dan chitic, panisteria

Dan Chitic - Despre „alesul neaflat și încă neales” și crescătoria de „tirani in-vitro”

Umblă vorba că e aici, că umblă printre noi!

Nu, nu mă refer la Elon Musk, ci la o persoana mult mai importantă pentru noi, ba chiar pentru planetă.

Este acea persoană minunată, Învățată, providențială și binecuvântată care, fiind înzestrată cu atâtea calități și daruri, singură, le știe și le poate pe toate.

Această persoană este Persoana care ni se lasă sa înțelegem ca ne-ar fi fost hărăzită de însuși Domnul sa ne fie Domn și Far călăuzitor, un Salvator al Neamului.

Știu, nenorocirea noastră e că n-avem ochi sa vedem cu toții binecuvântarea pe care am primit-o având aceasta persoana printre noi, n-avem ochi să-l/o vedem pe cel/cea care ne este „mântuitor politic și social”

Păcat.

Dar poate nu avem ochi pentru alesul neștiut și neales încă unanim al acestui ne-am pentru ca el se ascunde dub foarte multe nume și chipuri. Nu voi enumera nici măcar câteva nume ale mulțimii de personaje care și-au depus cv-ul in forul lor interior pentru a juca rolul „providențial” al „singurului salvator” al națiunii căci mi as face și mai mulți dușmani, și nu mai am nevoie, zău!

Fiecare noua apariție in lumina feisbucista, fiecare persoana care spune banalități de bun simț devenite adevăruri subversive și eroisme doar din cauza aberantei lumi in care trăim, cum obține mai mult de 50 de like-uri la o postare, simte brusc nevoia sa își înființeze, pe modelul mai vechilor „unici-salvatori”, un cult personal cu un număr cât mai mare de adepți și admiratori. Și așa se naște „mitul”, „legenda” neștiută decât de prea putini a noului „singur salvator”.

Dar nici măcar asta nu e de condamnat. Sa fie și sa fie Fericiți!

Ceea ce este devine odios in aceasta poveste absurda este ca persoana auto-desemnată ca „unic-salvator”, brusc, odată auto-evaluându-se aptă pentru această postură, devine, singură, deținătoare a întregului și absolutului Adevăr. Doar ea/el, „alesul neaflat si încă neales”.

Restul devin neimportanți, niște prosti, niște “ciuri-buri”, a căror părere nu contează niciodată. Și așa, brusc, posibilul “Providențial Salvator” se transformă intr-un iminent blestem, fiind gata sa se înscrie in lunga lista a tiranilor sociopati trăitori pe plaiurile Carpato-danubiano-pontice care doar ei le știu pe toate pentru toți.

Nu voi insista. Ați înțeles deja. Și știu ca aveți deja nume și figuri ce va vin in minte și pe care insist sa nu le menționați in comentarii.

Nu asta este scopul.

Scopul acestei postări este îndemnul la smerenie pe care-îl fac, iată, odată in plus. Va rog pe toți „aleșii neaflați si încă nealeși”, mulți oameni cu nu putine calități:
fiți modești și smeriți!

Lăsați orgoliile și trufia, căci astea sunt cele care ne-au adus aici, in starea asta, alături alte păcate grele ale nației noastre cum sunt lașitatea, comoditatea și Trădarea.

Lăsați să se audă mai mult gândurile și nevoile poporului de care spuneți că vă pasă atâta și lăsați in surdina cântecele de lauda a propriei persoane, a marilor, ilustrelor și nerepetabilelor voastre calități.

Vă numiți „suveraniști”?

Păi fiți! Și decideți împreună cu cei pe care vreți să îi reprezentați, nu decideți voi pentru ei. Căci altfel, așa cum vreți și voi să faceți, decizii pentru cei mulți, considerați prea proști pentru a-și croi destinele, iau și „șefii” de azi ai Romaniei. Și șefii lor din afara țării.

Toți ne consideră pe noi, ăștia mulți (și din categoria asta faceți și voi acum parte!), prea proști.

Concluzie?

Ascultați și vorbiți cu aproapele!
Iubiți-l, ajutați-l și respectați-l! Și…

Fiți smeriți! Nu va lăudați cu binele pe care îl faceți!

Fiți Smeriți pana la umilință, pana la sacrificiu! Ca Domnul!

Abia atunci…

Abia atunci v-ați putea număra printre proiectele viabile de lideri de care are nevoie țara asta… și nu de tirani in-vitro!

A consemnat pentru dumneavoastră av. Dan Chitic.

mihai eminescu, ziua lui eminescu, romania, societatea, statul, basarabia

Mihai Eminescu - Se poate pune întrebarea...

Se poate pune întrebarea dacă, în împrejurările actuale şi cu grupările existente ale partidelor politice din ţară, va fi sau nu cu putinţă ca guvernul să izbutească pe deplin în realizarea programului său de reforme, dînd ţărei toate îmbunătăţirile pe care timpul şi situaţiunea poporului o reclamă.

E adevărat că, în anul în care a espirat, ţara a trecut prin o criză politică a cărei însemnătate şi ale cărei rezultate probabile nu se pot apreția de pe acum şi imediat, dar pe de altă parte nu se poate tăgădui că acea criză stă într-o strînsă legătură cu soarta politică şi socială a ţării, şi din ea trebuie să răsară soluţiunile normale ale problemelor politice pe cari reforma ni le impune.

E deci cestiunea dacă ne aflăm în adevăr în preziua unor evenimente care să decidă în mod hotărîtor poziţiunea ţării ca stat civilizat şi constituţional, întemeiat pe cerinţele dreptului modern şi ale exigenţelor prezentului, dacă avem încă puterea de-a întări şi îmbunătăţi situaţiunea dinlăuntru prin reforme înţelepte şi măsuri corespunzătoare cu ele, dacă avem voinţa de a continuă, în interesul bine înţeles al ţării, programul politic inaugurat în martie anul trecut, sau dacă din nou tendinţele adverse ale grupurilor politice cu aspiraţiuni învechite şi egoismul glacial al ambiţioşilor politici vor ridica piedici în calea dezvoltării naţionale.

Prezumţiunea care admite posibilitatea introducerii reformelor presupune, însă, ca condiţie neapărată, ca din lupta parlamentară ce se va încinge între grupurile politice actuale, guvernul din martie să iasă nu numai în formă, ci şi în esenţă, în ce priveşte spiritul politicii sale, c-o victorie deplină asupra adversarilor; iar prezumţiunea a doua, adică crearea de piedice în contra realisărei programului de reforme, s-ar ivi desigur în cazul cînd unele din elementele politice, cari participă la putere, n-ar vedea în sacrificiele pe cari guvernul din martie le-au făcut, pentru a ajunge la o înţelegere, decît un semn de slăbiciune sau de înclinare de a renunţă la realizarea programei, atît în ce priveşte forma cît şi spiritul ei.

Rezervele pe cari guvernul din martie le-a stabilit, pentru ca o înţelegere să fie cu putinţă, au fost, în privire formală întîi, că nu se renunţă la nici unul din membrii cabinetului cari ar fi colaborat la proiectele de reformă, iar în privire materială, declaraţiunea, asemenea francă, că nu se renunţă la nici unul din proiectele de reformă. Pe baza acestei convenţiuni s-au format, deci, pîn-acum, majoritatea parlamentară şi tot pe această temelie ar fi de dorit ca să rămîie şi în viitor.

Zicem că aceasta e de dorit, dar vine întrebarea: oare această majoritate va persistă să existe şi atunci cînd i s-ar zice că cabinetul are o altă misiune, mai generoasă, decît aceea de-a servi de unealtă în desfăşurarea egoistă şi unilaterală a manoperelor de partid şi de-a păstra intrigilor politice caracterul veninos şi vendicativ care îl au azi? Această întrebare e întemeiată şi ar fi o credulitate prea mare şi un optimism exagerat dacă am admite că guvernul nu va fi nicicînd pus în necesitatea de a-şi arată nemulţumirea faţă cu maşinaţiunile unor pretinşi amici politici.

Dintre proiectele propuse, se înţelege că primează cele privitoare la cestiunea agrară şi că merită preferenţă şi întîietate în şirul discuţiunilor parlamentare. Dar o cestiune de o importanță, de nu egală cel puţin coordonată celei de mai sus, este a reformei organizaţiei judecătoreşti prin admiterea, măcar parţială, a inamovibilităţii. În această privinţa însă, s-a întîmplat ceea ce Victor Hugo propunea pentru aducerea în lume a păcii universale. Amic al păcii şi amic al celor ce propagă formarea unei legi universale pentru a eterniza pacea, el zice: doresc pacea universală care să-mpace toate interesele. Cam astfel, înainte de a se fi votat legea inamovibilităţii, s-au întîmplat remanieri în personalul magistraturii, cari seamănă cu mijlocul propus de Victor Hugo pentru întemeierea păcii universale. Dar să sperăm că, pe viitor cel puţin şi sub domnia unei noi legi, va înceta obiceiul de-a numi sau demite magistraţi numai pe motivul strîmt că ar fi avut alte convincțiuni politice, căci toate consideraţiunile de partid şi personale ar trebui cu desăvîrşire înlăturate cînd e vorba de numiri în magistratură, unde numai interesul unei dreptăţi impersonale caută să decidă.

În discordanță cu misiunea ce-a fost încredinţată cabinetului, care a fost o misiune de împăcare, vedem răsărind din nou, pe orizon, pericolul unor procese de răzbunare politică, ca cel privitor la dezordinile comise la unele redacţiuni şi, în sfîrşit, ca procesul pe care unele elemente voiesc să-l facă fostului cabinet Brătianu.

E evident că asemenea lucruri sînt cu totul contrarie rolului de împăcare cu care coroana însărcinase cabinetul şi că toate acestea nu pot decît să alimenteze şi mai mult urele şi răzbunările politice, căci, în privinţa acestui rol, d. ministru de externe s-a exprimat încă din martie, în numele noului cabinet: „Garanţie de impunitate pentru guvernul trecut? Noi, în această privinţa – şi această declaraţiune o fac în numele întregului guvern – credem şi nu ne vom depărta niciodată de această credinţă, că în politică greşalele se îndreptează, dar nu se răzbună. Dacă dv. credeţi ca în ţară această, la fiecare răsturnare de guvern, să se ajungă la răzbunare şi pedeapsă, dacă credeţi ca pentru fiecare greşeală politică să fie, în afară de răspunderea morală, în afară de pierderea puterii, şi o răspundere care atrage după sine pedeapsa, dacă dv. voiţi să aruncaţi ţara într-o confuzie şi convulsiune nepomenite, declar că nu noi ne vom preta la un asemenea joc”.

Toate aceste împrejurări, izolate una de alta, par a nu avea însemnătate; însă, luate la un loc, ele întăresc presupunerea că se pregătesc diferite expediente, îndreptate contra cabinetului şi, în adevăr, înţelegerea stabilită cu atîta greutate ar fi pusă în cestiune şi s-ar decide definitiv întrebarea dacă ţara mai e în stare ca, sub conducerea unor oameni încercaţi şi dezinteresaţi, să se dezvolte înainte, sau dacă, în locul erei nouă de reforme administrative, sociale şi financiare, o să revie timpul de neomenoasă exploatare şi de vînătoare de funcţiuni pe care l-am avut de curînd. Mult n-ar dura o asemenea reacţiune, dar în orice caz, în timpuri în care ţara are nevoie de o conducere serioasă pentru garantarea siguranţei sale, o asemenea reacţiune ar fi o nenorocire.

România liberă, 13 ianuarie 1889 (reprodus în La liberté roumaine, III, nr. 10, 14/26 ianuarie 1889).

Mentiunea editorilor „Operelor”: „Cu paternitate incerta”

valeriu gafencu, sfantul inchisorilor

Ioan Ianolide - Calea fericirii (partea I)

Slab în credinţă şi secătuit de un trai plin de comodităţi, greu şi numai în parte înţelege omul zilelor noastre suferinţa celor ce au trecut prin închisori. Multe mărturii par de necrezut pentru noi care, vorba poetului, n-am fost cu ei în celule şi nu ştim ce-i viaţa de bezne [Voi n-aţi fost cu noi în celule / să ştiţi ce e viaţa de bezne, / sub gheare de fiare, cu guri nesătule, / voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle, / strivit de cătuşe la glezne. Radu Gyr, Voi n-aţi fost cu noi în celule, din volumul As’noapte Iisus mi-a intrat în celulă – Poeţi după gratii, Ed. Elisavaros, Bucureşti, 2005, pag 65]. Nu putem pricepe cum au îndurat atâta suferinţă. Dar dincolo de asta, şi mai greu, dacă nu de-a dreptul de neînţeles, ne apare nostalgia unora din cei trecuţi prin temniţă atunci când privesc în urmă, la acea vreme a încercărilor.

„Este imposibil pentru cineva din afara închisorii să înţeleagă – ne avertizează părintele Gheorghe Calciu. Suntem liberi şi suntem foarte fericiţi că suntem liberi, dar avem un fel de nostalgie pentru închisoare. Şi nu o putem explica altora. Ei spun că suntem nebuni. Cum îţi poate lipsi închisoarea?

Deoarece în închisoare am avut cea mai spirituală viaţă. Am atins niveluri pe care nu suntem în stare să le atingem în libertate. Izolaţi, ancoraţi în Iisus Hristos, am avut bucuria şi iluminarea pe care lumea nu le poate oferi. Nu există cuvinte care să exprime exact sentimentul pe care l-am avut acolo. Aceia care nu au avut experienţa noastră nu pot înţelege cum am putut fi fericiţi în închisoare.” [Monahii John Marler şi Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urmă – ultima şi adevărata răzvrătire, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, pag. 184-185].

O astfel de fericire, dincolo de înţelegerea noastră, în ciuda suferinţelor, trăia Valeriu Gafencu. Virgil Ioanid îşi aminteşte cum, pe drumul între două închisori, în dubă, doborât de tuberculoză, cu obrajii stacojii de febră, Valeriu vorbea „de fericirea de a suferi pentru Hristos şi de a rezista ca primii martiri prigoanei dezlănţuite de duşmanii credinţei” [Nicolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor din România, p. 123, Ed. Napoca Star, Cluj Napoca, 2003]. De asemenea, într-o scrisoare trimisă familiei, mărturisea: „Azi sunt fericit. Prin Hristos, iubesc pe toţi.” [Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, pagina 235, Editura Christiana, București, 2006].

Starea aceasta de fericire nu a fost însă uşor de atins. Despre calea plină de zbucium, căutări şi suferinţe prin care Valeriu a dobândit-o, vom vorbi în cele ce urmează.

Extras din Sfântul Închisorilor – Valeriu Gafencu
Partea a II-a – Aiud

anti-romania, romania, pseudo-romania

Scrisoare deschisă a unui grup de OFIȚERI (r) adresată președintelui Johannis: ROMÂNIA JEFUITĂ

În situația actuală, când patriotismul pare că abia mai pâlpâie și în mijlocul trupelor și-a făcut loc trădarea, oportunismul și lașitatea, noi, militarii în rezervă, cei care am rostit un „Jurământ de Credință” și care ne-am făcut datoria față de Patrie, nu putem rămâne nepăsători la acțiunea de distrugere a țării.

La peste trei decenii de 1989, România se află în agonie. Țara este pradă jafului și cotropirii, cum nici în vremea otomanilor și a fanarioților nu a fost.

Suveranitatea a rămas doar în Constituție, iar țara ați adus-o în situația unui condamnat la pedeapsa capitală care doar așteaptă lovitura de bardă a călăului.

Înainte de a fi o îndatorire constituțională, fidelitatea față de țară este înscrisă în ADN-ul nostru.

Suntem vocea inclusiv a celei mai mari părți a personalului activ. De aceea, noi, soldați ai țării până la cea din urmă bătaie a inimii, cântărindu-vă faptele, socotim de datoria noastră să vă atragem atenția, că lucrați contra interesului național.

Naționalismul este sufletul politic al corpului etnic prin care ne afirmăm valorile și demnitatea poporului român.

Vă cerem să încetați de îndată blamarea naționalismului și prigoana românilor!

Instrucțiunea publică, cultura, cercetarea sunt șubrezite pe zi ce trece. Cu complicitatea unora, desăvârșiți cea mai nefastă perioadă a ceea ce istoricii vor numi cel mai mare exod românesc.

După al doilea război mondial, bolșevicii au importat – în afară de crimă și gulag – statui cu Lenin.

Vă cerem să nu ne mai aduceți în mijlocul nostru idoli falși, simboluri care ne insultă memoria istorică!

Încetați acțiunea de deprofesionalizare a instituțiilor care sunt garantul statalității și de deturnare a misiunilor personalului, precum și pe cea de învrăjbire a militarilor activi și în rezervă, pentru că Oștirea a pus România pe hartă!

Încetați folosirea celor din serviciile secrete în scop politic ori străin!

Nu mai alimentați atitudinea ofensatoare la adresa credinței creștine, a Bisericii Ortodoxe în special, și protejați familia, așa cum a lăsat-o Dumnezeu!

Creați locuri de muncă pentru a păstra și a readuce în țară românii băjenari.

Opriți înstrăinarea ultimelor active ale statului român, încălcarea legii la nivel înalt și alimentarea degradării climatului de armonie socială. Încetați subminarea economică, șubrezirea sistemului energetic, precum și înstrăinarea pământului agricol, pentru că în el se află moaștele strămoșilor care s-au jertfit pentru țară.

Nu mai numiți agenți ai unor entități străine transnaționale în funcții-cheie!

Încetați sfârtecarea și regionalizarea țării, umilirea românilor, batjocorirea simbolurilor naționale, defrișarea pădurilor și exportul de materii prime!

În condițiile molimei, opriți încercările autoritarist-dictatoriale, încălcarea Constituției și discriminarea unor categorii sociale!

Renunțați la agenda globalist-neomarxistă și nu mai fiți vrăjmașii poporului român!
Consolidați democrația, nu o șubreziți; semănați unire, nu discordie!

Gândiți-vă la izbucnirea unei calamități, a unui război și decretarea mobilizării. Cum credeți dvs. că veți fi comandant al Oștirii, inclusiv al nostru?

București, 30 septembrie 2021.

Semnatari:

General de Flotilă Aeriană (retr.) Radu THEODORU;

Colonel (rez.) Florin ȘINCA;

Colonel (rez.) George BADIU;

Colonel (rez.) Petre CHIȚU;

Căpitan comandor (rez.) Ioan NICHITEAN;

Colonel (rez.) Cezar MANOLACHE;

Colonel (rez.) Luminița ION;Colonel (rez.) Marian CRISTEA;

Colonel (rez.) Lena MITROI;

Colonel (retr.) Nicolae VĂDUVA;

Locotenent (rez.) Valentin BERCĂ;

Locotenent (rez.) Gheorghe ALEXANDRU;

Eugen SECHILA, subofițer, Legiunea Străină;

Colonel (rez.) Gabriel GEANTĂ

dan chitic, panisteria

Dan Chitic - Despre lăcomie, orgoliu și sfârșitul lumii

Atunci când analizăm situația pe plan local, național sau mondial, fie din punct de vedere social, economic, politic sau, mai nou, militar este imposibil să nu constatăm că suntem într-un impas major. Or, un blocaj într-un sistem în mișcare, proiectat să fie în mișcare, e sinonim cu distrugerea întregului angrenaj. Și asta suntem pe cale să experimentăm.

Cert, am putea să apelăm la mari specialiști în orice, să facem analize complexe, multidisciplinare, pe marginea unor informații sintetice, „macro”, „multi” etc… realitatea este de fapt una înfiorător de simplă: cauza este „mai mult”-ul, „mai bine”-le. Cauza este lăcomia – aviditatea materială – și reflexul și cauza ei subtilă – orgoliul, mândria, trufia – aviditatea, nesațietatea sufletească.

„Mai mult”-ul, și „și mai mult”-ul este cauza tuturor relelor în lumea noastră.

Un exemplu simplu: ce vrea un miliardar care stă la soare pe iahtul său de 80 de milioane? E simplu: vrea un iaht de 120 de milioane? Și ghici ce vrea „norocosul” care stă pe iahtul de 120 de milioane? E la fel de simplu: un iaht de 160 de milioane. Și pe panta asta nu există limită.

La fel și la nivel geo-politic: cineva „vrea mai mult”, vrea „mai departe”. Nu vă obosiți să „decriptați” la cine m-am referit aici având în vedere conflictul de la granița noastră. Rezultatul analizei e simplu și vine de la sine: toți vor mai mult, toți vor mai departe.

Iar acest „mai mult” nu trebuie căutat doar „ex-parte materie”, doar în cele materiale, ci și în cele sufletești – căci mândria, orgoliul sunt alimentate și de „foamea” de „mai mult” pe plan psihic și afectiv: mai multa cinste și cinstire, mai multă iubire chiar, toate duc la aceeași hipertrofiere a egoului. Cu aceleași rezultate catastrofale.

Este natural… de aceea suntem atât de aproape de dezastru! Căci stă în natura noastră să producem dezastrul. Suntem proiectați să mergem spre dezastru.

Crize personale? Crize economice? Crize climatice? Crize politice? Crize geopolitice?

Toate au un singur numitor comun: „mai mult”-ul, „mai bine”-le. Simplificați această „ecuație” cu atât de multe necunoscute cu singurul dat cunoscut – „mai mult”-ul – și toate s-ar rezolva de la sine.

Probabil este prea simplu pentru a fi posibil.

Căci de-abia asta pare a fi adevărata utopie – să scoți orgoliul și nesațiul din om.

Așa am fost, așa suntem și așa vom fi: creați după chipul lui Dumnezeu și viețuind după asemănarea lui Satan, cel mai apropiat și frumos înger al lui Dumnezeu căzut din orgoliu și din voința de „mai mult”: „Tu erai heruvimul pus ca să ocroteşti; te aşezasem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc. Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale şi până s-a încuibat în tine nelegiuirea. Din pricina întinderii negoţului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate şi ai păcătuit, şi Eu te-am izgonit pe tine, heruvim ocrotitor, din pietrele cele scânteietoare şi te-am aruncat din muntele lui Dumnezeu, ca pe un necurat. Din pricina frumuseţii tale s-a îngâmfat inima ta, şi pentru trufia ta ţi-ai pierdut înţelepciunea. (…) Toţi cei ce te cunosc între popoare se vor mira de tine, vei ajunge o groază şi în veci nu vei mai fi.” (Iezechiel 28, 14-19).

Blestemul lui Satan pare a fi blestemul întregii omeniri: „Din pricina întinderii negoţului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate şi ai păcătuit” și „Din pricina frumuseţii tale s-a îngâmfat inima ta, şi pentru trufia ta ţi-ai pierdut înţelepciunea.” Impecabil spus.

Mai avem nevoie de vreo analiză fundamentată pe șmirifonfleli macroeconomice sau geostrategice?

Totul este extrem de simplu. De aceea viitorul este implacabil: „Prin mulţimea nelegiuirilor tale, săvârşite în negoţul tău nedrept, ţi-ai pângărit altarele tale; şi Eu voi scoate din mijlocul tău foc, care te va şi mistui; şi te voi preface în cenuşă pe pământ înaintea ochilor tuturor celor ce te văd.” Același Iezechiel 28: 18.

Acest text, poate iar prea lung și prea greoi pentru unii – scuze!, nu se vrea a fi o scriere cu caracter religios. Mai degrabă este o încercare de a găsi o explicație ontologică pentru prostia autodistructivă a speciei noastre. O încercare de a găsi „răul-răurilor” speciei noastre. Și cred că l-am găsit. E „mai mult”-ul. Culmea, și aici este semnul că nu avem scăpare, „mai mult”-ul este fundamentul dogmei moderne a perpetuului progres de orice fel – economic, științific, social sau cultural… o dogmă care a încurajat lăcomia și orgoliul din ființa umană și ne-a adus aici… în pragul împlinirii destinului nostru.

Textul s-ar putea întinde și mai mult. Nu o voi face. Vom mai reveni asupra temei. Acum voi concluziona spunând doar că singura soluție pentru ființa umană, ba chiar pentru specia umană este întoarcerea la o societate bazată pe valori tradiționale, acolo unde orgoliul, (trufia, mândria – oricum i-ați spune) este un o imperfecțiune, o lipsă, fiind considerat un păcat în toate religiile lumii, iar în creștinism este chiar primul din cele șapte păcate capitale.

D-aia, vreți să schimbăm lumea?

Să încercăm să începem cu noi înșine… hai să vedem dacă noi reușim să scăpăm de trufie, de nevoia de „mai mult”… și o să realizăm cât de posibilă, de realizabilă mai este „salvarea lumii”.

D-aia, probabil, suntem atât de aproape de sfârșit…

Spre luare aminte și suport pentru gândurile dvs. mai las aici asta:

„Iată, Eu sunt împotriva ta, ‘trufaşule’, zice Domnul Savaot, căci a venit ziua ta şi timpul pedepsirii tale.” (Ieremia 50: 31)

A consemnat pentru dumneavoastră av. Dan Chitic.

adaptare, inadaptare

Adela Toplean - Schizofrenia adaptării extreme și virtutea inadaptării

Oricine a observat în jurul său oameni adecvați realității, oameni înzestrați cu o așa-numită „suplețe psihică”. Aceștia pare că își duc viața în acord cu prioritățile lor, dar și că reușesc să coopereze cu ceilalți pe criterii adecvate social și totuși personale; și că iau, în plus, ce le trebuie din trecut și aduc în prezent (pe care reușesc să îl trăiască plenar). Pare că sunt inalienabili.

Psihiatrul de origine italiană Silvano Arieti – un cercetător (dar și un practician) cu o influență asupra psihiatriei nord-americane întinsă pe decenii – arăta în monumentala sa „Interpretation of Schizophrenia” că pericolele exterioare, dificultățile de tot felul cu care se confruntă colectivitățile – războaie, dezastre, pandemii, chiar drame personale, accidente, sărăcie lucie, divorțuri tragice sau boli incurabile – NU conduc ele însele la acea anxietate destructurantă care desființează Eul și favorizează schizofrenia.

Silvano Arieti Interpretation of Schizophrenia

Silvano Arieti – Interpretation of Schizophrenia

NU calamitățile care apar peste noapte și, de fapt, nu problemele obiective – oricât de mari – ne dau brânci în hăul dezordinii psihotice, ci un PERICOL CRONIC. Nu o frică imediată, palpabilă, ci un pericol INFILTRANT. Să zicem un mediu familial subminant care împiedică – discret și constant – formarea unei concepții unitare a copilului despre el însuși.

Ce ar trebui să reținem de aici e că NU se pune problema unei codeterminări simpliste între pericolele exterioare, starea proastă societății și prăbușirea psihică a individului, fiindcă anumite structuri de personalitate – să zicem cei lipsiți de robustețe psihică – depind MAI DIRECT și într-o MAI MARE măsură de zbuciumul lumii.

Deficitul de autonomie individuală are, așadar, cauze preponderent biografice, însă e întărit și adâncit de o stare proastă a societății care le exacerbează și, dacă ne referim la vremuri recente, chiar le pune în valoare fragilitatea.

Se poate spune, atunci, că și o dezordinea socială prelungită, infiltrată – și ea – în toate planurile vieții, subminează autonomia și capacitatea indivizilor de a acționa și reacționa adecvat și eficient. În literatura de specialitate se face distincția între anomia acută și anomia cronică. Mi se pare evident că aceasta din urmă se încadrează la „pericole cronice”, destructurante.

Ar trebui, de asemenea, să știm că multe dintre atributele personalității schizoide se regăsesc, într-o cheie mai joasă, la oameni funcționali.

Oamenilor mai puțin robuști psihologic nu le e ușor să ia decizii autonome. Interesant e că motivele lor sunt exact motivele pe care Arieti le regăsește la cei predispuși schizofreniei: teama de a nu crea reacții emoționale negative în ceilalți, creșterea anxietății în fața oricărui contact interpersonal, dificultatea menținerii contactului vizual etc.

Fix aceștia sunt oamenii care DEPIND DIRECT de trepidațiile mediului înconjurător, de ceea ce le propune – nu neapărat impune – societatea. Ei reproduc, chiar fără să vrea, ticurile și hopurile vremii. Mai mult, PERCEPȚIA acestora asupra societății și asupra semenilor lor este EA ÎNSĂȘI dependentă de criteriile vremii. Ei cred EXACT ceea ce „se așteaptă” ceilalți să creadă. Vedem deci că nu vorbim aici de inadaptare, ci DE O FORMĂ EXTREMĂ DE ADAPTARE, de o caricatură a conformismului și a normalității care e, de fapt, profund disfuncțională. Căci una e adaptarea și alta e adecvarea.

Adaptații la societatea de azi sunt și cei mai disfuncționali.

Hiperfidelii contextului sunt cei care îi cad, cu prima ocazie, victime.

A consemnat pentru dumneavoastră Adela Toplean via Bucovina Profundă.

taranul roman

George Rizescu - Țăranul român, lui nu i-a dat nimeni nimic niciodată!

S-au schimbat sisteme politice, s-au schimbat guvernări de tot felul, s-au îmbogățit mereu și mereu numai cei ce n-au dat niciodată cu SAPA!

Lui, Țăranului român, locuitorului primordial al acestor pământuri, luptătorul din prima linie cu tot felul de dușmani veniți de aiurea, păstrătorul unității Neamului și mereu „Eroul fără mormânt”, nimeni, niciodată nu i-a oferit un ajutor, pe El, nimeni nu l-a întrebat cum ară țarina, cum seamănă grâul, cum macină făina, cum face pâinea noastră cea de toate zilele… Mereu lovit de politicile strâmbe ale tuturor guvernărilor de după Revoluție, Țăranul român a oftat, ca de obicei, și-a făcut Cruce, l-a rugat pe bunul Dumnezeu să-l țină sănătos și a continuat să se lupte pentru bucata lui de pâine, coșul lui de mere, ulcica lui de vin, adică, s-a luptat pentru supraviețuire…

Cu produsele muncii lui așezate în poala șorțului, cu câteva verze în laturile căruții, cu treizeci de pepeni și două găini jumulite înainte să se ridice soarele pe cer, Țăranul român se mai ducea din când în când, în târgul din sat, în târgul din orașul apropiat, în piața din orașele mai mari, piață ocupată mai mereu, la tarabe, de tot felul de bișnițari și încerca și el, amărâtul-amărâților, să-și obțină câțiva lei pentru plata mult prea scumpei rețete medicale pe care n-ar putea altfel să și-o cumpere… Așa a fost mereu, așa este și azi, așa va fi și mâine…

Actualul Guvern liberal s-a gândit să-i mai dea bietului țăran un fel de măciucă în cap! Începând de luni, țăranul român nu mai are dreptul să meargă la piață cu produsele lui, din curtea lui, din munca lui, din sudoarea sufletului lui… Gata, s-a terminat, să stea acasă țăranul român, că marfă se găsește din belșug în uriașele supermarketuri venite din nordul Europei…

Dragul meu Țăran, fratele meu dintotdeauna, tatăl meu cel vrednic și viteaz, cât îi mai rabzi?

De mii de ani, moartea Ta în cel mai crunt anonimat a stat și continuă să stea la temelia existenței acestui Neam și acestei Țări! Fără Tine, dragul meu Țăran, România nu există!

Ai fost, ești și vei fi mereu temelia existenței noastre!

Tu ești temelia curatei noastre credințe strămoșești, Tu și numai Tu dai mărturie lumii că aici este o ȚARĂ și un NEAM !

Domnilor guvernanți, de ce vă bateți joc de Țăranul român? De ce-l umiliți cum nimeni până azi nu l-a mai umilit?

Este singurul cetățean cinstit al acestei Țări, singurul care n-a furat nimic de la nimeni, n-a asuprit pe nimeni, nu s-a îmbogățit niciodată… Tot el este cel mai credincios soldat al Neamului și al Țării, așa cum a fost mereu… Moșii și strămoșii Țăranului român își dorm somnul de veci în cele mai sărace Cimitire…

Pe spatele acestui Mucenic, s-a construit România, din sufletul lui s-a născut Neamul românesc!

Domnule Președinte, domnule Prim-ministru, distinși parlamentari, faceți ceva, reveniți la sentimente mai bune, lăsați Țăranul român să respire! Fără respirația lui curată, murim toți…

A consemnat pentru dumneavoastră George Rizescu.

mnar, muzeul national de arta al romaniei, Expoziția „PARTEA NEVĂZUTĂ A COLECŢIEI LUCIA DEM. BĂLĂCESCU"

Muzeul Național de Artă al României - Expoziția „PARTEA NEVĂZUTĂ A COLECŢIEI LUCIA DEM. BĂLĂCESCU”

Muzeul Național de Artă al României anunță vernisajul expoziției „Partea nevăzută a colecției Lucia Dem. Bălăcescu” care va avea loc duminică, 23 octombrie, 2022, ora 16.00, la Muzeul Colecțiilor de Artă (Calea Victoriei nr. 111). Cunoscuta jurnalistă, realizatoare TV și radio, Andrea Esca, va fi prezentă la eveniment și va rosti cuvântul de deschidere.

Pentru prima dată, vor fi expuse peste o sută de lucrări din colecția lăsată de artistă prin testament muzeului, în cea mai mare parte grafică, dar și o selecție valoroasă de picturi, care surprind evoluția și diversitatea creației sale artistice, de la primul desen în cărbune realizat în anul 1914, până la peisajele marine din anul 1976. Expunerea este completată cu fotografii de familie, acte de studii și manuscrise.

„Inaugurăm cu acest vernisaj seria expozițiilor prezentate de personalități din alte domenii decât cele artistice, în susținerea ideii că operele de artă se adresează publicului larg și nu privesc doar specialiștii. Vrem, astfel, să aducem arta mai aproape de cei cărora le este destinată” afirmă Călin Stegerean, directorul general al MNAR.

Lucia Dem. Bălăcescu s-a născut în București, la 22 ianuarie 1895, într-o veche familie boierească cu rădăcini în Oltenia. A studiat pictura la București și la Paris, a fost activă în cercurile artistice ale vremii: Sindicatul Artelor Frumoase, Asociația Femeilor Pictore și Sculptore, Contimporanul, Arta Nouă, Criterion, Grupul Plastic 1934, Corpul Artiștilor Plastici, unde și-a construit atent imaginea unei artiste excentrice și joviale. Stilul său artistic, ușor de recunoscut, a fost titrat ca „stilul LDB”, îmbinând cu succes elemente avangardiste cu o abordare aparent naivă, înclinată spre imaginar, grotesc sau oniric. Artista a avut o activitate prolifică și ca critic de artă, fiind autoare multor articole despre viața culturală a epocii și a două volume de memorii. Deși a avut o sănătate șubredă, a participat la majoritatea expozițiilor de grup și a deschis cu regularitate expoziții personale în Capitală. S-a stins din viață în anul 1979.

Cu acest prilej este lansat și repertoriul colecției în care sunt reproduse color toate cele 304 de lucrări de artă donate, precum și materiale documentare legate de opera artistei.
Expoziția face parte din seria expozițiilor ce au genericul „Partea nevăzută…”, cu lucrări selectate exclusiv din depozitele muzeului, fiind a doua realizată după „Partea nevăzută a colecției de artă Alexandru Phoebus” din anul 2019.

Participarea la vernisaj se face pe bază de invitație, accesul liber pentru publicul larg fiind admis în limita unui număr de 50 de persoane.

Curatorii expoziţiei: Liliana Chiriac și Ilinca Damian
Autor catalog: Ilinca Damian
Muzeograf: Monica Croitoru
Conservatori: Marina Iliescu, Nela Mihai, Ionuţ Sâmbeteanu

Durata expoziției: 26 octombrie 2022 – 26 martie 2023
Bilet de intrare: 20 de lei

legile justitiei, adrian toni neacsu

Adrian Toni Neacșu - Legile justiției nu pot fi adoptate decât după organizarea unui referendum

Slăbirea autorității Curții Constituționale în justiția națională este o problemă de interes național care nu poate fi „promovată” decât după consultarea voinței populare.

Consider că acum, mai cu temei ca niciodată, este obligatorie organizarea unui referendum de consultare a voinței populare. Constituția României, în întregul ei organic, emană de la poporul român, care în exercitarea suveranității naționale a adoptat-o prin referendum.

Așa cum schimbarea literei Constituției, în sensul de rescriere a unuia sau altuia din textele sale, nu se poate face decât în urmă unui referendum național, la fel schimbarea spiritului fondator al acesteia nu se poate face decât în urma consultării voinței naționale, printr-un referendum consultativ.

Constituția României prevede explicit o ierarhie a normelor juridice aplicabile oricărui cetățean român, oricărei autorități publice și oricărui conflict juridic, normele constituționale fiind în vârful ierarhiei normative, peste tratatele și acordurile internaționale, inclusiv peste tratatele constitutive ale UE (art. 11 alin. 2, art. 20 și art. 148 alin. 2 și 3).

În vederea garantării acestei supremații a Constituției României, Curtea Constituțională este singurul interpret oficial al normelor constituționale, iar deciziile sale sunt general obligatorii pentru toate autoritățile și persoanele (art. 147 alin. 4).

Prin proiectele de legi ale justiției s-a impus o viziune contrară acestor principii fondatoare constituționale, CCR urmând să aibă un rol decorativ, iar deciziile sale să nu mai fie obligatorii prin ele însele în justiție, judecătorii urmând să stabilească de la caz la caz dreptul aplicabil, dând prioritate dreptului sau jurisprudenței europene (CJUE) chiar peste litera Constituției, fără ca prin aceasta să mai poată fi sancționați.

Prin aceste legi nu se modifică vreun text din constituție (art. 147 rămâne formal acolo), ceea ce nici nu s-ar putea, dar se modifică spiritul ei.

Modificările sunt justificate în mod explicit în expunerea de motive și în justificarea votului dat în Parlament de intenția de a da în justiția românească prioritate dreptului uniunii europene.

Se realizează, insidios, o de-suveranizare a justiției naționale.

Este o acțiune chiar împotriva Tratatului UE care în art. 4 alin. 2 recunoaște tuturor țărilor membre UE și deci și României „identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale”.

România renunță unilateral, fără să i se ceară, la identitatea constituțională națională, care este de neconceput fără o Curte Constituțională care să-și impună puterea obligatorie a deciziilor sale date în garantarea supremației Constituției.

Poate mai mult ca niciodată o politică publică promovată de autoritățile legiuitoare nu a fost de interes național ca acum. Atunci când voința poporului român asupra unei chestiuni de interes național nu este cunoscută sau este incertă, Președintele României are obligația să organizeze un referendum consultativ.

Se prezumă că în general Parlamentul reprezintă voința poporului, dar atunci când există îndoieli cu privire la aceasta, cetățenii trebuie chemați să își exprime opțiunea în mod nemijlocit, prin intermediul mecanismul democrației directe de consultare a voinței poporului, care este referendumul.

Până acum zeci de mii de cetățeni (adunate ajung la peste 45.000) au semnat petiții într-un termen foarte scurt prin care denunță ca fiind împotriva voinței naționale destructurarea sistemului de putere reglementat de Constituția României. Tulburarea și îngrijorările din societatea românească sunt mai mult extinse.

Președintele Iohannis are obligația morală, de conștiință, și constituțională să înghețe adoptarea legilor justiției până ce poporul român nu își exprimă voința în mod direct, în exercitarea directă a suveranității sale.

Nimeni nu poate confisca suveranitatea națională, adică voința poporului român, nici măcar Președintele României (art. 2 alin. 2).

Mai mult rolul constituțional al Președintelui este de mediere între societate și autorități.

Societatea este în fierbere, iar între ea și autoritatea legiuitoare (Parlamentul, care a doptat legile) și executivă (Guvernul ca inițiator al legilor) s-a creat o falie imensă.

Președintele României trebuie rugat, somat, forțat să întrebe titularul suveranității naționale și autorul Constituției României, adică poporul român, care este voința sa și la ce își dorește să renunțe din identitatea sa națională constituțională.

P.S.: Vă rog să distribuiți mesajul ăsta, e încă la stadiul de reflecție, în toată zona celor care au acționat împotriva acestor modificări și a filosofiei lor retrograde, în special către (sper să nu conteze ordinea – și îmi cer scuze pentru cine uit): Marina-Ioana Alexandru, Elena Radu, Diana Iovanovici-Șoșoacă, George Simion, Dan MV Chitic, Starea de Libertate, Dumitru Coarnă, Partidul Ecologist Român, Luis Lazarus-Zeus Tv, Radio Gold FM Romania, Codrin Ștefănescu, Alianța Pentru Patrie, Coaliția pentru Națiune, Flux24 și mulți alții.

A consemnat pentru dumneavoastră av. Adrian Toni Neacșu.

maica teodosia, zorica latcu

Maica Teodosia (Zorica Lațcu) - Maica Crinilor (poem)

Tu stai învăluită în lunga Ta tăcere,
În poală porţi pe Fiul-mănunchi de crini zdrobiţi
El poartă-n cap cunună din spinii cei slăviţi,
Şi peste Fiul curge în val a Ta durere.

Ce taină spui prin lacrimi mănunchiului de crini
Doar mâna Ta grăieşte cu rănile din palmă,
Şi mai grăieşte fruntea cea netedă şi calmă,
Pe care stă înfiptă cununa Lui de spini.

Fiinţa Ta întreagă grăieşte către Dânsul:
„Şi Eu am fost pe Cruce cu Tine, Fiul Meu
Şi coasta Mea-i străpunsă cu fierul lăncii greu,
Şi faţa Mea-i uscată de mult ce-a ars-o plânsul.

Şi port şi Eu pe frunte cunună ca şi-a Ta
Şi din burete iată şi eu am supt oţetul,
Şi Mi s-a scurs şi Mie viaţa pe încetul
Ca lumii întregi viaţă cu Tine să pot da.

Ci Crinul Meu cel dulce, căzut în sfâşiere,
Şi Eu gustat-am iată paharul cel amar,
Şi-acum îmi dă, Stăpâne, şi negrăitul dar
S-ajung să văd în faţă Slăvita Înviere.”

Şi aşa cum stai grăind cu crinii Tăi
Parcă mireasma lor sorbind-o toată,
Te pleci spre poala Ta înmiresmată
Tu însăţi, ca un crin înalt din văi.

Şi-mi vine aşa să-mi plec genunchii-n taină
Cu mintea uluită de copil,
Şi apropiindu-mă cu pas umil
Să-Ţi sorb miresmele de crin din haină.