viktor orban, tusnad

Patrick Matiș - Viktor Orban anunță la Tușnad o nouă ordine mondială multipolară

Am studiat și noi fragmentele cele mai importante din discursul lui Viktor Orban de la Tușnad, de pe 28 iulie 2022, cu ocazia universității de vară a tineretului unguresc Tusvanyos, și am dori să facem câteva comentarii în acest sens.

Am lăsat să treacă ceva timp de la acel eveniment ca să putem să cercetăm chestiunea și să reflectăm asupra informațiilor. A trebuit să facem niște săpături și să adunăm ceea ce am urmărit chiar și dintre cele mai recente evenimente. Le vom expune pe scurt aici.

Să o luăm cronologic. Sfârșitul plandemiei, în data de 24 februarie 2022 (chiar de Dragobete, o oarecare sărbătoare ritualică de la noi, care anunță Primăvara Iubirii, care nu mai contează pentru omul modern de azi), Rusia atacă Ucraina, după o lungă „răbdare” de care a dat dovadă fostul (oare?) Mare Urss. Nici până în ziua de astăzi Rusia nu a declarat război Ucrainei. Urmăriți seria noastră de interviuri luate d-lui profesor istoric Corvin Lupu.

9 martie 2022, ora zero, adică 12 noaptea, s-a încetat așa-numita Stare de Alertă în România, ilegală și neconstituțională, s-au ridicat restricțiile atât în spațiile deschise cât și în spațiile închise, „masca”, denumită de unii și alții „scutec de bărbie”, „botniță” etc., nu mai era obligatoriu de purtat nicăieri și rămânea doar ca „recomandare”. Practic s-a încetat plandemia la noi. Interesant este că s-a incheiat după 8 martie, ziua femeii și a mamei. Ținem să sugerăm faptul că aceste date par ritualice, cumva… în fine.

26-28 iunie 2022, are loc Summit-ul G7, la două zile după data de 24 iunie, de Sânziene la noi, în Castelul Elmau din Landul Bavaria, Germania. Scopul era să îl oprească pe demonizatul de către mass-media mainstream Vladimir Putin să își continue acțiunile beligerante asupra Ucrainei, țară în care s-au pompat foarte multe zeci de miliarde de euro de către statul profund de peste ocean. Sancțiunile economice impuse asupra Rusiei duc la eșecuri care s-au dovedit devastatoare în țările dependente, spre exemplu, de gazul rusesc.

Mergem mai departe și ne regăsim la Davos, la așa-numitul Forum Economic Mondial, în care îi vedem pe cei doi mari corifei ai mondializării, și anume Gyorgy Schwartz (alias George Soros), speculant financiar pe Wall Street, cel care în anii ’90 era să falimenteze două țări speculând asupra monedelor lor, și Henry Kissinger, fost secretar pentru Securitate Naţională la Casa Albă şi fost secretar de stat al SUA, adept al eugenismului și al reducerii demografice, adică a populației globului la vreo 500 de milioane cel mult, care l-a avut ca discipol pe nimeni altul decât Klaus Schwab, actualul președinte al Forumului de la Davos.

henry kissinger, klaus schwab

Henry Kissinger și Klaus Schwab în 1980 la Davos.

Amândoi și-au ținut discursul. Schwartz a punctat asupra societății deschise care este Uniunea Europeană cu toate „valorile” pe care le propovăduiește și despre „societatea închisă” care este Federația Rusă, clar și vizibil împotriva lui Putin, pe care-l detestă de multe zeci de ani. A propovăduit în continuare noua ordine mondială unipolară, probabil de tip chinezesc pe care îl adoră pentru rigiditatea și fermitatea sa.

La antipozi, Henry Kissinger, de mulți ani un mare confident al lui Vladimir Putin, a avut un discurs diferit susținând pacea în Heartland, spunând că Ucraina ar trebui să cedeze teritorii Rusiei și să încheie pacea cât de curând posibil. A ținut să menționeze printre altele că trebuie să ne întoarcem la „status quo ante”, sugerând noua ordine mondială multipolară, în care vor coexista mai mulți poli de putere geopolitică în lume. Discurs de altfel foarte interesant și vom vedea în continuare de ce. Acest status quo ante, considerăm noi, că se referea la perioada interbelică, în care găsim în Europa multiple dictaturi de multe feluri, ba de stânga, ba de dreapta, fascistă, nazistă (adică național-socialistă), bolșevică, apoi sovietică etc.

Cei doi nonagenari au avut un discurs politic foarte diferit. Dar, ce legătură are cu discursul lui Viktor Orban la Tușnad? Vom vedea în continuare legăturile pe care le-am găsit.

În primul rând vrem să atragem atenția că premierul Ungariei a venit în România ca la el acasă, având totuși o vizită oficială, dar neîntâlnindu-se cu omologul său român și cu oficialii săi etc. Mai mult, au fost câteva mici incidente, unul dintre ele fiind când un domn la un moment dat a afișat din mulțime un banner făcut de el pe care scria „Transilvania Pământ Românesc!”. Foarte interesant, nu-i așa?! A sfidat total faptul că se află în vizită într-o altă țară decât a lui, venind ca un turist, cum am merge noi, de exemplu, la Budapesta. Acestea sunt lucruri față de care merită să reflectați.

Discursul său a fost într-adevăr un discurs istoric așa cum a spus-o și Ion Cristoiu, în care vorbea despre eșecurile politico-economice etc. ale marilor puteri occidentale, vădit adeptele unipolarității și ale așa-zisei „societăți deschise” de tip neo-marxist, în speță UE, NATO & Co., mai ales în contextul plandemiei care a arătat gradul de spălare pe creier și supușenie a maselor față de „autoritățile” abuzive. S-au dat tunuri, nu uitați, s-au comis crime care au fost mușamalizate, s-a pus batista pe țambal și s-a băgat sub preș ceea ce trebuia să fie la vedere ca să vedem adevărul gol-goluț.

Uită Viktor Orban că Tratatul de la Trianon este o decizie internațională acordată de facto atât României cât și altor state în 1920 prin care se confirmă Ungaria ca și stat independent și de sine stătător dar și România Mare unită la 1 decembrie 1918. Mai mult, astăzi este 4 august și celebrăm 103 ani (4 august 1919) de la salvarea Ungariei de bolșevicii genocidari ai lui Bela Kun de către armata română. Ar trebui să ne mulțumească și să ne respecte că vizitează oficial România, o altă țară decât Ungaria! Ar trebui să respecte protocoalele de vizită oficială și nu să vină în România, la fel ca și președinta lor, ca un simplu turist!

Spicuim în continuare următorul citat al premierului ungar:

„De când ne-am întâlnit ultima oară, lumea s-a schimbat foarte mult. În 2019 am fost participanţii unei tabere deosebit de optimiste şi încrezătoare, însă deceniul care s-a deschis în faţa noastră, după cum se vede bine, va fi deceniul pericolelor, războiului şi nesiguranţei. (…)

Deci, am intrat în epoca pericolelor, iar acum se fisurează aceşti piloni ai civilizaţiei occidentale pe care îi credeam indistructibili. Voi aminti aici trei asemenea zdruncinări. Anterior am crezut că trăim într-un scut protector al ştiinţei, dar a venit COVID-ul. Am crezut că în Europa nu mai poate fi război, dar acum avem război în vecinătatea Ungariei. Am crezut că războiul rece nu se mai întoarce, dar foarte mulţi lideri ai lumii acţionează în direcţia organizării vieţii noastre într-un bloc. Acestea sunt evoluţii pe care în 2019 nu le-am amintit deloc, acestea ne învaţă să fim mai modeşti, deoarece posbilităţile noastre de previziune sunt serios limitate. Acest lucru este valabil şi pentru cei care vorbesc despre viitor. În 2019 nu am vorbit nici despre pandemie, nici despre războiul din Europa, nici despre o victorie de două treimi, nici despre reîntoarcerea la putere a stângii în Germania şi nici despre faptul că îi vom învinge pe englezi acasă la 0-4 (la fotbal). Deci, dacă cercetez viitorul, cel mai important lucru este modestia şi supunerea. Nu poţi să iei pâinea de la gura Domnului.”

Vrea să sugereze căderea totală a puterilor occidentale tocmai datorită acestor planuri puse în aplicare, acestor probleme-reacții-soluții, a se citi crize, impuse în lume doar-doar vor reconfigura globul pământesc după bunul plac și își împart între ei ciolanele.

Desigur că i-a stârnit pe mulți europeniști și occidentaliști care cred cu tărie în puterea de mântuire a democratismului din vest, ateizat și neo-marxistizat total. Și ai noștri au avut reacții de acolo de unde sunt, ca sunt prea grași și prea lenți să se miște la fața locului ca să-l omologheze sau să-l însoțească în vreun fel pe vizitator. Sau probabil că nici nu trebuia că noi nu mai contăm..

A mai făcut niște afirmații foarte curioase despre faptul că ei ungurii nu doresc să fie o rasă mixtă, nu vor să se amestece cu alte populații, stârnind o sumedenie de interpretări. Unii au spus că se referea la cultura ungurească, și nu la rasa biologică, alții au ținut să sublinieze clar rasa biologică, etichetându-l ca fiind rasist, ba chiar analizându-i trecutul și dezvăluind legătura cu eugenismul (ingineria genetică) practicat în Ungaria anilor 1916-1920. Am cita următoarele:

„Istoricul Marius Turda, profesor la universitatea Oxford Brookes, care a scris prima carte din lume despre mişcarea eugenistă maghiară de la începutul secolului al XX-lea, analizează şi explică pentru ‘Adevărul’ discursul lui Viktor Orban de la Tuşnad. El vorbeşte despre ‘nuanţele rasiste’ ale afirmaţiilor premierului maghiar, dar şi despre rasismul UDMR şi al AUR.

Pentru a putea contracara discursul lui Viktor Orban de la Tuşnad, ‘trebuie să-l înţelegi mai întâi, să fii familiar cu sursele lui intelectuale şi abia după aceea poţi să îi dai o «replică»’, susţine, într-un interviu pentru ‘Adevărul’ profesorul de istorie la universitatea Oxford Brookes, Marius Turda.

El este cel care a scris prima carte din lume despre mişcarea eugenică maghiară de la începutului secolului al XX-lea. ‘«Războiul sfânt» al rasei: Eugenia şi protecţia naţiunii în Ungaria, 1900-1919’.

Deşi la începutul secolului al XX-lea, eugenia era un curent de idei influent printre intelectualii şi politicienii din întreaga Europă, după Al Doilea Război Mondial acesta a fost asociat cu nazismul şi rasismul.

Prin definiţie, eugenia este o disciplină care studiază aplicarea practică a biologiei eredităţii în ameliorarea genetică a individului; ansamblul metodelor care stau la baza acestei discipline.”

Iată legătura pe care am descoperit-o cu discursul lui Kissinger și trecutul său eugenist, legăturile cu Putin, strânse de altfel cu Ungaria lui Orban, vizita în Transilvania, nu în România, după felul în care s-a realizat așa cum am spus mai sus și cu trecutul eugenist al întregului ansamblu de factori geopolitici incluzând și forumul de la Davos. Așa cum spuneam, este vorba de status quo ante din perioada interbelică, nemenționându-se faptul ca și suveraniștii, patrioții naționaliști au vreun loc sub soare.

„Eugeniştii maghiari se străduiau să salveze naţiunea pentru a-i asigura un viitor rasial sănătos şi luminos. Pledoaria lor pentru un stat naţional maghiar s-a tradus printr-o căutare a comunităţii organice, rasiale, complet integrate în spaţiul ei bio-geografic”, explică Turda în carte.

Acuma.. în prima fază am putea spune că Orban s-a referit la neamestecarea cu imigranții de pe celelalte continente susținând integritatea națională a Ungariei și poporului său, ceea ce considerăm că este un act de patriotism. În fond și la urma urmei, politicile UE cu privire la primirea cotelor de imigranți în țările membre, inspirate din Idealismul Practic al lui Kalergi, produc niște breșe în siguranța națională deosebit de periculoase, pe care nici ai noștri ca brazii nu sunt în stare să le oprească, având în vedere faptul că sunt oricum la butoane din afară.. Aici am putea înțelege. Nici o țară nu dorește să primească cu brațe deschise pe oricine, mai ales că au crescut criminalitatea în țările primitoare.

Însă, modul în care și-a realizat vizita, discursul pe care l-a ținut aici și contextul geopolitic trădează altceva. Practic, România a fost sfidată în cadrul acestei întâlniri într-un mod subversiv astfel încât mulți ochi neantrenați să nu vadă, ca și când o astfel de întâlnire este normală și obișnuită printre demnitarii din țări învecinate. Așa ceva nu s-a mai întamplat niciodată, ca doi demnitari să vină pe rând în felul acesta în România, și anume în Transilvania, referindu-ne la președinta Ungariei Katalin Novak și desigur premierul Viktor Orban.

UDMR-ul, prin președintele lor Kelemen Hunor a avut o reacție interesantă care se poate considera ca și justificare la cele afirmate în discurs de către Orban, conform HotNews. Să vedem:

„Liderul UDMR a afirmat că-l cunoaşte foarte bine pe premierul maghiar, a discutat cu el în repetate rânduri, şi nu are nicio urmă de rasism în el, iar faptul că vrea pace nu-l face să fie ‘un putinist’.”

Această afirmație vine în contrapartida celor spuse de către europeniști care imediat l-au taxat pe cuvinte cheie pe Orban.

Ceea ce putem noi să spunem în continuare ca și concluzie este că discursul său lasă mult loc de interpretare, dar are o valoare istorică pentru că vine și anunță un punct de cotitură pe șinele pe care merge trenul umanității astăzi, și anume cel al deciziei finale: unipolaritate sau multipolaritate?! Avem de ales între o lume unipolară propovăduită și pusă deja în practică de către neo-marxiștii de extremă stânga și o lume multipolară în care se poate să mai avem o șansă ca și putere în lume. Observați că vorbim de noi.. care noi? Oamenii în general, sau românii în particular?

Oamenilor în general li s-a dat un peisaj respectabil în care să trăiască, cel al mai multor centre de putere și a posibilității afirmării propriilor voci în lume. Dar atenție! Nu înseamnă și reușita. Suveraniștilor, sau cum vor ei să se numească, li se da ocazia să își construiască propria lor lume și să se afirme cu fermitate ca și putere politică notabilă. Poate e prea mult ceea ce spunem, dar este o portiță care se deschide. Este un tren în care trebuie să urcăm.

Dacă este vorba de noi românii, trebuie ținut cont că suntem foarte întârziați la gara unde acest tren a venit deja. Practic, noi acum nu avem în funcții oameni de caracter care să ne reprezinte și s-a văzut în ceea ce am dezvăluit. Așa cum suntem acum pierdem sigur trenul.

Legătura trebuie să se facă de jos în sus astfel încât susul politic să facă jocțiunea cu josul societății civice în așa fel încât să se creeze acea unitate națională pe care ne-o dorim. Acuma, poate e prea abstract ce spunem! Să reformulăm! Avem nevoie ca cei care nu mai votează să știe că au cu cine și să-și exprime votul pe cei care sunt în strigare că vor candida. Sunt câteva grupări patriotice care vor candida în politic și care sunt profesioniștii care au conștientizat că dacă nu se implică, vom dispărea. Oamenii, votanții avem nevoie să ne punem ștampila pe ei în buletinele de vot în număr cât mai mare, ca să nu se poată frauda. Astfel se va face joncțiunea.

Tare mă tem că vom pierde acest tren pentru că încă e multă confuzie și dezbinare atât printre patrioții care vor să se implice politic, cât și, dar mai ales, printre marea masă a românilor și încă nu se acționează cu entuziasm și fervoare, așa cum trebuie.

Astfel că, noua ordine mondială multipolară ori ne va prinde dezmembrați și distruși, și mădularele noastre confiscate de către străini, ca și neam și țară, ori ne va prinde uniți într-o singura voce: SUNTEM ȘI NOI PE AICI! Așa că.. să reflectăm, dragi români! Nu ne mai rămâne mult timp…

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Am consemnat,

al vostru devotat, Patrick Matiș

vasile astarastoae, pandemie, conspiratie

Vasile Astărăstoae - Bioetica într-o societate orfană de Dumnezeu (partea întâi)

La sfârșitul secolului al XIX-lea, filozoful Friedrich Nietzsche (1844-1900), în Die fröhliche Wissenschaft, a făcut un anunț: Dumnezeu este mort („Gott ist tot”) – exprimând ideea că Iluminismul a „ucis” posibilitatea credinței în Dumnezeu sau în orice zeu care a fost venerat vreodată. Cu alte cuvinte suntem orfani.

Friedrich Nietzsche

Friedrich Nietzsche

Pe măsură ce societatea este bântuită de tot felul de crize, iar cultura occidentală pătrunde din ce în ce mai adânc fie în ceea ce istoricul Christopher Henry Dawson (1889 – 1970) numea „creștinătate secularizată”, fie în secularism „progresist”, domeniul interdisciplinar, care din 1970 poartă numele de bioetică, poate fi înțeles doar ca un microcosmos al întregului. De aici întrebarea: ce fel de bioetică este acceptabilă într-o lume orfană de Dumnezeu?

1.Context cultural-istoric

Cunoașterea este întotdeauna încorporată în anumite perspective condiționate din punct de vedere cultural și istoric. 

H. Tristam Engelhardt Jr.

H. Tristam Engelhardt Jr.

În ultima sa carte, After God: Morality & Bioethics in a Secular Age/ După Dumnezeu: morală și bioetică într-o epocă seculară (2017), scrisă pe patul de spital, în timp ce urma un tratament pentru cancer, H. Tristam Engelhardt Jr. (1941-2018) a arătat implicațiile morale și epistemice ale trăirii într-o cultură, care a ajuns să-L respingă pe Dumnezeu. Este o lucrare profetică, strălucitoare și serioasă, scrisă știind că timpul îi era limitat. Engelhart ne atrage atenția asupra unei realități de necontestat – hipersecularizarea societății și consecințele acesteia.

Trebuie să acceptăm, vrem, nu vrem, că, până în secolul al XVIII-lea, întreaga istorie a civilizației europene s-a desfășurat sub semnul credinței creștine. Odată cu apariția Iluminismului are loc o schimbare semnificativă ale cărei urmări le simțim și în prezent.

Filozofii iluminiști nu constituiau un grup omogen în ceea ce privește credința: unii, precum Diderot, pun la îndoială existența lui Dumnezeu și se declară atei, alții, ca Voltaire, se proclamă deiști, dar anticlericali – refuzând riturile și dogmele religiei, și, în fine, cei precum Jean Jacques Rousseau, pentru care religia era esențială. Ce-i aduna la un loc erau ideologia și scopurile comune.

Jean Jacques Rousseau

Jean Jacques Rousseau

Filosofia Iluminismului afirmă primatul rațiunii asupra credinței. Creștinismul este redus la principiile sale etice. Scopul Iluminismului este de a lupta împotriva „superstițiilor” legate de practicile religioase și de aceea a fost atacată și ridiculizată Biserica Creștină. Această secularizare a gândirii constituie începutul decreștinarii Europei vestice.

Revoluția Franceză din 1789 a preluat ideile iluminiștilor, transformând anticlericismul violent în anticreștinism. Biserica Creștină a fost interzisă (la fel și alte religii), iar creștinismul a fost înlocuit cu o nouă religie de stat – Cultul „Rațiunii” cu „Temple ale Rațiunii”. În această perioadă, mii de credincioși au fost ghilotinați, toate mănăstirile au fost distruse, 30.000 de preoți au fost executați sau exilați. În secolul XX, bolșevicii, în Rusia, au făcut din ateism „religie de stat”. În scurta perioadă în care a existat cea de-a Doua Republică Spaniolă (1931 – 1936), precum și în timpul Războiului civil spaniol (1936-1939), Biserica a fost una dintre principalele ținte ale propagandei republicane. „Extazul” republican din primele luni ale conflictului a produs cea mai mare parte din pagubele Bisericii înregistrate de-a lungul războiului. S-a estimat că mii de preoţi, călugări, maici şi alți slujbași ai Bisericii şi-au pierdut viaţa în urma execuțiilor republicane, iar acțiunile de incendiere a lăcașurilor de cult și de profanare a cimitirelor au distrus aproape în totalitate posesiunile bisericii din teritoriile controlate de republicani. Numărul victimelor „Terorii Roşii” din Spania este estimat a fi între 38.000 şi 72.000.

Filosofia iluminismului din secolul al XVIII-lea modelase scepticismul și batjocorirea credinței creștine și dorea să-i facă pe oameni să creadă în dihotomia dintre credință și rațiune. Chiar dacă sentimentul religios a început să se trezească la începutul secolului al XIX-lea, el era încă zdrobit de sofismele secolului precedent. 

Peste Ocean, Statele Unite ale Americii au fost timp de un secol mai puțin influențate de iluminismul anticreștin. Aceasta deoarece Părinții Fondatori erau profund religioși. În anii ’30 ai secolului XX, din cauza persecuțiilor, intelectualii europeni (mulți fiind atei, agnostici, anticreștini, afiliați curentelor de stânga etc.) și-au găsit adapost în universitățile americane unde au putut să-și propage ideile. În decurs de șase decenii universitățile mari americane s-au transformat în bastioane ale ideologiei de stânga și instrumente ale decreștinizării. Tot felul de „progresisme” elaborate în aceste creuzete s-au răspândit (prin intermediul politicenilor, a unor mișcări civice și a mass-mediei) în societatea americană și, apoi, au fost exportate în Europa. Nu fără a exista o rezistență din partea majorității oamenilor religioși.

În anumite privințe definitorii, impactul iluminismului din secolul al XVIII-lea a fost resimțit în mod unic în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, având efecte bune și rele. Alungarea din mediul academic și ștergerea discursului religios din dezbatera publică însoțite de fragmentarea constantă a profesiilor sub presiunile reducționiste ale forțelor economice și ale altor forțe sociale, arată acest impact întârziat care a diminuat radical posibilitatea exprimării unei viziuni creștine în cultura occidentală. Dacă religia este îndepărtată din metafora dezbaterilor publice, atunci pierde orice oportunitate de a modela instituțiile publice și implicit pe cele ale culturii.

În această dorință de a exclude discursul religios din „piața publică” și de a-l anula pe Dumnezeu, toate mijloacele au fost utilizate inclusiv știința.

Studiu de caz – Neuroteologia

Ludwig Andreas von Feuerbach

Ludwig Andreas von Feuerbach

Filozoful Ludwig Andreas von Feuerbach (1804 – 1872), susținator al ateismului și materialismul antropologic, în cartea sa, Das Wesen des Christentums (Esența creștinismului), publicată în 1841, afirma că omul l-a creat pe Dumnezeu. Dumnezeu nu este nimic altceva decât om: el este, ca să spunem așa, proiecția exterioară a naturii interioare a omului. Această proiecție este numită himeră de Feuerbach. Afirmația centrală a lui Feuerbach, în Esența creștinismului, este că religia constituie o formă alienată a conștiinței de sine umană în măsura în care implică relația ființelor umane cu propria lor esență, ca și cum ar fi cu o ființă distinctă de ei înșiși.

In anii noștri, o nouă ramură a neuroștiințelor – neuroteologia – încearcă să susțină cu „probe științifice” același lucru. Susținătorii neuroteologiei (dintre care amintim pe Michael Persinger, Andrew B. Newberg, David Biello, Chris A. Gajilan, Matthew Alper, Jeff Anderson, Michael Ferguson, Jared Nielsen Jace King, Li Dai, Danielle Giangrasso, Rachel Holman, Julie Korenberg, James Giordano) spun că există o bază neurologică și evolutivă pentru experiențele subiective clasificate în mod tradițional ca spirituale sau religioase. Ei încearcă să explice experiența și comportamentul religios în termeni neuroștiințifici.

Aldous Huxley

Aldous Huxley

Termenul de neuroteologie a fost folosit pentru prima dată de scriitorul și filozoful mistic Aldous Huxley (1894-1963) în romanul utopic Island (1962) – o reluare peste ani și într-un alt context a înfricoșătoarei distopii Brave New World (1932). Huxley l-a folosit într-un context filosofic.

Termenul a fost preluat de Laurence O. McKinney în cartea „Neurotheology: Virtual Religion in the 21st Century”(1994). Potrivit lui McKinney, dezvoltarea pre-frontală, la oameni, creează o iluzie a timpului cronologic ca parte fundamentală a cunoașterii normale a adulților după vârsta de trei ani. Incapacitatea creierului adult de a recupera imaginile anterioare experimentate de un creier infantil creează întrebări precum „de unde am venit” și „unde se duce totul”, despre care McKinney sugerează că a dus la crearea diferitelor forme și explicații religioase.

Există un interes considerabil pentru neuroteologie la nivel mondial. O căutare în decembrie 2021 în Thompson ISI arată 86 de articole, iar în Google Scholar, peste 152 pagini de referințe, atât de cărți, cât și de articole științifice.

În esență, adepții neuroteologiei, utilizând mai ales tehnologiile de imagistică a creierului, sugerează următoarele:

contemplarea spirituală intens concentrată declanșează o alterare a activității creierului care ne conduce la perceperea experiențelor religioase transcendente ca realitate solidă, tangibilă;

exista o baza neurobiologică a sistemului de credințe uman în care sunt implicate rețele cerebrale bine caracterizate; zonele esențiale ale creierului pentru această funcție se află în partea frontală a creierului, iar sentimentele spirituale au fost asociate cu cortexul prefrontal medial, care este o regiune complexă, activată de sarcini care implică evaluare, judecată și raționament moral; sentimentele spirituale au activat și regiuni ale creierului asociate cu atenția concentrată;

sentimentele spirituale puternice au fost asociate reproductibil cu activarea în nucleul accumbens, o regiune esențială a creierului pentru procesarea recompensei;

explicațiile supranaturale pot fi întărite de rețele neuronale antice din punct de vedere evolutiv, care codifică recompense și pedepse; într-o lume încărcată de pericole, o teorie coerentă a lumii, care presupunea existența unei ființe sau a unor ființe supranaturale ar avea valoare de supraviețuire la nivel individual;

– implicarea în practici religioase poate crește durata de viață și crește rezistența față de boli, rugăciunea crește bunăstarea fizică și psihică a unei persoane prin activitate neuro-endocrină (nu prin intervenție divină);

– implicarea în practici spirituale crește nivelul de serotonină, care este neurotransmițătorul „fericirii” și de endorfine; se sugerează că experiența religioasă activează aceleași circuite ale creierului ca sexul și drogurile; vă aduceți aminte de lozinca marxistă: Religia, opiu pentru popor?

Rezultatele cercetării neuroteologice trebuie privite și interpretate cu precauție.

Interpretate tendețios de curentul progresist – scientist și de presa avidă de senzațional se induce în opinia publică ideeareligia este o creație constructivă a creierului, iar Dumnezeu o iluzie, o halucinație, o percepție fără obiect (care poate fi creată artificial prin stimularea anumitor regiuni ale creierului) sau cum spune întemeietorul curentului The new atheism, Richard Dawkins: „Religia este, în primul rând, o greșeală patologică făcută de creier”.

Una dintre problemele majore cu care se confruntă neuroteologia, este problema capacității de a determina starea subiectivă a subiectului. La urma urmei, nu se poate ști niciodată exact ce gândește un subiect de cercetare în momentul exact al imagisticii. Când se iau în considerare stările spirituale, abilitatea de a măsura astfel de stări empiric, fără a le perturba, este aproape imposibilă.

Andrew Newberg

Andrew Newberg

Apoi, toate cercetările au examinat influența practicilor religioase asupra creierului și nu a creierului asupra acestora. A extrapola rezultatele în domeniul teologic, nu este numai un materialism vulgar, dar și neștiințific. Cercetările arată, de fapt, că arhitectura creierului uman este astfel construită încât face posibil accesul la expierența spirituală. Așa cum declara Andrew Newberg în 2019 „Religia satisface nevoile pentru care creierul nostru este creat a le avea. Aș susține că până când creierul nostru nu va suferi o schimbare fundamentală, religia și spiritualitatea vor fi cu noi pentru mult, mult timp.”

In 2014, Tristam Engelhardt scria că evaluările unui număr dintre cei mai proeminenți și venerați intelectuali creștini din ultima jumătate de secol, cum ar fi papii Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea arată o decreștinare a lumii. Ioan Paul al II-lea a recunoscut decreștinarea radicală a Occidentului, o „decreștinare, care atinge foarte multe popoare și comunități întregi cândva bogate în credință și viață creștină, [și care] implică nu numai pierderea credinței sau a oricărui eveniment religios care devine irelevant pentru viața de zi cu zi, dar, de asemenea, și în mod necesar, un declin sau o întunecare a simțului moral” (Ioan Paul al II-lea, 1993). Dar spune Engelhardt „nici Ioan Paul al II-lea, nici Benedict al XVI-lea nu au apreciat în mod adecvat că ceea ce s-a întâmplat a fost, cel puțin parțial, un rezultat al încercării romano-catolicismului post-Vatican II de a vorbi și gândi într-un idiom laic sau filosofic deschis tuturor. Printre altele, această concentrare asupra filosofiei a ridicat întrebarea de ce ar trebui să se acorde atenție argumentelor teologilor, care au scris ca filosofi morali, când aceleași argumente filozofice erau adesea (de obicei) făcute mai clare și mai bine de către filozofi laici”. De aceea, deși diagnosticul a fost corect, terapia recomandată a fost la fel de greșită. „Atât Ioan Paul al II-lea, cât și cardinalul Josef Ratzinger au cerut ajutor nu spre Ierusalim, ci spre Atena. Ei au reafirmat credința în rațiune care a condus dialectica credinței, rațiune care a contribuit la modelarea creștinismului occidental. Ioan Paul al II-lea a văzut că remediul pentru decreștinizarea Occidentului se află într-o filozofie mai bună”. Altfel spus, apelul lor s-a adresat filozofilor și profesorilor de filozofie pentru recuperarea adevărului metafizic, dezvoltând o etică rațională (care să apropie etica seculară de etica religioasă) și nu către teologi pentru a explica adevărurile credinței (H. T. Engelhardt, The Recent History of Christian Bioethics Critically Reassessed, Christian Bioethics 20 (2):146-167 -2014).

Alungarea religiei din societate a afectat însăși știința. Accentul s-a mutat de la adevărul științific la evaluări încorporate politic cu privire la utilitatea socială, inclusiv cât de bine astfel de judecăți presupus „științifice” corelează cu viziuni deosebite asupra lumii favorizate în prezent. Aceasta îl face pe Mark Cherry să afirme „Nietzsche a avut dreptate: cultura dominantă a Occidentului caută să fie pe deplin după Dumnezeu. Un lucru este însă să apreciezi că pentru cultura seculară, Dumnezeu este mort, alta este să ne dăm seama că moralitatea seculară, ca urmare, nu are niciun fundament final sau punct final de focalizare morală pentru a fundamenta judecățile etice”. Unul dintre exemplele prezentate de Mark Cherry merită reținut „analiza morală și explorarea științifică se îndepărtează în mod obișnuit de considerentele adevărului în sine, în sensul corespondenței unei propoziții cu natura profundă a realității, față de considerentele mai mult sau mai puțin utile. În plus, astfel de considerații sunt întotdeauna plasate în anumite contexte sociale, politice și culturale. Aici s-ar putea lua în considerare, de exemplu, modalitățile în care a devenit aproape imposibil din punct de vedere politic pentru oamenii de știință să studieze implicațiile disforiei de gen sau ale regretelor față de operația transgender. Universitatea Brown, de exemplu, a scos recent un articol de pe site-ul său web, care raportează un studiu al unui membru al propriei facultăți cu privire la „disforia de gen”. În loc să susțină căutarea științifică atentă a adevărului, universitatea a decis să se conformeze presiunilor din partea activiștilor „transgender” conform cărora cercetarea este „transgenderfobă” (Mark J.Cherry, Bioethics without God: The Transformation of Medicine within a Fully Secular Culture, Christian bioethics: Non-Ecumenical Studies in Medical Morality, Volume 25, Issue 1, April 2019).

Exista însă și un revers.

A fost suficient ca în societatea orfană de Dumnezeu, în universul biotic să-și facă simțită prezența în 2020, un nou membru (microscopic) pentru ca viața să se schimbe fundamental. De la senzația că omul a devenit stăpân al gândirii și al naturii, de la confortul individual și imaginea de maximă securitate (induse de progresul științific și de tehnologiile moderne) a trecut brusc la sentimente de neputință și frică irațională. Atunci când s-a aflat în fața unui nou dușman pentru care nu era pregătit omul contemporan, lipsit de credință, a ales să fugă și să se izoleze social. Aceasta deoarece omul contemporan a ales să înlocuiască spiritualitatea și sacralitatea vieții cu un idol nou: știința. În momentul în care a constat că idolul este fals, omul s-a simțit dezarmat și vulnerabil (mai ales cel fără o viață religioasă). Speriați, oamenii par să se fi resemnat și cu noile intruziuni ale autorităților în viața lor și, uneori, chiar acceptă cu bucurie limitarea drepturilor. Filozoful Peter Sloterdijk găsește explicația acestui derapaj în fragilitatea nevrotică a omului contemporan, care duce la o adevărată psihopatologie determinată de frică. Cu mii de ani în urmă, înţeleptul Solomon scria „Pentru toți cei vii este o speranță” (Eclesiastul, 9:4). Omul credincios are aceasta speranță. Omul lipsit de credință, care L-a ucis pe Dumnezeu, vrea să fie zeu în loc să fie om. Și-a pierdut speranța.

(Va urma)

P.S.1 Afirmația completă a lui Nietzsche: Dumnezeu este mort. Dumnezeu rămâne mort. Și l-am ucis. Cum ne vom mângâia pe noi înșine, ucigașii tuturor ucigașilor? Ce a fost cel mai sfânt și mai puternic dintre tot ce a deținut lumea până acum a murit sub cuțitele noastre: cine va șterge acest sânge de pe noi? Ce apă avem pentru a ne curăța? Ce sărbători ale ispășirii, ce jocuri sacre trebuie să inventăm? Nu este măreția acestei fapte prea mare pentru noi? Nu trebuie să devenim noi înșine zei pur și simplu pentru a părea demni de asta?

P.S.2 „Creștinismul secularizat” a pătruns și în România. Este suficient să le vezi pe „amazoanele creștineGabriela Firea și Alina Gorghiu în fruntea celor care luptă pentru dreptul la avort (pe care de altfel nu l-a luat nimeni) sau să citești declarațiile ambigue ale lui Vasile Bănescu și a altor intelectuali declarați creștini, pentru a constata asta. Îmi vine în minte o epigramă atribuită lui Păstorel Teodoreanu – „Ia te uită mangafaua/ Când cu crucea când cu steaua/ Parc-ar fi popa Burducea/ Când cu steaua când cu crucea” – Preotul Burducea a fost ministru în guvernul Petru Groza.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. Vasile Astărăstoae.