EVENIMENT: 9 martie 2023 – Marșul Memoriei martirilor închisorilor comuniste
Motto:„Au încercat să ne îngroape, dar nu au știut că suntem semințe.”
În fiecare an, în data de 9 martie sunt comemorați foștii deținuți politici din România, din perioada 1944-1989, precum și toate victimele regimului comunist din acea perioadă. Conform AFDPR, în această perioadă, peste 2.000.000 de români au trecut prin gulagul românesc, incluzând persoanele încarcerate ori deportate.
Vă invităm alături de noi Joi, 9 martie 2023, la un scurt Marș al Memoriei, pentru a ne arăta respectul si recunoștința față de cei care au avut curajul să se împotrivească regimului comunist criminal, cu prețul libertății, sănătății și chiar cu prețul vieții lor, salvând astfel demnitatea neamului Românesc.
Marșul va începe de la Arcul de Triumf (zona stația RATB pe partea Parcului Herăstrău) la ora 19:00 și se va încheia la Monumentul Aripile din Piața Presei Libere. La monumentul dedicat Rezistenței Anticomuniste, se vor depune flori, se vor aprinde candele și se va rosti o rugăciune. Se va citi o lista simbolică cu 100 de nume de foști deținuți politic și se va ține un moment de reculegere. Vă recomandăm să veniți cu flori, candele și într-o ținută de culoare închisă.
Aiud sau Robi si Sfinți. Pitești sau Răstignirea unei Generații. Gherla sau Împărăția Morții. Târgu Ocna sau Lumina din răni. Jilava sau Pântecele Chitului. Canalul morții. Minele Cavnic si Baia Sprie sau Robii din Adâncuri. Periprava sau Cimitirul de la Capăt de țară. Rezistența din Munți sau haiducii Secolului XX.
Aruncați zeci de ani în temnițe ucigașe, împușcați în munți sau deportați în lagărele morții din Siberia, românii au pătimit pentru credința în Dumnezeu și în rostul creștin al acestui neam. Lupta lor n-a fost una politică. Ea nu s-a purtat, în ultimă instanță, cu ighemonii acestui veac, ci cu înseși puterile, începătoriile și stăpâniile întunericului. Și pătimirile lor i-au învrednicit de har, căci „suferințele pe cruce, celor răstigniți li se prefac în izvor de daruri neajunse pentru alții” (Arhim. Sofronie Saharov).
Ei sunt NOII MARTIRI ai pământului românesc. (din albumul „Fericiți cei prigoniți, martiri ai temnițelor românești”)
„Sfinții Închisorilor”, alături de Asociația NEAMUNIT, vom întreprinde acest marș asemenea unei călătorii către noi înșine. Către trecutul nostru, dar mai ales către înțelegerea viitorului pe care suntem chemați să ni-l croim. În duhul tuturor mărturisitorilor, martirilor și luptătorilor Neamului Românesc din secolul XX, vă invităm la regenerare prin unitate și prin conștientizarea exemplului de curaj și credință al înaintașilor noștri.
„Știam că va ține!” – acesta a fost răspunsul pe care marele inginer Anghel Saligny l-a dat unui tânăr care se apropiase de el după spectaculoasa probă făcută la 14 septembrie 1895 podului de la Cernavodă: 15 locomotive grele trecuseră atunci peste maiestuoasa construcție metalică, fără să se producă cea mai mica defectiune.
Anghel Saligny a provenit dintr-o familie de origine franceză din Alsacia, iar tatăl său, pe numele lui complet Alfred Rudolf de Saligny, a călătorit în Prusia undeva spre anii 1850. Aici l-a cunoscut pe Mihail Kogălniceanu, viitor prim-ministru al României, care i-a povestit despre frumuseţile Moldovei, iar Ioan Ghica, care mai târziu avea să devină ministru de externe al ţării noastre, i-a făcut lui Saligny o ofertă inedită: să vină în Moldova pentru a preda limba franceză copiilor săi.
Nu numai că a acceptat propunerea, dar Alfred Rudolf s-a stabilit la Focşani, iar în 19 aprilie 1854 se afla în trecere prin localitatea Şerbăneşti din actualul judeţ Galaţi. Acolo, adăpostit într-un han pe o ploaie torenţială, s-a născut al doilea copil al familiei, Leon Anghelus, care ulterior avea să fie cunoscut drept Anghel Saligny.
Anghel Saligny a urmat gimnaziul la Focșani și liceul la Postdam, după care s-a înscris la Universitatea din Berlin, unde a urmat inițial astronomia. Atras, însă, de știință inginerului constructor a trecut în anul 1871 la cunoscuta Școală Politehnică de la Berlin-Charlottenburg – pe care a absolvit-o cu succes, devenind inginer constructor la numai 20 de ani, în 1874. Aici s-a evidenţiat rapid prin rolurile de inginer ordinar de clasa a III-a, inginer de control şi, în cele din urmă, ajutor de şef de secţiune la construcţia căii ferate Ploieşti–Predeal.
O lucrare importantă era construirea căii ferate Ploiesti-Predeal, care urmărea să deschidă o legătură rapidă între capitala țării și Brașov, în locul vechii căi ocolite de la Bran. Concesionarea acestei construcții unei firme străine a necesitat desemnarea unor persoane calificate din partea administrației de stat, care să urmărească execuția. Tinerilor ingineri Anghel Saligny și Elie Radu le-a revenit această sarcină. Ulterior, îl găsim pe Anghel Saligny proiectând și construind podurile necesare pe linia Adjud-Tg.Ocna, apoi primele noastre poduri combinate de șosea și cale ferată pe linia Bârlad-Vaslui.
Elie Radu
Anul următor, Anghel Saligny a participat la lucrările hidraulice din nordul Prusiei și la lucrările de construcție a liniei ferate Cottbus-Frankfurt pe Oder. A fost apreciat în mod deosebit, de vreme ce i se oferă posibilitatea de a rămâne să predea la Politehnica din Dresda, dar refuza, declarând: „Deși familia mea s-a născut în apele Loirei și pe urmă a pribegit prin lume, noi am fost întotdeauna loiali, așa că dacă o țară ne-a dat azil și ne-a recunoscut drept fiii ei, noi n-o putem trăda”. Profesorul Gerhard Merthers, unul dintre promotorii și teoreticienii noii științe a constructorilor de poduri în Europa, îl recomandă ca fiind un inginer foarte talentat și muncitor, „lucrările sale fiind remarcabile și făcând dovada nu numai a priceperii sale și a deosebitelor sale cunoştințe teoretice”.
Reîntors în țară intră, ca inginer, de la 1 ianuarie 1876, la Serviciul de Poduri și Șosele. În acea perioadă de consolidare a statului național format prin unirea celor două principate, România nu dispunea de un corp tehnic corespunzător, astfel încât numeroase lucrări erau executate prin concesionari străini.
Ulterior, el a devenit proiectantul căii ferate dintre localităţile Adjud şi Târgu Ocna, pentru ca în 1883-1884 să devină şeful Serviciului pentru Construcţii de poduri de fier şi şeful Serviciului de Docuri.
În noua sa funcţie, Saligny a pus la punct una dintre primele sale invenţii inginereşti cu ocazia construirii docurilor şi antrepozitelor de la Galaţi şi Brăila.
Pentru prima oară în lume, Saligny a folosit betonul armat pentru construcţia unor silozuri. În plus, fundaţia acestora a fost realizată pe straturi de fascine (legături de ramuri subţiri strânse cu sârme şi umplute cu pietre şi pământ pentru întărirea terasamentelor), iar Saligny a adoptat soluţii originale şi pentru realizarea bazinelor de legătură cu Dunărea.
Docurile din Braila, realizate după un proiect al lui Anghel Saligny.
Tot Saligny este cel care a introdus o simplificare majoră în construirea silozurilor prin utilizarea unor plăci prefabricate, care au fost apoi montate prin sudura barelor metalice şi un sistem mecanic de montaj.
La finalul procesului de producţie, un siloz din beton armat conceput de Saligny avea o dimensiune la baza de 30×120 metri şi o înălţime de peste 18 metri, astfel că acesta putea conţine peste 25.000 de tone de cereale.
Cel dintâi mare pod proiectat de Saligny, la 28 de ani, a fost cel de la Cosmești, peste Siret, pod dublu de șosea și cale ferată de 430 metri lungime.
Podul de la Cosmești peste Siret, proiectat de Anghel Saligny.
Impresionaţi de invenţiile sale, conducătorii statului român i-au propus lui Saligny să se ocupe de proiectarea unor poduri peste Dunăre, astfel că în 18 noiembrie 1887 a devenit şeful unui nou proiect pentru o cale ferată care să unească localităţile Feteşti şi Cernavodă. Inginerul român a avut nevoie de doi ani pentru a realiza proiectul, iar lucrările au început oficial în 9 octombrie 1890, atunci când piatra de temelia a fost pusă în prezenţa regelui Carol I.
Podul Anghel Saligny de la Cernavodă.
Fără îndoială, principala operă tehnică a lui Anghel Saligny este podul de peste Dunăre de la Cernavodă. Proiectul său, din anul 1888, aducea două mari inovații: sistemul nou de grinzi cu console, pentru suprastructura podului și, ca material nou de construcții, oțelul moale în locul fierului pudlat, utilizat anterior la tablierele de poduri. A trebuit să ducă o luptă îndarjita cu tehnicienii rutinieri pentru a impune acceptarea acestor două inovații. Construcția podului de la Cernavodă i-a stabilit, pe bună dreptate, reputația de ilustru constructor de poduri, în acel moment acesta fiind cel mai lung din Europa continentală și al treilea din lume.
Inaugurarea oficială a avut loc în 26 septembrie 1895, iar la eveniment au asistat nu numai regele Carol I, ci şi numeroşi alţi conducători ai ţării. Cel mai important moment al zilei a fost testarea rezistenţei podului cu un convoi de 15 locomotive grele. Convins de calitatea construcţiei sale, Saligny s-a urcat cu alţi muncitori de rând într-o şalupă pe care a ancorat-o chiar sub pod. Practic, Saligny a garantat cu propria sa viaţă calitatea podului, iar convoiul de locomotive a trecut cu bine pe celălalt mal al Dunării. „Ştiam că va ţine!”, a fost reacţia lui Saligny.
Podul Regele Carol I al ing. Anghel Saligny de la Cernavodă.
Numele oficial al construcţiei a fost Podul Carol I, iar cifrele seci spun totul. Cu o lungime de 4087.95 metri, dintre care 1662 metri pe deasupra Dunării, podul a fost realizat la o distanţă de 30 de metri deasupra nivelului apei. La vremea respectivă, a devenit cel mai lung pod din Europa şi al treilea ca lungime din întreaga lume.
Între anii 1895 și 1901, a fost director al Căilor Ferate Române.
Tot Saligny a realizat mari dotări inginerești în portul Constanța, a proiectat vaste lucrări de îmbunătățiri funciare, mai ales de irigații și de recuperare a zonelor inundabile. În anul 1894 a fost numit profesor la Școala națională de poduri și șosele. În 1897, a devenit membru titular al Academiei Române.
Până în 1910, a fost director al Direcției Generale a Porturilor și Comunicațiilor pe apă, care cuprindea navigația fluvială, cea maritimă, șantierul naval din Turnu Severin, Direcția Hidraulică și Inspectoratul General al porturilor și docurilor din Brăila. În această calitate, a îmbunătățit porturile, a înființat portul Ramadan la Giurgiu, a amenajat navigația pe Dunare etc.
După construcţia podului de la Cernavodă, statul român intenţiona să pună în valoare vastele terenuri situate în zona inundabilă a Dunării prin realizarea unor diguri pe marile ostroave (insule formate prin acumulurarea aluviunilor) dintre Borcea şi Dunăre, dintre Dunăre şi braţul Macin, dar şi pe terenurile situate în stânga fluviului.
Anghel Saligny a venit cu un proiect concret care a fost declarat câştigător, însă statul român a anulat ulterior investiţia din cauza izbucnirii războiului balcanic din 1912-1913 şi, ulterior, a Primului Război Mondial din perioada 1914-1918.
În perioada 1910-1917, a condus nou creata Direcție de Îmbunătățiri Funciare, unde a realizat numeroase studii în vederea recuperării și valorificării zonelor inundabile ale Dunarii și a altor mari cursuri de apă din țară. În aceeași perioadă a condus Direcția Generală a Munițiilor de pe lângă Ministerul de Război și a fost vicepreședinte al Consiliului Tehnic superior pentru avizarea proiectelor la cele mai importante lucrări din țară. Între 1901 și 1917, Anghel Saligny a fost și administrator delegat la Societatea de Tramvaie București, poziție de pe care a coordonat electrificarea liniilor de tramvaie cu căi și crearea de noi trasee. În toată această perioadă, a promovat corpul tehnic românesc în fața antreprizelor străine.
Anghel Saligny a inițiat și a condus realizarea primei hărți hidrografice a Dunării de la Brăila la Vârciorova. Calitățile sale l-au recomandat, fiind solicitat să proiecteze un pod în Serbia. În 1922, a coordonat pregătirea serbărilor încoronării regelui Ferdinand, în calitate de președinte al Comitetului de organizare, la care, din păcate, nu a putut participa, din cauza problemelor de sănătate.
Chiar înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, s-a ocupat de problema unui nou local în care să fie adăpostite, în siguranță – mai ales în condițiile unui eventual incendiu – manuscrisele, documentele și valoroasele volume ale Academiei, local a cărui realizare s-a început abia în 1925.
Recunoașterea valorii și operei lui Anghel Saligny s-a făcut încă pe parcursul construcției podului: în 1890 a fost numit ofițer al Ordinului «Steaua României»; pe 15 mai 1893 era ridicat la rang de cavaler al aceluiași ordin; 28 septembrie 1895 – a primit ordinul «Steaua României» în grad de Mare Ofițer, Marea Cruce a Ordinului «Coroana Romaniei» (1897), Marea Cruce a Ordinului «Steaua Romaniei» (1909 – cu prilejul inaugurării portului Constanța, Marea Cruce a Ordinului «Carol I» – imediat după Serbările Încoronării din 1922. Recunoașterea valorii sale pe plan internațional reiese și din „colectia” de înalte ordine străine cu care a fost răsplătit: Marea Cruce a Ordinului «Frantz Josef» (1896), Marea Cruce a Ordinului «Sfântul Sava» din Serbia (1896), Marea Cruce a «Meritului Civil» din partea Bulgariei (1898), Marea Cruce a Ordinului «Sfânta Ana» (1910), era Comandor al Ordinului «Leopold» din Belgia (1897) și Mare Ofițer al Legiunii de Onoare din Franța (1908) etc.
Tot ca o recunoaștere a meritelor sale, din 1892 devine membru corespondent, și, din 1897, membru activ al Academiei Române, al cărei președinte este în perioada 1907-1916. Sunt multe orașe din țară care au înscrise în harta lor „strada Anghel Saligny” – amintim doar București, Pitești, Constanța, Cernavodă, Brăila, Alba Iulia, Pitești, Brașov, Focșani. Școli și licee din întreaga țară – Ploiești, Cernavodă, București, Tulcea, Cluj, Iași, Simeria, Galați, Roșiorii de Vede, Turt, Bacău – poartă numele „Anghel Saligny”.
Oscar Han
Și Constanța i-a fost recunoscătoare. Anghel Saligny a unit Constanța și Dobrogea de Țară – prin podul și calea ferată de la Cernavodă – și România de lume – prin portul Constanța. Iar constănțenii i-au ridicat o statuie, care străjuiește intrarea în portul pe care acesta l-a construit pentru eternitate. Monumentul, realizat în anul 1957, de Oscar Han, autor și al statuii lui Mihai Eminescu de pe faleza constănțeană, este o înfățișare în bronz a ilustrului inginer care a realizat podul feroviar de peste Dunăre, silozurile în construcția cărora a folosit, pentru prima oară în lume, elemente prefabricate din beton, și care a proiectat și condus lucrările de construcție și modernizare a Portului Constanța. Statuia este situată pe bulevardul Elisabeta colț cu strada Ovidiu, deasupra Portii nr. 1 – Port Constanța. Trebuie menționat faptul că nici statuia lui Saligny nu a fost dintotdeauna în locul unde este astăzi. Aceasta era cândva amplasată puțin mai jos, pentru ca apoi să fie așezată în locul unde se află astăzi.
O amintire din care reiese, înca odată, recunoașterea valorii lui Anghel Saligny în străinatate: un inginer străin licențiat din Serviciul Căilor Ferate Române, plecând în Germania să muncească, arătându-și diplomele și certificatele obținute în țară, nu și-a găsit nimic. În momentul în care a specificat că a fost elevul lui Anghel Saligny, inginerul a fost angajat la Căile Ferate Saxone.
La retragerea din activitate, Saligny a ţinut un discurs memorabil în care a afirmat, printre altele, că prestigiul câştigat prin numeroasele sale proiecte se datorează persoanelor cu care a colaborat, dar şi… norocului.
„Rămân neclintit la opinia că, dacă n-ai ocazia să te manifeşti şi n-ai colaboratori buni cum am avut eu, nu te poţi distinge. Datorez norocului, împrejurărilor şi eminenţilor mei colaboratori prestigiul de care mă bucur acum. Oriunde voi fi, vă asigur că interesele corpului nostru tehnic îmi vor fi scumpe şi că sentimentele mele pentru dumneavoastră vor fi întotdeauna aceleaşi. Eu m-am retras din cadrele ordinare ale corpului tehnic, peste câţiva ani voi părăsi cu totul serviciul statului, dar retragerea mea nu se va simţi, fiindcă rămân conducători de frunte şi fiecare în parte mă poate înlocui cu succes”, spunea el.
Anghel Saligny a încetat din viaţă în 17 iunie 1925, chiar în ziua de naştere a soţiei sale.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/02/1-sass.jpg555960Tudor Ursehttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgTudor Urse2023-02-26 07:50:182023-08-21 23:38:32Anghel Saligny, un întemeietor al ingineriei românești
Marina Hociotă, călugărița-sublocotenent, „a doua Ecaterina Teodoroiu” a Armatei Române
Marina Hociotă s-a născut pe 19 august 1896 într-o familie de ciobani din Săliște, lângă Sibiu. Tatăl ei a murit de gută înainte ca fetița să împlinească 12 ani, iar această pierdere a făcut-o pe Marina să-și părăsească satul natal la vârsta de 14 ani și să traverseze munții Carpați la Mănăstirea Văratec, în România. S-a adăpostit aici și a devenit călugăriță la 18 ani, luându-și numele monahal Mina, sub îndrumarea mătușii ei, Maica Melania Cruțiu.
Pe când era copil s-a remarcat pentru rezultate bune la învățătură, dar era recunoscută și pentru curajul ei neobișnuit, călărind încă de la 10 ani.
Ea a împărtășit durerea plecării de acasă într-o scrisoare către biograful ei, preotul Grigorie Popescu: „Am plecat la mănăstire din cauza prigoanei ungurilor, care ne-au lipsit de libertatea de a vorbi limba mamei în școală, unde numai în limba ungurească învățăm lecțiile”.
În timpul primei conflagrații mondiale, slujitorii Bisericii Ortodoxe Române s-au alăturat efortului de război, în condițiile în care ei constituiau repere spirituale pentru cei aflați pe câmpul de luptă, dar și pentru cei rămași pe frontul de acasă. În județul Neamț, Mănăstirea Văratec a dat o eroină puțin cunoscută, care și-a pus toată energia și priceperea în slujba cauzei pentru care luptau românii.
În 1914, după izbucnirea Primului Război Mondial, în timpul celor doi ani de neutralitate a României, Crucea Roșie a organizat cursuri speciale de asistență medicala în mai multe centre din țară, inclusiv la Mănăstirea Văratec.
Izbucnirea războiului și intrarea României alături de Antantă, în 1916, a găsit-o pe Mâna cu entuziasm patriotic pe care îl exprima fățiș. „Vă puteți închipui ce bucurie am putut simți când am putut să slujim și să ajutăm pe frații noștri care ne-au eliberat de sub jugul strein unguresc”, mărturisea într-o scrisoare inserată în volumul «Preoțimea română și întregirea Neamului» apărut în 1940.
Călugărița Mina Hociotă și idealul național al anului 1918
Numită de mulți „a doua Ecaterina Teodoroiu”, în ciuda vârstei de doar 20 de ani, nu s-a dezis de a pleca pe frontul de la Mărășești, unde fusese mobilizată. În calitate de infirmieră aducea răniții din tranșee și de pe câmpurile de bătălie, îi transporta la spitalele din Iași sau Vaslui, iar o perioadă chiar a rămas la spitalul din capitala Moldovei pentru a-i ajuta pe cei de acolo, în condițiile în care izbucnise epidemia de tifos exantematic.
Unele mărturii iconografice ne-o prezintă în haine de ostaș, ceea ce atestă faptul că nu a fost doar o simplă infirmieră. De altfel, pentru actele ei de bravură a primit gradul de sublocotenent, fiind a doua femeie ofițer din Armata Română, după Ecaterina Teodoroiu. A primit, de asemenea, de două ori distincția «Crucea Comemorativă». Ca o dovadă a faptului că se mândrea cu originile sale ardelenești, de fiecare dată când a primit această distincție își prindea la medalie o pânză tricoloră pe care scria „Ardeal”.
În mai 1916, Ministerul de Război a pregătit mobilizarea generală, iar Maica Mina a fost repartizată la spitalul comitetului regional de acțiune de lângă prefectura din Tecuci.
Munca ei a fost remarcată de superiori, astfel că tânăra a primit o uniformă militară și a fost mobilizată aproape de linia frontului, la Mărășești, unde a primit gradul de sublocotenent.
Călugărița a lucrat inițial ca asistentă medicală în spital, dar curând a ajuns în tranșeele din prima linie a frontului, asistând la evacuarea răniților și transportarea acestora în trenurile sanitare.
În vara anului 1917, în timpul Bătăliei de la Mărășești, în timp ce a urcat pe un tren militar care îi transporta pe răniții de la Mărășești la Vaslui și Iași, a fost grav rănită în zona coapsei stângi și a fost transportată pentru operație la Iași. Impresionați de cunoștințele ei medicale, medicii i-au recomandat să rămână la Spitalul nr. 271 din Iași, condus de profesorul Dimitrie Gerota.
După izbucnirea epidemiei de tifos exantematic în Iași, doctorul Gerota a rugat-o să rămână alături de el, spunându-i: „După dumneata n-are cine să plângă”, iar ea a acceptat.
După război Maica Mina s-a întors la Mănăstirea Văratec, cu conștiința împăcată: „Noi, călugărițele și călugării, ne-am pus în nesiguranța vieții… pentru țară și am slujit cu credință și am mers în război cu toată conștiința, în ajutorul răniților pentru care am muncit cu un sentiment sfânt, să le ajutăm în suferință… Ne-am împlinit datoria nu ca niște oameni, ci ca ostași ai Domnului și ai țării noastre, făcând ascultarea până la capăt, la terminarea războiului.”
Mănăstirea Nămăești
După moartea mătușii sale în 1923, Maica Mina s-a mutat la Mănăstirea Nămăești, în Argeș, iar în anii ’30, cu acordul Patriarhului Miron Cristea, s-a înscris la Institutul surorilor de caritate „Regina Elisabeta” din București.
În momentul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, Maica Mina avea 45 de ani. A fost mobilizată din nou și trimisă la spitalul din Câmpulung Muscel, devenind membră a „Asociației surorilor de caritate de război din România” a „Corpului luptătorilor naționaliști”.
În 1968, Maica Mina a fost distinsă cu Medalia Virtutea ostășească – Clasa I în fața Mausoleului de la Mărășești, alături de alți veterani ai Primului Război Mondial.
A murit în anonimat, în iulie 1977, dar a lăsat peste timp ca învățătură celor ce vor veni următoarele cuvinte „Aș dori să se gândească cititorul la tagma noastră călugărească, la acei ostași ai Domnului, cari și-au împlinit ascultarea patriei cu zel și abnegație și s-au întors la metania lor, la sărăcia din mănăstiri în care viețuiesc și desigur că se va încredința că aceste ființe – călugări și călugărițe – merită mai multă atențiune din partea statului și a noastră a tuturor, mai mult respect și recunoștință”.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/02/6.jpg795561Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2023-02-25 17:01:132023-02-25 17:01:13Marina Hociotă, călugărița-sublocotenent, „a doua Ecaterina Teodoroiu” a Armatei Române
Motto: Când politicul rage, cultura se risipește ca fumul…
Familiarizat cu imaginea sa, din reprezentările altor vremuri, scriitorul Lucian Ciuchiță, fără să se întrebe cum este posibil să îi apară în față, îl recunoaște imediat pe Feodor Dostoievski.
Acum, într-o străfulgerare a minții sale, își aminti că marele scriitor rus spusese: „Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”
Scriitorul român părea siderat de apariția Maestrului, neputincios în a intui care este scopul acestei vizite miraculoase.
Ghicindu-i gândurile, geniul rus îi răspunse calm:
– Știu că ești un romancier bun, dar te-ai născut într-un secol prost. Și eu am îndurat suplicii pentru ideile mele, am fost încarcerat zece ani într-o ocnă siberiană, dar, mai târziu, ca un utopist veritabil, am sperat că lumea se va salva prin frumuseţe. – Maestre, interveni Lucian, acum, în toiul unui război fratricid, cultura rusă este interzisă la nivel global. Dar cultura și exprimarea artistică nu trebuie îngrădite după cum dictează interesele războiului. Cultura nu reprezintă doar valorile unei nații, ea face parte din Patrimoniul Mondial Cultural. – Prietene drag, cultura rusă nu va muri niciodată! Chiar dacă acum este îngenuncheată, observ cu mare durere acest lucru, ea are puterea de a se ridica și de a merge mai departe… Nu se pot uita operele lui Cehov, Turgheniev, Tolstoi, Pușkin, Gogol și Gorki… sunt nemuritoare!
Apoi, după câteva secunde de tăcere, Dostoievski își aminti ce spusese cândva:
„Astăzi, fiecare om tinde să se înstrăineze cât mai mult de cei din preajmă, căutând în sine tot ce-i poate da viața din plin, și, cu toate strădaniile lui, nu numai că nu izbutește să priceapă sensul adevărat al vieții, dar până la urmă ajunge la un fel de sinucidere. În loc să se cunoască pe sine și să deslușească rostul său pe lume, rămâne un izolat.
În veacul nostru, societatea se fărâmițează, fiecare om se retrage în sine ca într-o vizuină, se însingurează, se ferește de ceilalți și-și ascunde avutul, ca până la urmă să se înstrăineze cu totul de ei și să-i îndepărteze din preajma lui. Și, căutând să strângă de unul singur cât mai multe bogății, se gândește: ‘Ce puternic sunt, am pe ce mă bizui.’ Nu știe, zevzecul, că, pe măsură ce strânge, se înnămolește tot mai mult într-o sinucigașă neputință.
Omul s-a învățat să nu se mai bizuie decât pe mijloacele lui, și, răzlețindu-se de obște, a ajuns, cu timpul, să nu mai pună nici o nădejde în ajutorul semenilor, să nu mai creadă în oameni, nici în omenire, să tremure numai de teamă că s-ar putea cumva irosi agoniseala lui și drepturile pe care le-a câștigat.
Pretutindeni, în ziua de azi, mintea sceptică a omului a început să nu-și mai dea seama că adevărata chezășie a vieții nu poate fi dobândită numai prin străduințele lui, oricât s-ar osteni de unul singur, că pentru asta trebuie ca toți oamenii să se străduiască împreună, cu puteri unite.
Dar, odată și odată, trebuie să se împlinească sorocul și, atunci, această cumplită însingurare va lua sfârșit și în aceeași clipă toți se vor dumeri dintr-o dată cât de potrivnică era firii izolarea în care se ferecaseră. Asta va fi năzuința vremii, și se vor minuna oamenii acelui veac cum de-au putut zace atâta timp în beznă, fără o zare de lumină. Și tot atunci se va arăta pe cer semnul ce va înfățișa pe fiul omului… Dar, până va sosi clipa aceea, trebuie să nu lăsăm din mână steagul, și măcar când și când, fie chiar în împrejurări răzlețe, omul e dator să dea pildă, smulgându-se din izolarea și înstrăinarea sa, pentru a săvârși o încercare eroică, împletind o legătură strânsă și duioasă frățietate între oameni, chiar dacă ar fi să treacă în ochii tuturor drept nebun. Trebuie neapărat să facă asta, pentru ca măreața idee să nu se irosească…”
De la Crăciun încoace parcă s-a stîrnit iadul! Un iad surd, silențios, ca tunul sonic al lui Gogu Constantinescu. Fără bombe, fără rachete, fără fumigene, fără jandarmi, dar nimicitor fără să pară. O canonadă pustiitoare, venită parcă din toate părțile, menită să ne stingă definitiv, prin implozie provocată. În esență, atacuri în lanț asupra simbolurilor. Enumerăm câteva:
în decembrie, tentativa de substituire a Crăciunului cu Hanuka, în părculețul Radu Beligan de lîngă Piața Universității;
tot în decembrie, a doua zi după Sfântul Ștefan, ședința Consiliului local de la Sectorul 2, pentru demolarea statuii lui Mircea Vulcănescu din Piața… Sfântul Ștefan (în timp ce, la Oradea, statuia lui Mihai Viteazu zace într-un garaj, după ce a fost înlocuită cu statuia regelui Ferdinand);
în ianuarie, după ce a „îndrăznit” să cânte „Doina” lui Eminescu într-un spectacol, Adrian Naidin a primit o atenționare din partea Comunității evreilor din Iași, cum că ar fi bine să n-o mai cânte, că se supără Mossad-ul; recent, o altă tentativă anti-simbol, la Liceul tehnic Mircea Vulcănescu din București, pentru schimbarea numelui, la sesizarea mai multor „foruri”, printre care și Institutul Elie Wiesel;
la fel de silențios ca tunul lui Gogu Constantinescu, vecinii și „prietenii” noștri ucraineni draghează canalul Bâstroe și ne fură apa din Deltă, încălcând cu nesimțire legislația internațională și chiar „corectitudinea politică” de care se face atâta caz, în timp ce noi îi găzduim, îi plătim și le asigurăm locuri de muncă;
trupele NATO ne invadează protector, ca să ne apere de dușmanii pe care ei îi stârnesc;
la Valea Uzului, în cimitirul internațional, ungurii ne scot morții din morminte, cu complicitatea unor magistrați români, vânzători vânduți cui dă mai mult;
în timpul ăsta, se tranzacționează rețeaua spitalelor CFR și Poșta Română, pentru privatizarea sau preluarea lor de unele servicii mai mult sau mai puțin românești…
Iar voi tăceți! Iar când spun „voi”, nu mă refer la „acești netrebnici care ne conduc”, cum îi numea, avant la lettre, Mihai Eminescu. Pentru că ei, cei de atunci, și ei, cei de azi, n-au avut și nu au legitimitatea funcțiilor ocupate samavolnic. Fără ei nu se putea fura sau vinde niciun ac din țara asta. Și pe ei îi blesteama Eminescu în cumplita sa „Doină”, pe ei, cei care ne-au adus străinii, nu pe străini („cine a-ndrăgit străinii”, „cine ne-a adus jidanii”, „cine ne-a adus pe greci”, „cine ne-a adus muscalii”).
Nu mă refer, deci, la trădătorii din vârful statului, al căror singur Dumnezeu e banul, ci la voi, cei care sunteți „beneficiarii” acestei trădări continue. A voastră, ca indivizi, ca popor, ca țară. Voi de ce tăceți? Nici voi n-aveți Dumnezeu? N-aveți copii sau nepoți? Credeți că-i apărați tăcând din gură? Credeți că soarta lor este doar individuală, fără legătură cu poporul sau specia din care fac parte? Credeți că vor trece neobservați de tăvălugul care strivește lumea? Sau că vor fugi undeva, în străinătate, unde urgia n-a ajuns încă? Chiar credeți că mai există vreun asemenea loc pe pământ?
Nu simțiți că se apropie Marele Sfârșit, la care contribuiți cu tăcerea voastră, și că a venit vremea „decontului”, a Judecății? Viața asta, fericită sau nefericită, trăită până la capăt sau întreruptă de un virus invizibil sau de un cutremur devastator, este oricum mai scurtă decât eternitatea. Și cred că e important să știm ce alegem: viața veșnică sau osânda veșnică! Restul e tăcere vinovată.
Omule bun, pune în cugetul și fapta ta întâi dragostea. Întâi dragostea. Nu dragostea nesățioasă, dragostea de bogăție, de putere, de stapânire, ci dragostea de frumusețe, de lumină, de adevăr, dragostea mângâiere, îndemn și creație. Nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci dragostea care dăruie, care hrănește pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit, ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial. Dragostea este cheia și a veșniciei. (…)
Dragostea naște și pârguiește rodul, transfigurează și înalță sufletul; prin ea dumnezeeasca față joacă focul luminilor de ape în lumea durerilor noastre. Acolo unde nu e dragoste stăpânesc întunericul și urâtul, acolo unde nu e dragoste înfloresc trufia, pisma, nedreptatea și toate chipurile prostiei omenești. Omul care nu iubește nu înțelege nimic din lumea lucrurilor văzute și ascunse. Graiul minunilor îi este cu desăvârșire închis. Acolo unde nu este dragoste nu este nici cunoștință adâncă.
Este în firea omului să învingă prin dragoste. Dumnezeul Întrupat ne-a desvăluit lumea nouă, adevărul, viața și puterea prin dragoste. Omul este om prin puterea dragostei sale. Să iubești un copac, o floare, un copil, o femeie, să iubești pământul aspru și cerul boltit albastru, să iubești totul, chipuri și sensuri, totul: joc, cântec, lumină, jocul și armonia cosmică, să iubești îndeosebi omul, fratele tău, bun sau ticălos, tare sau slab, să-L iubești pe Dumnezeu cu puterile tale însutite peste ființa ta legată de păcat.
Întâi dragostea. Dragostea care înflorește cireșul, care crește copilul, care satură flămândul, care mângâie răstignitul, dragostea lui Dumnezeu pentru creația Sa.
Întâi dragostea.
Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, „Întâi dragostea”, Editura Predania, 2011, p. 47.
LECȚIA DE ISTORIE - 22 februarie: Cetatea Deva - Prima mențiune documentară
La data de 22 februarie 1269, într-un act de donație al regelui maghiar Ștefan al V-lea, este atestată documentar pentru prima dată Cetatea Devei. Chiar dacă există numeroase urme de locuire pe Dealul Cetății încă din neolitic şi epoca bronzului, dacii au fost cei care au lăsat cele mai multe vestigii arheologice în acest loc, mai ales după ce au construit aici numeroase fortificații de apărare şi un important punct de observație de unde puteau cuprinde o bună parte din Valea Mureșului, Valea Streiului, dar și o zonă întinsă din Ținutul Pădurenilor.
De altfel, însăși numele localității Deva se presupune că provine de la denumirea dacică Decidava, din care a derivat cuvântul „dava”, apoi Deva, cuvânt care este de asemenea de origine dacă și care înseamnă cetate, el găsindu-se în denumirea mai multor localități din Dacia precum: Argedava, Sucidava, Piroboridava, Pelendava și altele.
După cucerirea Daciei de către romani, aceștia au intuit potențialul acestui loc şi au întărit fortificațiile din vârful Dealului Cetăţii, ținând cont de importantul drum comercial care făcea legătura cu restul imperiului, drum ce era numit „Drumul Sării” si trecea chiar pe la poalele Dealului Cetății de astăzi.
Iancu de Hunedoara
După retragerea romanilor din Dacia și după valurile de migratori care au distrus totul în calea lor, despre soarta Cetății Devei nu s-a mai ştiut nimic, până în anul 1444 când Iancu de Hunedoara primește în stăpânire Cetatea Devei de la Coroana Maghiară, cu un număr mare de sate şi mine de aur. Tot în timpul lui Iancu de Hunedoara este menționat pentru prima dată şi târgul Devei, așezare aflată la baza Dealului Cetății.
De aici înainte, Cetatea și Târgul Devei încep să ocupe un loc important în istoria Transilvaniei, iar numeroși voievozi şi principi ardeleni au locuit efectiv aici sau au fost oaspeţi ai cetății până în anul 1557, când cetatea a fost cucerită de către turci și va suferi unele stricăciuni.
Gabriel Bethlen
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, principele Gabriel Bethlen construiește în cetate un bastion care servea drept închisoare, iar la baza sa ridică în stil renascentist un palat de locuit și anume Palatul Magna Curia.
În anul 1773, Iosif, viitorul împărat al Imperiului Habsburgic, în timpul călătoriei sale prin Transilvania, va vizita Cetatea Devei și va fi impresionat de aceasta, iar zece ani mai târziu, va reveni în același loc, de data aceasta în calitate de suveran.
În anul 1784, avea să izbucnească Răscoala condusă de Horea, Cloșca şi Crișan, iar Cetatea Devei va deveni loc de refugiu şi apărare pentru nobilii fugiţi de pe domeniile lor de teama țăranilor răsculați.
Cu această ocazie pe Dealul Cetății s-au dat lupte crâncene între garnizoana imperială şi cetele de răsculați, cetatea având si ea de suferit.
În anul 1817, împăratul Francisc I şi soția sa, aflați în vizită în Transilvania, fiind impresionaţi de frumuseţea locului, au poruncit refacerea Cetăţii Devei, iar lucrările, făcute cu mari cheltuieli şi cu multă muncă din partea localnicilor au durat nu mai puțin de 12 ani.
În timpul Revoluției de la 1848-1849 din Transilvania, cetatea se va afla sub ocupația soldaților austrieci aflați sub conducerea comandantului Kudlich, iar la data de 13 august 1849, magazia cu praf de puşcă a fortăreţei explodează, cetatea fiind în mare parte distrusă si toată latura de est ajungând să fie dărâmată.
În anul 1896, cetatea este cumpărată de Societatea de Istorie, Arheologie şi Științele Naturii din Comitatul Hunedoara, iar cu această ocazie s-au amenajat aleile de acces spre cetate, şi s-au împădurit Dealul Cetăţii.
O amplă renovare a avut loc în anii 1950 când s-au conservat ruinele cetății şi s-au consolidat aleile celor trei incinte. Trebuie amintit faptul că Cetatea Devei prezintă trei incinte de forme diferite, incinte ce ocupă vârful şi o parte din latura nordică a dealului.
Prima incintă, de formă ovoidală, lungă de aproape 90 metri şi cu o lățime ce variază între 18 şi 35 m cuprinde vârful înălţimii și se adaptează la configuraţia terenului, iar în interiorul său, plasate direct pe stâncă, partea vestică se afla o poartă prin care se făcea accesul în incintă, pe când latura sudică cuprindea palatul cu un etaj, destinat prin concepție să servească drept locuință stăpânului cetăţii.
O altă clădire supraetajat se afla pe latura nordică a incintei, accesul dintre cele două clădiri făcându-se printr-un șir de cazemate legate între ele. Incinta a doua are o formă ovoidală neregulată, ce este determinată de configuraţia terenului, iar distanţa faţă de prima incintă este cuprinsă între 6 şi 20 de metri. În această incintă pe latura sudică se află aşa-numitul „Bastion Bethlen”, un turn semicilindric de piatră cu rol observare și de apărare, in acest scop pe latura estică aflându-se o platformă de artilerie. Incinta a treia este construită în prima jumătate a secolului al XVIII-lea și are o suprafaţă apreciabilă, ea fiind destinată să protejeze în special drumul de acces spre principale două incinte din vârful dealului.
Actualmente, accesul către cetate se face foarte ușor, pornind din parcul orașului Deva și urcând cele 113 trepte la capătul cărora se află două alei pline de mister.
Începând din luna iunie a anului 2015, la cetate se poate urca și cu telecabina, aceasta fiind singurul ascensor înclinat din România si printre puținele din Europa. Lungimea traseului acestui ascensor măsoară 278 metri, iar difereța de nivel este de 158 metri, acest traseu find primul din Europa în ceea ce privește lungimea si diferența de nivel.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/02/cetatea-deva-tunele.jpg8461349Tudor Ursehttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgTudor Urse2023-02-22 17:41:252023-02-22 17:41:25LECȚIA DE ISTORIE – 22 februarie: Cetatea Deva – Prima mențiune documentară
Ion Coja - Sfinţii Studenţi Ion Moldoveanu şi Vasile Baciu
Se va face vreodată dreptate și pentru legionari? Ceea ce, după mintea mea, înseamnă și trecerea în rândul sfinților a dumnealor VASILE BACIU și ION MOLDOVEANU. Vor fi „sfinții studenți”, care au trecut în lumea celor drepți prin moarte martirică, în cumplita zi de 22 septembrie 1939. VASILE BACIU la Tecuci, ION MOLDOVEANU la Ploiești.
Aidoma biblicului Irod, regele criminal, criminalul cel mai sângeros din Istoria Neamului românesc (fie-i spurcatul nume uitat!), a dat ordin să fie uciși, pe loc, fără nici o judecată, toți legionarii aflați în temnițele regimului, la care să se adauge câte trei legionari în fiecare județ, luați la întâmplare, numai legionari să fie! Un total de circa 300 de martiri ai credinței în Iisus și în Neam. O crimă fără egal…
VASILE BACIU nu a fost ales de poliția din Tecuci să fie împușcat în mod „exemplar”, la răscruce de drumuri, să fie văzut de toată lumea: „cine va face ca el, ca el s-o pățească!” Nu se număra printre legionarii cei mai cunoscuți, cu vechime în Mișcare… Poliția a desemnat un grup de trei legionari, i-a târît prin oraș până la locul execuției și când se pregăteau să ducă la îndeplinire ordinul nemernicului „Vodă”, a intervenit tînărul VASILE BACIU, aflat printre privitorii care se întâmplau a fi de față. Tînărul s-a apropiat de polițistul mai mare în grad și i-a vorbit cam așa – cuvinte reconstituite, imaginate de subsemnat: „Domnule polițist, știu că aveți ordin să ucideți trei legionari, indiferent cine sunt aceștia. Și eu sunt legionar! Vă rog să mă luați pe mine în locul camaradului X – al cărui nume nu se mai știe. Dînsul este tată a trei copii care rămân astfel orfani. Luați-mă pe mine în locul său, eu nu am copii…”
Așa a ajuns VASILE BACIU din Tecuci pe Lista de sfinți legionari martirizați din ordinul regelui scelerat și sperjur.
Povestea studentului ION MOLDOVEANU din Ploiești este la fel de minunată, de nemaipomenită: Când cei trei legionari desemnați de jandarmeria Ploieștiului să fie dați ofrandă Bestiei regale au fost aduși în Piața Gării de Sud, unde circulația este cea mai intensă, s-a auzit o voce: „Opriți execuția! Stați! Opriți execuția!”… Și s-a văzut un tînăr alergând disperat spre locul cumplitei execuții! Cu greu trăgându-și sufletul de cât alergase ca să ajungă la timp, tînărul arătă spre unul dintre cei trei: „Dumnealui nu este legionar! Este o confuzie de nume. Eu sunt legionarul ION MOLDOVEANU! Pe dumnealui îl cheamă la fel, dar nu este legionar! Ați greșit!”
Jandarmul șef nu a avut nimic de obiectat și s-a… corectat, împușcându-l pe adevăratul legionar ION MOLDOVEANU!
Minune curată a fost și felul cum s-a aflat de cele povestite mai sus abia în urmă cu un an. Alături de VASILE BACIU și ION MOLDOVEANU au mai fost executați și alți studenți – mai mult de patruzeci, printe ei și un elev, LEVIZCHI ȘTEFAN.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/02/ion-moldoveanu.jpg1024711Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2023-02-19 16:10:172023-02-19 16:10:17Ion Coja – Sfinţii Studenţi Ion Moldoveanu şi Vasile Baciu
Cine a fost cu adevărat Peneș Curcanul, eroul lui Vasile Alecsandri, care a luptat în Războiul de Independență
Peneș Curcanu (centru, în fotografie) a fost, în realitate, vasluianul Constantin Țurcanu.
Era un bărbat înalt, cu păr bogat, cu privire pătrunzătoare, știutor de carte și ager din fire.
A luptat în patru campanii militare: Războiul de independență, al doilea război balcanic din 1913, primul război mondial și campania din Ungaria, din 1919.
Pe Vasile Alecsandri l-a cunoscut, după cum mărturisește, pe… Calea Victoriei, în București, în ziua de 1 decembrie 1877. Poetul l-a oprit, remarcând, probabil, ținuta și cele două decorații importante – Virtutea militară și Steaua României în grad de cavaler – care străluceau pe pieptul sergentului de 23 de ani.
În 1881, Constantin Țurcanu a aflat că el este eroul poeziei pe care-o recitau copiii. În noiembrie 1932, când a murit, avea 78 de ani, primise 12 decorații și era o legendă sau, cum scria Adrian Maniu, „un steag viu”, „trăind mai departe în tranșeea unui vers – botezat în veșnicie Peneș Curcanu”.
Probabil că mulți dintre noi își mai amintesc încă versuri din poezia cu același nume…
Plecat-am nouă din Vaslui, Şi cu sergentul, zece, Şi nu-i era, zău, nimănui În piept inima rece. Voioşi ca şoimul cel uşor Ce zboară de pe munte, Aveam chiar pene la picior, Ş-aveam şi pene-n frunte.
Toţi dorobanţi, toţi căciulari, Români de viţă veche, Purtând opinci, suman, iţari Şi cuşma pe-o ureche. Ne dase nume de Curcani Un hâtru bun de glume, Noi am schimbat lângă Balcani Porecla în renume!
Din câmp, de-acasă, de la plug Plecat-am astă-vară Ca să scăpăm de turci, de jug Sărmana, scumpa ţară. Aşa ne spuse-n graiul său Sergentul Mătrăgună, Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu, Ne-am dus cu voie bună…
Constantin Țurcanu, născut în anul 1854 la Vaslui, la vârsta de 21 de ani, în 15 mai 1875, fiul lui Gheorghe și al Mariei Țurcanu, a fost înrolat în cadrul Regimentului 13 Dorobanți Vaslui – Iași, pentru a-și satisface stagiului militar obligatoriu. Intensificarea războiului ruso-turc din timpul anului 1877 și implicarea României în conflict a prilejuit și participarea Regimentului 13 Dorobanți la luptele desfășurate la sud de Dunăre.
Așadar, sergentul Constantin Țurcanu a participat la asaltul general asupra Plevnei. La cucerirea redutei Grivița 1, Peneș Curcanul a căzut rănit în luptă și transportat la Turnu Măgurele pentru îngrijiri medicale. Datorită curajului său, Constantin Țurcanu a primit decorația cu ordinul „Steaua României” de la regele Carol I.
Pe lângă campania militară de la sud de Dunăre din 1877-1878, eroul vasluian a mai participat și la încă patru campanii militare purtate de armata română și anume, pe lângă participarea în Războiul de Independență, a mai participat și la Al Doilea Război Balcanic din 1913, în Primul Război Mondial între 1916-1918 și în Campania Armatei Române pentru eliberarea Ungariei din 1919, fiind decorat în fiecare din cele patru campanii, iar numărul decorațiilor sale ajung la 12.
Constantin Țurcanu a murit la 15 noiembrie 1932 și, cu toate că destinul său a fost unul excepțional, posteritatea își amintește doar de Peneș Curcanul, grație poeziei lui Vasile Alecsandri.
Redăm în cele ce urmează câteva cărți poștale scrise de Constantin Țurcanu:
Amintirile sergentului Constantin Țurcanu – Peneş Curcanul − despre participarea sa la campania din 1877-1878. Sursa: Arhivele Naționale ale României, SJAN Gorj, colecţia Documente foi volante, dosar V/648.
Cu toate că oficial întâlnirea dintre Constantin Țurcanu și poetul Vasile Alecsandri a avut loc după bătălia de la Plevna, în Arhivele Naționale ale României se găsesc un set de cărți poștale, datând din 1925, scrise chiar de Constantin Țurcanu, în care sunt consemnate scurte narațiuni ce duc la o contradicție între datele cunoscute de istoria literară și afirmațiile autorului lor. În cărțile poștale, Constantin Țurcanu relatează că s-a întâlnit cu poetul Vasile Alecsandri pe Calea Victoriei, la București.
„Eu mă numesc din botez Constantin Țurcanu, însă în războiul din 1877, marele poet mi-a schimbat numele și prenumele zicându-mi Peneș Curcanu. Aceasta s-a auzit că am fost cel dintâi care am intrat în redanul luat la 27 august 1877. (…) La luarea redanului am fost decorat de domnitorul Carol cu «Virtutea Militară», iar la 31 august la Grivița tot de domnitorul Carol I am fost decorat cu «Steaua României» în gradul de cavaler. Acest atac l-am dat pe ziua de 31 august 1877. (…)
Tot în acel an la reduta nr.2 am dat un atac fals și am fost rănit la acea redută. La 7 octombrie tot la această redută am fost prins de cange și, dacă nu se rupea mantaua, trebuia să fiu să fiu tras în șanț și tăiat bucăți. Că tot acolo a fost prins un sublocotenent și l-au tăiat în bucăți și l-au aruncat pe malul șanțului. (…) Am stat în spital până ce m-am internat. Așa că în noiembrie 1877, reîntors la Regimentul meu 13 Dorobanți Iași Vaslui, însă regimentul fiind distrus am fost la luptă că nu mai rămăseseră decât 300 de oameni din 1200. (…)
La 1 Decembrie 1877 am plecat la București cu 10.000 de prizonieri turci și într-o zi, plimbându-mă pe Calea Victoriei, m-am întâlnit cum un domn care m-a întrebat de unde sunt, cum mă numesc, ce grad am și dacă am fost rănit. I-am răspuns că sunt din orașul Vaslui și mă numesc Constantin Țurcanu, am gradul de sergent și am fost rănit. În anul 1881, eu fiind eliberat, am văzut poezia «Plecat-am 9 din Vaslui și cu sergentul 10». În 1913 aveam servici ca picher de stat și eram plătit cu 150 lunar. Mi-am lăsat serviciul și m-am înscris ca voluntar în Regimentul 25 de a merge contra bulgarilor. Tot ca voluntar în 196, idem în 1918, idem în 1922, 1923 și de astăzi până la moarte în armată.”
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/02/331483541_2508107876007037_1403258140319036773_n.jpg708470Tudor Ursehttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgTudor Urse2023-02-17 17:26:482023-02-17 17:27:16Să ne cunoaștem eroii: Cine a fost cu adevărat Peneș Curcanul, eroul lui Vasile Alecsandri, care a luptat în Războiul de Independență?
Demostene Andronescu - George Manu, fizicianul de renume mondial, figură marcantă a rezistenţei anticomuniste
Pe 13 februarie 1903 se năștea George Manu, fizicianul de renume mondial, figură marcantă a rezistenţei anticomuniste, omul cu o credinţă de sfânt martir, care n-a făcut nici un compromis.
Descendent al unei vechi familii de intelectuali patrioți (era nepotul generalului George Manu –1838-1911–, cel care s-a distins în razboiul de independență și care a fost în repetate rânduri ministru), profesorul George Manu a fost arestat în 1948, implicat cu alte vârfuri ale intelectualității politice românești în Procesul Marei Trădări Naționale și condamnat la 25 de ani muncă silnică. În momentul arestării era profesor de fizică nucleară la Politehnica din București, fiind considerat, alături de profesorul Horia Hulubei, unul dintre marii atomiști ai țării.
Horia Hulubei
Se spune despre el că, după condamnare, ar fi fost vizitat la Aiud de un consilier sovietic care i-ar fi propus ca în schimbul eliberarii, să accepte să lucreze în laboratoarele din Uniunea Sovietică alaturi de un cunoscut atomist rus cu care el fusese coleg de studii în Germania. Dar profesorul George Manu a refuzat demn această ofertă, nevoind să lucreze pentru cei pe care îi consideră, pe bună dreptate, dușmani ai neamului românesc.
Profesorul George Manu nu era numai un reputat om de știință, recunoscut ca atare și de adversari, ci avea și temeinice studii umaniste. Filozofia, teologia, dreptul, filologia și mai cu seama literatura erau domenii în care se mișca cu aceeași ușurință ca și în domeniul său de specialitate care era, după cum am amintit deja, fizica nucleară. Era o adevarată enciclopedie și dacă este adevărat (și, de buna seamă, este) că închisorile comuniste au fost adevarate Universități, atunci „Universitatea Aiud” a avut ca „rector” între anii 1954 si 1961, anul morții sale, pe profesorul George Manu.
Revenit în Aiud în anul 1954 de la mina de plumb Baia Sprie cu un lot de 60 de deținuți, toți în lanțuri, mutați în această închisoare disciplinar în urma unei greve care a avut loc la această mină, profesorul George Manu se număra printre cei peste 50 de deținuți din acest lot bolnavi de tuberculoză. La început i s-a diagnosticat un T.B.C. ganglionar dar, supus împreună cu toți ceilalți unui regim disciplinar extrem de sever, fără hrană adecvată, fără asistență medicală și fără îngrijirea elementară reclamată de această boală, starea sănătății lui s-a înrăutățit continuu, ajungând pâna la urmă să-i fie fatală. Cu toate acestea, profesorul George Manu a început o susținută și incredibilă – în condițiile de totală izolare din închisori – activitate pe care, fără să greșim, o putem numi didactică. Vocația de dascăl nu l-a părăsit nici chiar în aceste vitrege condiții pe marele om de cultură.
În aceasta perioadă, Aiudul era populat de foarte mulți tineri care fuseseră arestați de pe băncile școlii sau ale universităților și care erau, deci, cu studiile neterminate și instrucție incompletă. Majoritatea acestora, avizi de cunoaștere, apelau, pentru a-și completa bagajul de cunoștințe, la „bătrâni” care în marea lor majoritate fiind intelectuali le puneau la dispozitie cunoștintele lor. Printre cei mai activi în acest sens s-a dovedit a fi, fără îndoială, profesorul George Manu. În toată această perioadă, el a transmis, prin viu grai celor care au avut norocul să împartă celula cu el, ori cu el, ori prin morse (profesorul George Manu era un morsist desavârsit) celor din celelalte celule, zeci și sute de conferinte, prelegeri ori lecții din toate domeniile științelor umaniste: istorie, drept, geografie, filozofie, literatură, limbi străine (franceza și engleza mai ales) etc., care erau memorate ori scrise pe pereți, pe bucăți de săpun, pe cioburi de sticlă etc. și apoi, transmise din celulă în celulă și din om în om. Mulți dintre cei care au ieșit din închisoare cu temeinice cunoștințe de limbă și literatură engleză de exemplu, lui îi datorează acest lucru.
Eu nu l-am cunoscut personal, însa multe dintre lecțiile elaborate de el au ajuns și în celula în care mă aflam, astfel că multe dintre cunoștințele pe care le-am dobândit în închisoare lui i le datorez.
Profesorului George Manu i se datorează și inventarea scrierii, cu ajutorul alfabetului morse, pe firul de ață. Odată, un grup de studenți care se aflau la un alt etaj decât cel pe care se afla el, i-au cerut (prin morse, bineînțeles) să le transmită câteva dintre principiile de bază ale Constituției americane. Profesorul a refăcut din memorie, cu aproximație, toate cele șapte articole ale Constituției respective și astepta un moment prielnic ca să le poată transmite la destinație. Tocmai în acel moment s-a deschis ușa și gardianul a dat celor din celulă ac și ață pentru repararea echipamentului. Văzând ața, profesorului Manu i-a revenit ideea ca să transpună pe ea, în alfabet morse (un nod dublu, linia, un nod simplu, punctul) textul pe care îl avea de transmis. Cu migală și cu multă răbdare, făcând mii de noduri, a reușit să „scrie” pe câțiva zeci de metri de ață textul celor șapte articole ale Constituției americane. A făcut apoi un ghem pe care l-a transmis destinatarilor împreună cu instrucțiunile de decodare. Această nouă metodă de scriere a constituit o adevarată revoluție de comunicare din închisoare. Și a dat multe dureri de cap celor care vegheau ca detinuții să nu comunice între ei.
Dupa 1958, când la conducerea închisorii Aiud a venit colonelul Crăciun și au început pregătirile pentru declanșarea reeducării, profesorului George Manu, despre care administrația închisorii știa că are o mare influență asupra celorlalți deținuți, i s-a cerut – ca și celorlalte personalități din Aiud – să accepte reeducarea și să facă în fața deținuților o declarație de desolidarizare de trecut și de toate crezurile și idealurile sale. Cu toate presiunile care s-au făcut asupra lui, el a refuzat demn și fără ostentație orice compromis. Pentru atitudinea fermă și fără echivoc, profesorul George Manu a plătit cu viața. Datorită regimului inuman la care a fost supus în urma refuzului său categoric de a face declarațiile care i se cereau, boala i s-a agravat. Ultimul diagnostic pus de medicul oficial al închisorii, doctorița Balea, în prezența colonelului Crăciun, a fost meningită T.B.C. Tratamentul însă i s-a refuzat și de data aceasta, fiindu-i condiționat de semnarea declarației care i se cerea.
S-a stins din viața împăcat cu sine și cu toți cei din jur, în 1961, în infirmeria Aiudului, unde a fost internat doar cu câteva ore înainte de a muri.
Demostene Andronescu, despre profesorul George Manu – „Reeducarea de la Aiud”.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/09/george-manu-rectorul-din-zarca-aiudului.jpg391541Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2023-02-15 23:44:362023-02-15 23:44:36Demostene Andronescu – George Manu, fizicianul de renume mondial, figură marcantă a rezistenţei anticomuniste
