castelul iulia hasdeu, campina, caragiale, ion luca caragiale, universul literar

Am fost alaltăieri la castelul Iuliei Hașdeu de la Câmpina, unde am petrecut o zi nespus de încântătoare, ospătat de dl. şi d-na Hașdeu, părinţii proprietarei. Această minunată clădire a fost ridicată în trei ani fără nici un studiu sau plan prealabil, ci numai şi numai, bucată cu bucată, după comunicările spiritiste ale Juliéi Haşdeu. D. Haşdeu nu este architect şi n-ar fi fost în stare, cum singur mărturiseşte, să conceapă un plan aşa de complex, aşa de logic şi de frumos. E un castel tare şi totdeodată un templu. Baza lui are forma simetrică a unei cruci; axa’i principală urmează o linie perpendiculară pe meridian, aşa că faţada templului priveşte drept la răsărit.

Castelul-templu are două aripe cu câte un cat şi un donjon central, înalt de optsprezece metri. El se ridică mândru în mijlocul unei curţi largi, având la dreapta lui, ca streajă, nişte nuci bătrâni, iar la stânga o grădiniţă de flori tinere, scăldate toată ziua în lumina soarelui.

Castelul-templu are de jur împrejur, la fiecare rând, terase largi, împrejmuite toate cu stâlpi scurţi de granit, acoperiţi cu tablă de aceeaşi piatră, în stil druidic. Faţada e tot de granit cioplit fără lustru. Suindu-te pe terasa de jos, Ia picioarele donjonului, dai de intrare. O muche de piatră, lată cam de o palmă, desparte vertical drept în două intrarea deschisă. Această muche e muchea uşii principale; o bucată de granit masiv, grea de câteva mii de kilograme, care se deschide cu mare uşurinţă, învârtindu-se alunecos pe o osie de fier ce-i trece prin mijloc. Când uşa este deschisă, i se vede numai muchea; când este închisă, acoperind complet intrarea, se vede pe placa ei de piatră, blazonul familiei Hasdeu. Iar deasupra, pe o panglică sburătoare: „E PUR SI MOUVE”.

Felul, sau mai bine zis stilul ospitalităţii la castelul „Iulia Haşdeu” e cu totul deosebit: un amestec de grand seigneur, naiv savant, patriarch bătrân şi tânăr artist. Atmosfera întreagă e plină de bunătate — bunătatea însăşi, doamna Hasdeu, — şi plină de scântei de spirit — spiritul însuşi, d. Hașdeu, — plină de frumuseţe — amândoi soţii frumoşi prin frumuseţea supremă a părului alb.

O aşa ospitalitate e o mare favoare, o adevărată binefacere. Tot timpul dejunului, ilustrul meu amfitrion e un isvor nesecat de învăţături adânci şi de glume scânteetoare — o activitate de spirit în adevăr prodigioasă.

Cercetări filologice şi istorice, experienţe şi comunicări spiritiste, religiune, filosofie, arte frumoase, îmbrăcate toate în pânza minunată, pe care numai cel mai înalt dar al minţii omeneşti o poate ţese, îmbrăcate în poésie — toate sunt cu o egală vigoare îmbrăţişate.

Ascult uimit vertiginoasele jocuri ale acestui înalt spirit, toate egal pline de farmecul inspiruţiunii şi de puterea convingerei. Spiritul acesta jonglează cu corpii cereşti, cum ar jongla cu nişte mingi sau portocale.

Am uitat cu desăvârşire scopul vizitei mele; mereu am ascultat, şi nu mai mi-a venit în cap să fac vreo întrebare. Ne-am ridicat de la masă şi am reintrat în castel.

D-l şi d-na Haşdeu se retrag să se odihnească puțin, lăsându-mă singur în salonul din stânga. Atunci încep să cercetez, unul câte unul, toate amănuntele acestui încântător locaş. În fiecare colț, materia spune o idee. Ies în curte şi mă afund în grădină, unde creşte o vie de curând plantată: departe înspre apus se desinează dealurile de pe Valea Doftanei. E linişte pătrunzătoare, pe care n’o întrerupe decât lătratul câinilor castelului — cari îşi reclamă tainul de hrană şi mângâieturi de la d-na Hașdeu — şi şueratul locomotivelor căii ferate. Mă întorc în curte. D-na Hasdeu îşi îngrijeşte pensionarii, popoare întregi de pui. Domnul Hașdeu, care şi-a făcut siesta de câteva minute, îmi iese înainte… E mai tânăr chiar decât adineauri şi îmi zice:

— Acum, iar sus! Sus! Ne urcăm pe terasa întâia, deasupra căreia marele donjon îşi aruncă către răsărit umbra. Ne aşezăm în faţa unei mese. Acum începe să-mi vorbească despre ultimele rezultate ale comunicaţiunilor sale spiritiste cu Julia.

De demult încă fiica împărtăşeşte tatălui luminile la cari a ajuns ea. Din toate aceste comunicări cari se urmează metodic, va rezulta o operă măreaţă — o sistemă completă asupra problemei creaţiunii. Savantul poet speră că în curând opera fiicei sale va putea fi dată publicului. Din această vastă operă, d. Hașdeu, depozitarul ei, îmi permite să citesc câteva pagini miraculoase.

Îmi este peste putință, fireşte, să reproduc cât de palid proposiţiunile filosofice cuprinse în acele pagini. Mă mărginesc a rezuma înţelesul ce l-am putut eu căpăta din ele…

…Marele Centru, Lumină şi Voință nemărginite, înfiinţează la infinit, izbind Golul. Nimicul. Din izbituri eterne pornesc fiinţe eterne, produs infinit al unui izvor infinit, voinţe infinite, rezultate dintr’o voinţă infinită. Este o sistemă materialistă-mistică, a cărei expunere va face desigur epocă în ştiinţa umană.

Cu o vervă de care numai el este capabil, iubitul meu amfitrion îmi desvoltă toată sistema: este o clădire de caldă şi sublimă fantesie, întemeindu-se pe cea mai solidă şi rece logică. Cu sistema aceasta se explică lămurit toate ipotezele ştiinţifice moderne, nelămurite încă. Ea aruncă o puternică lumină asupra teoriei evoluţiunii, atavismului, personalităţii etc.

După ce d. Haşdeu m’a încleştat bine în ţesătura sistemei sale, îmi zice privindu-mă cu bucuria triumfului:

— Trebue să stai deseară aci să vezi o noapte înstelată de pe terasa de sus, ca să pricepi mai bine toate câte ţi le-am spus. Se înţelege că nu m’aş fi putut împotrivi la o aşa ademenire, dacă nu eram cu dinadinsul împiedicat de afaceri. M’am grăbit să mărturisesc ilustrului meu amfitrion adânca părere de rău ce simțeam să nu mă pot supune unei aşa de graţioase porunci.

– Atunci, îmi zise d. Haşdeu, n’ai ínteles nimic. Pentru ce ai mai venit? La întrebarea aceasta, mi-am adus aminte, după atâta uitare, de scopul practic al vizitei mele, şi promiţându-mi în gând să mă reîntorc altădată cu mai mult timp şi pe’ndelete la fermecătorul castel-templu, am răspuns:

— Am venit… am venit să intervievez pe d. Haşdeu în chestiuni literare. — Aşa? Şi anume despre ce?

— Despre starea literaturei noastre şi despre sorţii ei de progres.

— Atunci, zise d. Haşdeu, n’ai decât să-ţi începi întrebările.

— Iată. Doresc a şti: ce credeţi dv. despre literatura românească actuală în genere? Care sunt personalităţile într’adevăr eminente ale literaturii noastre? Ce desvoltare viitoare poate spera literatura română, având în vedere starea în care această literatură se află astăzi?

— Foarte bine. Am să-ţi spun. Şi, luând tonul sigur al omului deprins cu catedra universitară, d. Haşdeu îmi comunică părerile sale (…)

Ion Luca Caragiale despre vizita la Castelul Iuliei Hașdeu de la Câmpina a fost tipărit într-un număr special al publicației „Universul Literar” dedicat memoriei lui Bogdan Petriceicu Hașdeu în septembrie 1927 (Biblioteca Digitală BCU Cluj).