atlantic. Prin abuz de interpretare a termenilor, naționalismul a fost prezentat în învățământ, în mass-media, în toată propaganda regimului ca fiind ceva rău, dăunător societății, potrivnic intereselor României etc. La fel patriotismului și propunerile conforme intereselor suverane ale României sunt numite de politicienii sistemului ticăloșit și propagandiștii lor ca fiind „populism”, de parcă voința poporului ar fi ceva rău, dăunător. În acest fel și în alte moduri la care nu mă mai refer, s-au denaturat sensurile reale ale termenilor, dar și ale realităților social-politice. Binele a ajuns să fie prezentat drept rău, iar dominația colonială asupra României, cu toate fenomenele ei negative, multe și adânci, să fie prezentate drept ceva util, ceva necesar, ceva care trebuie susținut prin toate mijloacele. Da, într-adevăr, sistemul colonial din România este necesar, este util, este minunat, dar nu pentru români!!! Este bun pentru străini, slugile lor din România și pentru unele minorități naționale, discriminate pozitiv și cărora li se oferă drepturi multiple, adeseori în dauna majorității românești.
Aceste aspecte pe care le-am prezentat în puținele rânduri de mai sus fac parte din problematica întrebării dvs., fiind rezultatul activității și politicii promovată de partidele politice românești, în conformitate cu cerințele formulate de UE, după aderare.
Răspunzând la această întrebare, doresc să mai fac o mențiune. Eu consider că a fost strict necesar ca România să adere la NATO și la UE. În perioada regimului socialist de stat, sub puternica propagandă pro-occidentală a Europei Libere și în perioada de după lovitura de stat din decembrie 1989, o mare parte a poporului român, pe care nu pot s-o cuantific în procente, era absolut sigură că aderarea României la NATO și la UE va reprezenta intrarea țării în Sfântul Rai. Dacă nu am fi aderat la aceste organisme supra-naționale, marea majoritate a poporului ar fi fost sigură că am rata cea mai mare șansă din istorie. Nici o conducere politică și nici un regim nu ar fi mai putut să întoarcă poporul român cu fața spre viitor. Românii ar fi mers înainte haotic, cu capul întors, privind după șansa ratată de aderare. Astăzi, o mare parte o poporului român, pe care de asemenea nu pot să o cuantific în procente, a înțeles că România este într-o situație foarte grea și foarte rea, că structurile euro-atlantice au adus după sine depopularea țării, jaful generalizat, deromânizarea societății, droguri, prostituție, trafic de persoane, corupție mult extinsă etc. În același timp, o mare parte din români au înțeles că nu există democrație, că alegerile sunt trucate și la conducere sunt aceleași grupuri de interese, că poporul este lăsat mult în urma intereselor oligarhice, că libertățile individuale nu produc efecte benefice pentru ansamblul societății, că drepturile colective au fost pierdute sub pretextul oferirii de drepturi individuale etc. Într-un cuvânt, mulți români s-au deșteptat și văd regimul actual într-o mare parte din realitatea lui și îl pot evalua mai corect. Mult mai corect decât cu două decenii în urmă.
Am mai spus-o și repet: în România, regimul politic globalist euro-atlantic a dat faliment, iar recunoașterea cvazi-generalizată a acestei realități este doar o chestiune de timp.
Preluare după Rețeaua Profesioniștilor „Renaștem”.
(Va urma!)
