mihai eminescu, eminescu

În Amintirile sale despre Eminescu, Teodor Ștefanelli, vechi prieten cu marele nostru poet, povestește un episod fabulos despre autorul Luceafărului, de o actualitate siderantă.

Se întâmpla în toamna 1875, la Cernăuți, unde austriecii, imperialiști și aroganți ieri ca și azi, sărbătoreau în mod provocator 100 de ani de la anexarea Bucovinei (!). Eminescu, care-i cunoștea bine pe austrieci, fiind în trecut și student la Viena, apare inopinat „aducând cu sine în birjă un cogeamite lădoi de lemn de o greutate foarte mare”, conținând samizdat-uri, broșuri cu titlul „Răpirea Bucovinei”, care a doua zi erau toate împărțite printre românii lui.

Mai târziu, la o masă la hotelul Pajura neagră, frecventat de numeroși români, Eminescu vede un „advocat” austriac, Komariner, îmbrăcat într-un frac alb impecabil, care încerca să-i convingă pe ai noștri să ia și ei parte (!) la serbarea de 100 de ani a încorporării Bucovinei.

Și ce face Eminescu? După ce-și mușcă mustața, semn că era nervos, ridică paharul său de bere care era gol și-i zice avocatului austriac, în zeflemea: „Kellner! Un pahar de bere!”.

La care românii, entuziasmați de ironia mușcătoare a lui Eminescu, repetă într-un cor comanda de bere! Umilit de toți românii, austriacul pleacă „foarte supărat”

constantin brancusi, rockefeller

Am impresia că viața oamenilor se desfășoară pe o bază greșită.

Există o gravă neînțelegere în punctul de pornire. Oamenii nu recunosc minunea pe care o constituie viața însăși, globul acesta pământesc care se învârtește în haos și îi poartă în mersul lui prin veacuri.

Ceea ce le lipsește oamenilor din vremea noastră e dimensiunea cosmică, sentimentul acesta al aventurii spiritului, dincolo de realitatea aparentă.

Oamenii actuali nu au antene pentru a pătrunde în realitatea adevărată, în singura realitate care contează. Se lasă amăgiți de aparențe și se opresc la ele. Nu merg mai departe.

Pentru că îi împiedică această stupidă nevoie de securitate care taie aripile aventurii și care ferecă spiritul în închisoarea conformismului.

Întotdeauna, ceea ce m-a susținut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieții, am știut s-o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Știam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Și nimic nu mă oprea.

Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viața, al bucuriei, e clădită toată opera mea.

Constantin Brâncuși, octombrie 1938, Conversații cu Ionel Jianu.

Text publicat în Revista Fundațiilor Regale, nr. 9, septembrie 1946