Adevărul istoric trebuie respectat indiferent de obiectivele schimbătoare ale cerințelor politice sau ideologice ale momentului trecător. Participând la Liturghia de Hramul Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași, la finalul impresionantei slujbe, la care au participat peste 40 de mii de pelerini, IPS Teofan, mitropolitul Moldovei, a vorbit despre racla cu moaștele sfântului Paisie Velicikovski, adusă la închinare la Iași, prezentat ca sfânt „ucrainean”. Am rămas uimit de această „politică” bisericească de a „ucrainiza” un celebru sfânt ortodox, care a reintrodus „isihasmul” în Moldova.

Să-l faci pe Paisie Velicikovski născut în Imperiul rus la Poltava, Anno Domini 1722, care făcea parte din teritoriul țarist, eliberat de sub turci și polonezi, de către țarul Petru I, este o inadecvare a realității istorice și a documentelor de arhivă. Poltava este o localitate de pe stânga Niprului, care făcea parte din Imperiul rus, unde Petru I a câștigat o strălucită victorie împotriva suedezilor la 1709.

Paisie Velicikovski s-a născut în 1722 în Imperiul țarist. Pe vremea aceea conceptul de Ucraina nu exista. Ideea de Ucraina s-a născut odată cu romantismul secolului XIX, prin poetul Taras Șevcenko. În secolul XVII exista hatmanul căzăcesc format din cazaci slavi și moldoveni, care a atins vârful revoltei ortodoxe împotriva catolicismului cotropitor al polonezilor, prin Bogdan Hmlenițki. Hatmanii s-au aliat cu Rusia ortodoxă împotriva ofensivei catolice.

Paisie Velicikovski s-a considerat de cultură rusă și slavonă, născut într-un oraș ce aparținea de Imperiul țarist. Să-l faci azi „ucrainean” e incorect.

Ucraina a existat ca stat abia în 1918, când s-a înființat Ucraina lui Pavlo Skoropadski, controlată de armata germană, apoi țara lui Simon Petliura și mai târziu în perioada nazistă a lui Stepan Bandera.

La 1722 nu exista Ucraina și nici conceptul etnic de „ucrainean”, doar de cazac, care era o mixtură ruso-slavo-moldovenească. Mai mult. Paisie Velicikovski născut în Imperiul rus era după tată, preot la catedrala din localitate ce aparține de Biserica rusă, cu origini românești. Cercetări mai noi arată că se trăgea din moldoveni stabiliţi în ţinutul Poltavei, înrudiţi cu strămoşi după mamă ai lui Dimitrie Cantemir. În timp ce mama sa, Irina, era coborâtoare din familia de evrei botezați Mandenko, se călugărește spre apusul vieții, devenind monahia Iuliana.

Petru ajunge în toamna lui 1735 elev la celebra Academie de Teologie din Kiev. În răsăritul Europei tocmai se declanșa războiul ruso-austro-turc (1735-1739). Academia din Kiev se considera „mama și tata” fondatoare a Bisericii ruse. Aici Paisie își amintește de cadoul pe care i-l făcuse Academia, în ultimul său an de școală: întâlnirea cu limba română.

În 1739, la încheierea prin pacea de la Belgrad a războiului ruso-austro-turc (1735-1739), mitropolitul Antonie al Moldovei (1729-1739) fusese obligat să însoțească trupele ruse aflate în retragere, ajungând astfel la Kiev. Avea să slujească Liturghia în limba română, în fața localnicilor, între care se afla și Petru. Fermecat de sonoritățile limbii române, Petru întreabă în jur despre Moldova și află despre aceasta că este o țară în care monahismul ortodox înflorește nestingherit, fără a fi zăgăzuit de guvernarea locală, ca în Rusia, sau agresat de vreo confesiune străină a unor ocupanți polonezi.

De aici începe istoria lui Paisie Velicikovski care pleacă pe Sfântul Munte Athos, iar după ce devine cunoscut duhovnic și nevoindu-se mulți ani cu sute de ucenici, vine în Moldova, punând bazele renașterii mișcării isihaste. Având origini românești a fost normal să vină în Moldova.

Paisie se instalează, împreună cu toată obștea sa, la Mănăstirea Dragomirna, în nordul Moldovei. Suntem în 1763. După doisprezece ani de liniște, asupra Dragomirnei și a starețului Paisie se abate din nou prigoana catolică, de astă dată sub austrieci.

În urma unui nou conflict ruso-turc (războiul de șase ani, 1769-1775), Imperiul Otoman oferă împărătesei Maria Tereza nordul Moldovei, ca plată pentru ajutorul oferit împotriva rușilor. Dragomirna ajunge astfel sub jurisdicția catolică a Vienei, iar Paisie se mută împreună cu două sute de ucenici la Secu. Ajunge aici la 14 octombrie 1775. La Secu, obștea paisiană avea să păstreze aceeași rânduială athonită și ritmul de viață ca la Dragomirna.

Pleacă de la Secu în urma prigoanei austriece. Apelează la ajutorul domnitorului Constantin Moruzzi, pe care îl roagă să sprijine cu bani construirea de noi chilii. Domnitorul găsește însă, împreună cu mitropolitul de atunci al țării, Gavril, soluția de a strămuta întreaga obște paisiană la Mănăstirea de restul țării. Împotriva voinței sale, așa cum stau mărturie scrisorile schimbate de el cu voievodul Moruzzi, Starețul Paisie acceptă strămutarea întregii lumi create de el, de la Secu la Neamț. Începe istoria introducerii isihasmului în Moldova.

Rușii l-au considerat omul lor din biserica ortodoxă. În 1791, în timpul ocupației țariste din Moldova, arhiepiscopul Grigorie Serebrenikov al Ekaterinoslavului sosește la Neamț cu suita. El îl învestește pe starețul Paisie cu rangul de arhimandrit. Deci Paisie nu se considera „ucrainean” pentru că această țară nu exista, ci era de cultură rusă și slavonă. Inclusiv autobiografia sa și-a scris-o în slavonă.

Paisie Velicikovski și-a redescoperit originile etnice românești și s-a simțit în Moldova acasă.

Politica de azi a BOR și a altor instituții de a „ucrainiza” sfinți ruso-români nu ține de adevărul istoric. E ca și cum ai spune că Sfinții Năsăudeni erau austrieci pentru că au trăit în Imperiul Habsburgic sau Ion Slavici a fost „maghiar” că a trăit în Imperiul dualist austro-ungar.

Nu putem vorbi la 1722 de Pasie ca „ucrainean”, ci de un stareț de cultură ruso-slavonă, cu origini etnice ruse, evreiești și românești. „Ucrainizarea” de astăzi a unor personalități istorice de la începutul secolului XVII face parte dintr-o politică istoriografică contrafactuală, care nu are nicio legătură cu adevărul istoric.

A consemnat pentru dumneavoastră Ionuț Țene via napocanews.ro.