ion socolescu, arhitectura, scoala moderna de arhitectura moderna

Bună seara, bună ziua sau bună dimineața, dragi români de pretutindeni, pentru că ne întoarcem la origini, așa cum ne-am obișnuit! Bine ați revenit la un nou episod al RRC Podcast!

Ion N. Socolescu a rămas în istoria arhitecturii româneşti drept un arhitect dinamic, a cărui activitate practică s-a îmbinat cu cea teoretică. S-a născut la Ploieşti, la 17 ianuarie 1856, tatăl său fiind arhitectul Nicolae G. Socolescu (?-1872), iar fratele mai mare, arhitectul Toma N. Socolescu (1848-1897). După terminarea liceului, urmează cursurile de inginerie la Şcoala de drumuri şi poduri, din Bucureşti, absolvind-o în 1877, ca şef de promoţie.

Om de acțiune, cu o cultură aleasă, Ion N. Socolescu a contribuit la crearea de buni arhitecți și la ridicarea nivelului arhitecturii românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

Promotor al noului stil arhitectural, Ion N. Socolescu a reușit sa creeze o linie proprie a stilului neoromânesc, atractivă și ușor de recunoscut prin câteva elemente (arcadele duble, reliefurile decorative care încadreaza arcadele ferestrelor, cromatica vie).

Ion N. Socolescu a făcut parte din primul val de arhitecţi români cu studii la École des Beaux-Arts din Paris. A studiat în cadrul atelierului arhitectului Paul-René-Léon Ginain (1825-1898). Ion Mincu, Ion N. Socolescu, Ştefan Ciocârlan, Alexandru Săvulescu, Dimitrie Maimarolu, Toma Dobrescu au fost printre primii arhitecţi, care au marcat originile stilului naţional, eliberând-o de sub tutela academismului, înţelegând rolul tradiţiei şi importanţa monumentelor naţionale…

Acestea fiind spuse vă urăm vizionare plăcută!

Vizitați pagina noastră de facebook: https://www.facebook.com/culturaroman… .

Grupul România Culturală: https://www.facebook.com/groups/20191… .

Pagina oficială web: https://culturaromana.ro/ .

Vizitați-ne și pe Telegram: https://t.me/romaniaculturala .

ion socolescu, rrc podcast

grupul pentru romania

CETĂȚENI,

Suntem un grup de români preocupați și îngrijorați de situația în care a ajuns România după 34 de ani de la alungarea lui Ceaușescu.

Ne-am adunat în acest Grup pentru a ieși din fundătura în care am fost împinși de stăpânii ilegitimi ai României cu scopul de a ne jefui țara și de a bloca încercările de rezistență națională românească. 

Suntem grav depopulați, românii sunt nevoiți să-și părăsească țara și sunt înlocuiți de sute de mii, chiar milioane de străini de rase, culturi și religii diferite. Prin menținerea intenționată a unui nivel de trai inferior, elitele românești, muncitorești și intelectuale sunt aspirate de Occident. Exodul românilor nu se mai oprește de 34 de ani!

Sistemul nostru educativ este sabotat. Drogurile și indisciplina cuprind pe zi ce trece un număr tot mai mare de tineri. Cei foarte valoroși continuă să părăsească România. Abandonul școlar ia amploare numărul analfabeților este în continuă creștere.

Sistemul de sănătate este dezastruos. În România este criză de personal medical. Spitalele sunt infectate cu bacterii nosocomiale, indicatorii de tuberculoză și mortalitate infantilă au coborât la nivelul anului 1907.

Infracționalitatea a cunoscut o adevărată explozie în acești 34 de ani, prostituția, traficul de persoane, explozia drogurilor, traficul de organe umane, traficul de arme, contrabanda, sunt în foarte mare parte scăpate de sub control.

88% din capitalul Român aparține străinilor iar 98% din sistemul asigurărilor este unul străin. Sistemul bancar a fost înstrăinat, astfel încât România nu mai are decât două bănci de stat, iar guvernul României este nevoit să se împrumute la bănci străine, achitând cele mai mari dobânzi de pe piața financiară internațională. România este supra-îndatorată, iar creditorii au obligat guvernul țării să înstrăineze proprietățile care aparțin poporului român, sub diverse amenințări.

Armata României, împuținată, a fost antrenată să lupte în Orientul Mijlociu împotriva unor popoare nevinovate, în războaie pe care președintele SUA, Donald Trump, le-a catalogat a fi fost „mari greșeli”.

Au fost aduse armate străine de ocupație, pe care poporul român trebuie să le întrețină. Industria română de apărare a fost în cea mai mare parte distrusă, iar România cumpără armament uzat, moral și fizic, la prețuri exorbitante. Mai mult, România a achitat în avans sume colosale de bani pentru un armament care nu a fost livrat.

României i sau impus drept „prieteni” țări și popoare care au dușmănit-o în istorie, iar acestea au început  să ne penetreze și să ne slăbească.

De asemenea, ni se impune o linie politică de adversitate față de mari puteri și grupuri de state de care în trecut ne-au legat relații economice și politice avantajoase.

Suntem obligați să ajutăm țări și popoare străine, în dauna poporului român. Suntem obligați să promovăm interesele economice, cu deosebire agricole, ale unor companii și state străine, sacrificând firavele întreprinderi, afacerile mici și mijlocii ale românilor. Dușmănia impusă românilor împotriva Rusiei aduce țării riscuri mari de securitate, chiar un pericol de război, imposibil de gestionat.

Distrugerile economice din România euro-atlantică au depășit cu mult pierderile suferite de România în timpul celor două războaie mondiale la un loc, de  inundațiile catastrofale din anii 1970 și 1975 și cutremurul din anul 1977. De 34 de ani mergem înainte coborând spre un dezastru economic.

Patrioții români care doresc să-și slujească patria cu devotament sunt opriți să o facă. Se promovează o poliție politică represivă, îndreptată în principal împotriva naționalismului românesc curat.

Oamenii politici care au dorit să promoveze interese românești au fost întemnițați pentru acuzații fără acoperire, defăimați și asasinați civic. Serviciile secrete românești au devenit sucursale ale serviciilor secrete din SUA, Israel, Marea Britanie, Germania  și Franța. Clasa politică aflată la conducerea României slujește interesele străinilor și implementează măsuri contrare intereselor României.

Prin operațiuni comandate de sfătuitorii externi ai României, cu sprijinul SRI+DNA+ANAF, a fost distrus un mare număr de societăți comerciale românești, cu deosebire ale unor etnici români, iar afacerile lor au fost acaparate în cea mai mare parte de străini.

S-a promovat o legislație neconstituțională antiromânească, care le interzice românilor să-și promoveze istoria adevărată, să-i omagieze unii eroi din trecut, dar și marile personalități culturale, care nu sunt agreate de cei care ne stăpânesc. Libertatea cuvântului, proclamată prin Constituția României, a fost încălcată prin legi promovate la ordin extern.

În școlile din România se predă în mod obligatoriu o disciplină, „Istoria evreilor. Holocaustul”, prin care elevilor români li se explică faptul că bunicii și străbunicii lor au fost niște criminali, care, fără motiv, au comis genocid împotriva evreilor. În același timp, contestarea unor exagerări și învinuiri la adresa poporului român este sancționată prin legi aspre, care prevăd inclusiv pedepse de până la 5 ani de închisoare.

Toată această situație, ca și multe alte fenomene grave din viața social-politică a României au determinat GRUPUL PENTRU ROMÂNIA să se întâlnească pentru a căuta soluții de ieșire a României din această prăpastie și pentru a comunica unele din ideile sale poporului român. 

Avem speranța că românii conștientizează situația reală a țării, dar și nevoia de a o scoate din această prăbușire.

Credem că românii înțeleg că orice amânare adâncește dezastru instalat, așa încât obligația morală de a se ridica din această tăcere anesteziată care i-a cuprins este mai presus de orice. Românii nu pot rămâne înlănțuiți în indiferență.

Modalitățile pe care le prevedem pentru a ieși din acest dezastru vor fi sugerate în comunicatele ulterioare ale GPR.

Musical Extravaganza

Pentru pasionații de muzică cultă, apare o noutate pe segmentul evenimentelor live: o nouă serie de concerte va avea loc periodic, la Sala Dalles din Capitală, sub titulatura Musical Extravaganza: evenimentele aduc intensitatea şi culoarea operei și operetei într-un cadru mai personal, prin concerte cu repertoriu specific dar şi alte tipuri de sonorităţi, în adaptare clasică şi interpretarea unor nume consacrate ale scenei lirice. Primele evenimente, programate în 5 martie, 29 martie şi 19 aprilie îi aduc în faţa publicului pe tenorul Ştefan von Korch, MH Orchestra şi dansatorii TangoPasion, respectiv şi pe baritonul Adrian Mărcan şi baritonul Lucian Petrean.

Promotorul conceptului, tenorul Ştefan von Korch evidenţiază:

Concertele MUSICAL EXTRAVAGANZA au menirea de a oferi publicului bucuria întâlnirii cu nume reprezentative ale scenei lirice, într-un cadru mai restrâns, ce oferă o perspectivă diferită asupra actului artistic faţă de cea de pe impozanta scenă a operei. Spectatorii sunt invitaţi să îşi admire soliştii preferaţi într-o atmosferă selectă, completată de un acompaniament de cameră, ce pune în valoare interpreţii într-o lumină caldă şi un ambient de un rafinament plăcut.”  

Această serie de evenimente reprezintă o oportunitate unică pentru iubitorii de muzică să se bucure de interpretări ale unor lucrări clasice, într-un mediu care îmbină rafinamentul artistic cu proximitatea cu publicul, sau de lucrări moderne în interpretare clasică. Astfel, spectatorii vor putea experimenta vibrațiile și emoțiile muzicii clasice într-un mod personal și profund. Fiecare concert din seria „Musical Extravaganza” va fi susținut de artiști de prestigiu, pentru o experiență afectivă şi auditivă de excepție.

Concertele deja confirmate ca parte a seriei sunt:

Soundtrack of Love, Musical Extravaganza

SOUDTRACK OF LOVE – Muzică de film cu MH Orchestra, tenorul Ştefan von Korch şi dansatorii Tango Pasion pe 5 martie, la Sala Dalles.

http://tinyurl.com/emw4ym6x

O Sole Mio, Musical Extravaganza

O SOLE MIO – Concert extraordinar de arii, canzonette şi zarzuele cu tenorul ŞTEFAN von KORCH şi baritonul ADRIAN MĂRCAN pe 29 martie, la Sala Dalles.

http://tinyurl.com/47x5czz3

Ah Mes Amis, Musical Extravaganza

AH, MES AMIS! – arii celebre cu tenorul ŞTEFAN von KORCH şi baritonul LUCIAN PETREAN pe 19 aprilie, la Sala Dalles.

http://tinyurl.com/yc3v7t7b

O oportunitate specială este oferită pasionaţilor care îşi doresc şi o întâlnire  faţă în faţă cu artiştii pe care îi admiră. Aceştia au la dispoziţie un număr limitat de bilete VIP ce includ participarea la o sesiune de autografe şi print souvenir cadou.

Cei care îşi doresc să ia parte la toate evenimentele din serie beneficiază de facilităţi, în forma unui abonament al cărui preţ este cu 20%  mai mic decât în cazul achiziţionării individuale a biletelor.

Biletele pentru concertul O SOLE MIO se găsesc în format electronic pe www.iabilet.ro și internațional prin www.kooltix.com și în format fizic în magazinele Flanco, Diverta, Metrou Unirii 1, magazinele Muzica, IQ BOX, Uman, Libmag și pe terminalele Selfpay. Online, puteți plăti cu cardul, Paypal, carduri de tichete culturale Sodexo, pe factură la Vodafone sau Orange sau ramburs prin Fan Courier oriunde în țară.

Evenimentele sunt găzduite la Sala Dalles, alegere deloc întâmplătoare. Protagoniştii Musical Extravaganza invită publicul într-un spaţiu cu tradiţie şi istorie în peisajul cultural şi urcă pe scena pe care, de-a lungul vremii, au concertat mari muzicieni precum George Enescu (26 concerte), Dinu Lipatti, Mihai Jora, Ionel Perlea, Ion Voicu sau Virginia Zeani. 

Tot aici au expus lucrări pictorii Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian sau Ion Andreescu şi susţinut conferinţe Nicolae Iorga, Octavian Goga sau Gheorghe Ţiţeica.

Pentru a fi la curent cu evenimentele următoare din seria Musical Extravaganza vă invităm pe pagina Allegro Productions & Agency.

cheiul garlei, bucurestiul antebelic

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, oraşele româneşti trăiesc schimbări majore care se înscriu în amplul proces de modernizare a lumii europene. Treptat, pe măsura dezvoltării capitalismului, modernizarea s-a manifestat în administraţia oraşelor prin reglementări edilitare, urbanistice şi arhitectonice, care înglobau aspecte specific citadine. Asistăm astfel la extinderea planificată, prin modificarea tramei stradale, prin noi artere de circulaţie, prin crearea de spaţii publice de agrement, aşezarea clădirilor faţă de vecinătate. De asemenea, s-a avut în vedere organizarea condiţiilor unei vieţi urbane comode: străzi, bulevarde, iluminat, canalizare, mijloace de transport.

Bucureşti, deşi era capitala României, păstrează multă vreme imaginea de contrast descrisă de călătorii străini, în care „palatul şi coliba stau alături”. Acelaşi clişeu exista, de altfel, în toate târgurile româneşti: lipsa unor artere pavate, a căilor ferate, porturi neamenajate, poduri rudimentare, canalizare nu exista. Clădirile erau mici, insalubre şi construite haotic, fără un plan care să le alinieze faţă de vecini şi de străzi. În acest context, să ne amintim numai de expresia de nedumerire a Principelui Carol de Hohenzolern, la 10 mai 1866, când în faţa unei clădiri cenuşii de pe Podul Mogoşoaia, i se spune că aceea este reşedinţa princiară. Fosta casă Golescu, pe care Cuza o mobilase cu gust, devenită reşedinţa noului domn al României, avea totuşi un aspect modest.

Încă din primii ani ai domniei lui Carol I, sub raportul realizărilor edilitare se constată un progres în mai multe direcţii: iluminatul şi mijloacele de transport, canalizarea, pavarea străzilor etc. Un avânt edilitar şi urbanistic deosebit se constată după ce România devine independentă 1877-1878 şi mai ales după proclamarea Regatului (1881).

istoria bucurestiului, iluminatul cu gaz lampant

În 1856, bucureştenii aveau un iluminat stradal pe bază de gaz lampant (ideea aparţinuse farmacistului Adolf Steege, dar concesiunea fusese atribuită lui Teodor M. Mehedinţeanu). Uşor, uşor, iluminatul public pe bază de lămpi cu petrol se extinde în toată ţara: Craiova (1858), Bacău (1867), Ploieşti (1881) etc.

Cum gazul şi petrolul nu mai reprezentau o soluţie viabilă în condiţiile evoluţiei oraşului românesc, în 1868, la Bucureşti se experimentează iluminatul public pe bază de gaz aerian. Propunerea a venit din partea inginerului francez Alfred Gottereau în 1867, care instalase uzine de gaz în mai multe oraşe europene. Vădindu-se un real progres, iluminatul cu gaz aerian se răspândeşte în întreaga ţară, din 1892 fiind atestat şi la Iaşi.

bucurestiul antebelic, piata sfantul gheorghe

Noul sistem de iluminat fiind superior celui cu lămpi pe petrol, atrage atenţia străinilor care vizitează în acea epocă România. Astfel, pe marile artere bucureştene din acea vreme: Lipscani, Calea Mogoşoaiei, Smîrdan, după 1871 se putea vedea lumina acestor lămpi cu gaz, mai ales că se dăduse în funcţiune şi Uzina de gaz aerian de la Filaret.

La numai 6 ani de la instalarea primei centrale electrice din lume, la New York, lumina electrică a apărut în Bucureşti, fiind introdusă de inginerul Henry Slade (1882). Prima instalaţie s-a pus în funcţiune la Palatul Regal de pe Calea Victoriei. Linia s-a prelungit ulterior la Teatrul Naţional şi Cişmigiu, iar din 1888, Primăria a construit prima centrală electrică comunală, la Abator. Iluminatul cu curent electric a fost introdus şi în celelalte oraşe ale României: Craiova (1896), Iaşi (1897), Brăila (1901), Bacău (1902), Piteşti (1913) etc.

Într-o societate modernă un element important îl constituie desigur mijloacele de transport. În România, primele trăsuri de piaţă destinate publicului apar încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ele erau cunoscute sub numele de birje şi erau conduse de muscali (birjari veniţi cu ofiţerii ruşi în Iaşi şi Bucureşti). Statistica arată că la 1870 în capitală erau 130 de muscali proprietari ai unor frumoase şi elegante trăsuri. Un an mai târziu, în 1871, Hary Slade obţinea o concesiune pentru tramvaiele cu cai (ideea fusese discutată de Primărie încă din 1868), iar în 1872 era finalizată prima linie care pleca de la Bariera Mogoşoaiei şi se termina la Calea Moşilor.

bucurestiul antebelic, piata obor si calea mosilor

Pe măsură ce dezvoltarea oraşului Bucureşti a luat un avânt considerabil, tramvaiele cu cai nu mai făceau faţă traficului cotidian şi se demodaseră. De aceea, Primăria Capitalei a hotărât în 1890 să concesioneze lui Fr. Thalasse şi contelui E. Graziadei, o societate nouă de tramvaie electrice. Prima linie electrică s-a realizat în 1894 pe traseul Strada Colţei-Obor. Paralel cu tramvaiele se înfiinţează linii de omnibuze sau tramvaie trase tot de cai; acestea nu mergeau pe şine ci pe caldarâm, oprindu-se de ori câte ori făceau semne pietonii.

În 1909 se înfiinţează o altă societate de tramvaie (S.T.B.) care avea sarcina principală de a electrifica în trei ani traseele pe arterele principale ale oraşului. Concomitent erau în funcţiune şi vagoanele cu cai (ultimele sunt retrase la începutul anului 1929). Conform statisticilor, în 1913 existau 14 km de linie electrică şi 21 de km de linie cu cai. Tramcarele, care fuseseră concesionate în 1891 antreprenorului Toma Blîndu, vor funcţiona până în 1904. Un tramcar modernizat şi trecut pe curent electric a funcţionat cu ocazia Expoziţiei din 1906 pe traseul Piaţa Teatrului şi Piaţa Expoziţiei. Şi în alte oraşe ale României au fost introduse tramvaiele electrice: Iaşi (1897), Brăila (1901) etc.

automobil club roman, cursa bucuresti-giurgiu

Apariţia automobilului avea să aducă transformări majore în modul de viaţă al oamenilor. La început îşi face timid apariţia şi intră în preocupările celor care aveau posibilităţi financiare. Primul automobil cu aburi a fost adus în Bucureşti în anul 1880 de către D. Văsescu, student la Paris, iar în ţară, primul automobil cu benzină (marca Benz de 12 CP), a fost adus de trei craioveni. Pe la 1898 apare pe străzile Bucureştilor şi primul automobil american: Oldsmobil. Tot în Bucureşti, la 1900, puteai admira automobilul lui Gh. Basil Assan, fiul primului proprietar de moară cu aburi din Capitală. Era un Penhard de 15 CP comandat în Belgia. Deoarece sunt aduse mai multe mărci de automobile în România, interesul pentru maşini creşte. În septembrie 1904 se înfiinţează şi „Automobil Club Regal din România”; se organizează şi întreceri auto, prima cursă desfăşurându-se pe distanţa Bucureşti-Giurgiu.

La 10 ani de la aducerea automobilului în România erau înscrise numai în Bucureşti 1234 de maşini. Majoritatea erau de provenienţă germană – Mercedes, dar şi franceză – Renault şi italiană – Lancia. Existau, de asemenea, 5 ateliere de reparaţii cu reprezentanţe la Iaşi, Craiova, Brăila şi Botoşani.

În 1904 este adus din Germania şi primul autobuz destinat transportului de persoane. În ceea ce priveşte restul ţării, la Craiova, în 1908 era un automobil-omnibuz cu 12 locuri, 28 de autoturisme, iar în 1912 existau în circulaţie pe linia Gară-Centru 2 autobuze. Pe lângă acestea, mai circulau un număr impresionant de biciclete, ceea ce a impus emiterea, încă din 1899, a unui regulament special pentru biciclişti.

caile ferate romane, bucuresti-giurgiu, 1869

Foarte importantă pentru dezvoltarea Capitalei şi pentru legăturile cu oraşele din provincie a fost introducerea căilor ferate. Prima linie, spre Giurgiu, se inaugurează în 1869. Urmează cea spre Ploieşti (1870), spre Târgovişte (1884) şi Piteşti (1872), Ploieşti-Predeal (1879). În 1872 a fost construită şi Gara Târgoviştei din Bucureşti, devenită, din 1888, Gara de Nord. În Moldova amintim calea ferată Roman-Suceava (1869) prelungită înspre Iaşi la 1879.

De asemenea, o reţea de drumuri lega capitala de principale centre din ţară şi de graniţă: Orşova, Giurgiu, Brăila, Piteşti, Slatina, Craiova, Vîrciorova, Ploieşti, Predeal, Iaşi.

O lucrare edilitară de mari proporţii în Bucureşti a fost rectificarea şi adâncirea cursului Dâmboviţei, ceea ce a adus reale servicii oraşului. Planurile fuseseră întocmite de inginerii Culianu şi Burkly-Ziegli, în colaborare cu arh. ing. Grigore Cerchez, iar lucrarea s-a executat în perioada 1880-1883 sub antrepriza lui A. Boisquerin. Cu această ocazie s-au tăiat meandrele apei, s-a adâncit albia, au fost eliminate braţele secundare şi ostroavele. S-au construit peste maluri mai multe poduri (în 1899 erau 12 poduri, din care 7 de piatră şi 5 din fier). Ba chiar s-a încercat la un moment dat ca Dâmboviţa să devină navigabilă, bucureştenii putând să admire la 1900 două vaporaşe cu roţi şi coş împotmolite, la propriu, în faţa Facultăţii de Medicină.

În paralel au început şi lucrările pentru asigurarea unui debit mai mare de apă potabilă prin captarea şi filtrarea izvoarelor din jurul oraşului. Se construiesc 3 bazine mari la Arcuda unde apele erau filtrate şi trecute în rezervorul de la Cotroceni. De aici, pompele Uzinei hidraulice de la Grozăveşti (terminată în 1890) împingeau apa în conductele Bucureştilor.

Reţeaua de conducte şi ţevi extinsă treptat, a fost executată pe străzile principale de către englezul W. Lindley (a instalat 35000 m liniar) şi finalizată în 1887. O altă lucrare menită să ridice confortul bucureştenilor, începută după proiecte făcute în perioada 1891-1899, de către inginerul Elie Radu, în colaborare cu specialiştii străini, printre care şi Lindley, a constat în captarea apei subterane de la Ulmi şi Bragadiru.

Inginerul hidrolog, Lindley, foarte cunoscut pentru lucrările de alimentare cu apă potabilă şi canalizare din Europa, a lucrat şi pentru oraşul Ploieşti (cu care încheie un contract în 1905), de asemenea, îl întâlnim şi la Iaşi (lucrările de aducţiune şi canalizare pentru apa adusă de la Timişeşti încep în 1907 şi se finalizează în 1909). La Craiova, în 1911 au fost instalate conductele pentru alimentarea oraşului cu apă adusă de la Gioroc, proiectul fiind întocmit de ing. Anghel Saligny în colaborare cu acelaşi Lindley. Lucrările de canalizare şi alimentare cu apă au loc şi la Bacău în 1909.

Despre modul cum lucra hidrologul Lindley există o relatare a primarului din Ploieşti, Gheorghe Dobrescu, care vizitase împreună cu soţia, la invitaţia inginerului englez, (ambii îmbrăcaţi în ţinută de ceremonie: smoching, pantofi de lac, rochie de seară), un canal la Frankfurt pe Main. Nu mică le-a fost uimirea când s-au văzut într-o galerie imensă, foarte înaltă, din faianţă albă, strălucind de curăţenie şi luminată electric. După ce au băut acolo o şampanie, au ieşit din canal cu încălţămintea curată, ca şi cum s-ar fi plimbat printr-o cameră cu parchet şi covoare.

Un proces amplu de modernizare se constată şi în înfăţişarea urbanistică şi arhitectonică a oraşelor României şi, în primul rând, a Capitalei. Astfel, a început o acţiune de sistematizare a străzilor şi de reglementare a regimului construcţiilor pentru a schimba aspectul haotic şi dezolant al centrelor urbane. Se întocmesc planuri cadastrale pentru oraşele mari. La 1895, cea mai specializată instituţie pentru acest tip de activitate, Serviciul Geografic al Armatei, încheia pentru Bucureşti „Planul cadastral al oraşului”, prima lucrare cu adevărat remarcabilă după Planul Borroczyn (1844-1852), căci făcea prima analiză amănunţită a topografiei proprietăţilor şi spaţiilor urbane din Bucureşti. Se remarca astfel continuarea B-dul. Academiei spre vest (noua porţiune până la Cişmigiu este gata 1871) sub denumirea de B-dul. Elisabeta.

După 1877, în cinstea victoriei obţinute în urma războiului de independenţă, sunt redenumite vechile străzi: Podul de Pământ capătă numele de Calea Plevnei, Podul Calicilor – Calea Rahovei, Podul Mogoşoaiei – Calea Victoriei, Capul Podului Mogoşoaia – Piaţa Victoriei, splaiul Dâmboviţei – Splaiul Independenţei, Podul de Afară – Calea Moşilor, iar Podul Beilicului devine Calea Şerban Vodă. În ceea ce priveşte arterele principale de circulaţie mai întâi se desăvârşeşte marele Bulevard Vest-Est prin prelungirea extremităţilor spre Cotroceni şi spre Şoseaua Iancului (începute în 1890 în timpul primarului Pache Protopopescu, şi finalizată în 1895). Din 1894 începe şi tăierea celuilalt mare bulevard Nord-Sud între Piaţa Victoriei şi Piaţa Romană spre Piaţa Mare şi mai departe spre miazăzi. Lucrarea celor două bulevarde s-a făcut în etape ajungând la finalizare după al doilea război mondial (alinierile din dreptul Spitalului Colţea). Tăierea bulevardelor a fost realizată după modelul introdus de baronul Haussmann, la Paris.

bucuresti antebelic, mahalaua calicilor, 1856

Pe cand Dambovita era inca neregularizata si provoca inundatii, drumul lega centrul Bucurestilor – Piata Mare de mahalaua Calicilor se numea Podul Calitei sau Calicilor. Acesta incepea din ce se numeste astazi Centrul Istoric, traversa raul si mergea, mai intai pe langa biserica Domnita Balasa si Curtea Judecatoreasca, apoi printre case negustoresti si cocioabe, pana in afara orasului. Dupa Razboiul de Independenta (1877-1878), Podul Calicilor si-a schimbat denumirea in Calea Rahovei. In consecinta, podul adiacent a devenit podul Rahova.

Zona a inceput sa se dezvolte accelerat dupa proclamarea Regatului, in 1881. Sub domniaRegelui Carol I, Dambovita a fost regularizata, Curtea Judecatoreasca a fost demolata pentru constructia Palatului Justitiei, biserica Domnita Balasa a capatat un nou aspect, s-au construit Halele Centrale din Piata Mare (Unirii), iar Podul Rahova a fost adaptat la standardele epocii. Era traversat de tramvaie trase de cai.

Podul Rahova vazut din diverse unghiuri, in ilustrate de la inceputul secolului XX

Podul Rahova văzut din diverse unghiuri, în ilustrate de la începutul secolului XX.

De-a lungul celor două maluri ale Dâmboviţei se trasează străzi largi numite splaiuri. Se deschid şi alte artere noi în alte părţi ale oraşului: B-dul. Filantropiei (1890), B-dul. Jianu (Aviatorilor), B-dul. Nou (Dacia). De asemenea, au fost importante pentru degajarea circulaţiei şosele similare „bulevardelor de centură ale Parisului”, care în 1903 marcau limita Bucureştilor. Astfel, din Piaţa Victoriei spre est erau: Şos. Bonaparte, Şos. Ştefan cel Mare, Şos. Mihai Bravu, spre vest, Şos. Basarab, şi spre miazăzi, Şoş. Panduri şi Şos. Viilor. (FOTO 2)

După modelul Bucureştilor şi alte oraşe obţin rezultate deosebite în activitatea edilitară şi urbanistică. Sunt adoptate planuri de aliniere a parcelelor şi de sistematizare: Iaşi – 1896 (autor ing. Grigore Bejan), Bacău – 1870, Ploieşti – 1882 (autor Toma N. Socolescu), Piteşti – 1894 (un plan general de aliniere şi apoi planul de sistematizare a oraşului elaborat în 1910 de ing. H.V. Schmidt), Craiova – 1900. Se construiesc bulevarde dintre care amintim: la Ploieşti, în timpul primarului Ioan I. Philin (1871) s-a hotărât trasarea Bulevardului Independenţei de la gară în centru şi în 1910 un bulevard inelar, la Iaşi se deschide un mare bulevard de la bariera Albineţ până la Bulagra în perioada 1896 – 1899, iar la Craiova, B-dul. Convenţiunii (recepţionat în 1901 şi construit în condiţiile impuse de principiile sistematizării experimentate de oraşele europene). Tot aici în anii 1902-1903 s-au derulat lucrările la Bulevardul de Centură.

Pavarea străzilor şi a trotuarelor (primele trotuare s-au construit în Bucureşti pe Calea Moşilor între 1871-1876) a stat mereu în atenţia edililor, încercându-se introducerea unor norme şi tehnici moderne. În Bucureşti s-a continuat pavarea şi s-a încercat granitul italian, porfirul belgian, granitul şi gresia de Scoţia. Primele străzi pavate cu titlu experimental, cu pietre cubice aduse de la Comarnic şi Văleni, au fost străzile Franceză şi Germană. Pentru străzile de la periferie se foloseşte macadamul. Până în 1880 s-a tot încercat pentru carosabil piatra din Elveţia, Transilvania, Belgia, asfaltul comprimat pe beton şi bazaltul artificial. Pentru trotuare se foloseau: lespezi de gresie scoţiană, granit belgian, lespezi de la Belia şi Văleni. Bordurile aveau în compoziţie gresie şi granit din Belgia şi Scoţia. La sfârşitul secolului un nou material îşi face încet, încet simţită prezenţa – asfaltul. Din totalul de 692 de străzi, totuşi cea mai mare parte era pavată cu bolovani, dar după 1906 balanţa se înclină spre asfalt.

Podul Radu Vodă București 1877 (foto Franz Duschek).

Podul Radu Vodă București 1877 (foto Franz Duschek).

Aceleaşi preocupări sunt întâlnite şi în oraşele din provincie. Astfel, la Piteşti, în perioada 1886-1888 au fost executate trotuare pe o suprafaţă de 2500 m2, la Ploieşti, unde până în 1864 fiecare proprietar era obligat să facă pavaj pe teritoriul proprietăţii sale până la jumătatea străzii. Străzile au fost mai târziu pavate cu piatră adusă de la Teleajăn. La Iaşi, Primarul Niculae Gane, în perioada 1872-1876 a încheiat o convenţie cu englezul W.O. Calender din Londra, pentru lucrările de construcţie a străzilor şi hotarelor (40000 m2 de stradă cu asfalt comprimat, 150000 m2 de trotuar cu asfalt vărsat, 7000 m2 de stradă cu piatră cubică şi 70000 m2 de stradă cu bolovani).

Apariţia unor noi materiale de construcţie, legată şi de dezvoltarea intensivă a metalurgiei, iar după 1860 a betonului armat, a contribuit la realizarea unor construcţii spaţiale uşoare. De asemenea, fabricarea oţelului moale (turnat) a dus la dezvoltarea construcţiilor metalice. Pentru constructorii români este remarcabil faptul că, la puţini ani după folosirea acestor materiale în străinătate, au fost realizate şi în România lucrări deosebite. Astfel, inginerul Anghel Saligny foloseşte pentru prima oară în lume betonul armat prefabricat la construcţia silozurilor de cereale de la Brăila (1884-1888), Galaţi (1889) şi Constanţa. Demn de menţionat rămâne şi Podul de la Cernavodă, realizat în 1890-1895, de acelaşi Anghel Saligny, cel mai mare pod din Europa acelor timpuri, executat în întregime din oţel turnat.

Ultimele decenii ale veacului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, completează zestrea urbanistică a Bucureştilor şi a celorlalte oraşe din România, cu clădiri publice sau particulare, datorate unor arhitecţi străini sau români instruiţi la mari universităţi occidentale, mai ales în Franţa. Cel mai important factor de manifestare a influenţei Parisului asupra Bucureştilor a fost direcţionarea marilor comenzi publice urbanistice unor profesionişti şcoliţi la Beaux-Arts, cu misiunea de a realiza o copie a capitalei Franţei. Astfel, prezenţa clădirilor de inspiraţie franceză, atmosfera din cafenele, viaţa literară şi artistică au dat o tentă specifică Bucureştilor, care la începutul secolului al XX-lea era numit „Micul Paris”. Printre clădirile reprezentative din Bucureşti, trebuie menţionate: Palatul Băncii Naţionale (1883-1885, arhitecţi: Cassien Bernard şi Albert Galleron), Palatul de Justiţie (1890-1895, arh. A. Ballu), Palatul C.E.C. (1896-1900, arh. Paul Gottereau), Palatul Ministerului Agriculturii (1896) şi Institutul de medicină şi farmacie (1900-1902, arh. Louis Blanc). De asemenea, lor li se adaugă: aripa de nord a Palatului Universităţii Al. Cuza din Iaşi, construită în 1896 după planurile arh. Louis Blanc, casa Dinu Mihai din Craiova (arh. Paul Gottereau), Teatru Naţional din Iaşi, arhitecţi Fellner şi Helmer.

Statuia lui Mihai Viteazul Bucuresti 1877 (foto Franz Duschek)

Statuia lui Mihai Viteazul Bucuresti 1877 (foto Franz Duschek).

Şi arhitecţii români au contribuit cu opere excepţionale la patrimoniul arhitectural folosind formele academismului francez: Palatul de Justiţie din Craiova (1890, arh. Ion N. Socolescu), Palatul Poştelor din Bucureşti (1890, arh. Al. Săvulescu), Palatul Marii Adunări Naţionale (1907) şi Casa Centrală a Armatei (1912), ambele realizate în Bucureşti de arh. Dimitrie Maimarolu.

Hoteluri, bănci, restaurante, cafenele, centre comerciale şi săli de spectacol, toate sunt construite în maniera eclectismului francez. Dar în curând se vor ridica reuşite clădiri oficiale sau particulare, datorate unor pricepuţi arhitecţi români, în special lui Ion Mincu, promotorul stilului neoromânesc. După planurile lui s-au ridicat la Bucureşti „Şcoala Centrală de Fete” (1890-1892), Casele Vernescu şi Monteoru (1887-1889). Ideile arhitectului Ion Mincu au fost preluate şi de alţi arhitecţi: Petre Antonescu, N. Ghica-Budeşti, Grigore Cerchez şi Cristofi Cerchez.

Paralel cu clădirile publice s-au înălţat şi cele ale particularilor. Potrivit statisticilor, în perioada 1885-1905 s-au construit cca. 14970 de imobile, unele erau de lux şi construite din materiale de calitate, de obicei ridicate în centrul oraşelor, iar cele mai modeste la periferie. Din 1910 se înfiinţează o societate comunală de locuinţe ieftine, cu participarea Primăriei – scopul fiind construirea de locuinţe pentru cei cu venituri mici.

Soseaua Kiseleff

Astfel, sunt construite asemenea locuinţe în latura stângă a Şoselei Kiseleff, dar pentru că preţul era destul de ridicat, acestea au fost accesibile doar funcţionarilor şi foarte puţin lucrătorilor din fabrici. Au apărut cartiere noi: Grammont şi Suter în sudul Bucureştilor (1893-1906) spre Biserica Elefterie apare un alt cartier (1900-1916). În centrul Capitalei, pe locul terenului viran care aparţinuse librarului şi editorului Gh. Ioanid, ia naştere un cartier de case elegante. Apoi, în 1910, se conturează în Parcul Filipescu un cartier cu imobile luxoase. Al treilea cartier cu noi locuinţe apare de o parte şi de alta a noului bulevard, Lascăr Catargiu (1894-1914). Prin 1898 se înfiinţează şi cartierul Bucureştii Noi în partea de nord-vest a oraşului.

În cartierele centrale, proprietarii îşi construiesc imobile cu mai multe etaje, datorită tehnicii betonului armat (prima clădire cu mai multe etaje fiind Hotelul Athéné Palace, după planurile arhitectului francez Théophile Bradeau).

Hotelul Athéné Palace

Hotelul Athéné Palace

Oraşul îşi schimbă înfăţişarea nu numai datorită stilurilor diverse în care se construieşti, cât mai ales unor noi tipuri de clădiri care apar în această perioadă: vechile hanuri sunt înlocuite cu hoteluri moderne, apar bănci, pasaje comerciale, săli de spectacole, cafenele şi restaurante. Locuinţa nu mai reprezintă doar o necesitate, ci şi o modalitate prin care proprietarul îşi afirmă statutul social. O atenţie deosebită a fost acordată şi arhitecturii peisajere, acesta fiind perioada când sunt amenajate parcuri şi grădini.

Viaţa românilor a fost fundamental modificată odată cu evoluţia oraşului. Fiecare etapă din crearea oraşului modern a dus la îmbunătăţirea vizibilă a traiului locuitorilor. Odată cu pavarea străzilor, orăşenii au scăpat de uliţele prăfuite din timpul verii şi de noroaiele groaznice din perioadele ploioase. Un sistem de noi bulevarde este introdus iniţial în Bucureşti şi preluat ulterior şi de oraşele din provincie.

Regularizarea cursurilor râurilor şi introducerea planurilor de urbanism au marcat o perioadă în care străzile şi construcţiile nu au mai fost ridicate la întâmplare, ci au respectat reguli precise. După introducerea serviciului de salubritate, primăriile au angajat oameni special pentru a strânge gunoaiele, aruncate până atunci direct pe stradă sau în cursurile râurilor şi care erau un permanent pericol de focare de infecţie. Curentului electric a fost folosit atât la iluminarea străzilor, cât şi în transporturi, se introduce telefonul.

Rapiditatea schimbărilor era simţită de toată lumea. Cu intrarea în secolul al XX-lea, oraşele româneşti au luat tot mai vizibil un aspect european.

george sarluceanu, art rock, fata in fata, sala dalles 23 februarie

George Sărluceanu – basistul celebrei trupe Spin şi liderul trupei Green Ties anunţă ieşirea pe piaţă a unui nou produs muzical din sfera blues fusion, ce îi poartă semnătura: albumul „Faţă în faţă” va fi lansat pe scena Sălii Dalles pe 23 februarie de la 19.30.

Despre acest al doilea album al său George Sărluceanu spune:

Albumul aduce în fața publicului conceptul de art rock – o combinație de mai multe stiluri, de la jazz, blues până la rock și folk, dar care poate interfera cu reggae african. Într-o variantă acustică plină de energie și având alături invitați pe măsură, concertul aduce în față sonorități vesele, dar și o virtuozitate excepțională pe pasajele de improvizație, care sunt construite pe măsură celebrității invitaților.”

Pe lângă piesele de pe albumul „Față în față”, vor fi interpretate și piese deja consacrate, cum sunt „Eu și cerul albastru” (2021) – cântec dedicat lui Ivan Patzaichin, „Cai și lupi” sau „We are brothers” – cântec dedicat cluburilor moto din întreagă lume.

Pentru concertul de lansare a albumului „Faţă în faţă” biletele se găsesc pe: Ticketstore.ro şi la Anticariatul Sălii Dalles.

scoala normala din campulung, dimitrie gusti
Carol Davila

Carol Davila

În contextul epocii, era nevoie de învăţători săteşti mai bine pregătiţi într-o şcoală organizată pe principii pedagogice. Unica şcoală normală de la Iaşi nu mai putea să ofere, singură, necesarul mare de învăţători cerut de nevoile ţării. În vederea realizării acestei şcoli, în octombrie 1867, sociologul Dimitrie Gusti, ministrul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, a înaintat domnitorului Carol I un raport în care sublinia, printre altele, că „nu vom avea şcoli bune săteşti decât cu condiţiunea de a avea mai întâi învăţători capabili şi la înălţimea chemării lor”. Prin decretul semnat la 20 octombrie 1867, domnitorul Carol I a numit o comisie care avea rolul de a se ocupa de pregătirea lucrărilor în vederea organizării „unei şcoli preparatoare de învăţători săteşti” la Bucureşti. Comisia era alcătuită din Carol Davila, Constantin Esarcu, V.A. Urechia, Gr. Ştefănescu şi August Treboniu Laurian, coordonator fiind Dimitrie Gusti.

scoala normala din campulung, dimitrie gusti

Perioada Bucureşteană (1867-1896)

Dimitrie Gusti

Dimitrie Gusti

Prima vizită a domnitorului în şcoală a avut loc pe 30 noiembrie. De atunci, „Sf. Andrei” a fost adoptat ca protector spiritual al şcolii, iar data în sine devenind, convenţional, ziua „de naştere”. Până la construirea unei clădiri proprii, şcoala a funcţionat în Bucureşti, în spaţii închiriate, timp de 29 de ani. În primul an, titulatura şcolii a fost „Institutul Pedagogic din Bucureşti” şi nu a avut buget. Primul director, între anii 1868-1881, a fost George Radu Melidon. Personalitate a învăţământului românesc, Melidon a fost unul dintre militanţii ridicării culturale şi luminării poporului român prin organizarea şcolilor de la sate. În acest scop, el s-a străduit ca şcoala normală din Bucureşti să devină un centru–model de îndrumare metodică pentru celelalte şcoli normale din ţară. În 1870 şcoala a dat prima serie de 40 de absolvenţi cu trei ani de studiu. La serbare, premiile au fost împărţite de Doamna Elisabeta Carmen Sylva, soţia domnitorului.

scoala normala din campulung, dimitrie gusti

Perioada câmpulungeană

August Treboniu Laurian

August Treboniu Laurian

La sugestia regelui Carol I , demersurile strămutării Şcolii Normale „Carol I” din Bucureşti la Câmpulung au început în anul 1887.Terenul pe care urma să se construiască un local propriu pentru şcoala normală de la Câmpulung a fost ales de Dimitrie Sturza şi Spiru Haret, lângă Biserica Flămânda, unde fusese o şcoală cu întreţinere gratuită pentru cei ce învăţau, încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Tratativele pentru cumpărarea a 10 hectare „sub dealul Flămânda, despre oraş” s-au purtat între Dimitrie A. Sturza, ministrul Instrucţiunii Publice, şi Istrate Rizeanu, primarul oraşului Câmpulung, ca reprezentant al Consiliului Comunal. Locuitorii oraşului şi ai judeţului Muscel, bucuroşi pentru o asemenea decizie, au trimis o telegramă de mulţumire lui Nicolae Kretzulescu, preşedintele Senatului (născut de altfel în Leordeni). Telegrama a fost citită în şedinţa din 11 ianuarie 1890. Planul construcţiei şcolii a fost întocmit de arhitectul Socolescu, iar lucrările de construcţie au fost conduse de Giovani Batista Dreina. Piatra fundamentală a monumentalei clădiri s-a pus pe 26 octombrie 1892. Au fost prezenţi: Tache Ionescu, ministrul Instrucţiunii Publice, Alexandru Rîmniceanu, prefectul judeţului Muscel, Istrate Rizeanu, primarul oraşului, M. Sachelarie, preşedintele Tribunalului, Gh. Ionescu, revizorul şcolar al judeţului ş.a. Alcătuită din 113 încăperi şi un amfiteatru mare şi frumos, şcoala are o suprafaţă de studiu de 8.000 de metri pătraţi. A costat 12.000 de galbeni, oferiţi de Carol I încă din 22 decembrie 1867 pentru „clădirea unui edificiu propriu în care se va aşeza Institutul Pedagogic din Bucureşti, menit a da învăţători comunelor rurale”. Şcoala s-a inaugurat în 1896.

În prima serie de absolvenţi de aici a fost Constantin Rădulescu-Codin, născut în satul Zgripceşti, comuna Beleţi-Negreşti, Muscel. Învăţător, revizor şcolar, remarcabil culegător de folclor. Printre primii bursieri admişi în 1896 a fost Ion Mihalache, născut în satul Goleştii Badii, Muscel (1882-m.1965). A absolvit ca şef de promoţie în 1901. În muzeul şcolii se află bustul său, o donaţie din partea PNŢ-CD Argeş.

După reforma învăţământului din 1948, s-a numit Liceul Pedagogic Câmpulung-Muscel. Tot atunci s-au pierdut lucrări de mare valoare, printre care tabloul „Ascensiunea Madonei” (recuperat ulterior), donat în 1898 de Ministerul Instrucţiunii Publice, şi un bust al regelui Carol I.

alunis, muntii buzaului

Vă amintiţi desigur Numele trandafirului, nu? Unii aţi citit şi cartea, dar filmul cu siguranţă l-aţi vizionat cu toţii. Aţi văzut ce tulburări erau în Biserica Catolică încât Sfânta Inchiziţie mereu trebuia să salveze alte suflete de la flăcările iadului arzându-le ea cu anticipaţie pe rug.

Ei, să ne imaginăm că la sfârşit fratele William de Baskerville cu ucenicul său ar fi luat-o încoace, către părţile noastre. S-ar fi lămurit că nici pe aici lucrurile nu stăteau cu mult mai bine.

La răsărit şi la sud de Carpaţi, pe la Buzău, se aşezaseră cumanii. În intenţiile ei de a se extinde spre răsărit, papalitatea i-a catolicizat şi le-a făcut şi o episcopie a lor. Şi totul ar fi mers ca la carte dacă nu intervenea un impediment. Cumanii nu se aşezaseră pe un teren pustiu, aşa cum pretind ungurii că s-au aşezat ei în Transilvania. Erau aici localnici care, ortodocşi, îi deranjau foarte tare pe catolici. Ei, localnicii, erau creştini de 1.200 de ani, pe când cumanii de-abia se botezaseră, dar nu vechimea incomoda ci numărul. Erau atât de mulţi ortodocşi că episcopia papală apărea mai mult ca o formalitate, mai mult pe hârtie, mă rog, pe pergament, decât în realitate.

De unde ştim asta?

De acolo că ungurii şi saşii care treceau munţii din Ardeal nu se cumanizau, rămânând în cultul lor, ci se românizau, trecând la ortodoxie, asta evidenţiind ponderea unora şi a altora.

Alarmat, Papa Grigore al IX-lea îi trimite o scrisoare lui Bela, fiul și coregentul lui Andrei al II-lea regele Ungariei, cerându-i să-i aducă pe românii (Walatii) din Cumania la catolicism, îngrijorat că şi ungurii şi saşii care trec la ei se românizează („alcătuind un singur popor cu Walatii”) şi adoptă cultul ortodox („ritul Grecilor”) (adică bizantinilor – n.red.).

În acea scrisoare se spune:

1234 Noiembrie 14, Perugia

„Grigore episcopul etc., prea iubitului nostru fiu întru Hristos, regelui Bela, fiul întâiu născut al regelui Ungariei, mântuire etc. După cum am aflat, în episcopatul Cumanilor sunt niște oameni care se numesc Walati, care, deși după nume se socot creștini, îmbrățișând diferite rituri și obiceiuri într-o singură credință, săvârșesc fapte ce sunt potrivnice acestui nume. Căci, nesocotind biserica romană, primesc toate tainele bisericești, nu de la venerabilul nostru frate… episcopul Cumanilor, care e diecezan al acelui ținut, ci de la niște pseudo-episcopi, care țin ritul Grecilor, iar unii, atât Unguri, cât și Teutoni, împreună cu alți dreptcredincioși din regatul Ungariei, trec la dânșii ca să locuiască acolo și astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniții Walati, nesocotindu-l pe acesta, primesc susnumitele taine spre marea indignare a dreptcredincioșilor și spre o mare abatere a credinței creștine.”

Papii ştiau foarte bine cine sunt acei Walati (sau wallași – n.red). Cu doar trei decenii şi jumătate în urmă, în decembrie 1199, Papa Inocențiu al III-lea îl ademenea pe Ioniță Asan Caloian să adopte catolicismul, flatându-l cu nobila sa origine romană:

„Inocențiu episcopul […] Nobilului bărbat Ioaniţiu […]. Iar noi, auzind că strămoșii tăi și-au tras originea din nobila stirpe a orașului Roma, iar tu ai moștenit de la ei noblețea sângelui și simțământul curat de credință pe care îl ai față de scaunul apostolic, ca pe o lege moștenită, de multă vreme ți-am propus prin scrisorile și trimișii (noștri) să te vizităm […]”

Cum tentativa, deşi formulată atât de curtenitor, nu a dat rezultat, acum, faţă de Walatii din Cumania, tonul este mult mai sever, ameninţător chiar.

Ce roman ieşea de aici!… Dar ce film!… Ce-ar mai fi avut de lucru Sfânta Inchiziţie pe aici!…

Nota bene:

Termenul Walati e, evident, una din multele variante ale numelui Valah. El prezintă interes pentru că se apropie ca formă de Vlahata, legendarul strămoş al românilor, de la care, împreună cu fratele său Roman, ar proveni cele două denumiri ale românilor. (Brătianu, Gheorghe I. Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, p. 156).

În imagine: Biserică rupestră a walatilor din Cumania, satul Aluniş, Buzău, săpată în stâncă de ciobanii Vlad şi Simion la 1274, aproape contemporană cu scrisoarea Papei..

Ce roman! Ce film!

Martha Bibescu

„Va veni o vreme când acest popor român, care n-a fost cunoscut până acum, va fi luat în seamă…Din această ţară, trecută sub tăcere, vor răsuna cântece şi muzică, neamul acesta va renaşte după un mileniu de existenţă şi lumea se va mira ca de o minune să afle, în sfârşit, tot ceea ce el posedă din conştiinţa universală” (Martha Bibescu, Izvor, ţara sălciilor)

Despre prinţesa Martha Bibescu, una dintre cele mai fascinante personalităţi ale aristocraţiei interbelice româneşti şi europene, după cum a fost ea apreciată de către ilustre „voci” autorizate ale timpului său, atât în planul intern, cât şi cel extern al României, nu s-a mai vorbit prea mult sau chiar deloc, de îndată ce regimul politic românesc de după cel de al Doilea Război Mondial a primit o altă orientare. Mai mult chiar, potrivit acesteia, numele prinţesei Martha Bibescu, deja cunoscută ca o remarcabilă romancieră, poetă, eseistă şi memorialistă, dar şi ca un om politic important, devenise unul indezirabil, îndeosebi după septembrie 1945 când prinţesa şi-a părăsit ţara în semn de protest faţă de noul curs al politicii româneşti. Târziu, abia după ´89, când România a înclinat spre o largă orientare europeană, numele prinţesei Martha Bibescu şi-a regăsit renumele şi locul ei incontestabil în istoriografia şi cultura românescă, făcându-se recunoscut în reeditările tălmăcite ale operei sale, în reviste literare, în albume şi enciclopedii de interes cultural naţional, în volume memorialistice.

Martha Bibescu

Martha Bibescu

Astfel, orice bibliofil care va răsfoi, interesat sau din pură curiozitate, valorosul album „Mari români de pretutindeni”, iniţiat de Institutul Cultural Român (ICR) şi îngrijit de Dan Mironescu şi Emanuel Bădescu, autori, fiind realizat în condiţii grafice de excepţie la Editura Alexis în 2015, având şi o traducere în limba engleză, o va descoperi lesne şi pe prinţesa Martha Bibescu printre cele 50 de „mari personalităţi româneşti din exil” prezentate aici. Pe lângă sumarul biografic, portretul, o revelatoare fotografie de epocă şi un citat din opera sa (cuprins în motto), prezentarea prinţesei literate mai este însoţită şi de aprecierea lui Mircea Eliade:

„Prinţesa Bibescu a anticipat unele descoperiri ale istoriografiei contemporane, îndeosebi valoarea nepreţuită a culturilor populare şi funcţia dătătoare de viaţă a istoriografiei europene în sensul că orice cercetare istorică adevărată ajunge la conştiinţa unităţii culturale şi spirituale a Europei”.

De asemenea, o vom descoperi pe prinţesa Martha Bibescu, fiind nominalizată printr-o succintă notă biografică şi un portret, la pagina 95 a impresionantului volum „Enciclopedia identităţii româneşti”, autoare Ecaterina Ţarălungă, Editura Litera, 2011. Considerată la vremea sa „o figură-cheie pentru literatura, diplomaţia şi aristocraţia Europei interbelice, dar şi o «femme fatale» care a furat inimile multor bărbaţi de stat, între care prinţul Germaniei, regele Spaniei şi prinţul Beauvau al Franţei”, prinţesa Martha Bibescu, prin frumuseţea sa răpitoare, prin nobleţea princiară şi bogăţia sa materială şi spirituală, a ajuns nu numai una dintre personalităţile româneşti de vază, dar a şi obţinut aprecieri atribuite de regulă cetăţenilor privilegiaţi ai lumii întregi, după cum afirmă fără preget cei mai mulţi dintre exegeţii săi, conaţionali sau străini.

Marcel Proust

Marcel Proust

Iată cum era descrisă Martha Bibescu într-o scrisoare ce i-a fost adresată de către scriitorul francez Marcel Proust, autorul celebrei sale capodopere În căutarea timpului pierdut:

„Prinţesă, sunteţi un scriitor perfect şi asta nu-i puţin atunci când, la fel ca dumneavoastră, prin scriitor înţelegem atâţia artişti renumiţi: un scriittor, un fabricant de parfumuri, un decorator, un muzician, un sculptor, un poet”.

Martha Bibescu

Martha Bibescu

Însăşi regina Maria, căreia Martha Bibescu, mai mică cu 11 ani, i-a fost o preferată confidentă, avea să-i facă unul dintre cele mai reuşite portrete în Memoriile sale: „Martha Bibescu promitea să fie o mare frumusețe și visa la măreție. Crescută printre bărbați celebri, îi plăceau puterea, personalitățile, artiștii talentați, politicienii de succes, regii și prinții… Această tânără cu ochi imenși, verzi și păr roșcat magnific, avea o vitalitate și o sete de cunoaștere fantastice, care mi se păreau stimulatoare”.

Demnă de reţinut este şi remarca scriitorului şi memoralistului francez Ghislain de Diesbach de Belleroche (1931-2015), care a denumit-o pe prinţesa Martha Bibescu „ultima orhidee a Europei”, aşa cum de altfel şi-a intitulat şi cele două volume monografice pe care i le-a închinat: La Princesse Bibesco – La dernière orchidée, apărute la Paris, în 1986, fiind editate de Librairie Academique Perrin, în care reputatul autor, urmare a unor laborioase documentări din Jurnalul ei intim, din numeroasele ei agende, carnete, caiete şi manuscrise, care au constituit o „bază autobiografică infinit mai sigură decât corespondenţa Marthei cu confidentul abate Mugnier”, reuşeşte să închege poate cea mai completă şi mai veridică biografie nuanţată despre viaţa şi opera prinţesei Martha Bibescu. Explicit, biograful Diesbach va nota semnificativ în Introducere: „Pentru a înţelege caracterul Marthei Bibescu, orientat din instinct către putere, ca floarea spre soare, trebuie explicat aici cum s-a format caracterul românesc, cel al unui popor îndrăgostit sălbatic de independenţa lui, dar victimă atât a geografiei, cât şi a istoriei, obligat să ţină seama de vecini foarte puternici, obişnuit să lupte pentru a-i ţine la distanţă, ca apoi să cedeze ameninţării otomane, un popor devenit fatalist, chiar pasiv, din pricina multor suferinţe în urma cărora alte popoare ar fi sucombat”. Lesne de înţeles că numai astfel Diesbach avea să lege românitatea Marthei de ţara natală, „aducându-i acesteia spiritul universal de care fusese impregnată în fiecare dintre peregrinările sale”.

Cu suficienţa acestor „note” preliminare ale temei propuse, nu ne rămâne altceva mai bun de făcut în continuare decât să-i depănăm pe îndelete firul sinuos al unei poveşti de dragoste tumultoase trăite de fascinanta prinţesă. Acesta începe o dată cu venirea pe lume a prinţesei Martha – Lucia, după cum a fost botezată, petrecută în 28 ianuarie 1889, la Bucureşti, fiind al treilea copil al familiei aristocrate Ion Lahovary – Smaranda (Emma) Lahovary; tatăl său, Ion N. Lahovary (1844-1915), fiind de-a lungul prodigioasei cariere politice exercitate, ambasador al României la Paris, ministru de externe şi preşedinte al Senatului, iar mama sa, Smaranda Mavrocordat, cu rădăcini adânci într-o dinastie princiară de origine greacă, provenea din ramura moldoveană a domnitorului Constantin Mavrocordat, de şase ori domn al Ţării Româneşti şi de patru ori domn al Moldovei. Potrivit „surselor” şi unchiul său, din partea tatălui, Alexandru Lahovary (1841-1897) a îndeplinit în mai multe rânduri funcţia de ministru: al justiţiei, agriculturii, industriei şi externelor.

Martha Bibescu

Martha Bibescu

Asupra exactităţii datei sale de naştere, la unison-ul biografilor săi rămâne doar ziua şi luna – 28 ianuarie. În privinţa anului naşterii nu există nicio părere unanimă, nici în Jurnalul prinţesei şi nici între biografii săi, care au avansat diverse ipoteze, cuprinse între anii 1886 şi 1891. Până la urmă, s-a acceptat anul de graţie, 1889, luat în consideraţie în numeroasele studii, eseuri şi enciclopedii care fac referire la prinţesa literată Martha Bibescu.

Se împlinesc de atunci în irepetabila scurgere a timpului 135 de ani! Potrivit uzanţelor familiilor aristocrate româneşti ale timpului, copilăria şi primele învăţături ale micuţei Martha Lahovary s-au petrecut sub îngrijirea bonelor, a guvernantelor şi a profesorilor particulari, deoarece mama sa, „neconsolată de la pierderea tragică şi prea timpurie a unicului ei fiu, George, nu s-a preocupat nici de educaţia ei şi nici de a celorlalte surori mai mici, Madeleine (1893) şi Marguerite (1897)”. Totuşi, purtând pecetea ilustrei sale familii, Martha îşi va continua educaţia la o mănăstire din Belgia, acolo unde instrucţia primită şi studiile întreprinse au cuprins, pe lângă teme ale cunoaşterii generale şi teme specifice ale culturii româneşti.

Ion N. Lahovary

Ion N. Lahovary

Ajunsă la adolescenţă, drept o „fetişcană” foarte frumoasă, bogată şi bine cultivată, Martha Lahovary, „fiind catolică”, dintre toţi tinerii pretendenţi care o curtau cu asiduitate, a acceptat să se logodească şi apoi să se căsătorească, la 16 ani, în anul 1905, „având dispensa Vaticanului”, cu prinţul George Valentin Bibescu, „pionier al automobilismului şi aviaţiei”, nimeni altul decât „nepotul de frate al fostului domnitor George Bibescu”, detronat de Revoluţia paş’optistă.

Urmare firească a mariajului ei precoce, devine prinţesa Martha Bibescu, ca parte a familiei princiare ce i-a înlesnit, potrivit biografilor ei, „rudenia cu Ana-Elisabeta Brâncoveanu, contesa Anna de Noailles, Elena Văcărescu, titrate scriitoare ale Franţei, cum şi cu alte rude franceze descendente direct din familia împăratului Napoleon Bonaparte”, care i-au facilitat intrarea în contact nemijlocit cu literatura franceză. De asemenea, însoţindu-şi soţul în misiunile sale diplomatice, va avea noi şi multiple posibilităţi de cunoaştere şi a altor culturi ale ţărilor pe care le-a vizitat.

La câteva luni de la căsătorie în tânăra familie se naşte fiica lor, botezată Valentina, după numele soacrei şi a soţului, care o va iubi nespus de mult, în timp ce Martha, aidoma mamei sale, nu-şi manifestă dragostea maternă, încredinţându-i creşetrea acesteia unei bone. De altfel, potrivit „surselor”, după naşterea „cu probleme” a Valentinei şi a „impunerii” medicale de doi ani a unui „repaus” sexual, viaţa conjugală a cuplului se cam destramă, „fiecare dintre soţi căutându-şi fericirea în afara căsătoriei lor, dar păstrându-se între ei o ciudată legătură de afecţiune”.

Elena Văcărescu și regina Elisabeta Carmen Sylva

Elena Văcărescu și regina Elisabeta Carmen Sylva

Găsindu-şi „refugiu” în literatură, în 1908, după ce s-a întors din Persia, unde şi-a urmat soţul diplomat, „impresionată de cele văzute în timpul acestei expediţii”, Martha a scris şi a scos la Paris primul său volum „Cele opt paradisuri” (Les Huit Paradis), Ed.Hachette, foarte bine primit de critică şi remarcat de Academia Franceză, care i-a acordat Premiul „Marcelin Guérin”.

Lansarea acestei prime lucrări editoriale avea să-i deschidă fermecătoarei prinţese Martha Bibescu „porţile afirmării şi uşile tuturor saloanelor literare” (Ghislain de Diesbach); de aici încolo ea se va dedica scrisului, pe care-l va continua de-a lungul întregii sale vieţi, cuprinzând peste 40 de lucrări importante, între care: note de călătorie, romane istorice sau autobiografice, versuri, proze, evocări ale unor personalităţi, eseuri, corespondenţă ş.a., unele semându-le cu pseudonimul Lucile Decaux.

Cam tot în această perioadă prinţesa Martha Bibescu face o „primă” pasiune pentru Emanuel, însuşi vărul soţului său (!), dar acesta „nerăspunzând sentimentelor ei, legătura lor s-a întrerupt fulgerător, precum şi începuse”, după cum a notat în Jurnal. Neşansa i-a fost consolată foarte repede de începutul poveştii de dragoste cu Charles Louis de Beauvau Craon, „unul dintre cei mai râvniţi burlaci ai Franţei”, cel care a iubit-o la nebunie, cerându-i să divorţeze de soţ. Între cei doi amorezi a intervenit la timp mama lui Charles Louis, cerându-i imperios Marthei să nu divorţeze. Resemnată, Martha se va retrage o vreme la o mănăstire din Alger, dar va mărturisi mai târziu în Jurnal: „Charles Louis a fost adevărata mea dragoste şi că nici el nu s-a împăcat vreodată cu ideea că m-a părăsit”.

Şarmanta prinţesă Martha Bibescu avea să atragă între timp şi privirile kronprinţului Wilhem, moştenitorul tronului Germaniei, cel care, îndrăgostindu-se fără rezerve de frumuseţea şi inteligenţa ei, a mers până acolo încât a cerut permisiunea soţului ei, George Bibescu, de a purta corespondenţă cu „cea mai frumoasă şi mai inteligentă femeie din România”. Flatată de adoraţia evidentă a kronprinţului german, Martha va nota cu satisfacţie în Jurnal: „Domnind peste el, domnesc peste un imperiu”. Cu toate acestea, după cum adeveresc şi biografii, „ea nu l-ar fi iubit cu adevărat”.

În 1912, Martha se va ocupa îndeaproape de renovarea Palatului Mogoşoaia, vechea ctitorie brâncovenească de la 1702, ajuns cu timpul în posesia familiei aristocrate Maria şi Nicolae Darvari, care l-a vândut, în 1911, vărului George Valentin Bibescu, iar acesta avea să i-l ofere soţiei sale, Martha, ca „dar de nuntă”. După renovare Palatul Mogoşoaia, denumit de Martha „casa sufletului său”, a devenit şi o „gazdă ospitalieră a fastuoaselor reuniuni ale elitelor aristocratice româneşti şi străine invitate aici”. Spuneau mulţi dintre exegeţii săi: „Practic, cine nu ajungea la Palatul Mogoşoaia în compania fermecătoarei prinţese Martha Bibescu nu făcea parte din «lumea bună»”.

George Bibescu

George Bibescu

Prima care a semnat în „cartea de onoare” a fost regina Maria, aşa cum au făcut-o apoi şi Nicolae Iorga, Gheorghe Tătărăscu, Mihail Sebastian, patriarhul Miron Cristea, Carol I şi Ferdinand, regi ai României, dar şi din exterior, Marcel Proust, Rainer Maria Rilke, prinţul Wihelm al Germaniei, regele Alfons al Spaniei, Winston Churchilll, Charles de Gaulle ş.a.m.d.

Cam tot pe atunci termină şi editează în Franţa biografia istorică: Alexandre Asiatique, ou l’histoire du plus grand bonheur possible, în traducere, Alexandru Asiaticul, sau istoria celei mai mari fericiri posibile, ce o va impune ca o admirabilă romancieră.

În faţa iminenţei izbucnirii Primului Război Mondial, spre deosebire de personalităţile româneşti care au ales calea refugiului, prinţesa Martha decide să rămână în Bucureşti şi, după intrarea României în război de partea Antantei, se va ocupa de administrarea Spitalului de război nr. 118, fondat de regina Maria, astfel „alinând suferinţa soldaţilor muribunzi” şi implicându-se întru „ajutorarea celor răniţi”. Despre acest episod tragic se va destăinui în Jurnal: „Mi-e rușine să o spun: n-am fost niciodată atât de fericită ca la Spitalul 118, în 1916-1917. Trăiam într-o comunitate religioasă – visul meu din copilărie – eram cu fii de muncitori și de țărani, trăind împreună cu ei, în durere”. Pe de altă parte, tot în timpul Primului Război, legăturile sale cu kronprinţul Wilhelm al Germaniei, dar şi noua sa legătură cu maiorul englez Christopher Thomson, „trimisul Marii Britanii pentru a convinge România să lupte de partea Aliaţilor”, i-au adus prinţesei acuzaţia de „joc dublu” în confruntarea părţilor beligerante, din aceste considerente fiind denumită „o Mata Hari a României”.

Adevărul este că într-adevăr prinţesa Martha, aflată în Bucureştiul ocupat de Puterile Centrale, aduna şi transmitea Coroanei şi Guvernului României, aflate la Iaşi, informaţii preţioase privind acţiunile de război ale inamicului. La cererea maiorului Thomson a admis să ascundă „acte compromiţătoare” în reşedinţa familiei de la Posada, pe care serviciile secrete engleze, pentru siguranţă, au incendiat-o. Ca pedeapsă pentru „colaboraţionism”, prinţesa a fost condamnată la „arest în Palatul Mogoşoaia”, din care a scăpat cu greu, la 1 mai 1917, primind permisiunea să plece în Elveţia.

După terminarea războiului, aflată în Franţa, dar cu dorul ţării natale, editează în 1923 volumul: „Isvor, Le Pays de saules”, în traducere, Izvor, ţara sălciilor, apreciat ca „un tablou idilic al vieţii româneşti”, premiat şi acesta de Academia franceză. În 1924, editează „La Perroquet vert” (Papagalul verde), celebrul său roman despre „o fetiţă care, trăind într-o casă lipsită de iubire, se îndrăgosteşte pentru totdeauna de o pasăre – un adorabil papagal verde”. A continuat în 1927 cu volumele: „Catherine – Paris şi La destin du lord Thomson of Cardington” (Destinul lordului Thomson), îar în 1928 incitantul volum „Au bal avec M.Proust” (La bal cu M.Proust).

Pe lângă aprecierile criticii franceze, noile volume ale Marthei au înregistrat şi un deosebit „succes de librărie”, fapt ce i-a permis autoarei să reia renovarea Palatului Mogoşoaia, care fusese jefuit, deteriorat, cu multe piese de mobilier şi tablouri dispărute în timpul războiului şi a ocupaţiei germane. În 1936 editează biografia romanţată O dragoste tandră a lui Napoleon: Maria Walewska, trezind interesul cititorilor.

Spre sfârşitul perioadei interbelice soţul ei, prinţul George Valentin Bibescu, fondatorul „Automobil Club Român”, al „Clubului Aviatic Român”, al „Aeroportului Băneasa”, preşedinte al „Comitetului Olimpic Român”, preşedinte al „Federaţiei Aeronautice Internaţionale” şi mason Mare Maestru al Lojei Naţionale Române, se îmbolnăveşte şi în ultimile sale luni de viaţă, prinţesa Martha, soţia sa, îl va îngriji „cu mult devotament faţă de familie şi dragostea aparte pe care i-a purtat-o până la sfârşitul lui din 2 iunie 1941”. La acest moment dureros îi va mărturisi abatelui Mugnier, cu care a purtat o lungă şi fructuoasă corespondenţă: „Părinte, n-am încetat niciodată să-l iubesc pe George. Viaţa ne-a învăţat că adevărata dragoste nu urmează decât după multe mistere, după o ucenicie răbdătoare, tandră şi dureroasă”.

În anii celui de Al Doilea Război Mondial, dând dovadă de diplomaţie, prinţesa închiriază pentru câteva luni Palatul Mogoşoaia Legaţiei elveţiene, prilej de a organiza aici mai multe întâlniri ale diplomaţilor aliaţi, cu scopul de a feri România de pericolul reprezentat de Rusia stalinistă. Războiul sfârşindu-se, după instalarea unui alt regim politic în România poziţia civică a prinţesei Martha Bibescu este puternic afectată şi serios ameninţată de noile dispoziţii. Alertată de ambasada Franţei asupra unui iminent arest, în septembrie 1945 prinţesa Bibescu va părăsi România la bordul unui avion englez cu destinaţia Napoli şi în final Parisul, nu înainte, însă, de a declara Palatul Mogoşoaia monument istoric, pe care l-a dăruit fiicei sale Valentina, căsătorită cu prinţul Dimitrie Ghika – Comăneşti. Totuşi, Palatul Mogoşoaia va fi naţionalizat în 1949, iar proprietarii acestuia, Valentina şi Dimitrie, vor fi arestaţi.

Martha Bibescu

Martha Bibescu

Odată revenită la Paris, Martha şi-a restabilit gloria şi locul ei în lumea literară franceză, motiv pentru care va nota în Jurnal: „M-am întors la Paris, adică la mine însămi”. Vestita Casă de modă Dior, căreia prinţesa Bibescu, prin farmecul figurii şi rafinamentul său distins al eleganţei vestimentare, i-a fost ani buni „reclamă vie”, abia a aşteptat-o pentru prezentarea noilor sale colecţii de „tunici lungi şi fastuoase”.

În 1954, după aproape un deceniu de scrieri şi editări de noi creaţii literare, Academia franceză îi conferă Marele Premiu de literatură pentru întreaga sa operă, însumând 40 de volume. Peste un an, în 1955, devine membră a Academiei Regale de limbă şi literatură franceză de la Bruxelles, „în fotoliul pe care-l ocupase contesa Ana de Noailles”. Ca o încununare a meritelor sale literare, sociale şi diplomatice, în 1962, statul francez îi decernează prinţesei Martha Bibescu ordinul „Légion d’honneur” (Legiunea de Onoare), cea mai înaltă distincţie a Franţei. Drept urmare a acesteia, în 1963, „este desemnată consilier al preşedintelui Charles de Gaulle în problema românească” şi asta pentru că, trecând peste nedrepte „insinuări”, preşedintele francez o aprecia sincer şi necondiţionat, scriindu-i: „Pentru mine, dumneavoastră sunteţi personificarea Europei”.

Martha Bibescu La Nymphe Europe

Martha Bibescu La Nymphe Europe

Ultimile sale scrieri au fost: „Le Confesseur et les poètes” („Confesorul şi poeţii”) – 1970, „Échanges avec Paul Claudel” („Corespondenţă cu Paul Claudel”) – 1972, adăugiri la „Nimfa Europei”, cum şi note curente în Jurnal.

Prinţesa Martha Bibescu, în vârstă de 84 de ani, trece la cele veşnice la Paris, în 28 noiembrie 1973, fiind înmormântată la Castelul Menars (şi nu în cimitirul Père-Lachaise, cum afirmă alţi biografi), având pe piatra ei funerară inscripţia dorită: „Marthe Bibesco, ecrivain français”.

La cei 135 de ani de la naştere şi 50 de ani ai veşniciei fascinantei prinţese Martha Bibescu se cuvine, ca români, şi nu numai, să-i aprindem candela neuitării, alăturându-i (fie şi în gând), ca un omagiu binemeritat şi o… orhidee princiară.

A consemnat pentru dumneavoastră Mihai Caba via ioncoja.ro.

catalin ciobanu, paroxism

Artă de Stuart Lippincott via behance.net

Arzând pe-al nopții cer, fantasmă-a unui astru, 
Pulsar învăpăiat în depărtări se-arată, 
Ca umbra unui dor ce dor încă mai poartă… 
E viața doar un vis și moartea un dezastru? 

Fantasmă-a unui astru, întunecat abis, 
Infern plin de mânie redus la infinit, 
Așijderea uitării ce doru’-a otrăvit… 
E moartea un dezastru și viața doar un vis? 

Speranță-nsingurată, pusă-n mâinile sorții, 
În vastul univers iubirea ne-ocrotește… 
Totu-i incert, haotic, pus sub pecetea morții. 

Înlănțuiți de patimi, de ură și teroare, 
Ne pierdem în abis cu frică de-ntuneric… 
Dar viața-i un miracol, iar moartea… o schimbare.

A consemnat pentru dumneavoastră, ianuarie 2022

Publicată în Revista Literară Albatrosul ‐ Revista Asociației Culturale „Nicolae Labiș Fălticeni”, 29 aprilie 2023

Publicată în Revista Vocativ – 29 octombrie 2023

brancusi, surse romanesti si perspective universale

Banca Națională a României a emis, cu prilejul închiderii expoziției, moneda Brâncuși, realizată din argint. 

Timișoara, 28 ianuarie. Astăzi a fost marcată închiderea expoziției memorabile „Brâncuși: surse românești și perspective universale”, un eveniment cultural de excepție care a atras peste 130.000 de vizitatori 

Tot astăzi, Guvernatorul Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu, a lansat moneda de argint dedicată lui Constantin Brâncuși, emisă într-un tiraj de 5.000 de exemplare. Moneda are pe față portretul marelui artist, iar pe revers clădirea Muzeului Național de Artă din Timișoara, putând fi achiziționată prin sucursalele BNR din București, Timișoara, Iași, Cluj-Napoca, Craiova și Constanța, la prețul de 547,40 lei, începând de marți, 30 ianuarie 2024.

Expoziția a fost reflectată amplu în mass media naționale, cu peste 1.000 de apariții la principalele posturi de televiziune, la radio, în presa scrisă și online, și a fost recenzată în peste 70 de articole în publicații internaționale, inclusiv în prestigioase cotidiene precum The New York Times, Financial Times, Le Monde, Le Figaro sau Frankfurter Allgemeine Zeitung, fiind elogiată în paginile unor reviste importante de artă precum The Art Newspaper, Artribune, Il Giornale dell’Arte, Artension sau Le Journal des Arts.

„Închidem capitolul Brâncuși, dar ne angajăm să ducem mai departe înțelegerea și aprecierea continuă a artei. Element central al Programului Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii, expoziția Brâncuși constituie punctul de plecare pentru Timișoara, Capitală a Artelor Vizuale. În această perioadă, am demonstrat că suntem capabili să găzduim și să organizăm evenimente culturale de anvergură, că suntem deschiși la diversitate și avem resursele necesare pentru a construi o comunitate culturală vibrantă. Mulțumesc tuturor celor care au făcut posibilă implementarea expoziției-fenomen și, desigur, zecilor de mii de vizitatori, pentru că au făcut parte din această călătorie unică”, a declarat Alin Nica, Președintele Consiliului Județean Timiș.

Expoziția „Brâncuși: surse românești și perspective universale” a atras un număr record de peste 130.000 de vizitatori, inclusiv cei 3.000 de iubitori ai artei care au beneficiat de acces gratuit cu ocazia celor două maratoane culturale, pe 20 decembrie 2023, respectiv 15 ianuarie 2024. Numărul de vizitatori a fost limitat doar de capacitatea de găzduire a spațiului expozițional, solicitările de bilete depășind cu mult așteptările organizatorilor. Expoziția a fost cel mai important eveniment cultural al programului Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii, care a atras cu siguranță cel mai mare număr de turiști din țară și străinătate, reconfirmând statutul Timișoarei de capitală a artelor vizuale și destinație culturală de excepție, contribuind la dezvoltarea economică locală și promovarea unei imagini pozitive.  

„Expoziția Brâncuși de la Timișoara a arătat două lucruri extrem de importante care vor sta la baza evenimentelor culturale viitoare din România. Pe de o parte, a fost un exemplu de colaborare de succes între entități culturale din România și marile muzee ale lumii, printre care Centre Pompidou și Tate Modern. Pe de altă parte, suntem încântați și copleșiți de reacția publicului față de expoziție, de emoția care se simte în rândul vizitatorilor și de modul în care această expoziție a lărgit apetitul publicului pentru cultura de calitate. Este un semn că România intră într-o logică sănătoasă, în care cultura devine un obicei și nu o excepție”, a declarat Ovidiu Șandor, Comisarul expoziției și Președintele Fundației Art Encounters.

Pentru elevi, expoziția a fost o ocazie unică de a descoperi pe viu universul lui Constantin Brâncuși. Peste 26.000 de elevi au luat parte în peste 900 de vizite școlare, venind din Timișoara, din 26 de orașe din țară, 18 comune și sate din regiune, dar și din străinătate (Germania, Austria, Franța, Italia, Polonia, Bulgaria, Canada, Cehia, Ungaria). Unele clase au beneficiat și de un program de ateliere oferit de către Institutul Francez și Muzeul Național de Artă din Timișoara. 

„Expoziția a avut un impact remarcabil în presa internațională și a fost, fără doar și poate, elementul de excelență al Capitalei Europene a Culturii, arătând că Muzeul Național de Artă Timișoara se poate reinventa ca un magnet cultural pentru public și situa cu onoare în lista de referință a muzeelor europene”, a spus Filip Petcu, Directorul Muzeului Național de Artă din Timișoara.

Extraordinara expoziție „Brâncuși: surse românești și perspective universale” a ajuns la final, însă lasă în urma ei un important catalog bilingv (român-englez) coordonat de Doina Lemny, curatoarea expoziției, care reproduce 190 de imagini ale sculpturilor, desenelor și fotografiilor lui Constantin Brâncuși, alături de imagini documentare. Publicat de Fundația Art Encounters, catalogul reunește și 16 texte inedite semnate de istorici de artă români, francezi și englezi, putând fi achiziționat de la cele mai importante librării din Timișoara și din țară.

„Opera lui Brâncuşi nu este o expresie locală, ea este esenţa celei mai înalte expresii de puritate universală şi va rămâne pentru secolele următoare ca singurul obstacol de netrecut; «Patria mea! Familia mea, adierea brizei, norii care trec, râul care curge, focul care dogorește, iarba verde, iarba uscată, țărâna, zăpada». Aceste note de atelier exprimă concepția cosmogonică aflată în centrul operei lui Brâncuși atunci când este privită ca întreg și pe care această expoziție și-a dorit s-o transmită”, a declarat Doina Lemny, curatoarea expoziției și editoarea catalogului.

„Constantin Brâncuși este, fără îndoială, unul dintre cei mai mari artiști moderni. Institutul Francez din România a fost onorat să contribuie la realizarea acestei expoziții, eveniment care este și o etapă importantă în cooperarea noastră culturală bilaterală. Este o legătură firească cu marea retrospectivă care se pregătește la Centrul Pompidou din Paris și care va pune în valoare cele două țări ale noastre. Dorim să ne exprimăm recunoștința față de toți cei care au muncit pentru a duce la bun sfârșit acest eveniment, un eveniment care și-a lăsat amprenta mult dincolo de Timișoara, precum și admirația noastră pentru curatoarea expoziției, Doina Lemny, care a reușit să reinventeze un mod de a-i ajuta pe oameni să-l descopere sau să-l redescopere pe Brâncuși”, a declarat Julien Chiappone-Lucchesi, Directorul Institutului Francez din România.

Organizarea acestei expoziții a costat 1.222.000 Euro și a adus venituri de 1.359.000 Euro, dintre care 900.000 din bilete și 459.000 Euro din sponsorizări atrase de parteneri, generând un excedent de 137.000 Euro. Veniturile din bilete și surplusul din sponsorizări au revenit în întregime Muzeului Național de Artă din Timișoara. Din totalul cheltuielilor, cele mai mari sume au fost necesare pentru transportul lucrărilor tur-retur, precum și pentru acoperirea costurilor asigurărilor. Alte sume au fost necesare pentru echipa constituită special pentru acest proiect (curator, arhitect, etc.), pentru echipele de instalare/dezinstalare, pentru realizarea scenografiei, pentru demersul de comunicare, pentru medierea expoziției sau pentru întreținerea acesteia în bune condiții, ș.a.m.d. Menționăm că aceste costuri nu includ miile de ore de muncă prestate de angajații entităților implicate în organizarea expoziției, acele costuri fiind susținute de către respectivele entități din alte surse.

Expoziția „Brâncuși: surse românești și perspective universale” a fost organizată de către Muzeul Național de Artă Timișoara, Fundația Art Encounters și Institutul Francez din România, fiind finanțată de Consiliul Județean Timiș. Expoziția a fost posibilă și datorită sponsorului principal, Banca Transilvania, sponsorilor strategici Lidl, Vodafone și NEPI Rockcastle, dar și prin contribuțiile venite din partea TAZZ, HELLA România, parte din grupul global FORVIA, Linde, Catena, Atos–Eviden, Nokia și Cramele Recaș.