La 13 februarie 1849 Delegaţia adunării române de la Sibiu, Transilvania, condusă de episcopul ortodox Andrei Şaguna, înfăţişează împăratului austriac Franz Joseph, „Petiţiunea generală a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina”, care cerea legitima consituire a naţiunii române într-un organism statal unitar de sine stătător în cadrul monarhiei, administraţie în limba română etc.

Documentul respectiv, din data de 13 februarie 1949 revendica, în principal, recunoşterea naţiunii române în cadrul Imperiului austriac. Petiţiunea cerea unirea românilor într-un stat de sine stător, cu o administraţie naţională care să decidă în problemele politice, folosirea limbii române în administraţie, totul sub umbrela Imperiului Habsburgic. De asemeanea, românii transilvăneni mai solicitau şi un eprezentant pe lângă guvernul imperial, pentru a reprezenta intereselor românilor la Viena, şi organizarea unui congres al tuturor românilor.

Se solicita de altfel unirea tuturor românilor din satul austriac într-o singură naţiune sub sceptrul Austriei.

Fiind adeptul zicalei româneşti că: „Vorba dulce, mult aduce!” Şaguna a ştiut să-şi atragă simpatia celor de la putere şi să-i adune pe români în jurul său. Totuși, la 1848-1849 se putea constata, cu durere, că nu toţi românii din statele Austriei aveau acţiuni unitare. Este meritul lui Andrei Şaguna că a reuşit să-i adune pe mulţi conducători români din Ardeal, Banat, din părţile vecine ale Ungariei şi  din Bucovina, şi împreună au redactat remarcabilul său memoriu. Conform Petițiunii generale a frunaților români din Transilvania, Banat și Buvcovina se solicita unirea tuturor românilor din satul austriac într-o singură naţiune de sine stătătoare sub sceptrul Austriei, adaministraţie naţională de sine stătătoare în privinţa politică şi bisericească, deschiderea cît mai grabnică a unui congres universal a toată naţiunea spre constituirea sa, îngăduinţa unui organ al naţiunii la Înaltul Ministeriu (guvern) imperial spre reprezentarea intereselor naţionale.

Pe pârâul Pârscovelului din satul Ruginoasa, județul Buzău, se înalță o frumoasă culme care, privită dinspre nord, pare o uriașă piramidă înclinată, un uriaș de piatră bine împovărat și care, privit din lateral, ne arată vederii un ghioc, adică un uriaș craniu, o tigvă. Oamenii nu i-au spus întâmplător Culmea Ghiocii căreia, prin contagiune fonică, i s-a spus Culmea Ghiocei, deși semantic locul nu are nimic cu grațioșii ghiocei; poate pin, brad, stejar, ar fi fost mai îndreptățit în acel loc, decât ghiocelul. În clinurile ghiocului, sunt lucrate două polițe etajate. Pe podeaua fiecărei polițe este o scriere hieroglifică, al cărei cod nu a fost găsit. Ceea ce se vede la Policiori este o grafie mai mult geometrică: linii, grupe de linii, intersecții de linii, aș putea spune o scriere tehnică ce te duce cu gândul la „limbajul” calculatoarelor. Este aceeași scriere ca la Piatra Scrisă din culmea Broscaru-Colți, ori la Piatra de la Cotârgași din Obcinele Moldovei. Așezarea semnelor pare fără nici o noimă, o învălmășeală de linii în care te rătăcești ca într-un labirint.

„Scrierea” este însăilată pe vremea divinilor pelasgi. Posibil să fi fost moștenită de aceștia de la legendarii atlanți: Uranus, Saturn, Atlas, Prometeu, Poseidon, Zeus, Atena, Apollo și Artemis, Hestia, Hermes, Ares, Dionissos. Atunci când vom vorbi serios despre Marele Imperiu Pelasg și despre civilizația acestora, nu ignorând acele epoci prehomerice, atunci vom privi spre strălucitorii atlanți cu alți ochi decât pespectiva actualelor dicționare mitologice (mai ales versiunea greacă despre acești titani-atlanți). Vom avea și accesul la decriptarea acestei „scrieri” atlanto-pelasgă.

Coborând de la Culmea Ghiocii, cu un puternic sentiment de neputință, nici nu ghicești în ce tărâm uluitor vei intra și că vei trăi o altă stare a ființei tale: cea de perplexitate. Luând-o în sus, pe apa Pârscovelului, vei avea în dreapta Culmea Pietrii, cu o sârbă îndrăcită a bolovanilor și pietrelor, o halucinantă horă a unor Iele de Piatră, o încremenire temporară de după un înfricoșător balans, ori de după un înspăimântător joc de biliard cosmic, încremenit. Sus este Culmea Pietrei, cu bolovani care nu fac ascultare nici unei rânduieli, iar în această hohotire de piatră, o neașteptată despicătură, o ușă. Ușa Pietrei, lăcaș de forma unei uși, săpat în culme, deasupra satului Ruginoasa, în partea de nord.

Diana Gavrilă, care mi-a fost ghid atunci, un adevărat specialist în luanologie (Țara Luanei), îmi spunea că Ușa Pietrei este una din intrările în Țara Luanei, și că încă două ar fi în zona așezărilor rupestre de la Aluniș – Nucu. Intrarea, Ușa Peșterii este încă un uimitor artefact în Zona Rupestrelor, în perfecțiunea ei geometrică nu poate fi o lucrare a forțelor naturii. Legendele din zonă spun că unii temerari care au încercat să treacă prin ușă într-un Dincolo necunoscut, nu au mai ieșit. Locul este unul cu o mare încărcătură infoenergetică. Arealul megaliților din Culmea Pietrei arată ca un loc care a suferit mișcări tectonice grozave care au dislocat stâncile ăn care au rămas niște găuri, care nu ne explică nimic, dislocări parcă făcute de un laser gigantic.

Sus, aproape de culme, au rămas, ca pe un tavan al unei peșteri prăbușite, niște dungi lucrate în ocru, acel ocru pe care-l regăsim și în alte vestigii rupestre din peșteri, din grote, ori pe pereții unor stânci. Ce caută acel ocru acolo, sus, pe rămășițe de tavan? Să fie urma unei fresce, ori a unor simboluri rupestre din timpurile de început ale paleoliticului, urme care au rămas pe un plafon de stâncă și care nu s-a pulverizat, topit, ori răsturnat?

Jos, pe poalele Culmii, spre apa Pârscovelului și drumul spre Goidești, la locul numit azi „Între Chietre”, se află o altfel de Piatră, decât Piatra cu Semnele de la Nucu, este uimitoarea Chiatra Olii sau Piatra cu Oale, loc în care apa a făcut niște căldări, „oale”, pe o rocă ce pare a fi fost dezintegrată în urma unui violent șoc termic, produs de o tulumbă de foc aruncată asupra muntelui. Este o mare diferență între roca de sus a Pietrei și partea de jos, sub aspectul culorii, partea de jos fiind albicioasă, părând acoperită cu un praf alb calcinat și pietrificat. În această zonă a Chietrii Olii au rămas amprentate în rocă niște urme de călcătură, care apoi s-au solidificat.

Suntem într-o zonă unde misterioasa Ceață Albastră, rătăcește pașii călătorilor, unde în anume locuri cu nebănuite puteri energetice dispar oameni, sau sunt teleportați, unde ridicăm din umeri neputincioși în fața unor vestigii megalitice și a inscripțiilor de pe ele, unde oamenii vorbesc despre așezări și tuneluri subpământene, unde poți vedea un loc, care nu pare deloc a fi creat de natură, unde… te întrebi, oare este condamnabil să privești și să asculți altfel?!

„Ziarul de Buzău” din zilele de 15-16 iunie 1994 a publicat un reportaj a tinerei ziariste Mona Tudor, cu titlul „Un O.Z.N. a survolat muntele!”. Am citit cu atenție reportajul de atunci și am stat de vorba personal cu reportera, Mona Tudor fiind soția unui distins elev de-al meu, cantemirist. Voi sintetiza cuprinsul reportajului. În noaptea de 1 iunie 1994 spre orele 23.45, sătenii din Ruginoasa de Buzău erau pe ulițele satului, pentru că înainte cu o zi se declanșase un puternic incendiu în pădurea din Piscul Vâlcelelor, pe care autoritățile nu-l puteau stinge. Deodată au simțit că în afara vântului se mai suprapune un curent. Imediat, din vest, a trecut pe deasupra oamenilor o flacără de foc, ce părea un buzdugan cu coada ascuțită la capăt. Avea culoarea roșie aprinsă, iar coada de un roșu gălbui, după mărturisirile martorilor. Lumina lui albă, foarte puternică, aproape că i-a orbit pe oameni. Dacă priveam lângă noi, spun martorii, nu ne vedeam unul pe celălalt, atât de tare ne orbea lumina proiectată spre noi. Numai în sus vedeam „buzduganul”. În jos nu mai zăream nimic. Când a trecut, în urma obiectului părea că s-a deschis cerul, spun martorii. Bătrânul Eftimie Bâsceanu (80 de ani în 1994) relata reporterei: „Vineri noapte am văzut o luminiță mare, cu coadă. Nu puteai să te uiți într-acolo, pentru că te dureau ochii. Culoarea era de foc aprins. Când eram mai tânăr, am văzut, așa cum spuneau bătrânii, un zmeu. Asta se întâmpla după război. Era o flacără de foc ce mergea la vale”. Din același sat, Dumitru Manta, 56 ani (în 1994) din Ruginoasa, dă o declarație care o completează pe a bătrânului Eftimie Bâsceanu și voi cita din mărturia lui: „În anul 1955, aveam 17 ani pe atunci, mă deplasam pe la trei dimineața, la o odaie (colibă – n.a.) la boi. Fusesem la bal și nu mă mai culcasem. După ce-am ieșit dintr-un plai, m-am oprit un pic să mă odihnesc. Privind pe cer, am văzut venind pe deasupra munților o flacără de foc. Fiind copil, m-am temut. M-am ridicat și am luat-o ușurel la vale. Atunci, ca și cum m-ar fi izbit, focul acela s-a luat după mine. Când m-am apropiat de sat, s-a oprit și a plecat dincolo de deal. Părea că este un sul cu coada de culoarea lunii, galben-portocaliu. Seara am povestit părinților mei. Băiete, a zis tata: ăla a fost un zmeu!”. Am readus în memorie evenimentul, pentru că în Colchida Carpatică din Țara Luanei, sunt vestigii și locuri care mărturisesc despre existența unei fabuloase civilizații preistorice (eu continui s-o numesc pelasgo-hyperboree) în spațiul carpato-danubian, un spațiu în continuare vizitat de vecinii noștri, din afara Terrei.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

O zi neagră din istoria României! O zi a infamiei și a trădării! 11 februarie 1866.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost silit să abdice, ca urmare a conjurației „Monstruoasei coaliții” (coaliția dintre conservatori și liberal-radicali). Puterea a fost preluată de o locotenență domnească alcătuită din: Lascăr Catargiu (reprezentantul Moldovei și al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Ţării Românești și al liberalilor) și colonelul Nicolae Haralambie (reprezentantul armatei).

Despre arestarea lui Cuza și drumul său de la București până la vama Predeal se cunosc câteva detalii, păstrate, în general, sub forma unor pagini memorialistice ale unor ofițeri ori oameni politici ai vremii. Stan Popescu povestește că, pe 9 februarie, Anton Arion, membru marcant al facțiunii roșiilor, a venit la Ploiești și i-a cerut, în numele lui C.A. Rosetti, să vină urgent la București. În data de 10 februarie au plecat amândoi spre Capitală, iar pe drum Arion l-a informat că urmau să-l ridice pe Cuza din Palat. 

Împreună cu căpitanul Costescu, Radu Ionescu și Ștefan Fălcoianu, au plecat de la Rosetti cu o trăsură în care au transportat o ladă cu arme și muniții, pe care le-au dus la cazarma din Dealul Spirii. Apoi, Stan Popescu, împreună cu alți conspiratori civili, au așteptat lăsarea nopții în șanțul grădinii Cișmigiu, în spatele palatului, pentru a intra în acțiune. Sub conducerea căpitanului Costescu, grupul de civili și militari a intrat în palat, îndreptându-se spre camera lui Cuza. Ajunși aici, Costescu i-a prezentat actul abdicării, pe care domnitorul l-a semnat sub amenințarea armelor.

Pe 11 februarie 1866, la ora 5 dimineața, un grup de ofițeri cu pistoalele în mâini pătrunde în palatul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza, îl scoală din somn și îl obligă să semneze actul de abdicare de pe tronul României. Faptul era de o gravitate fără precedent, căci ofițerii respectivi juraseră credință Domnului țării, parte din ei fiind chiar din garda palatului. Cauzele acestui complot au fost multiple și generate, în principal, de atitudinea tot mai dictatorială a lui Cuza, de reformele sale, apreciate ca fiind prea radicale de către conservatori și insuficiente ori moderate de către liberalii roșii, de afacerile camarilei sale, dar și de elemente delicate ale vieții sale personale (avem în vedere relația extraconjugală cu Maria Obrenovici). Toate aceste elemente au condus în final la înlăturarea forțată a domnitorului de la putere.

Cei care l-au trădat pe Alexandru Ioan Cuza au fost: col. N. Haralambie, col. I. Călinescu, col. D. Crețulescu, fratele primului ministru în funcție, mr. D. Lecca, cpt. C. Pilat, cpt. A. Berindei, cpt. Al. Candiano-Popescu, cpt. A. Costescu și care, cu toții, vor face carieră de generali sub domnia lui Carol I.

La 11 februarie 1866, după ce domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost obligat sa semneze abdicarea si înlăturat cu folosirea forței, prin lovitura de stat, pusă la cale de „monstroasa coaliție” (constituită încă din 1864 și având ca lideri pe liberalul radical C.A.Rosetti, liberalul moderat Ion Ghica și conservatorul Lascăr Catargiu), a fost ținut prizonier în casa unui dușman personal, C. Ciocârlan și, ulterior, trimis sub pază militară la Predeal pentru a fi expulzat. Seara, Cuza a fost dus la Palat, unde s-a întâlnit cu Elena Cuza, cu copiii săi și alte persoane apropiate. De aici, domnitorul a fost urcat într-o trăsură cu destinația Predeal. 

Tot în anul 1866, un grup de 141 de ofițeri ai armatei române de la sublocotenenți la colonei, au scris lui Carol I un memoriu cerând ca trădătorii să fie pedepsiți. Cu o aroganță specifică unui prusac primitiv și incult, Carol I ignoră memoriul, pe Al. Candiano-Popescu și-l face aghiotant regal, pe ceilalți generali, iar pe Cuza Vodă îl va urmări cu o ură neagră până la moarte.

La 13 februarie 1866, în gara Predeal, pe când se făceau formalitățile la biroul vamal, vodă Cuza a cerut să se adune vânătorii spre a-și lua rămas bun de la militarii din batalionul de vânatori înființat de domnitor; aceștia s-au aliniat în fața biroului vamal a cărui ușă rămăsese deschisă, așa încât se putea vedea înăuntru o cadră populară, reprezentând scena asasinării lui Mihai Viteazul în tabăra de la Turda.

Atunci, printr-una din acele inspirații ale momentului, de care știa să se folosească adesea fostul domnitor, arătând imaginea, s-a adresat soldaților:

„Vedeți voi, cum a fost trădat acest domn, așa m-ați trădat și voi. Să dee Dumnezeu ca într-o zi să spălați această pată de pe steagul vostru cu sângele vrăjmașilor țării. Rămâneți sănătoși!”

Înainte de a părăsi țara mai declară:

„Să de Dumnezeu să meargă țării mai bine fără mine decât cu mine! Trăiască România!”

Se stabilește la Viena și Florența unde își cumpără două mici proprietăți. În 1867 scrie o scrisoare lui Carol I, prin care îl roagă să-i dea voie să vină în țară ca să trăiască la Ruginoasa. Carol I îl refuză!

La doar 53 de ani, pe 15 mai 1873, Alexandru Ioan Cuza moare în Germania, la Heildelberg, în urma unui astm de care suferea de ceva timp.

Regele Italiei, Victor Emanuel, își exprimă durerea și tristețea pentru moartea marelui Domn, pe când Carol I n-a trimis nici un mesaj. Trupul este adus în țară și înmormântat la Ruginoasa. Sute de mii de țărani i-au plâns moartea cu lacrimi amare și durere adevărată.

Cât despre Carol I… se știe ce a urmat! A anulat reforma agrară a marelui Cuza, iar punctul culminant a fost Marea Răscoală de la 1907.

Alexandru Ioan Cuza a iubit din toată ființa sa România pe care a slujit-o cu credință, devotament și loialitate toată viața, fiind pentru poporul român o adevărată icoană morală, cât și pildă de urmat întru slujirea Patriei. Reamintesc doar câteva din reformele lui Alexandru Ioan Cuza: unificarea administrativă, organizarea armatei naționale, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, reforma învățământului, reforma justiției ș.a., care au pus bazele începutului de modernizare a statului.

Trupul marelui Domnitor Alexandru Ioan Cuza se află astăzi la biserica Trei Ierarhi din Iași.

În concluzie, 11 februarie 1866 a fost ziua infamiei și a trădării naționale și nu știu dacă se vor mai putea spăla vreodată petele de sânge de pe drapelele de luptă ale unităților militare cu ocazia și a altor trădări care au urmat: 23 august 1944, 30 decembrie 1947, 22 decembrie 1989…!

Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied (1843-1916) se căsătorește în anul 1869 cu principele Carol I, devenind în anul 1881 prima regină a României.

Ca orice regină, Elisabeta a României nu a neglijat vreodată această „aplecare” etern feminină, moda. Astfel, în rândurile din Cugetări și impresii despre frumoasele sau tristele întâmplări trăite, Carmen Sylva mărturisește:

„Toaleta pe care o porți nu este un lucru fără importanță. Ea îți dă viață, cu condiția ca tu să fii podoaba podoabei tale”.

Și a avut dreptate. Constatăm că aceasta era deviza, preferința sa. Deci nu haina face pe om, ci omul este podoaba veșmântului pe care îl poartă.

Eleganța cu care purta costumele la modă, la acea vreme, în Europa, era pur și simplu o interpretare a stilurilor artistice în vestimentație, adaptată la gusturile sale estetice. A purtat cu desăvârșită grație crinolina și corsetul, turnura cu strapontină, mantia și trena în stil Art Nouveau, toate acestea fiind însoțite de prestanță regală și mister.

De multe ori, toaletele sale au fost considerate de apropiați sau de oaspeți ca adevărate extravaganțe de vedetă. Rochii albe tip tunică, inspirate din toaletele cunoscutei actriței de origine franceză, Sarah Bernhardt (Henriette Rosine Bernard) erau acoperite de bijuterii stilizate (fantezii de mari dimensiuni), precum și de tot felul de dantele și broderii neașteptate. În jurnalul personal, arhiducesa Maria-Valeria, fiica Prințesei Sissi, povestea:

„Toaletele ei erau puțin ciudate. Sub o bogată haină de blană regina purta un veșmânt amplu, din catifea de un roșu foarte închis, semănând mai degrabă cu un halat de casă împodobit cu broderii pestrițe, iar talia îi era prinsă cu un cordon din mătase fină, subțire cât o sforicică. Arbora pălării cu boruri mici, cu o voaletă de care-și fixa pince-nez-ul.”

Scriitorul francez Roger Merle o vede pe Carmen Sylva ca fiind o ființă extravagantă, care lasă o puternică impresie și o amprentă de neuitat, la fiecare dintre aparițiile sale. Acesta consemna:

„Răspândea un parfum de pădure, căci se dădea cu o esență bizară inventată chiar de ea, făcută din plantele și florile care creșteau în apropierea reședinței sale de vară. Mergea, după cum spunea Elena Văcărescu, «de parcă ar fi dansat, călcând mereu în vârful picioarelor»”.

Deși între Regina Elisabeta și Regele Carol I se spune că nu a fost dragoste la prima vedere, iar ceea ce i-a unit pe cei doi au fost idealurile, Carmen Sylva așterne pe hârtie emoțiile pe care le-a trăit la întâlnirea cu viitorul soț, la primul bal și atunci când a fost cerută în căsătorie:

„Atâta vreme cât era aici și îmi vorbea despre măreția misiunii sale și despre greutățile avute, totul mergea bine, mă molipsisem de entuziasmul lui și eram pregătită să fac orice mi-ar fi cerut. Fiindcă datoria era pentru mine cel mai important lucru din lume și mi se părea că niciodată nu primeam de lucru îndeajuns”, scria Regina în memoriile sale despre căsătoria cu Carol.

„Eram foarte veselă în a revedea pe tânărul prinț, pe care îl întâlnisem foarte des la Berlin, cu opt ani înainte. Mă interesa mult prințul, ale cărui fapte le găseam îndrăznețe și a cărui hotărâre de a se jertfi pentru un popor tânăr mi se părea cavalerească și nobilă.”

Înainte de concertul la care urmau să meargă împreună, Elisabeta caută să îmbrace cele mai frumoase haine:

„În sfârșit, plecarăm, fiind vreme să ne pregătim de concert. Mă îmbrăcai în grabă cu o rochie nouă de tot și foarte frumoasă: o fustă albastră, iar pe deasupra o rochie de mătase albă cu flori mici, decoltată în patru colțuri. Pe când mă îmbrăcam, Prințul României se anunță și fu primit. Eram așa de nerăbdătoare, încât îmi încheiasem și mănușile. În sfârșit, plecăm! Intru în salon și dau să zic: «Ce fel, mamă, nu ești îmbrăcată?» Dar o expresie ciudată pe fața mamei îmi oprește vorba. Ea începu să se plimbe prin casă și îmi zice: «Prințul României acum a plecat de-aici. Mi-a cerut mâna ta!» Eu făcui o față decepționată, dar atât de decepționată, încât mama se aștepta iar la obișnuitul «nu» cu care răspundeam tuturor pretendenților, dar am răspuns numai: «De acum?».”

O notă specială a vestimentației doamnelor din înalta societate o dădea portul țărănesc, pe care ele îl prețuiau foarte mult. Dragostea pentru acesta s-a transmis de la doamnele țării, prin apropiatele Curții princiare, spre celelalte membre ale protipendadei. Regina Elisabeta a purtat cu imensă dragoste, dar și rafinament, costumul popular românesc. Acesta a fost, de fapt, un stindard național în viziunea sa, dar și a doamnelor din elita socială românească.

Fotografii: Colecția Fotografii, cărți poștale și clișee fotografice, Muzeul Municipiului București, A.N.I.C

A consemnat pentru dumneavoastră dr. Maria-Camelia Ene, șef birou Istorie Bucureșteană.