ioan ianolide

Ioan Ianolide – Scrisoare către duhovnicul meu – 1985 (partea 3)

Deşi credeam şi mă rugam ore întregi pe zi, făceam rugăciuni şi de noapte, citeam zilnic Sfânta Scriptură şi studiasem teologia şi literatura creştină, totuşi nu ajunsesem la o viaţă lăuntrică. Continuam să studiez dreptul, filozofia, politica, sociologia şi pedagogia, informându-mă din toate domeniile care analizau sufletul omenesc. Aveam impresii bune despre mine însumi şi nu reuşeam să-mi înfrâng orgoliul. Cu toate acestea aveam conştiinţa unor păcate general omeneşti, dar nici pe acelea nu puteam să le spovedesc din cauza aceluiaşi amor propriu amestecat cu ruşine. Mai târziu aveam să aflu că satana îi dă omului ruşinea pentru virtute şi neruşinarea pentru păcat.

Deci eu ascundeam de mai înainte în mine o intimitate pe care singur o reprobam. Acum însă, prin înfrângerea suferită, îmi fusese distrus nu numai orgoliul, ci mă desfiinţasem pe mine însumi în ochii mei, încât îmi devenisem insuportabil. Şi fiindcă nu ştiam cum să ies dintr-o astfel de situaţie, am deznădăjduit. S-a făcut o beznă cumplită într-un fel de degringoladă interioară. În hăul acela se manifesta un orgoliu rănit şi o minte dezorientată. Satana mă împingea spre cel mai cumplit dezastru. Moartea îmi apărea ca unica alternativă. Şi ştiam că mor ca un neom. Mai ştiam că nu sunt vinovat şi că moartea este o prăbuşire ultimă a sufletului meu. În împrejurarea aceea eram singur şi chiar de aş fi fost cu cineva, aş fi fost incapabil să-i cer ajutor, poate chiar aş fi refuzat intervenţia unei persoane ce ar fi sesizat drama mea, căci în mod pervers încă era mai tare în mine orgoliul decât smerenia. Au fost zile de beznă orientată spre neant.

În împrejurarea aceea, izbăvirea mi-a venit de la milostivirea dumnezeiască, ce mi-a fost vestită de un preot. Preotul respectiv ţinuse în temniţă o conferinţă în care vorbise despre muntele Athos ca exponent al spiritualităţii ortodoxe, spiritualitate în centrul căreia se află isihia, adică rugăciunea liniştirii. Vorbise de închiderea duhului în materie, a minţii în inimă, prin repetarea unei rugăciuni foarte scurte, cu ajutorul căreia se ajunge la o deplină pace interioară, până ce mintea îşi vede propria ei lumină şi în ultimul stadiu, iluminarea, ajunge să fie inundată de lumina taborică. Împărtăşirea de lumina taborică înnoieşte lumina duhului omenesc, în aşa fel încât şi cel mai păcătos om, omul tuturor dezastrelor, se poate naşte din nou, curăţit şi înnoit în demnitatea cea dintâi a firii. Cam atât îmi aminteam, dar esenţial pentru mine, în starea în care mă aflam, a fost faptul că am crezut că Dumnezeu poate curăţa şi înnoi sufletul meu. Atunci s-a deschis un licăr de lumină în întunecatul meu suflet. Am hotărât să mă încredinţez deplin lui Dumnezeu pentru toată viaţa. Cum însă nu ştiam nici măcar formula acelei rugăciuni, am luat drept model cuvintele cu care se încheie rugăciunile tipicului ortodox şi am început să le repet pe acelea.

O făceam cu disperată speranţă şi duhul meu era plin de râvnă, dar nu aveam experienţă. În curând aveam să descopăr că nu merge chiar aşa de simplu şi am combinat cu acatiste şi alte rugăciuni. Nici o altă preocupare nu-mi doream, deşi gândurile năvăleau în cugetul meu. Trupul îşi cerea şi el unele drepturi. Lumea mă urmărea cu imaginile din amintire şi cu idealurile pe care le nutrisem. Concentrarea în duh se dovedea dificilă şi nu reuşeam să pun ordine în mine însumi. A rămas însă nestrămutată credinţa în Dumnezeu şi în puterea rugăciunii.

Extras din Deținutul Profet – Ioan Ianolide.