teatrul national aureliu manea turda, carnevale di venezia

Participarea actorilor TNAMT la Carnevale di Venezia s-a încheiat cu lungi aplauze și aclamații în celebra Piazza San Marco din Venezia, în fața a mii de spectatori care au trait și s-au bucurat alături de ei. Programul a cuprins șase reprezentații pe scenele din Campo Santo Stefano și Piazza San Marco unde au răsunat replicile în limba română din spectacolul Hellequin, o producție TNAMT regizată de Michele Modesto Casarin.

„Profesionalismul, implicarea, pasiunea și entuziasmul actorilor Raluca Gheorghiu, Florina Filip-Florian, Valentin Oncu, Alexandra Dușa, Cătălin Florea, Anca Markos, Călin Mihail Roajdă și Alexandru Condurat dar și costumele spectaculoase realizate de Eliza Labancz au dus, încă o dată la crearea unui spectacol unicat. Hellequin – povestea poveștilor, o întâlnire între folclorul tradițional româneasc și commedia dell’arte italiană, a dus la promovarea teatrului românesc la nivel internațional. Participarea echipei TNAMT la Carnavalul de la Veneția rămâne o experiență unică, greu de egalat care cu siguranță va deschide noi orizonturi teatrale” a spus managerul Cătălin Grigoraș.

teatrul national aureliu manea turda, carnevale di venezia

 Trebuie apreciată contribuția Institutului Cultural Român din Veneția și Companiei de Teatru Pantakin din Italia care au sprijinit cele șase reprezentații ale teatrului la Carnevale di Venezia.

ilie badescu, sociolog, sociolog crestin, sociolog crestin ortodox, sociolog ortodox, ilie badescu membru al academiei romane, academia romana, membru al academiei romane, sociologie crestina, sociologie
sfantul andrei saguna, sfântul andrei șaguna

La 13 februarie 1849 Delegaţia adunării române de la Sibiu, Transilvania, condusă de episcopul ortodox Andrei Şaguna, înfăţişează împăratului austriac Franz Joseph, „Petiţiunea generală a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina”, care cerea legitima consituire a naţiunii române într-un organism statal unitar de sine stătător în cadrul monarhiei, administraţie în limba română etc.

Documentul respectiv, din data de 13 februarie 1949 revendica, în principal, recunoşterea naţiunii române în cadrul Imperiului austriac. Petiţiunea cerea unirea românilor într-un stat de sine stător, cu o administraţie naţională care să decidă în problemele politice, folosirea limbii române în administraţie, totul sub umbrela Imperiului Habsburgic. De asemeanea, românii transilvăneni mai solicitau şi un eprezentant pe lângă guvernul imperial, pentru a reprezenta intereselor românilor la Viena, şi organizarea unui congres al tuturor românilor.

Se solicita de altfel unirea tuturor românilor din satul austriac într-o singură naţiune sub sceptrul Austriei.

Fiind adeptul zicalei româneşti că: „Vorba dulce, mult aduce!Şaguna a ştiut să-şi atragă simpatia celor de la putere şi să-i adune pe români în jurul său. Totuși, la 1848-1849 se putea constata, cu durere, că nu toţi românii din statele Austriei aveau acţiuni unitare. Este meritul lui Andrei Şaguna că a reuşit să-i adune pe mulţi conducători români din Ardeal, Banat, din părţile vecine ale Ungariei şi  din Bucovina, şi împreună au redactat remarcabilul său memoriu. Conform Petițiunii generale a frunaților români din Transilvania, Banat și Buvcovina se solicita unirea tuturor românilor din satul austriac într-o singură naţiune de sine stătătoare sub sceptrul Austriei, adaministraţie naţională de sine stătătoare în privinţa politică şi bisericească, deschiderea cît mai grabnică a unui congres universal a toată naţiunea spre constituirea sa, îngăduinţa unui organ al naţiunii la Înaltul Ministeriu (guvern) imperial spre reprezentarea intereselor naţionale.

institutul elie wiesel, memoria holocaustului, muzeul taranului roman

Între 25 și 28 ianuarie 2024, la Muzeul Țăranului Român au avut loc proiecții de film denumite generic „Zilele Filmului – Memoria Holocaustului”, realizate de către Institutul Elie Wiesel.

Justificarea adusă pe site-ul lor este ca fiind „o alternativă la metodele clasice de cunoaștere”, cu privire la „unul dintre cele mai întunecate episoade din istoria Europei și a României, Holocaustul”. De asemenea, ne mai relatează în prezentarea evenimentului profanator al Muzeului Țăranului Român și a ceea ce reprezintă această instituție culturală pentru poporul român că este vorba „despre o realitate care astăzi ne este străină, despre atrocități pe care nu le putem înțelege, dar care au existat” fără ca măcar să facă menționarea vreunei dovezi clare și concludente cu privire la aceste presupuse evenimente care, în cele ce urmează, vom motiva DE CE NU AU EXISTAT niciodată în România. Totodată, ei continuă:

„Ne arată cum aceste evenimente și-au pus amprenta asupra celor care le-au trăit și asupra generațiilor care le-au urmat, ne aduc în fața unei încercării continue de a (re)descoperi trecutul și al neputinței de a-l înțelege, ne avertizează în privința riscului de a uita istoria, proiectând fragmente dintr-un prezent marcat de aceleași greșeli care au generat tragediile din trecut.”

Cum adică „despre atrocități pe care nu le putem înțelege, dar care au existat”? Ce nu e de înțeles? Cumva evenimentele istorice din al doilea război mondial au fost „de neînțeles”? Istoricii nu și-au făcut treaba niciodată? Nu există tone de literatură de specialitate care au dovedit clar și pe documente cum s-au întâmplat evenimentele cruciale ale războiului de-al doilea mondial și autorii lor, dar și dovezile cu privire la motivațiile lor? Nu cumva istoricii de la noi au dovedit deja dacă A FOST SAU NU holocaust în România? Nu mai intrăm în discuții despre întâmplarea acestui tip de eveniment atroce în istoria Europei, ci ne vom limita la a arăta încă odată cum acest institut, mâncător de bani publici, care nu are NICI O CERCETARE istorică realizată până acum, a reușit să profaneze încă odată instituțiile culturale românești cu ELEMENTE DE PROPAGANDĂ ANTIROMÂNEȘTI.

Spicuim din prezentarea evenimentului pe facebook:

„Ne-am bucurat de prezența unui public numeros, căruia îi mulțumim pentru deschidere și curiozitatea de a descoperi istoria dintr-o perspectivă diferită.

‘…toți ar trebui să vedem aceste filme. Indiferent de ce auzi din alte surse, rămâi cu un sentiment pe care nu îl poți uita!’ – Ioana, spectator în această seară la ‘Zilele Filmului – Memoria Holocaustului’

Potrivit incorectpolitic.com, despre memorie și despre cât și de ce este important să cunoaștem istoria au transmis un mesaj:

Dragoș Hotea, Secretat de stat la Cancelaria Prim-Ministrului, din partea Șefului Cancelariei.

E.S. Dl. Peer Gebauer, ambasadorul Republicii Federale Germania, Dl. Rami Teplitskiy, Șef Adjunct al Misiunii, din partea ambasadei statului Israel, Alexandru Florian, directorul general al Institutului „Elie Wiesel”.

𝐇𝐞𝐫𝐫 𝐙𝐰𝐢𝐥𝐥𝐢𝐧𝐠 𝐮𝐧𝐝𝐞 𝐅𝐫𝐚𝐮 𝐙𝐮𝐜𝐤𝐞𝐫𝐦𝐚𝐧𝐧 – documentarul realizat de Volker Koepp, ne-a introdus aseară în lumea ultimilor doi supraviețuitori ai Holocaustului, născuți în Cernăuți, prezentându-ne fragmente din viața comunității evreilor din oraș, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, mărturii despre viața în perioada Holocaustului, deportarea în Transnistria, exterminări, supraviețuire.

Proiecția a fost posibilă cu sprijinul Ambasada Germaniei București și a Goethe-Institut Bucuresti, parteneri în organizarea proiectului cultural, alături de Muzeul Național al Țăranului Român, Independența Film.

Vă așteptăm și week-end-ul acesta la Cinema pentru o serie de producții artistice și documentare emoționante și surprinzătoare.

Nu toate reacțiile au fost pozitive însă.

„Mi s-a părut un gest dezgustător de profanare a Muzeului Țăranului Român, de pângărire a simbolurilor românești. A fost dificil să rezist la tot spectacolul. Ne-au mânjit istoria cu minciunile holocaustice, încercând să ne facă să ne simțim vinovați, ceea ce le-a cam ieșit cu mulți dintre cei prezenți la eveniment…” – Sterie Ciumetti, spectator deghizat, prezent incognito în sala Muzeului Țăranului Român.

„Abia m-am abținut să nu izbucnesc în râs, au fost momente caricaturale, exagerate, absolut delirante pe care tovarășii iudei le prezintă de parcă chiar s-au întâmplat” – Oana Popescu, spectatoare la „Zilele Filmului – Memoria Holocaustului”.

„Au fost aceleași clișee de rahat despre cât de răi sunt românii și cât de nevinovați sunt iudeii. O prostie plictisitoare. Mai bine mă uitam la Barbie.” – Dana, spectatoare.

„Nu-mi explic cum serviciile permit astfel de gesturi din partea jidanilor. România i-a tratat cel mai bine din toată Europa, aici au fost cei mai mulți, aici Antonescu i-a salvat de la deportări și tot noi suntem acuzați? Asta este chutzpah!” – Bogdan, zoomer.

În ceea ce privește viața evreilor în Transnistria și INEXISTENȚA holocaustului românesc avem următoarele dovezi:

Scrisoarea Mareșalului Ion Antonescu către Wilhelm Filderman, președintele Federației Comunităților Evreiești din România din acea perioadă, adică anii ’40:

Mărturii despre Corneliu Codreanu și Antonescu venite de la personalități evreiești din și din afara spațiului românesc:

Testamentul lui Wilhelm Filderman:

Testamentul lui Wilhelm Filderman (comentarii):

Miron Manega – Să facem un bilanț pe toate, absolut toate temele sensibile ale istoriei noastre: Mișcarea Legionară, cazul Mareșal Ion Antonescu, Holocaustul, cazul Nicolae Ceaușescu:

De asemenea mai avem:

Și nu în ultimul rând:

https://foaienationala.ro/tribunalul-international-de-la-nurnberg-scos-de-acuzare-miscarea-legionara.html

constantin giurginca, piatra olii, culmea pietrei, muntii buzaului, piatra la oale, arhivele transcendente

Pe pârâul Pârscovelului din satul Ruginoasa, județul Buzău, se înalță o frumoasă culme care, privită dinspre nord, pare o uriașă piramidă înclinată, un uriaș de piatră bine împovărat și care, privit din lateral, ne arată vederii un ghioc, adică un uriaș craniu, o tigvă. Oamenii nu i-au spus întâmplător Culmea Ghiocii căreia, prin contagiune fonică, i s-a spus Culmea Ghiocei, deși semantic locul nu are nimic cu grațioșii ghiocei; poate pin, brad, stejar, ar fi fost mai îndreptățit în acel loc, decât ghiocelul. În clinurile ghiocului, sunt lucrate două polițe etajate. Pe podeaua fiecărei polițe este o scriere hieroglifică, al cărei cod nu a fost găsit. Ceea ce se vede la Policiori este o grafie mai mult geometrică: linii, grupe de linii, intersecții de linii, aș putea spune o scriere tehnică ce te duce cu gândul la „limbajul” calculatoarelor. Este aceeași scriere ca la Piatra Scrisă din culmea Broscaru-Colți, ori la Piatra de la Cotârgași din Obcinele Moldovei. Așezarea semnelor pare fără nici o noimă, o învălmășeală de linii în care te rătăcești ca într-un labirint.

„Scrierea” este însăilată pe vremea divinilor pelasgi. Posibil să fi fost moștenită de aceștia de la legendarii atlanți: Uranus, Saturn, Atlas, Prometeu, Poseidon, Zeus, Atena, Apollo și Artemis, Hestia, Hermes, Ares, Dionissos. Atunci când vom vorbi serios despre Marele Imperiu Pelasg și despre civilizația acestora, nu ignorând acele epoci prehomerice, atunci vom privi spre strălucitorii atlanți cu alți ochi decât pespectiva actualelor dicționare mitologice (mai ales versiunea greacă despre acești titani-atlanți). Vom avea și accesul la decriptarea acestei „scrieri” atlanto-pelasgă.

Coborând de la Culmea Ghiocii, cu un puternic sentiment de neputință, nici nu ghicești în ce tărâm uluitor vei intra și că vei trăi o altă stare a ființei tale: cea de perplexitate. Luând-o în sus, pe apa Pârscovelului, vei avea în dreapta Culmea Pietrii, cu o sârbă îndrăcită a bolovanilor și pietrelor, o halucinantă horă a unor Iele de Piatră, o încremenire temporară de după un înfricoșător balans, ori de după un înspăimântător joc de biliard cosmic, încremenit. Sus este Culmea Pietrei, cu bolovani care nu fac ascultare nici unei rânduieli, iar în această hohotire de piatră, o neașteptată despicătură, o ușă. Ușa Pietrei, lăcaș de forma unei uși, săpat în culme, deasupra satului Ruginoasa, în partea de nord.

Diana Gavrilă, care mi-a fost ghid atunci, un adevărat specialist în luanologie (Țara Luanei), îmi spunea că Ușa Pietrei este una din intrările în Țara Luanei, și că încă două ar fi în zona așezărilor rupestre de la Aluniș – Nucu. Intrarea, Ușa Peșterii este încă un uimitor artefact în Zona Rupestrelor, în perfecțiunea ei geometrică nu poate fi o lucrare a forțelor naturii. Legendele din zonă spun că unii temerari care au încercat să treacă prin ușă într-un Dincolo necunoscut, nu au mai ieșit. Locul este unul cu o mare încărcătură infoenergetică. Arealul megaliților din Culmea Pietrei arată ca un loc care a suferit mișcări tectonice grozave care au dislocat stâncile ăn care au rămas niște găuri, care nu ne explică nimic, dislocări parcă făcute de un laser gigantic.

Sus, aproape de culme, au rămas, ca pe un tavan al unei peșteri prăbușite, niște dungi lucrate în ocru, acel ocru pe care-l regăsim și în alte vestigii rupestre din peșteri, din grote, ori pe pereții unor stânci. Ce caută acel ocru acolo, sus, pe rămășițe de tavan? Să fie urma unei fresce, ori a unor simboluri rupestre din timpurile de început ale paleoliticului, urme care au rămas pe un plafon de stâncă și care nu s-a pulverizat, topit, ori răsturnat?

Jos, pe poalele Culmii, spre apa Pârscovelului și drumul spre Goidești, la locul numit azi „Între Chietre”, se află o altfel de Piatră, decât Piatra cu Semnele de la Nucu, este uimitoarea Chiatra Olii sau Piatra cu Oale, loc în care apa a făcut niște căldări, „oale”, pe o rocă ce pare a fi fost dezintegrată în urma unui violent șoc termic, produs de o tulumbă de foc aruncată asupra muntelui. Este o mare diferență între roca de sus a Pietrei și partea de jos, sub aspectul culorii, partea de jos fiind albicioasă, părând acoperită cu un praf alb calcinat și pietrificat. În această zonă a Chietrii Olii au rămas amprentate în rocă niște urme de călcătură, care apoi s-au solidificat.

Suntem într-o zonă unde misterioasa Ceață Albastră, rătăcește pașii călătorilor, unde în anume locuri cu nebănuite puteri energetice dispar oameni, sau sunt teleportați, unde ridicăm din umeri neputincioși în fața unor vestigii megalitice și a inscripțiilor de pe ele, unde oamenii vorbesc despre așezări și tuneluri subpământene, unde poți vedea un loc, care nu pare deloc a fi creat de natură, unde… te întrebi, oare este condamnabil să privești și să asculți altfel?!

„Ziarul de Buzău” din zilele de 15-16 iunie 1994 a publicat un reportaj a tinerei ziariste Mona Tudor, cu titlul „Un O.Z.N. a survolat muntele!”. Am citit cu atenție reportajul de atunci și am stat de vorba personal cu reportera, Mona Tudor fiind soția unui distins elev de-al meu, cantemirist. Voi sintetiza cuprinsul reportajului. În noaptea de 1 iunie 1994 spre orele 23.45, sătenii din Ruginoasa de Buzău erau pe ulițele satului, pentru că înainte cu o zi se declanșase un puternic incendiu în pădurea din Piscul Vâlcelelor, pe care autoritățile nu-l puteau stinge. Deodată au simțit că în afara vântului se mai suprapune un curent. Imediat, din vest, a trecut pe deasupra oamenilor o flacără de foc, ce părea un buzdugan cu coada ascuțită la capăt. Avea culoarea roșie aprinsă, iar coada de un roșu gălbui, după mărturisirile martorilor. Lumina lui albă, foarte puternică, aproape că i-a orbit pe oameni. Dacă priveam lângă noi, spun martorii, nu ne vedeam unul pe celălalt, atât de tare ne orbea lumina proiectată spre noi. Numai în sus vedeam „buzduganul”. În jos nu mai zăream nimic. Când a trecut, în urma obiectului părea că s-a deschis cerul, spun martorii. Bătrânul Eftimie Bâsceanu (80 de ani în 1994) relata reporterei: „Vineri noapte am văzut o luminiță mare, cu coadă. Nu puteai să te uiți într-acolo, pentru că te dureau ochii. Culoarea era de foc aprins. Când eram mai tânăr, am văzut, așa cum spuneau bătrânii, un zmeu. Asta se întâmpla după război. Era o flacără de foc ce mergea la vale”. Din același sat, Dumitru Manta, 56 ani (în 1994) din Ruginoasa, dă o declarație care o completează pe a bătrânului Eftimie Bâsceanu și voi cita din mărturia lui: „În anul 1955, aveam 17 ani pe atunci, mă deplasam pe la trei dimineața, la o odaie (colibă – n.a.) la boi. Fusesem la bal și nu mă mai culcasem. După ce-am ieșit dintr-un plai, m-am oprit un pic să mă odihnesc. Privind pe cer, am văzut venind pe deasupra munților o flacără de foc. Fiind copil, m-am temut. M-am ridicat și am luat-o ușurel la vale. Atunci, ca și cum m-ar fi izbit, focul acela s-a luat după mine. Când m-am apropiat de sat, s-a oprit și a plecat dincolo de deal. Părea că este un sul cu coada de culoarea lunii, galben-portocaliu. Seara am povestit părinților mei. Băiete, a zis tata: ăla a fost un zmeu!”. Am readus în memorie evenimentul, pentru că în Colchida Carpatică din Țara Luanei, sunt vestigii și locuri care mărturisesc despre existența unei fabuloase civilizații preistorice (eu continui s-o numesc pelasgo-hyperboree) în spațiul carpato-danubian, un spațiu în continuare vizitat de vecinii noștri, din afara Terrei.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

 

sarmiza bilcescu

În toamna anului 1890, Colmet de Santerre, decanul Facultăţii de drept din Paris, îi scria doamnei Sarmiza Bilcescu următoarele rânduri:

„Succesele dumitale la facultatea noastră au onorat Franţa şi şcoala de drept din Paris şi au împrospătat vechea afecţiune ce ne leagă de România, iar acum, când ne-ai părăsit, ne pari mai mult eroina unei legende…”

Exact în acel an Sarmiza Bilcescu avea să obțină mult râvnitul și controversatul titlu de prima femeie doctor în drept și prima femeie avocat din Europa. Apoi, în 1891 Baroul de Ilfov avea să o înscrie în cadrul său pe cea care avea să deschidă drumurile pentru apărarea drepturilor și emanciparea mondială a femeilor. În continuare vom vedea cum a reușit ca avocat în Baroul de Ilfov și al Bucureștiului.

Sarmiza Bilcescu s-a născut în anul 1867, într-o familie bună, școlită la Paris, pe vremea când profesorii evitau să primească la cursuri femei ca să nu creeze „dezordine”. Puțin cam medieval, am putea să spunem.. Însă, Sarmiza Bilcescu avea să pună România pe harta „inovațiilor”.

La vârsta de 17 ani, în 1884, a absolvit Liceul Sf. Sava şi, după obținerea bacalaureatului, a plecat la Paris, unde s-a înscris, uşor, la Facultatea de litere şi cu mari dificultăţi la Drept, era prima femeie acceptată la cursurile acestei facultăţi. Deși a fost admisă la Facultatea de Drept din Paris în anul 1884, primirea sa avea să fie una catastrofală.

sarmiza bilcescu

Sarmiza Bilcescu în Foaia Populară, 31 mai 1898

Astfel că, putem relata evenimentul din 1890 în felul următor. O domnişoară pe nume Sarmiza Bilcescu făcea o cerere neobişnuită către Baroul Ilfov, cel care, la vremea respectivă, includea şi Bucureştiul. În cerere, Bilcescu, în vârstă de doar 23 de ani, solicita să fie înscrisă ca avocat. Ineditul situaţiei provenea de la faptul că, până la acel moment, nu exista în nici o ţară din Europa vreo femeie avocat.

Consiliul avocaţilor, condus de Take Ionescu, fusese pus în faţa unei situaţii cu totul speciale. Pentru a primi o femeie, Consiliul trebuia, pe lângă faptul de a distruge o cutumă socială dominantă în epocă, să reformuleze un întreg edificiu legislativ care nu acorda nici o şansă unei viitoare femei avocat. În motivarea deciziei de la momentul respectiv, avocaţii bucureşteni înlăturau vechile legi, considerându-le „căzute în desuetudine”, restrângându-se la interpretarea legilor burgheze, introduse după 1866. Cum nici un text de lege nu condiţiona apartenenţa la sexul masculin, avocaţii concluzionau, la finalul dezbaterilor: „Nu este cu putinţă de a împiedica petiţionara de a fi înscrisă ca avocat”.

Astfel că, Sarmiza Bilcescu devenea prima femeia avocat din Europa. Deşi nu a profesat niciodată, preferând să devină membră fondatoare a Societăţii Domnişoarelor, una din primele organizații feministe din România, Bilcescu devenea, prin povestea de viaţă şi realizările personale, un model pentru femeile de pretutindeni şi un exemplu despre cum legi şi cutume vechi de secole pot fi transformate.

sarmiza bilcescu

Paul Sonday, profesor la Sorbona, la apariția Sarmizei Bilcescu, în amfiteatrul universității exclamă:

„Fără femei!… Știința se face între bărbați!”

„Primirea din partea profesorilor a fost glacială, iar primirea din partea studenţilor a fost făcută cu foarte mult respect”, își amintea Sarmiza Bilcescu despre momentul primirii sale la Paris.

Edmond Louis Armand Colmet De Santerre, profesor de drept civil, povestea următoarele: 

„Am ezitat să-i acordăm domnişoarei Bilcescu primirea pe care, poate, ar fi meritat-o, pentru a putea păstra ordinea în amfiteatre.”

La câteva luni de la admitere, Sarmiza Bilcescu se plângea că portarului universităţii i se interzisese, de către conducere, să o primească în clădire. Simțindu-se jignită, românca trimite o plângere către profesori, invocând faptul că un astfel de comportament intră în contradicţie cu motto-ul înscris pe uşa de la intrarea în universitate: „Liberté, égalité, fraternité”.

Sarmiza Bilcescu în România Literară din 1975

Sarmiza Bilcescu în România Literară din 1975

Însă după primul an de studiu lucrurile aveau să se schimbe. La discursul de încheiere, acelaşi Colmet De Santerre o menţiona pe Bilcescu, caracterizând-o ca fiind „neobosită, demnă de toată lauda şi cu un comportament ireproşabil”. În acelaşi discurs, profesorul mulţumea auditoriului bărbătesc pentru că o primise pe româncă precum „o soră”.

Sarmiza Bilcescu în Femeia din 1968

Sarmiza Bilcescu în Femeia din 1968

În 1887, Bilcescu primea dreptul de practică. La momentul respectiv, deşi 71% dintre studentele din Franţa erau străine, Bilcescu devenea prima femeie din Europa care-şi obţinea doctoratul în drept, cu doi ani înaintea franţuzoaicei Jeanne Chauvin, cu teza „De la condition légale de la mère” („Despre condiţia legală a mamei”). Astfel că, în anul 1890 şi-a dat doctoratul în drept, pe care l-a obţinut cu mari laude, succesul său fiind strălucit, iar revista pariziană L’ILLUSTRATION din 21 iunie 1890 scria despre acest eveniment:

„O tânără venită din România a reuşit să dobândească, pentru prima dată în analele universitare, cea mai înaltă distincţie a Facultăţii de drept din Paris. Este vorba de d-ra Sarmiza Bilcescu, o foarte frumoasă româncă, a cărei teză de doctorat, ‘De la condition legale de la Mére en droit romain et en droit francais’, a stârnit admiraţia unanimă a comisiei examinatorii.

Proaspăta laureată, deţinătoare a primului titlu feminin de doctor în drept, a fost felicitată călduros chiar de domnul Colmet de Santerre, decanul facultăţii, care, iniţial, se opusese înscrierii la cursuri a domnișoarei Bilcescu.”

Articolul din L’ILLUSTRATION este însoţit de un desen, pe o pagină întreagă, reprezentând scena examenului care avea să dea lumii prima femeie doctor în drept.

Iar acum să ne ocupăm de primirea sa în Baroul Ilfov. Nici în România situaţia nu era mai bună, pentru că înscrisă, prin surprindere, în barou, Sarmizei i se pregătea, la depunerea jurământului, o opoziţie unanimă din partea avocaţilor. De aceea tânăra nu s-a prezentat la această ultimă formalitate, mulţumindu-se să dea consultaţii juridice în afara tribunalelor, fără a pleda în instanţă.

Așadar, revine în țară și urmează să fie primită în Baroul Ifov, fapt care stârnește reacții entuziaste în toată Europa, însoţite de articole ample în presa vremii şi scrisori elogioase de la înalţi oficiali. Decanul Facultăţii de Drept din Bruxelles, Louis Frank, trimitea o epistolă Consiliului Avocaţilor, precizând că „România are onoarea de a fi introdus pentru prima dată o mare inovaţie în existenţa baroului”.

În memoria doamnei Sarmiza Bilcescu, în Viitorul din 1935

În memoria doamnei Sarmiza Bilcescu, în Viitorul din 1935

În 1901, cam zece ani mai târziu, o absolventă a Facultăţii de drept din Bucureşti, Elena Popovici, era respinsă la înscrierea în Baroul Ilfov cu următoarea motivare:

„Deşi în Legea avocaţilor din 1864 nu există nici o prohibiţie expresă pentru femeie, totuşi nu se poate acorda acest drept femeilor, întrucât ele nu au capacitatea completă de reprezentare în justiție, urmând a li se cere în instanță autorizația maritală.”

Totuși, este de remarcat şi faptul că în anul 1864, când s-a votat legea avocaţilor, România era a doua ţară din lume (după Statele Unite) care nu menţiona, ca în toate celelalte ţări, în nici o lege interdicţii pentru femei.

sarmiza bilcescuÎn anul 1897 s-a căsătorit cu inginerul Constantin Alimăneștianu, dar în 1907, avea să rămână văduvă. Singurul fiu al lor, Dumitru Alimăneștianu, a devenit în anii ‘30 raportorul bugetului general al statului.

Prima femeie avocat din lume încetează din viață la Bilceşti-Muscel pe 26 august 1935, la vârsta de 68 ani.

Diverse publicații de la noi aveau să descrie foarte frumos viața și activitatea doamnei Sarmiza Bilcescu. Astfel, ziarul Viitorul scria la dispariția sa:

„A organizat, împreună și cu alte doamne românce, ateliere de cusături naționale în țară şi a determinat o mulţime de expoziţii în Bucureşti, cu cusături naţionale. În mai multe centre europene a organizat pavilioane cu cusături româneşti, iar cu câţiva ani în urmă o asemenea expoziţie a avut loc şi la Shanghai. Prin mintea sa şi prin inima sa patriotică a dus şi înfăţişat arta noastră naţională în multe ţări. A făcut parte din comitetul de patronaj al Cantinelor Studenţeşti, a organizat şi înfiinţat căminuri unde tinerii săraci au putut găsi şi casă şi masa. Majoritatea acestor tineri erau de la ţară şi atâtea generaţii de studenţi, astăzi titraţi şi-n sfârşit cu situaţiuni înalte în stat, fără să ştie în amănunt, datorează posibiltatea de a fi studiat în condiţiuni mai bune doamnei Sarmiza Bilcescu Alimăneştianu.

Dar în legătură cu aceasta, dânsa a dat burse chiar din caseta sa multor copii săraci, buni la învățătură, ajutându-i chiar de a studia şi în diferite centre universitare din Apus.

În societatea românească, doamna Sarmiza Bilcescu-Alimăneştianu a trecut ca una dintre personalităţile ce au avut o cultură superioară şi o educaţie rară. Dânsa a fost şi foarte bogată, a succedat şi un mare nume, din boieria noastră de altădată. Adică dânsa a avut toate elementele de a duce o viaţă de recreere, nu numai de muncă, cum s-a scurs viaţa sa.

Cu toate acestea, dânsa, cu cultura sa înaltă, cu marea sa avere, ducea o viaţă de o simplicitate impunătoare şi de o ţinută modestă care va rămâne clasică prin felul ei. Era bogată, dar această bogăţie nu servea vreunui lux, ci numai şi numai pentru opere sociale şi ajutorări individuale, spre a se da tot societăţii elemente destoinice.

Dânsa este şi prima femeie româncă care a făcut parte dintr-un consiliu de administraţie al unei societăţi comerciale, Cartea Românească, societate comercială, dar cu caracter educative: cartea şi şcoala.

Toate aceste ramificaţii de activitate erau nu spre a mări al său patrimoniu material, căci din averea sa dădea în toate părţile unde ştia că ajutorul său conduce la realizări bune. Aceste ale sale preocupări de ordin social în comerţul românesc aveau de scop de a ridica femeia româncă la mai multe posturi de răspundere şi de stimă.

A iubit frumosul românesc sub toate manifestările constructive, a dat pildă de înaltă cultură şi de muncă creatoare, a înălţat numele femeii românce şi al Ţării sale.

Viaţă sa rămâne o pagină înălţătoare în viaţa statului nostru, la care fără zgomot a muncit 40 ani”.

alexandru ioan cuza, tradarea de la 11 februarie 1866

O zi neagră din istoria României! O zi a infamiei și a trădării! 11 februarie 1866.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost silit să abdice, ca urmare a conjurației „Monstruoasei coaliții” (coaliția dintre conservatori și liberal-radicali). Puterea a fost preluată de o locotenență domnească alcătuită din: Lascăr Catargiu (reprezentantul Moldovei și al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Ţării Românești și al liberalilor) și colonelul Nicolae Haralambie (reprezentantul armatei).

Despre arestarea lui Cuza și drumul său de la București până la vama Predeal se cunosc câteva detalii, păstrate, în general, sub forma unor pagini memorialistice ale unor ofițeri ori oameni politici ai vremii. Stan Popescu povestește că, pe 9 februarie, Anton Arion, membru marcant al facțiunii roșiilor, a venit la Ploiești și i-a cerut, în numele lui C.A. Rosetti, să vină urgent la București. În data de 10 februarie au plecat amândoi spre Capitală, iar pe drum Arion l-a informat că urmau să-l ridice pe Cuza din Palat. 

Împreună cu căpitanul Costescu, Radu Ionescu și Ștefan Fălcoianu, au plecat de la Rosetti cu o trăsură în care au transportat o ladă cu arme și muniții, pe care le-au dus la cazarma din Dealul Spirii. Apoi, Stan Popescu, împreună cu alți conspiratori civili, au așteptat lăsarea nopții în șanțul grădinii Cișmigiu, în spatele palatului, pentru a intra în acțiune. Sub conducerea căpitanului Costescu, grupul de civili și militari a intrat în palat, îndreptându-se spre camera lui Cuza. Ajunși aici, Costescu i-a prezentat actul abdicării, pe care domnitorul l-a semnat sub amenințarea armelor.

Pe 11 februarie 1866, la ora 5 dimineața, un grup de ofițeri cu pistoalele în mâini pătrunde în palatul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza, îl scoală din somn și îl obligă să semneze actul de abdicare de pe tronul României. Faptul era de o gravitate fără precedent, căci ofițerii respectivi juraseră credință Domnului țării, parte din ei fiind chiar din garda palatului. Cauzele acestui complot au fost multiple și generate, în principal, de atitudinea tot mai dictatorială a lui Cuza, de reformele sale, apreciate ca fiind prea radicale de către conservatori și insuficiente ori moderate de către liberalii roșii, de afacerile camarilei sale, dar și de elemente delicate ale vieții sale personale (avem în vedere relația extraconjugală cu Maria Obrenovici). Toate aceste elemente au condus în final la înlăturarea forțată a domnitorului de la putere.

Cei care l-au trădat pe Alexandru Ioan Cuza au fost: col. N. Haralambie, col. I. Călinescu, col. D. Crețulescu, fratele primului ministru în funcție, mr. D. Lecca, cpt. C. Pilat, cpt. A. Berindei, cpt. Al. Candiano-Popescu, cpt. A. Costescu și care, cu toții, vor face carieră de generali sub domnia lui Carol I.

La 11 februarie 1866, după ce domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost obligat sa semneze abdicarea si înlăturat cu folosirea forței, prin lovitura de stat, pusă la cale de „monstroasa coaliție” (constituită încă din 1864 și având ca lideri pe liberalul radical C.A.Rosetti, liberalul moderat Ion Ghica și conservatorul Lascăr Catargiu), a fost ținut prizonier în casa unui dușman personal, C. Ciocârlan și, ulterior, trimis sub pază militară la Predeal pentru a fi expulzat. Seara, Cuza a fost dus la Palat, unde s-a întâlnit cu Elena Cuza, cu copiii săi și alte persoane apropiate. De aici, domnitorul a fost urcat într-o trăsură cu destinația Predeal. 

Tot în anul 1866, un grup de 141 de ofițeri ai armatei române de la sublocotenenți la colonei, au scris lui Carol I un memoriu cerând ca trădătorii să fie pedepsiți. Cu o aroganță specifică unui prusac primitiv și incult, Carol I ignoră memoriul, pe Al. Candiano-Popescu și-l face aghiotant regal, pe ceilalți generali, iar pe Cuza Vodă îl va urmări cu o ură neagră până la moarte.

La 13 februarie 1866, în gara Predeal, pe când se făceau formalitățile la biroul vamal, vodă Cuza a cerut să se adune vânătorii spre a-și lua rămas bun de la militarii din batalionul de vânatori înființat de domnitor; aceștia s-au aliniat în fața biroului vamal a cărui ușă rămăsese deschisă, așa încât se putea vedea înăuntru o cadră populară, reprezentând scena asasinării lui Mihai Viteazul în tabăra de la Turda.

Atunci, printr-una din acele inspirații ale momentului, de care știa să se folosească adesea fostul domnitor, arătând imaginea, s-a adresat soldaților:

„Vedeți voi, cum a fost trădat acest domn, așa m-ați trădat și voi. Să dee Dumnezeu ca într-o zi să spălați această pată de pe steagul vostru cu sângele vrăjmașilor țării. Rămâneți sănătoși!”

Înainte de a părăsi țara mai declară:

„Să de Dumnezeu să meargă țării mai bine fără mine decât cu mine! Trăiască România!”

Se stabilește la Viena și Florența unde își cumpără două mici proprietăți. În 1867 scrie o scrisoare lui Carol I, prin care îl roagă să-i dea voie să vină în țară ca să trăiască la Ruginoasa. Carol I îl refuză!

La doar 53 de ani, pe 15 mai 1873, Alexandru Ioan Cuza moare în Germania, la Heildelberg, în urma unui astm de care suferea de ceva timp.

Regele Italiei, Victor Emanuel, își exprimă durerea și tristețea pentru moartea marelui Domn, pe când Carol I n-a trimis nici un mesaj. Trupul este adus în țară și înmormântat la Ruginoasa. Sute de mii de țărani i-au plâns moartea cu lacrimi amare și durere adevărată.

Cât despre Carol I… se știe ce a urmat! A anulat reforma agrară a marelui Cuza, iar punctul culminant a fost Marea Răscoală de la 1907.

Alexandru Ioan Cuza a iubit din toată ființa sa România pe care a slujit-o cu credință, devotament și loialitate toată viața, fiind pentru poporul român o adevărată icoană morală, cât și pildă de urmat întru slujirea Patriei. Reamintesc doar câteva din reformele lui Alexandru Ioan Cuza: unificarea administrativă, organizarea armatei naționale, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, reforma învățământului, reforma justiției ș.a., care au pus bazele începutului de modernizare a statului.

Trupul marelui Domnitor Alexandru Ioan Cuza se află astăzi la biserica Trei Ierarhi din Iași.

În concluzie, 11 februarie 1866 a fost ziua infamiei și a trădării naționale și nu știu dacă se vor mai putea spăla vreodată petele de sânge de pe drapelele de luptă ale unităților militare cu ocazia și a altor trădări care au urmat: 23 august 1944, 30 decembrie 1947, 22 decembrie 1989…!

haiducul ionita tunsu

Primele știri despre Ioniță Tunsu ne spun că s-a născut undeva la începutul secolului al XIX-lea, în comuna Optași din județul Olt, iar în împrejurări neelucidate a ajuns în București, unde putea să îmbrace haina preoției, dat fiind că știa carte și era paracliser la Biserica Sf. Gheorghe Nou. Aici a fost remarcat, datorită vocii sale, de către episcopul Ilarion al Argeșului, care intenționa să-l facă diacon cu binecuvântarea Mitropolitului țării.

Însă destinul avea să-i atribuie un alt rol tânărului Ioniță care, după ce s-a alăturat mișcării conduse de către Tudor Vladimirescu, s-a decis să-i ajute pe cei față de care viața nu a fost darnică. A abandonat calea bisericii, s-a tuns și și-a format o ceată din oameni cu care împărtășea aceleași idealuri, astfel încât acțiunile lor, întreprinse pentru ajutorarea semenilor, să nu includă omorul și tâlhăria, așa după cum spune legenda: „Jefuia pe avuți atât pe la moșii, cât și în drumuri și nu numai că lăsa jefuitorului de cheltuială, dar întâlnind oameni săraci pe drumuri îi ajuta cu bani”. Prada luată de la negustorii bogați și marii boieri era împărțită văduvelor cu mulți copii, oamenilor bătrâni rămași fără niciun ajutor și gazdelor care îi adăposteau. Pentru el și oamenii săi oprea foarte puțin. La cererea expresă a generalului Kiseleff, autoritățile se mobilizează pentru prinderea „vestitului tâlhar”. Este oferită o recompensă, iar persoana care îl va prinde sau va da indicii privind locul unde se ascunde Ioniță Tunsu „va fi iertată de dări, va fi ridicată la rang de boierie și va primi 1.000 de lei”.

haiducul ionita tunsu

Potrivit tradiției, în această casă de pe Bd. Banu Manta nr. 35 a locuit o perioadă de timp haiducul Ioniță Tunsu.

Căpitanul Ștefan Radu, finul și omul de legătură al haiducului în București, atras de recompensa oferită, informează Agia că Ioniță urma să sosească în Capitală noaptea, dinspre Cotroceni, trecând podul peste Dâmbovița de la Grozăvești într-o căruță acoperită cu coviltir. Din întâmplare, exact prin locul și la ora când era așteptat Ioniță trece o trăsură trasă de cai de poștă, în care se afla un colonel rus, Govorov, care, din cauză că refuză să se supună somației, este rănit ușor. Haiducul aude de la depărtare împușcăturile și zarva creată în urma incidentului cu colonelul rus și evită să mai intre în București.

haiducul ionita tunsu

Afișul Teatrului Național din București prin care se anunța reprezentația „Tunsu Haiducul” (1858). Sursa imaginilor: George Potra, „Din Bucureștii de ieri”.

Șansa nu îi mai surâde lui Ioniță o săptămână mai târziu, astfel încât, în momentul în care trece peste podul de la Grozăvești, asupra lui se abate o salvă de puști și pistoale. Rănit grav, acesta este dus la un post de pază al soldaților ruși de pe Podul Mogoșoaiei, pe locul unde se află astăzi hotelul Continental. Deși medicii au încercat să-i salveze viața, Ioniță se stinge în zorii dimineții următoare. Era anul 1832.

Martorii oculari amintesc că, în momentul în care trupul neînsuflețit al lui Ioniță Tunsu a fost expus în piața publică, astfel încât să facă dovada că haiducul este mort, iar cei care ar fi fost tentați să-i urmeze exemplul, să fie descurajați, oamenii sărmani au izbucnit în lacrimi; un bătrân, care probabil a fost ajutat la un moment dat de către Ioniță, i-a pus acestuia un ban de argint pe piept. Celebrul haiduc a fost înmormântat în afara orașului, în apropiere de Mărcuța, pe drumul ce ducea la spitalul Pantelimon. Odată înlăturat pericolul pe care l-a reprezentat Ioniță, boierii și negustorii au răsuflat ușurați, iar cei care au ajutat la prinderea sa au solicitat recompensa pentru „râvna și vitejia ce s-au arătat asupra prinderii tâlharului Tunsu și pentru sfărâmarea cetei sale”. După un vechi obicei balcanic, prin care unele persoane își arogă merite, deși nu au avut nici cea mai mică contribuție, beneficiind doar de o protecție de sus, lista persoanelor care urmau să fie recompensate cu 2.000 de lei a crescut de la 22 la 27 de oameni. Căpitanul Ștefan Radu, cel care a avut un rol hotărâtor în ceea ce privește anihilarea lui Ioniță Tunsu, nu numai că nu a beneficiat de recompensa promisă, dar a fost arestat și anchetat pentru complicitate, fiind, în cele din urmă, achitat la capătul unui proces controversat.

Faptele lui Ioniță Tunsu au continuat să existe în poveștile oamenilor mult timp după moartea sa. S-a scris un vodevil intitulat „Tunsu Ioniță”, ce s-a jucat pentru prima dată pe scena Teatrului cel Mare din București în anul 1858, în care vestitul haiduc a fost interpretat de către Matei Millo, maestrul artei teatrale la vremea aceea. Totodată, poveștile despre Ioniță inspirau și jocurile copiilor, așa după cum amintește C.D. Aricescu într-una din poeziile sale, numită „Tunsu ăl mic”: „Însă lui Costică mai mult decât toate/ Îi plăcea din suflet al lui Tunsu joc,/ Mă puneam în fruntea taberei armate/ De copilași, numai inimă și foc”.

A consemnat pentru dumneavoastră dr. Constantin Gabriel muzeograf Muzeul Municipiului București.

regina elisabeta carmen sylva

Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied (1843-1916) se căsătorește în anul 1869 cu principele Carol I, devenind în anul 1881 prima regină a României.

Ca orice regină, Elisabeta a României nu a neglijat vreodată această „aplecare” etern feminină, moda. Astfel, în rândurile din Cugetări și impresii despre frumoasele sau tristele întâmplări trăite, Carmen Sylva mărturisește:

„Toaleta pe care o porți nu este un lucru fără importanță. Ea îți dă viață, cu condiția ca tu să fii podoaba podoabei tale”.

regina elisabeta carmen sylva

Și a avut dreptate. Constatăm că aceasta era deviza, preferința sa. Deci nu haina face pe om, ci omul este podoaba veșmântului pe care îl poartă.

Eleganța cu care purta costumele la modă, la acea vreme, în Europa, era pur și simplu o interpretare a stilurilor artistice în vestimentație, adaptată la gusturile sale estetice. A purtat cu desăvârșită grație crinolina și corsetul, turnura cu strapontină, mantia și trena în stil Art Nouveau, toate acestea fiind însoțite de prestanță regală și mister.

regina elisabeta carmen sylva

De multe ori, toaletele sale au fost considerate de apropiați sau de oaspeți ca adevărate extravaganțe de vedetă. Rochii albe tip tunică, inspirate din toaletele cunoscutei actriței de origine franceză, Sarah Bernhardt (Henriette Rosine Bernard) erau acoperite de bijuterii stilizate (fantezii de mari dimensiuni), precum și de tot felul de dantele și broderii neașteptate. În jurnalul personal, arhiducesa Maria-Valeria, fiica Prințesei Sissi, povestea:

„Toaletele ei erau puțin ciudate. Sub o bogată haină de blană regina purta un veșmânt amplu, din catifea de un roșu foarte închis, semănând mai degrabă cu un halat de casă împodobit cu broderii pestrițe, iar talia îi era prinsă cu un cordon din mătase fină, subțire cât o sforicică. Arbora pălării cu boruri mici, cu o voaletă de care-și fixa pince-nez-ul.”

Scriitorul francez Roger Merle o vede pe Carmen Sylva ca fiind o ființă extravagantă, care lasă o puternică impresie și o amprentă de neuitat, la fiecare dintre aparițiile sale. Acesta consemna:

„Răspândea un parfum de pădure, căci se dădea cu o esență bizară inventată chiar de ea, făcută din plantele și florile care creșteau în apropierea reședinței sale de vară. Mergea, după cum spunea Elena Văcărescu, «de parcă ar fi dansat, călcând mereu în vârful picioarelor»”.

regina elisabeta carmen sylva

Deși între Regina Elisabeta și Regele Carol I se spune că nu a fost dragoste la prima vedere, iar ceea ce i-a unit pe cei doi au fost idealurile, Carmen Sylva așterne pe hârtie emoțiile pe care le-a trăit la întâlnirea cu viitorul soț, la primul bal și atunci când a fost cerută în căsătorie:

„Atâta vreme cât era aici și îmi vorbea despre măreția misiunii sale și despre greutățile avute, totul mergea bine, mă molipsisem de entuziasmul lui și eram pregătită să fac orice mi-ar fi cerut. Fiindcă datoria era pentru mine cel mai important lucru din lume și mi se părea că niciodată nu primeam de lucru îndeajuns”, scria Regina în memoriile sale despre căsătoria cu Carol.

„Eram foarte veselă în a revedea pe tânărul prinț, pe care îl întâlnisem foarte des la Berlin, cu opt ani înainte. Mă interesa mult prințul, ale cărui fapte le găseam îndrăznețe și a cărui hotărâre de a se jertfi pentru un popor tânăr mi se părea cavalerească și nobilă.”

Înainte de concertul la care urmau să meargă împreună, Elisabeta caută să îmbrace cele mai frumoase haine:

„În sfârșit, plecarăm, fiind vreme să ne pregătim de concert. Mă îmbrăcai în grabă cu o rochie nouă de tot și foarte frumoasă: o fustă albastră, iar pe deasupra o rochie de mătase albă cu flori mici, decoltată în patru colțuri. Pe când mă îmbrăcam, Prințul României se anunță și fu primit. Eram așa de nerăbdătoare, încât îmi încheiasem și mănușile. În sfârșit, plecăm! Intru în salon și dau să zic: «Ce fel, mamă, nu ești îmbrăcată?» Dar o expresie ciudată pe fața mamei îmi oprește vorba. Ea începu să se plimbe prin casă și îmi zice: «Prințul României acum a plecat de-aici. Mi-a cerut mâna ta!» Eu făcui o față decepționată, dar atât de decepționată, încât mama se aștepta iar la obișnuitul «nu» cu care răspundeam tuturor pretendenților, dar am răspuns numai: «De acum?».”

O notă specială a vestimentației doamnelor din înalta societate o dădea portul țărănesc, pe care ele îl prețuiau foarte mult. Dragostea pentru acesta s-a transmis de la doamnele țării, prin apropiatele Curții princiare, spre celelalte membre ale protipendadei. Regina Elisabeta a purtat cu imensă dragoste, dar și rafinament, costumul popular românesc. Acesta a fost, de fapt, un stindard național în viziunea sa, dar și a doamnelor din elita socială românească.

Fotografii: Colecția Fotografii, cărți poștale și clișee fotografice, Muzeul Municipiului București, A.N.I.C

A consemnat pentru dumneavoastră dr. Maria-Camelia Ene, șef birou Istorie Bucureșteană.

teatrul national aureliu manea turda, carnavale di venezia

La Veneția în această perioadă se desfășoară faimosul Carnevale di Venezia. În 27 ianuarie s-a deschis oficial lista evenimentelor care vor purta publicul într-o călătorie (imaginară) către Orient, prin lumea commediei dell’arte, omagiindu-l pe venețianul Marco Polo. Naționalul turdean continuă și în acest an seria deplasărilor în străinătate, de această dată cu cea mai recentă producție a sa, Hellequin, care se numără printre spectacolele invitate la ediția din acest an a Carnavalului.

Cătălin Grigoraș

Cătălin Grigoraș

Cătălin Grigoraș managerul TNAMT a menționat că: „Este o mare bucurie să fii prezent, dar o și mai mare mândrie să joci în cel mai renumit carnaval din lume. Prezența la Carnavale di Venezia a Teatrului Național Aureliu Manea din Turda vine și încununează efortul depus în 2023 de acestă echipă minunată de actori și în același timp produce entuziasm la nivelul întregii comunități și nu numai. Vă mulțumim, dragi spectatori, că ne sunteți alături la fiecare spectacol pe care îl jucăm.”

Actorii TNAMT vor juca Hellequin – Povestea Poveștilor, cel mai proaspăt spectacol din repertoriu teatrului din Turda, în celebra Piazza San Marco din Veneția.

„Hellequin este o întâlnire între culturi, cultura populară română și commedia dell’arte italiană. Povești populare care îmbrățișează două lumi care iau naștere prin măști și cântece, unite de o energie care depășește orice barieră lingvistică, pentru a dărui publicului gustul și plăcerea teatrului. Teatrul care dărâmă toate barierele, pentru că teatrul unește nu desparte, teatrul găsește puncte în comun pentru a învăța că unirea nu poate decât să ajute în această perioadă. Să trăiască teatrul, să trăiască commedia dell’arte!” a spus regizorul spectacolului, Michele Modesto Casarin.

Michele Modesto Casarin

Michele Modesto Casarin

Reprezentațiile din Veneția vor avea loc în perioada 09-11 februarie și vor fi șase la număr, patru în Piața Campo Santo Stefano și două în Piața San Marco. În fiecare an Venezia celebrează Carnavalul, atrăgând  prin spectacole, evenimente și parade zeci de mii de turiști, curioși, iubitori de măști și de artă. Turneul Teatrului Național Aureliu Manea Turda va fi realizat cu sprijinul Institutului Cultural Român din Veneția.