vasile militaru

Vasile Militaru - Eroilor (poem)

Spre voi, viteji al căror sânge a curs – hotarul apărându-l, –
Îngenunchiat, tot Neamul astăzi îşi nalţă sufletul şi gândul!…
Spre slava voastră, din altare, se’nalţă fumul de tămâe,
Viteji a căror nume sfinte neşterse’n veci au să rămâe!…

Fiţi binecuvântaţi în veacuri, voi, păstrători de vechi hotare, –
Viteji cari aţi căzut în lupte, visând o Românie-Mare!
De-apururea mărire vouă în înfloritul Paradis, –
Că voi aţi biruit prin moarte, şi s’a’mplinit al vostru vis…

Dar noi?… Suntem noi vrednici oare de jertfa sângelui cel sfânt
Ce-a curs din piepturile voastre pe vechiul Neamului pământ?….
Nu plângeţi oare-n Raiul vostru, că-atâta liotă străină
Culege roada jertfei voastre din scumpa Neamului grădină?!

O, eu aud mereu mustrarea vitejilor cu piept de fier,
Pe care tunetul adesea, mugind, ne-o bubue din cer,
Că voi prea mari aţi fost, prin jertfă, pe când urmaşii sunt prea mici,
Lăsând ca România-Mare s’ajungă Rai la venetici!

romania, ue, uniunea europeana

România, membră a Uniunii Europene (2007-2022) - interviu cu istoricul Corvin Lupu (partea întâi)

„Am mai spus-o și repet: în România, regimul politic globalist euro-atlantic a dat faliment, iar recunoașterea cvazi-generalizată a acestor realități este doar o chestiune de timp”,  declară prof. univ. dr. Corvin Lupu

RPR: Ce ne puteți spune despre aderarea României la UE și despre echipa de negociere? S-a negociat, sau s-a acceptat pur și simplu o listă de condiții? Ce dovezi avem în oricare din aceste sensuri, când vine vorba de analiza calității echipei de negociere, din perioada preaderării?

Prof. Univ. C.L. În urma loviturii de stat din decembrie 1989, în ziua de 22 decembrie 1989, România și-a pierdut independența obținută după ani de eforturi politico-diplomatice, în ultimii ani ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și apoi consolidată în sfertul de secol al perioadei lui Nicolae Ceaușescu. Timp de peste un sfert de secol, România a fost singura țară real independentă din sfera de influență a Uniunii Sovietice. De aceea s-a și putut dezvolta foarte mult.

În 22 decembrie 1989, România a reintrat în sfera sovietică de influență. În toate punctele cheie ale statului s-au instalat oamenii grupului de complotiști pro-sovietici: Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Vasile Ionel, Silviu Brucan (agent al mai multor țări), Virgil Măgureanu, Mihai Caraman, Nicolae Doicaru etc. etc.

Reorientarea României către Occident s-a datorat în mare parte președintelui Federației Ruse, Boris Elțîn. În timpul vizitei lui Ion Iliescu la Moscova, în ianuarie 1992, Boris Elțîn, devenit de curând noul moștenitor al fostei URSS, în calitatea sa de președinte al Federației Ruse, i-a făcut reproșuri dure președintelui României, legat de raporturile sale cu șeful puciștilor din august 1991, fostul prim-ministru și vicepreședinte al URSS, Ghenadi Ianaev. Elțîn îi considera pe puciștii care l-au arestat pe Mihail Gorbaciov dușmanii săi. Vizita lui Ion Iliescu la Kremlin a convins conducerea României că țara nu mai are nici un protector și se află în „zona gri” și este expusă unor mari riscuri de securitate, mai ales în condițiile în care, serviciile secrete române trădaseră și trecuseră de partea serviciilor străine care atacaseră România în decembrie 1989, iar căderea lui Ceaușescu a adus după sine o invazie de agenți străini. Economia României, mare producătoare și exportatoare devenise țintă pentru a fi lichidată, în folosul economiilor occidentale aflate de mai multe decenii în criză cronică de supraproducție. Serviciile secrete din România au girat această lichidare a economiei românești.

Ca urmare a faptului că Moscova i-a închis ușa în nas lui Ion Iliescu și, deci, ca urmare a rămânerii României în „zona gri”, conducerea țării a decis să încerce să treacă în barca occidentală. În februarie 1992 liderii români l-au adus la București pe secretarul general al NATO, Manfred Wörner și i-au cerut sprijinul pentru acceptarea României în „barca occidentală”. Condițiile lui Manfred Wörner au fost toate legate de reorientarea serviciilor secrete și supunerea lor față de cele ale Occidentului. Oricum ele nu fuseseră în slujba României, ci a fostei URSS. Nu s-au rupt de sovietici nici când acest lucru le-a fost ordonat de conducerea politică a țării. În ascuns, au trădat continuu. Acum serviciile secrete erau pasate Occidentului care le va folosi, până astăzi, pentru a supune România, a o transforma în colonie și a o jefui bine. Pe acest traseu „s-au ajuns” și securiștii regimului trecut reconvertiți în „democrați” și „apărători ai valorilor cetățenești occidentale”. Ei au luat parte activă la devalizarea României.

Serviciile secrete sunt cele care au filtrat toată clasa politică, prin cooperare cu occidentalii, cu deosebire cu serviciile americane care le coordonează pe cele românești.

Este important de știut ceea ce am arătat mai sus, ca să înțelegem că și echipele de negociere a aderării României la UE și la NATO și strategiile pentru aceste obiective s-au făcut la nivelul diplomației românești controlată integral de serviciile secrete. Nu numai de SiE, ci și de SRi și Direcția Generală de Informații a Armatei.

Pentru eșecul modelului de aderare și de integrare a României în UE și pentru urmările dramatice ale acestui eveniment, respectiv pentru pierderea întregii economii a României și înlocuirea ei cu o economie a străinilor care exploatează în folosul lor toate resursele minerale, energetice și umane ale țării, nu sunt de vină numai politicienii, ci, în primul rând, serviciile secrete. De altfel și echipele de „negociatori” pentru aderarea României la structurile euro-atlantice erau tot unele ale serviciilor secrete.

Pe de altă parte, România negocia într-o poziție foarte proastă, fără alternativă geopolitică, cu un Occident lacom, care le-a spus conducătorilor români ferm: „Vreți alături de noi? Ne dați economia!!”

După acordul verbal din Malta (2-3 decembrie 1989), când Mihail Gorbaciov și-a retras protecția asupra zonei de influență a URSS, așa cum fusese ea negociată și hotărâtă pentru eternitate împreună cu SUA și Marea Britanie, Polonia și-a negociat aderarea la structurile euro-atlantice cu mare atenție. Papa de la Roma, Ioan Paul al II-lea, a vizitat Polonia și a convocat principalii factori de decizie politică, cărora le-a dat sfaturi care au fost urmate cu sfințenie. El le-a spus liderilor politici ai țării că timp de aproape jumătate de secol sovieticii le-au „mâncat sufletul” polonezilor, dar acum au plecat. Au plecat și n-au luat nimic cu ei.

Fabricile, șantierele navale, băncile, minele, pădurile etc. sunt toate la locul lor. „Dar acum, a spus Papa de la Roma, vor veni din Occident unii care vor să vă ia totul. Nu le dați nimic!”

Polonia avea o datorie istorică către organismele financiare evreiești din SUA de 40 de milioane de dolari, la o valoare a dolarului de aproximativ nouă-zece ori mai mare ca a dolarului de astăzi. Nu-și plătise dobânzile. N-avea cu ce pentru că țara fusese mai mult de un deceniu într-o grevă continuă. Dobânzile și penalitățile de întârziere dublau/triplau suma. Polonia a condiționat alianța cu Occidentul de iertarea de datoria de stat. Inițial, Polonia a fost refuzată de sistemul bancar internațional, dar după ce Varșovia a amenințat cu renunțarea la relația cu occidentul și cu rămânerea în sfera sovietică de influență, a fost iertată de datoria istorică. În schimb, ca semn de bunăvoință, Polonia a oferit SUA arhiva Organizației Tratatului de la Varșovia. A dat o arhivă care nu mai prezenta decât o importanță istorică, aproape deloc operativă, în schimbul iertării de datorii… O afacere bună.

După al doilea război mondial, Polonia, ca și Iugoslavia, Ungaria și Cehoslovacia, a alungat din țară etnicii germani. Aceste țări i-au dat afară pe toți germanii. Ca germanii să nu revină și să nu solicite revendicări, dar în același timp să se dezică politic (parțial) de naționalizarea făcută de regimul cominternist sovietic (care nu era rusesc, ci de tip khazaro-evreiesc), Polonia a dat o lege privitoare la retrocedări prin care, într-un timp limitat la un an, toți foștii proprietari naționalizați puteau să solicite despăgubiri care se acordau într-o limită foarte scăzută, indiferent de valoarea bunurilor naționalizate. După care, gata, s-a terminat cu retrocedările până în ziua de azi. De altfel și Ungaria a procedat la fel.

Am dat câteva crâmpeie de exemple din modul de acțiune și de gândire în domeniul negocierii aderării la structurile euro-atlantice al unor vecini ai noștri, foste state care au împărtășit aceeași situație geopolitică cu România. Prin comparație, România nu și-a conservat nimic din ceea ce a realizat poporul român, prin muncă intensă, sub conducerea regimului socialist de stat de atunci. Interesant este că România, după 22 decembrie 1989, a pierdut total abilitățile politico-diplomatice pe care le deținuse în deceniile anterioare și care o făcuseră cea mai independentă țară din întreaga zonă sovietică de influență.

România nu a negociat nimic cu Occidentul. Securitatea română, mulțumită că a putut jefui în tihnă o foarte mare parte din munca de jumătate de secol a poporului român și că a fost readusă în poziția de deținătoare a puterii/stat paralel, a acceptat tot ce a cerut Occidentul și a început ultima și cea mai gravă etapă din transformarea României în colonia companiilor multinaționale occidentale, care este astăzi România.

În România, în epoca euro-atlantică, au apărut și o serie de investitori/„investitori” din Rusia. Mulți români nu-și puteau închipui ce caută rușii la noi, după declaratul nostru divorț de Rusia. Oligarhii ruși, de fapt majoritatea evrei, care, la rândul lor, aveau în siajul lor alți afaceriști ruși. Ei erau puternic legați de serviciile secrete occidentale, în primul rând cu CIA. Pe filiera aceasta au pătruns unii afaceriști ruși în România. Unii dintre ei au pătruns doar pentru a lichida unele întreprinderi românești, în folosul concurenței lor din Occident. Oligarhii ruși, de care acum s-a despărțit Rusia, aproape în totalitate, erau „curelele de transmisie” dintre economia Rusiei și cea occidentală, factorii care țineau Rusia legată de globalismul occidental cu care se află astăzi în război.

Tot sistemul care a privatizat economia României, în drumul ei spre structurile euro-atlantice, a fost o caracatiță distructivă.

În toată perioada de pre-aderare și ulterior, de câte ori în România se lichidau mari întreprinderi, se disponibilizau zeci de mii de muncitori (mai multe milioane au luat calea Occidentului ca să muncească pentru el), când România se împrumuta mai tare, suferea de inflație, criză economico-financiară și sărăcie în creștere, într-un cuvânt, când îi era mai rău, era mai mult lăudată de organismele internaționale și în mod surprinzător, chiar stupid, indicatorii de țară erau prezentați ca și când ar fi în creștere. Când îi era evident rău României, i se spunea că este „pe drumul cel bun”. Este evident că situația de criză a României și nemulțumirile românilor produceau mulțumire colonialiștilor noștri.

Într-un cuvânt, ca să nu mai lungesc răspunsul la această întrebare, deși ar mai fi de spus, calitatea negocierii nu se poate evalua întrucât, practic, nu a avut loc o negociere a aderării României la structurile euro-atlantice, ci NATO și UE au impus seturi repetate de măsuri obligatorii de aplicat în România. Aceasta în condițiile în care Tratatul Uniunii Europene prevede că UE este o uniune de state suverane și independente. Dar asta este doar pe hârtie. Este unul din factorii cu care am fost prostiți.

RPR: Ce ne puteți spune despre domnul profesor Vasile Pușcaș, care era membru al Grupului de la Cluj (separatist în PSD) și șeful echipei de negociere a aderării României la UE?

Prof. Univ. C.L.: Eu îl cunosc bine pe profesorul Vasile Pușcaș și îl apreciez mult ca profesor universitar. Îi sunt și dator profesorului Vasile Pușcaș. Cu aproape trei decenii în urmă, când eram șeful Catedrei de Istorie a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu și ne dezvoltam mult, am înființat specializarea Științe Politice. Vasile Pușcaș a venit la Sibiu să predea, ca să mă ajute. Plata era modestă. Aveam nevoie de profesori buni. Ulterior, când am înființat specializările Relații Internaționale și Studii de Securitate, ambele prime specializări/programe de studii de acest profil din România și am înființat o nouă facultate în cadrul universității, a venit din nou la facultatea mea să mă ajute și a predat o normă întreagă, cu toate că rectorul UBB, Andrei Marga, nu era de acord ca profesorii lui să predea la alte universități. Pentru aceasta și pentru altele, îi sunt recunoscător.

Ca urmare, nu doresc să discut despre activitatea lui Vasile Pușcaș ca negociator-șef al României cu UE și ca ministru al Integrării Europene. Oricum, este limpede că eu văd lucrurile ca suveranist, adept al unei linii politice asemănătoare celei a Poloniei și Ungariei, iar guvernele României au acționat și au aderat la NATO și la UE ca și niște administratori/vătafi ai colonialiștilor occidentali.

RPR: Cum s-au aliniat cele câteva partide românești, aflate la guvernare și în Parlament, la noile cerințe ale UE, imediat după semnarea Tratatului de Aderare?

Prof. Univ. C.L.: În toți acești ani, de după aderare, partidele politice românești au fost doar niște puncte de sprijin ale intereselor occidentale și israeliene în România. Ele nu au avut o preocupare reală pentru interesele României profunde. Singurul program politic de partid care susținea unele interese importante ale României și românilor a fost programul lansat în decembrie 2016 de fosta conducere civilă a PSD, care propunea eliminarea prevederilor din codurile penal și de procedură penală care permit promovarea poliției politice represive (cum ar fi asimilarea „suspiciunii rezonabile” cu proba), răspunderea magistraților, o lege a prevenției care să protejeze pe oamenii de afaceri români de abuzurile din ANAF, făcute de sutele de ofițeri SRI infiltrați, deconspirarea și desecretizarea protocoalelor secrete încheiate de SRI cu Înalta Curte, cu curțile de apel, cu Parchetul General și parchetele curților de apel etc. Principalii autori ai acestui program au fost condamnați la închisoare, iar PSD a fost preluat de o conducere securistă, din care fac parte și prim-miniștrii PSD care au sabotat propriul lor program.

În rest, nu a mai fost decât vocea sonoră a lui Corneliu Vadim Tudor care, cât timp a trăit, a semnalat eroarea de traseu a României. Astăzi a apărut partidul AUR, care este o voce aparte în parlament, care a susținut demersuri național-suveraniste, patriotice, dar care a susținut și proiecte globaliste nocive și s-a lăsat intimidat de evrei în chestiunea presupusului holocaust, direcție în care a făcut și propuneri dăunătoare. Deocamdată, AUR mai trebuie să facă dovada bunei credințe în slujba României profunde. Oricum, AUR este un pas înainte promițător pentru ideea de suveranism și, în viziunea mea, trebuie să fie susținut, la fel cum trebuie susținute toate cele 11 partide care se reclamă pe sine a fi naționalist-patriotice.

Referindu-mă la partidele naționalist-patriotice, cred că trebuie eliminat modul în care naționalismul și patriotismul au ajuns să fie etichetate în această perioadă a regimului globalist euro-atlantic. Prin abuz de interpretare a termenilor, naționalismul a fost prezentat în învățământ, în mass-media, în toată propaganda regimului ca fiind ceva rău, dăunător societății, potrivnic intereselor României etc. La fel patriotismului și propunerile conforme intereselor suverane ale României sunt numite de politicienii sistemului ticăloșit și propagandiștii lor ca fiind „populism”, de parcă voința poporului ar fi ceva rău, dăunător. În acest fel și în alte moduri la care nu mă mai refer, s-au denaturat sensurile reale ale termenilor, dar și ale realităților social-politice. Binele a ajuns să fie prezentat drept rău, iar dominația colonială asupra României, cu toate fenomenele ei negative, multe și adânci, să fie prezentate drept ceva util, ceva necesar, ceva care trebuie susținut prin toate mijloacele. Da, într-adevăr, sistemul colonial din România este necesar, este util, este minunat, dar nu pentru români!!! Este bun pentru străini, slugile lor din România și pentru unele minorități naționale, discriminate pozitiv și cărora li se oferă drepturi multiple, adeseori în dauna majorității românești.

Aceste aspecte pe care le-am prezentat în puținele rânduri de mai sus fac parte din problematica întrebării dvs., fiind rezultatul activității și politicii promovată de partidele politice românești, în conformitate cu cerințele formulate de UE, după aderare.

Răspunzând la această întrebare, doresc să mai fac o mențiune. Eu consider că a fost strict necesar ca România să adere la NATO și la UE. În perioada regimului socialist de stat, sub puternica propagandă pro-occidentală a Europei Libere și în perioada de după lovitura de stat din decembrie 1989, o mare parte a poporului român, pe care nu pot s-o cuantific în procente, era absolut sigură că aderarea României la NATO și la UE va reprezenta intrarea țării în Sfântul Rai. Dacă nu am fi aderat la aceste organisme supra-naționale, marea majoritate a poporului ar fi fost sigură că am rata cea mai mare șansă din istorie. Nici o conducere politică și nici un regim nu ar fi mai putut să întoarcă poporul român cu fața spre viitor. Românii ar fi mers înainte haotic, cu capul întors, privind după șansa ratată de aderare. Astăzi, o mare parte o poporului român, pe care de asemenea nu pot să o cuantific în procente, a înțeles că România este într-o situație foarte grea și foarte rea, că structurile euro-atlantice au adus după sine depopularea țării, jaful generalizat, deromânizarea societății, droguri, prostituție, trafic de persoane, corupție mult extinsă etc. În același timp, o mare parte din români au înțeles că nu există democrație, că alegerile sunt trucate și la conducere sunt aceleași grupuri de interese, că poporul este lăsat mult în urma intereselor oligarhice, că libertățile individuale nu produc efecte benefice pentru ansamblul societății, că drepturile colective au fost pierdute sub pretextul oferirii de drepturi individuale etc. Într-un cuvânt, mulți români s-au deșteptat și văd regimul actual într-o mare parte din realitatea lui și îl pot evalua mai corect. Mult mai corect decât cu două decenii în urmă.

Am mai spus-o și repet: în România, regimul politic globalist euro-atlantic a dat faliment, iar recunoașterea cvazi-generalizată a acestei realități este doar o chestiune de timp.

Preluare după Rețeaua Profesioniștilor „Renaștem”.

(Va urma!)

constantin noica, filozofie crestina, crestinism, religia crestina, invatatura crestina, cautarea fericirii

Constantin Noica - Suflet agrar sau suflet pastoral?

De câteva decenii, cărturarii români se întreabă dacă valorile țărănești sau cele orășenești trebuie să precumpănească pentru împlinirea destinului nostru național. E adevărat, prin ce avem în noi mai bun până acum, suntem țărani. Așa ni s-a spus, iar noi înșine o proclamăm adesea, cu mai mult sau mai puțin romantism. Dar alteori n-am întârziat să ne dăm seama de un lucru: că precumpănirea valorilor țărănești înseamnă păstrarea noastră în rândurile întârziaților istoriei. Nu se pot crea valori istorice de durată pe nivelul afirmărilor țărănești. La ce ne servește să știm – cum arătam – că strămoșii noștri geți aveau o cultură poate la fel de nobilă, în felul ei, ca aceea greacă a timpului, dacă, prin caracterul ei sătesc, cultura getică a dispărut pentru totdeauna? Ea nu reprezintă nici un act de afirmare în istorie, și nici un factor educativ pentru poporul român. Cu simple valori țărănești noi putem avea – cum avem cu adevărat – toate virtualitățile: de cultură, de omenie, chiar de înfăptuire istorică; dar nu avem nici o actualitate.

Felul în care se pune problema – sat sau oraș? – este totuși simplist. Nu tot ce e țărănesc a fost la noi anistoric. În momentul în care pentru poporul românesc se pune problema de a se ridica până la nivelul creației istorice, este bine să știm că în însuși sufletul nostru țărănesc am avut virtualități pentru așa ceva. Nu orice tip de viață rurală este vegetativ, static, nepolitic și conservator; nu orice tip de țăran e însuflețit doar de o energie pasivă. Există societăți de tip rural ce au și forță de expansiune, spirit ofensiv, putere de afirmație. Primul tip este numai cel agrar. De peste 100 de ani de la pacea încheiată la Adrianopol, când României agrare i s-au deschis posibilitățile moderne de schimb, poporul românesc s-a agrarianizat. Dar el n-a fost totdeauna un popor agrar, iar sufletul lui n-are trăsăturile de sedentarism și de pasivitate agrară. În țăranul nostru coexistă azi și a precumpănit altădată un suflet de tip pastoral. De aici, poate, câteva trăsături pe care alții nu le înregistrează, iar nouă ne place să le lăsăm amorțite, dar care și ele, poate mai ales ele, dau măsura sufletului românesc.

Dacă tipul agrarian ar defini pe țăranul român, cum s-ar explica cultura noastră populară? Un cercetător recent al problemelor de sociologie pastorală românească, Traian Herseni, arăta că toate formele superioare ale culturii noastre populare țin de singurătatea pastorală: dorul ca și jalea, doina ca și basmul. Dar cărturarul român care a susținut cu cea mai mare hotărâre caracterul pastoral al vieții noastre țărănești – cel puțin în faza când ea a fost cu adevărat creatoare – este Ovid Densușianu. De ce n-am avut inspirație din viața de câmp? Întreabă Densușianu în Viața păstorească în poezia noastră populară. De ce ar fi atât de mult vorba de codru în poeziile populare românești, dacă ele ar fi de inspirație plugărească? De ce primăvara și sentimentul naturii joacă un rol atât de mare, când, pentru plugar, toamna e cu mult mai însemnată, căci atunci culege el roadele și atunci îi sunt date belșugul și odihna? Dorul, spune Densușianu, nu poate fi înțeles decât ca născându-se în lumea păstorilor, unde singurătatea și despărțirea sunt experiențele cele mari. Iar faptul, încheie Densușianu, că lirismul cântecelor noastre populare nu e numai contemplativ, static, ci și dinamic, ca fiind expresie a cutreierării, nu poate ține decât iarăși de viața păstorească. Este în păstor deopotrivă un îndemn spre vis și unul spre faptă neobișnuită, care dau, parcă, alte dimensiuni unui suflet național. În orice caz, faptul că ciobănia și haiducia au fost așa des apropiate în creația populară românească deschide altă perspectivă decât cea sugerată de tipul agrarian.

Gândurile lui Densușianu sunt azi mai actuale, pentru neamul românesc, de cum erau acum 20 și 30 de ani, pe când scria el. Într-o lucrare publicată în 1914, La vie pastorale chez les romnains, Densușianu afirmă categoric că am fost la început un popor pastoral, având o energie şi o forţă de expansiune care singure explică colonizarea română a Istriei, a Meglenului, a Crimeii şi a Caucazului. Azi, când am regăsit în Crimeea şi în Caucaz urmele păstorilor români, ba chiar întregi familii româneşti, regăsim parcă o dimensiune uitată a spiritului nostru.

Cineva compara pe păstori cu marinarii apelor. Nu e ceva nou şi nepreţuit, pentru conştiinţa românească, să-şi dea seama dintr-o dată că sântem şi noi nişte marinari ai uscatului? Înfipţi în pământul românesc, aşa cum suntem, şi ne place să spunem că suntcm, nu e mângâietor şi întăritor să ştim că avem şi nostalgia depărtărilor de cucerit? Ce e „istoric” în România de azi își găsește astfel o matcă străveche, în loc să-și croiască din nou una.

Firește, nu de la simpla regăsire a sufletului nostru pastoral e de așteptat intrarea noastră în istorie, europenizarea noastră ca popor viu și creator de valori politice sau culturale proprii. Sufletul pastoral rămâne încă legat de unele moduri anistorice ale sufletului românesc, așa încât problema de a pune accentul pe sat sau oraș rămâne, până la un punct, intactă. Dar ea nu mai e problema – prea simplă teoretic și dureros de grea practic – de a aduce o ruptură înăuntrul sufletului nostru. Când vrem să facem din sufletul românesc purtătorul unei istorii proprii, găsim în el nu numai o materie moartă, care să reziste; dar și una vie, care să ne prefigureze destinul.

Abel e cioban, și Cain e plugar. Abel rătăcește prin lume, și Cain frământă locul. Iar Cain ucide pe Abel. Întotdeauna Cain ucide pe Abel.

Mă gândesc, de pildă, la cele două suflete românești: sufletul pastoral și cel agrar. Tot ce e nostalgie și sete de zări noi ține de sufletul păstorului. Dar a trecut peste el sufletul stătător al plugarului, și l-a pustiit; are să-l pustiască. Suntem țara lui Cain în care Abel n-a murit încă de tot. Dar va veni pedeapsa lui Dumnezeu – mașina – și-i va mătura pe amândoi, pentru ca neamul lor să crească, să crească biblic, dincolo de zările țării.

„Orizontul”, 1944

Lucian Blaga - Satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit

Mi-aduc aminte: vedeam satul aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor. Această împrejurare, care numai târziu de tot mi s-a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum isonul întregei vieţi, ce se desfăşura în preajma mea. Împrejurarea era ca un ton, mai adânc, ce împrumuta totului o nuanţă de necesar mister.

Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam iradiind în lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit. Făceam o tranşantă deosebire între „povestea poveste” şi „povestea adevărată”. Topografia satului era plină de astfel de locuri mitologice. La fiecare pas, perspectivele se adânceau şi se înălţau. Tinda vecinului, totdeauna foarte întunecoasă, era, fără doar şi poate, un loc în care, cel puţin din când în când, şi mai ales dumineca, se refugia diavolul. Nu am încercat într-o zi, cu alţi douăzeci de copii, toţi pătrunşi de fiorii unui sfânt război, să-l izgonim stârnind cu fel şi fel de unelte nişte zgomote ca de trib african? Undeva lângă sat era un sorb; convingerea noastră era, că acel noroi fără fund răspunde de-a dreptul în iad de unde ieşeau şi clăbucii. Trebuie să te transpui în sufletul unui copil, care stă tăcut în marginea sorbului, şi-şi imaginează acea dimensiune „fără fund”, ca să ghiceşti ce poate însemna pentru om o geografie mitologică. Iar în râpa roşie, prăpăstioasă, din dealul viilor, sălăşluia aievea un căpcăun. Satul era astfel situat în centrul existenţei şi se prelungea prin geografia sa de-a dreptul în mitologie şi în metafizică. Acestea alcătuiau pervazul natural şi de la sine înţeles al satului. Satul există în conştiinţa copilului ca o lume, ca unica lume mult mai complex alcătuită şi cu alte zări, mai vaste, decât le poate avea un mare oraş, sau metropolă, pentru copiii săi.

Atingem cu aceasta deosebirea esenţială dintre „sat” şi „oraş”. Satul nu este situat într-o geografie pur materială şi în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului, ca oraşul; pentru propria sa conştiinţă satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar, dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic.

Aceasta este conştiinţa latentă a satului despre sine însuşi. Îndrăznesc să fac afirmaţia, fiindcă aşa e înţeles şi trăit satul, în apogeul copilăriei, vârsta care singură posedă perfectă afinitate cu modul existenţial al satului.

Lucian Blaga, „Izvoade. Elogiul satului românesc”, Editura Humanitas, Ed. a 3-a, 2011, pp 16-17.

gheorghe piperea

Gheorghe Piperea - Trebuie să ne reușească demondializarea (II)

Epoca în care toată lumea părea a munci pentru o lume fără frontiere a apus. Dintr-o dată, toată lumea recunoaște că cel puțin unele frontiere naționale sunt esențiale dezvoltării economice și securității…

Asistăm, în plin proces de demondializare, de refuz al globalizării și al progresismului, la incredibila dezvoltare a sentimentului național, pe modelul „Slava Ucraina” – țările din Estul Europei redescoperă importanța națiunii și a frontierelor, Occidentul a pus în sfârșit farul pe țările din fostul bloc comunist, date fiind admirabilul răspuns* la conflictul din Ucraina (solidaritate pentru refugiați, reacție sancționatorie fără perdea și fără ipocrizie la adresa invadatorilor, punerea infrastructurii proprii la dispoziția importatorilor occidentali de materii prime și cereale) și potențialul de dezvoltare coordonată și consolidată a unui zid economic și politic de protecție a Occidentului față de tendințele expansioniste ale Rusiei și Chinei, iar Franța și Germania se întorc tot mai mult către ele însele, sub impactul mișcărilor de protest de tipul jachetelor galbene sau al celor care s-au opus totalitarismului sanitar al Bruxellesului, în timp ce autoritățile „democrate” din SUA pun cu sârguință în aplicare sloganul lui Trump „America First”. De cealaltă parte, Rusia și China pretind siguranță militară și revendică teritorii pierdute, rupte cândva de la trupul „patriei-mamă”… China a naționalizat jumătate din economie (aia deținută de occidentali), sub pretextul plandemiei, iar Rusia, forțată de retragerile corporațiilor străine, cu titlu de „sancțiune”, a luat chiar mai mult de 75% în proprietate de stat. China, anul trecut, a obligat miliardarii chinezi din zona tehnologiilor înalte să își împartă miliardele cu poporul…

Problema nu se reduce, însă, la finalul globalizării/mondializării. Este vorba de o esențială răscruce de drumuri, comparabilă ca amplitudine cu ceea ce s-a întamplat în anii 1948-1950, când s-au creat cele două blocuri rivale – Occidentul și (pro)sovieticii, și când s-a trecut, din cel de-al doilea război mondial, în care sovieticii erau aliații Occidentului, la războiul rece și la cortina de fier economică și socială, sovieticii devenind principalul dușman al Occidentului.

Pe ansamblul său, în ultimii 40 de ani, economia de piață a făcut dovada lipsei de reziliență, astfel cum remarcă Stiglitz.

Pentru a evita etichetări, precizez că sunt un suporter al economiei de piață funcționale și al capitalismului high-road, care se bazează pe libertate, competiție, egalitate de șanse și respectul față de ființa umană, cu toate calitățile și umbrele sale. Ce critic este îmbogățirea fără justă cauză, cu prețul nenorocirii, sărăcirii și manipulării altora. Ce detest este totalitarismul, cu toate fațetele sale – digital, sanitar, climatic, colectivist-bolșevic, chinezesc, iliberal. Ce nu pot accepta este excepționalismul juridic și economic, punerea lumii în perpetuă stare de urgență, ca și când omul ar fi nimic altceva decât un lup pentru celălalt om – Homo homini lupus, care nu poate fi lăsat să își atingă cea mai înaltă stare a sa, aceea de ființă rațională și simțitoare. Starea de război al tuturor contra tuturor este deplorabilă și nu poate fi lăudată și promovată decât de militariștii obtuzi și, mai ales, de cei care se îmbogățesc din război.

Adevărul este că, așa-zisa ecomomie de piață din ultimii 40 de ani, capturată și pervertită de corporații și de fanii WEF de la Davos, a creat concentrare economică excesivă, a determinat monopoluri globale, ineluctabile – there is no alternative (TINA), a cauzat stereotipie (chinezărie), calitate redusă și lipsă de inovație, a dus la fabricarea de alimente și de medicamente dăunătoare corpului și chiar speciei umane și a ejectat ireparabil și ireversibil produse și reziduuri/deșeuri nocive pentru mediu și planetă.

Stiglitz dă exemplul mașinilor fără roată/cauciuc de rezervă, care s-au pus în circulație în intenția de a reduce costul cu câțiva dolari, fără a lua în calcul consecințele infinit mai costisitoare și nocive pentru lume.

Dar chestiunea este cu mult mai amplă. Fie că ați auzit sau nu de învechirea programată (programmed obsolescence), ați observat toți că smartphone-ul se strică inexplicabil după circa un an și jumătate, smart tv-ul după doi ani, frigiderul inteligent după trei ș.a.m.d. Iar asta se întâmplă cu un scop și cu un cost: trebuie ca producția acestor device-uri, externalizată în China, desigur, să poată continua, iar profitul și capitalizările bursiere ale titularilor brandurilor să curgă fluviu; deșeurile rezultate din aceste obiecte de care ne dispensăm prea devreme nu se tratează, nu se reciclează, nu se neutralizează – ele se depozitează pe sol, pe fundul fluviilor sau al oceanelor, în subsolul vecin cu apa din pânza freatică pe care o infestează etc. Iterația se potrivește oricărui produs industrial, inclusiv chimic sau nuclear. Pe de altă parte, utilizăm toți pixurile, periuțele de dinți și aparatele de ras de unică folosință, pet-urile și pungile, repelenții chimici contra insectelor, erbicidele de grădină, detergentul etc. Alimentele din hyper-market, din restaurant și din frigiderul domestic, sunt aruncate de occidentali (inclusiv de noi, românii) în proporție de 60-70%, pe motiv că expiră sau se strică, în timp ce oamenii mor de foame sau de malnutriție, medicamentele și vackseenurile neconsumate în cantitățile gigantice în care se produc sunt dosite sau distruse non-ecologic, pe motiv de inutilitate sau expirare, în timp ce oamenii mor de cancer sau de dizenterie, pentru care nu sunt bani sau care nu suscită interesul de a produce medicamente. Societatea de consum, o culme a democrației și a confortului (cel puțin in visele noastre post-decembriste, de cetățeni ai unei țări tocmai ieșită dintr-un comunism caracterizat prin ample și îndelungate penurii), a fost pervertită în consumerism, iar pentru acest final pervers sunt vinovate corporațiile cinice, alergătoare după profit cu orice preț, iar nu cetățenii, atrași în acest joc prin tot felul de capcane, practici comerciale incorecte și abuz de putere economică.

*nu mă refer la ai noștri, ci la polonezi, cehi, slovaci, baltici și moldoveni; al nostru nici măcar nu e cunoscut după nume în presa vest-europeană.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. av. Gheorghe Piperea.

dan puric

Dan Puric - Acumiștii

Într-un fel de lăcomie ce-şi doreşte să fie cât mai multe boabe de grâu la spic, încovoindu-i astfel ființa spre pământ, rupându-i semeața verticalitate înnăscută în așteptarea grăbită a rodului nefiresc, hipertrofiat, s-a turnat pe pământul românesc, nu ploaia libertății, pe care sufletul acestui neam însetat de moarte a așteptat-o cu sfânta legitimitate, ci ploaia toxică, acidă a libertinajului. De-atunci grâul n-a mai fost grâu, ci un mutand feroce ce l-a înlocuit, mimându-i menirea, înmulțindu-se înspământător, ca și cum poporul ăsta român a fost dublat, triplat peste noapte cu o populație străină de el.

Așa cred că s-au născut spontan „Acumiștii!”. Oamenii lui acum! Cei fără trecut și viitor, care tropăie în clipa prezentă, cu sentimentul unei asigurate și arogante nemuriri. Victimele de serviciu ale noului abator ideologic al istoriei. Entuziasmați la maximum, doar că sunt noi, „acumiștii”, au ceva din bucuria celulelor cancerigene, marcate de mândria cinică că sunt altele și că nu recunosc memoria țesutului sănătos. Vesele că nu trebuie să plătească niciun tribut celor „vechi” care, prin moartea lor de fiecare zi, ne răscumpără viața noastră de zi cu zi, atât cât e! Voioși, țanțoși, siguri pe sine, dornici să nu învețe nimic și să uite fulgerător tot ce i-ar putea împiedica să-și devoreze, în tihnă, viața atomizată în clipe de neant, „acumiștii” nu vor solidariza nicicând în jurul unui ideal, al unei stări de spirit înălțătoare, dezinteresate, la temperatura morală a unei idei aparte. În schimb se vor aglutina chimic, cu o viteză uluitoare, în jurul unui interes meschin, de moment, individual sau comun, cristalizând egotic într-un bolovan de nesimțire, gata oricând, însă, să se prăvălească peste cel ce ar atenta să-i miște din vidul lor sufletesc.

Să nu le ceri nicicând „acumiștilor” să se revolte împotriva celor care pătează istoria și demnitatea martirică a acestui neam! Nu o vor face din simplu fapt că nu o cunosc și, mai mult decât atâta, nu vor s-o știe, de teamă că greutatea memoriei, substanța suferinței conținute în ea, le va micșora cumva viteza acțiunii de atac, acum și aici, în perspectiva sinistrului profit de o clipă! Populație de acvariu, ce fuge de la geam la primul bobârnac dat de stăpân și care nu cunoaște nostalgia mării. De aici prăpastia, hăul sufletesc apărut în sânul acestui popor. Cumplita tragedie a omului liber de azi, obligat să trăiască printre semenii lui, „acumiști!” De la contactul zilnic, dureros, cu această generație spontană, vine deznădejdea, descumpănirea profundă, nespusul lui amar sufletesc, al acestui „rest” de popor român, ce încă se încăpățânează cu sfântă inerție să mai existe!            

Și totuși, sunt convins până la absoluta credință, că viața asta centrifugală, ce-și zdrobește ființa în fiecare zi de marginile reci și indiferente ale neantului, va îngenunchea, într-o zi, în fața acestui „rest” de neam românesc, ce gravitează milenar doar în jurul credinței lui!

A consemnat pentru dumneavoastră Dan Puric via certitudinea.com.

bucuresti

Dan Berindei - Modernizarea Bucureștilor în secolul al XIX-lea

În veacul al XIX-lea a avut loc cel de-al III-lea miracol produs în istoria românilor, după cel dintâi – formarea și rezistența lor ca popor romanic la marginea Europei, departe de celelalte popoare romanice și cel de-al doilea – compromisul realizat în relația cu puternicul Imperiu Otoman, datorită căruia și-au păstrat statalitatea, o existență autonomă și credința. Acest al III-lea miracol l-a constituit strângerea românilor într-o singură entitate statală, modernizarea și neatârnarea, totul dobândit în condițiile neprielnice ale dominației zonei de trei mari imperii. Bucureștii au reprezentat centrul acestui proces istoric.

În secolul al XVIII-lea și la începutul celui de-al XIX-lea, în plină perioadă fanariotă, care a însemnat și o orientalizare a orașului, Bucureștii se afirmau ca cel mai mare centru din zona creștină europeană dominată de sultani. Era locul unde își puteau găsi adăpost creștinii sud-dunăreni supuși nemijlocit stăpânirii otomane și în care mulți dintre ei și-au dobândit stări materiale prospere. „Din frunte, ca din răsărit, scria în acea vreme grecul Chesarie Daponte, apar străluciții București, auriții București, dulcii București, mândrul și prea însemnatul și prea slăvitul tron al domnilor.”1

Secolul al XIX-lea a fost veacul marilor schimbări, cel al trezirii naționale, dar și al modernizării. În privința orașului și mai ales a centrului său, se depuseseră silințe pentru o sistematizare a sa. În ultimele decenii ale domniilor fanariote, s-au amenajat piețe în oraș „deschise pentru obștescul folos și trebuința politiei”2, pentru înlesnirea circulației și pentru apărarea orașului de incendii. În 1814 se înregistrează și începuturile iluminatului public pe Podul Mogoșoaiei, din șapte în șapte case.3

podul mogosoaiei, calea victoriei

Când Vladimirescu deschide cu sabia poarta viitorului, Bucureștii se află în centrul acțiunii, iar în etapa domniilor pământene restatornicite, încep a se vădi semnele modernizării urbane. Cea dintâi grijă este acordată marilor căi de circulație, podurilor, care se pavează „cu piatra cea mai tare aflată în munții Țării Românești”4, în locul podinelor. „Cu puțin înainte de 1828, scria martorul francez Béchamp, nu mai era trebuință de a avea felinar spre a eși seara din casă… Da, sub Grigore Ghica se respira, se trăia într-o viață nouă, barbaria se retrăgea, aspirându-se din ce în ce la un viitor mai bun.”5

Încep să fie construite și noi edificii, chiar din timpul domniei pământene a lui Grigore Ghica și mai ales în perioada regulamentară; se reconstruiește vechiul spital Colțea și se deschide noul spital Brâncovenesc cu instrumente chirurgicale de la casa Charrière din Paris, spital care ajunge să numere în 1861 200 de paturi.6 La Colentina se ridică, în anii 20 ai veacului, palatul lui Grigore Ghica, mai apoi casa lui Dinicu Golescu de pe podul Mogoșoaiei este transformată în „palat de țeremonii”.7 În perioada regulamentară se vor construi și cazărmi.

În primăvara anului 1830, generalul Kiseleff constituie o comisie „pentru înfrumusețarea și îndreptarea politiei”, din care fac parte mari boieri, dar și ingineri, „arhitectoni” și medici.8 Se fac proiecte, dar se și adoptă unele măsuri pentru salubritatea orașului, ba chiar se elaborează un plan pentru transformarea Dâmboviței în râu navigabil, iar un francez se oferă să concesioneze iluminatul străzilor „ca la Londra”.9 Printr-un Regulament pentru starea sănătății și paza bunei orânduieli în poliția Bucurestilo se prevede: limitarea extinderii orașului, stabilirea unei rețele de străzi principale și lărgirea celor prea strâmte, degajarea Dâmboviței și îndreptarea malurilor, scurgerea bălților, stabilirea de piețe, plasarea exterioară a cimitirelor, iluminarea și promenadele, de asemenea construirea a cinci mari canale de scurgere, unele boltite, a 50 de cișmele, a unui teatru și a unei grădini publice.10 Se aliniază clădiri, se nivelează străzi, se închid ulițe și ulicioare „netrebnice”. Paradoxal, marele incendiu din 1847 va ajuta la opera de sistematizare și modernizare a orașului.

marele incendiu din 1847

Marele incendiu din București din 23 martie 1847.

La capătul domniei lui Bibescu ființau în București printre edificiile publice: Curtea administrativă, Curtea de Justiție, Statul major, Casa Sfatului orășenesc, Colegiul Sf. Sava, Cazarma de infanterie, Cazarma de cavalerie, ca și palatele Ghica și Știrbei, ori clădiri impozante cum erau casele Meitani, Oteteleșeanu, Lenș etc.11 Din 1846 au fost pornite și lucrările de construire a Teatrului Național, care va fi încheiat și inaugurat sub Știrbei în 1852.

O comisie de înfrumusețare va lucra și în timpul domniei lui Barbu Știrbei și comisii similare acesteia și celei din anii ’30 activează în oraș începând din 1859. De data aceasta s-a luat în discuție formarea unui „bulevard interior” care să despartă orașul de „foburguri”, amenajarea unor artere late de 20 m, având menirea de a uni centrul cu barierele orașului, rectificarea Dâmboviței și construirea de cheiuri, refacerea pavajului cu piatră regulată, canalizarea străzilor.12 Planurile depășesc cu mult realizările efective, dar schimbările sunt evidente. Circulația în oraș devine mai lesnicioasă, transformări vizibile au loc în domeniul construcțiilor și a dotărilor edilitare. În 1860, ființau în București 16283 clădiri din zid, față de 2184 clădiri din lemn și 4991 din chirpici.13 Cele de zid reprezentau jumătate din totalul clădirilor similare din Țara Românească (34750)! De asemenea, în 1860 se întâlneau în București 58 de clădiri cu trei caturi și 1327 de clădiri cu două caturi!14 Producția de cărămizi se intensifică și este controlată, impunându-se dimensiuni-tip ale acestor materiale de construcție de bază.

Treptat, rețeaua de străzi pavate se extinde, dar evident marele beneficiar rămâne centrul orașului. Din 1834 străzile capătă denumiri, punându-se tăblițe cu numele lor. Grădinile publice se adaugă grădinilor orașului: „Aleiul” de la Mitropolie, grădina Filaret, cea de la Colentina Ghiculeștilor, grădina Kiseleff – Șoseaua și Cișmigiul. Desființarea morilor de pe Dâmbovița se realizează cu mare greutate și inundațiile pun în primejdie rivedarii; inundațiile din 1864 și 1865 au marcat destinele orașului, problema se va rezolva în anii 80 când se realizează sistematizarea cursului râului. În mai 1846 s-a pus piatra fundamentală a lucrărilor a lucrărilor de alimentare a Bucureștilor cu apă din Dâmbovița, prin conducte. Dar în 1859 erau alimentate 23 de fântâni publice și doar 13 case particulare.15 În 1861 se cerea ramificarea rețelei de apă, ceea ce s-a realizat treptat. Marile canale colectoare de scurgere se realizează și ele cu multă greutate. Iluminatul face progrese. În 1833 funcționau 280 de felinare, în 1855 erau 777 de felinare în funcțiune, iar din 1856 s-a introdus iluminarea cu „idrocarbură” – gaz lampant.16 În 1859 se cerea dublarea numărului felinarelor ca să nu rămână doar „uliți privilegiate”.17

Iluminatul stradal în București în sec. XIX

Iluminatul stradal în București în sec. XIX.

Din 1862 orașul București devine capitala statului național și în aceste condiții dezvoltarea i se accentuează, atât pe plan economic cât și edilitar. Sunt înființate diverse întreprinderi, din care nu lipsesc cele din domeniul metalurgic; de asemenea, se dezvoltă mari ateliere ale statului și îndeosebi ale armatei. În 1871, este inaugurată uzina de gaz aerian la Filaret. În 1872 este introdus tramvaiul cu cai, iar în 1869 și 1872 orașul este legat prin căi ferate de Giurgiu și Târgoviște, fiind dotat cu Gara Filaret și apoi Gara de Nord. După adoptarea legii de încurajare a industriei în 1887, se ajunge ca în oraș să ființeze în 1893 115 întreprinderi care beneficiau de prevederile acestei legi. Banca Națională este înființată în 1880 și în oraș se va dezvolta o rețea de instituții bancare.

Între 1880 și 1883 s-a rezolvat problema regularizării cursului Dâmboviței, procedându-se la rectificarea cursului și la adâncirea albiei, ca și la construirea unor poduri moderne. De asemenea, s-au deschis marile bulevarde din centru reorientate vest-est și nord-sud. Construindu-se uzinele electrice de la Grozăvești și apoi de șa Filaret a putut fi extins iluminatul modern, electric, iar în 1894 tramvaiul electric pe linia Obor-Cotroceni. În 1890, a apărut telefonul.

București. podul peste Dâmbovița, 1886

București. podul peste Dâmbovița, 1886.

O serie de edificii publice au fost ridicate în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și la începutul veacului următor – amintim dintre ele: Ministerul de Finanțe (astăzi Muzeul Colecțiilor), Banca Națională a României, Palatul Justiției, Monitorul Oficial (astăzi Arhivele Statului), Ministerul Instrucțiunii Publice, Palatul Poștelor (astăzi Muzeul de Istorie Națională), Facultatea de Medicină, Muzeul de Istorie Naturală, Institutul geologic, Palatul Casei de economii și consemnațiuni, Ministerul Agriculturii, Ministerul Lucrărilor Publice (astăzi Primăria Generală a Capitalei). Edificiilor publice li s-au adăugat clădiri private. Amintim, printre altele: Palatul Cantacuzino, casa Crețulescu de pe Știrbei Vodă, casa Assan din Piața Alexandru Lahovari, casa Monteoru de pe Calea Victoriei.

În ansamblu, toate aceste construcții, adăugate celor existente de mai înainte, au contribuit ca orașul să dobândească aspectul de Mic Paris, denumire dată mai întâi de vizitatori străini. Denumirea se referea mai ales la partea centrală a orașului, înzestrată edilitar, cu edificii și construcții comparabile cu cele ale unor mari orașe apusene, beneficiind și de o rețea de magazine comparabile  celor pariziene prin mărfurile pe care le desfăceau, dar ea avea în vedere și modul de viață al protipendadei bucureștene. Dacă mai avem în vedere și dezvoltarea vieții culturale, în care ființa o viață teatrală de înalt nivel, în orașul unde în 1864 se înființase Universitatea, iar doi ani mai târziu Academia Română, înțelegem și mai bine că denumirea își avea justificarea.

Oricum, între 1821 și sfârșitul veacului al XIX-lea procesul de modernizare a orașului, dar și cel de creștere – în 1831 circa 70 000 de locuitori, inclusiv flotanții, în 1859-1860 121 754 de locuitori (45% din populația urbană a acelei vremi din Țara Românească), iar 1903 289 184 locuitori – a fost aproape uimitor. Orașul s-a transformat, s-a îmbogățit și mai ales s-a modernizat, în limitele epocii respective. Veacul al XX-lea avea să-i rezerve noi etape de creștere spectaculoasă și de dezvoltare, mai ales după ce avea să devină capitala unei Românii cu hotare desăvârșite.

„Modernizarea Bucureștilor în secolul al XIX-lea”, Dan Berindei, „București, Materiale de Istorie și Muzeografie vol. XXIV”, pag. 9, editat de Muzeul Municipiului București, 2010.

Note:

1. Scrisoarea lui Chesarie Daponte către C. Dudescu („Biserica Ortodoxă Română”, XVIII [1894-1895], p. 858).

2. A. V. Urechia, Istoria românilor, București, vol. VIII, p. 681.

3. Ibidem, vol. X A, p. 716.

4. Nestor Urechia, Primele pavele de piatră în București, în „Propilee literare”, II (1927), p. 23-24.

5. Apud C. Moisil, Bucureștii vechi. Schiță istorică și urbanistică, București, 1932, p. 37.

6. Dan Berindei, Orașul București reședință și capitală a Țării Românești (1459-1862) București, 1963, p. 243.

7. Ibidem, p. 244.

8. Ibidem, p. 236.

9. Ibidem, p. 237.

10. Ibidem.

11. Victor Papacostea, Un observator prusian în Țările Române acum un veac, București, 1942, p. 71-72.

12. Dan Berindei, op. cit., p. 240.

13. „Anale Statistice”, 1860, p. 124-125, 128-129.

14. Ibidem, p. 124-125.

15. Dan Berindei, op. cit., p. 253.

16. Ibidem, p. 255-256.

17. Ibidem, p 256.