teatrul national de opereta si musical ion dacian, vitraliul unei vieti

În luna aprilie 2024, Teatrul Naţional de Operetă şi Musical „Ion Dacian” vă aşteaptă cu o nouă serie de sectacole de top, dar şi cu o surpriză de proporţii: inaugurarea Opereta Lounge. Detalii despre toate acestea vă invităm să descoperiţi în rândurile care urmează.

teatrul national de opereta si musical ion dacian, next to normalNEXT TO NORMAL (coproducţie cu Asociaţia Creas) – 5 Aprilie ora 19.30

Un spectacol despre acceptare și despre forța de a merge mai departe, cu muzică 100% live ce te va purta printr-o combinație de stiluri de la Pop-Rock la Jazz și până la Country-ul american.

teatrul national de opereta si musical ion dacian, bon nuit

BONJOUR, BONNE NUIT, PARIS! – 6 Aprilie ora 19.00

Trupa unui celebru teatru muzical profesionist din oraș este în plină repetiție pentru un nou spectacol: „Bonjour, bonne nuit, Paris!” Premiera se apropie, biletele sunt deja vândute, decorurile și costumele sunt încă în lucru. Sunt întâmplări obișnuite în viața unui teatru, dar adevăratele probleme abia acum încep. Directorul anunță întreaga trupă că se vede nevoit să găsească o altă sală de spectacole, deoarece aceasta se va închide pentru moment. Ce se va întâmpla? Va reuși trupa teatrului să rămână unită și să scoată spectacolul anunțat și deja vândut?

„Un spectacol despre rezistență, respect, răbdare și, mai ales, despre iubire: de muzică, de teatru, de oameni.”

teatrul national de opereta si musical ion dacian, my fair lady

MY FAIR LADY – 7 Aprilie ora 18.00

Celebrul musical regizat de Ion Caramitru se va juca din nou cu casa închisă. „My Fair Lady” este povestea omului simplu care vrea să se depășească, să învețe carte și să se bucure de viață. În aceeași măsură este și povestea celui care are ambiția să-și folosească știința de carte pentru a șlefui un caracter uman și de a-l înzestra cu ceea ce omul trebuie să aibă mereu la îndemână: o vorbire aleasă și îngrijită, instrument infailibil de autocunoaștere.

Dacă Pygmalion în antichitate se îndrăgostește de statuia lui perfectă, Higgins de astăzi își vede opera vorbind, cântând, dansând și se prinde în jocul fără reguli ale dragostei.

teatrul national de opereta si musical ion dacian, opereta lounge final

OPERETA LOUNGE – TANGO PASSION – 11 Aprilie ora 19.00

Conceptul Opereta Lounge, ce îmbină atmosfera relaxantă a unui lounge cu elemente din lumea artistică și culturală va fi inaugurat joi, 11 aprilie, cu un spectacol cu totul inedit. Intitulat Tango Passion, evenimentul vă va oferi șansa de a trăi o seară plină de ritm, culoare și pasiune.

Invitat Fernando Mihalache acordeon.

Vă invităm să vă bucurați de dans și muzica interpretată de orchestra live, care vă vor încânta simțurile și vor stârni emoții

teatrul national de opereta si musical ion dacian, mesterul manole

MEŞTERUL MANOLE – Operă Rock în concert – 13 Aprilie ora 19.00

După premiera cu casa închisă, „Meșterul Manole – Operă Rock – spectacol concert”, pe muzica lui Josef Ioji Kappl se va juca din nou cu sala plină în Bucureşti şi va ajunge în decursul lunii Aprilie şi la Arad (21 Aprilie), Cluj-Napoca (22 Aprilie) şi Sibiu (23 Aprilie).

Evenimentul este o experiență captivantă care aduce în lumina reflectoarelor unul dintre cele mai fascinante mituri ale culturii românești. Cu o interpretare modernă și puternică, acest spectacol-concert combină muzica rock vibrantă cu povestea tragică a lui Manole, construind un univers emoționant și captivant pentru public. Prin intermediul unei partituri muzicale puternice și a unei distribuții talentate, spectacolul își propune să treacă dincolo de limitele timpului și să aducă în prezent povestea universală a unui erou încercat de contradictoriile lumii sale. Cu scene dramatice, momente intense și o muzică care îmbină elemente contemporane cu influențe din folclorul românesc, „Meșterul Manole – Opera rock” surprinde esența trăirilor umane profunde și a luptei interioare a personajelor. Această producție reprezintă o călătorie emoțională și sonoră într-un univers mitic, în care sacrificiul și pasiunea pentru creație se întâlnesc într-un tablou fascinant.

 

VOIEVODUL ŢIGANILOR – 14 Aprilie ora 18.00

„Voievodul țiganilor” este o operetă în trei acte de Johann Strauss-fiul, după un libret de Ignaz Schnitzer. Premiera a avut loc la Theater an der Wien, din Viena, la 24 octombrie 1885. În România, opereta a fost reprezentată pentru prima dată la Teatrul Național din București, pe 9 ianuarie 1890.

Acțiunea se petrece în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, pe domeniile cândva înfloritoare ale exilatului Barinkay. Castelul este acum o ruină; vecinul Zsupan, fost crescător de porci, prosperă pe seama exploatării proprietăților lui Barinkay. Amnistia împărătească îl aduce în prim-plan pe tânărul Sandor Barinkay (fiul celui exilat) care se întoarce acasă pentru a fi repus în posesie. Conștient că trebuie să dea socoteală pentru jaf, Zsupan îi propune lui Barinkay să se însoare cu fiica sa. Tânărul este însă fascinat de frumusețea țigăncii Saffi pe care o întâlnește noaptea în castelul părăsit. Întorcându-se de la târg, țiganii îl aclamă pe fiul stăpânului ca voievod al lor… Acțiunea continuă și se complică cu intrigi, iubire, război și întoarcerea victorioasă. Finalul, fericit, îl găsește pe Sandor lângă Saffi și lângă „supușii” săi care l-au ales voievod.

CONCURSUL ALLEGRETTO – 20 şi 21 Aprilie, ora 10.00 – Foaierul Teatrului

Concursul Allegretto își propune să încurajeze și să sprijine tinerii talentați cu vârste cuprinse între 4 și 18 ani, care studiază pianul atât în calitate de amatori, cât și de profesioniști. Scopul nostru este să promovăm muzica instrumentală în rândul cât mai multor tineri dornici de afirmare, dar și să dezvoltăm spiritul competitiv.

teatrul national de opereta si musical ion dacian, Jack, între dragoste și nebunie

JACK ÎNTRE DRAGOSTE ŞI NEBUNIE – 27 Aprilie ora 18.30

„Jack, între dragoste și nebunie”, spectacolul în premieră mondială al Teatrului Naţional de Operetă şi Musical Ion Dacian, este un musical în două acte, semnat Diego Mecchi, după romanul „Jack, între nebunie și dragoste: conflictele unui criminal în serie” bazat pe povestea renumitului criminal în serie Jack Spintecătorul.

Povestea musicalului aduce în prim plan o istorie inedită  dar și o posibilă versiune a faimoasei istorii care a zguduit Anglia victoriană și continuă să domine mitologia urbană britanică. Întrebarea cine a fost Jack Spintecătorul și care au fost motivele crimelor sale – frământă societatea europeană mai bine de un secol.

teatrul national de opereta si musical ion dacian, vitraliul unei vietiVITRALIUL UNEI VIEŢI – 28 Aprilie ora 19.00

Spectacolul „Vitraliul unei vieți” este un eveniment deosebit pentru ansamblul și soliștii baletului Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”. Spectacolul aduce în prim-plan talentul acestei trupe de balet valoroase cu personalități artistice versatile. Balerinii Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” devin, în această producţie, actori-dansatori și dau contur sentimentelor prin desenul gesturilor și prin forța interpretarii lor. 

Pentru mai multe detalii despre spectacolele Teatrului Naţional de Operetă şi Musical Ion Dacian, cât și despre stagiunea 2023-2024 vizitați site-ul teatrului: www.opereta.ro

Puteți achiziționa bilete pe: Ticketstore.ro sau la casa de bilete din b-dul Octavian Goga Nr. 1.

ilie badescu, centenar, elite false

Când cineva pleacă într-o călătorie își împachetează, mai întâi, lucrurile pentru plecare. El poate să arunce, în fugă, printre alte lucruri, și o fotografie, eventual o carte etc. Cel ce pleacă definitiv, însă, nu împachetează lucruri, căci e greu să ia cu el trei lucruri foarte speciale: locul, casa și neamul.

Pe acestea, cel plecat le împachetase, chiar fără să știe, în sufletul său și, după ce va fi ajuns la destinație, el va despacheta mereu și mereu lucrurile acestea, pe care treptat, treptat, nu mai are pe unde să le așeze. Cine are nevoie de ele în lumea cea nouă în care a intrat!? Acesta este migrantul.

Teoria migrației este o teorie indiferentă la fenomenul numit „țară”. Mai toate teoriile migrației au drept unitate de analiză migrantul însuși și aria sa de mișcare, numită zonă de migrațiune sau de circulație migratorie. În această prezentare, țările apar sub denumirea de zone de origine (plecare) și zone de destinație. Pentru sociologul sensibil la cele două capete ale migrației numite țări, adică la țara de origine și țara de destinație, fenomenul migrației are un alt înțeles. Țara de origine sau de plecare a migrantului este deopotrivă o țară de suferințe, de eșecuri repetate, de frustrări, de proiecte neîmplinite, de iubire neîmpărtășită, de nostalgii, în cele de pe urmă.

Raportul dintre cel ce pleacă și țara lui se numește, în acest caz, dez-țărare, adică despărțire de țară cu țară cu tot, plecare în lume cu țara în suflet. Plecarea aceasta implică împachetarea și despachetarea unor stări sufletești de o mare profunzime și bogăție. Aceasta este o față a dramei desțăratului. Pentru țara de origine, desțăratul nu este doar o inestimabilă pierdere demografică, socială și economică, ci mai presus de toate acestea, este un gol metafizic. Țara a pierdut pe cineva, un dar de care nu s-a putut îngriji, pe care nu l-a putut valorifica.

Țara este, față de desțărat, aidoma celui ce-a primit talantul și n-a reușit să-l înmulțească, n-a dobândit nimic cu talantul acela și nu numai că nu l-a înmulțit, dar nici măcar nu l-a îngropat ca să-l înapoieze stăpânului la întoarcere, adică la judecata obștească.

Desțărarea este un păcat de moarte pentru cei ce guvernează țara de 30 de ani. Ei vor trebui să dea socoteală în fața stăpânului pentru tot talantul risipit, care nu e de la ei, pe care l-au primit ca să-l înmulțească dar nu s-au dovedit vrednici și mai mult au risipit ce nu-i al lor. Ei sunt furi de suflete, ei au „cheltuit” suflete de la Dumnezeu cu o nevrednicie pentru care vor da socoteală. Ei n-au pierdut un fiu, căci părinți n-au fost de-adevăratelea niciodată, ei au pierdut un talant pe care l-au primit spre înmulțire, adică spre gestiune, cum ar spune interpretul de azi, economistul.

România politică postdecembristă a risipit nu doar o avere economică, ci a mutilat un corp demografic și a risipit o țară, chiar și numai după măsura acestui fenomen al desțărării […].

Teoria raportării la spațiu ne ajută să examinăm un tip special de fenomen antrenat de migrație și anume acela al deformării spațiilor mentale. Am numit acest fenomen efect Ulysse. Pe latură strict cantitativă, evaluarea „deformărilor” ne permite să determinăm ponderea și durata dezechilibrelor pe care emigrarea le provoacă pieței locale (naționale) a forței de muncă […].

Efectul Ulysse ne arată că un popor afectat de o migrațiune masivă se află într-o situație critică în ceea ce privește raportul dintre cei plecați și cei rămași acasă. Cu aceasta atingem chestiunea „remigrației” (termenul are utilizări ambivalente dar nu e locul să le discutăm aici), adică a proceselor reparatorii sau restaurative. Acest efect ne permite să determinăm sentimentul spațiului la cei rămași și la cei plecați, angoasele sau spaimele celor plecați și a celor rămași. Este, altfel spus, o sondare a adâncimilor sufletești ale fenomenului migrator.

Pentru a cerceta fenomenul acesta am elaborat scala efectului Ulysse, prin care se pot cerceta și măsura: temerile legate de migrație (la cei plecați și la cei râmași), angoasele pe tipuri: angoasa în fața bătrâneții, angoasa în fața străinătății, angoasa destrămării sau a înstrăinării, angoasele de nostalgie sau nostalgice (proiectarea în țara de emigrare a imaginii „pământului făgăduit” ori în țara părăsită a unei „grădini edenice”, a unui spațiu pierdut). Cu această scală facem, iată, trecerea spre noologia emigrării. Aceasta ne va îngădui să redesenăm harta țării și a Europei (ca spațiu al migrației) sub forma unei hărți marcate de angoase și speranțe, ca pe o hartă emică prietenoasă sau ca pe o hartă anxioasă sau inamicală.

Tot la fel, în privința hărții patriei părăsite care se va redesena ca o hartă nostalgică sau, din contră, ca o hartă anxios-depresivă, ori poate ca o hartă ciclotimică. Această metodă ne va îngădui să evaluăm și viitorul etno-politic și etno-spiritual al unei națiuni și al unui stat constituindu-se, iată, ca o hartă sau un instrument al „profeției etno-sociologice”. Harta migrației românilor ne avertizează că România se confruntă cu un fenomen de desțărare nu de simplă migrațiune, ci de masivă desțărare a categoriilor cele mai active ale poporului român. Dacă guvernanții știu ori nu știu lucrul acesta este o chestiune pe care n-o putem cântări, dar faptul că reacția guvernanților lipsește ne îndrumă să credem că aceștia nu au sensibilitatea țării.

Să nu se vadă desțărarea din locul numit Parlamentul României? Sau din locul numit guvernul României? Sau din locul numit președinția României? Să credem că din locurile acelea se vede numai până la kilometrul 30 al Bucureștiului?

Și dacă ar fi așa, oare n-ar trebui să fie vaier mare acolo de unde țara nu se mai vede? Iată întrebarea. Toate acestea sunt fațetele decapitalizării genealogice a popoarelor, pe care ar urma să le cerceteze în adâncime ecogenia și noologia popoarelor. Unele dintre mecanismele care conduc spre un asemenea efect sunt uitarea de-a doua și ruptura clasei politice de ideea de neam.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. Ilie Bădescu via activenews.ro (fragmente).

Geologii ne spun că acele concrețiuni grezoase de la Ulmet sunt trovanți, termen la fel de insipid ca și cel de bazalt, granit, andezit etc. Românii le-au spus acelor forme impunătoare „Babe”, care au reprezentat, cândva, în timpurile civilizației pelasge, simulacrele unor divinități primordiale: Marea Zeiță Mamă a Pământului sau Geea (Gaia). Așa cum icoanele din bisericile creștine ipostaziază atributele Divinului, așa și aceste Babe de la Ulmet ori din Dealul Cămăruței de la Predeal (Buzău) sunt icoane megalitice consacrate divinităților primordiale.

Piatra, stânca, este o formă de manifestare a energiei dintru începuturi în univers, așa cum spunea Eminescu în Scrisoarea I: „La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă”, pe când „umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface”, acea energie primordială se conservă în diferite stări ale ei: solidă, lichidă, gazoasă, piatra/stânca fiind o formă a conservării energiei în starea solidă. Și dacă ea, astfel conservată, este o manifestare a viului (ca energie), înseamnă că are și ea o memorie specifică ei, memorie care nu este trecătoare. În memoria acestor pietre, ca și în numele lor arhaice, regăsim o întreagă istorie a universului. Dacă ascultăm această memorie.

Babele nu prea pot fi explicate cu legile fizicii mecanice, ele înfățișându-se sub forme ciudat, discoidale, ori semănând cu navele cosmice, ori cu înfățișări reptiliene bizare. Sunt forme bine conturate, trasate, parcă venite dintr-un alt tărâm, în timpuri prediluviene, ciudatele forme par să amintească de evenimente petrecute cândva, întruchipând forme create de mâinile unor Titani, ori ai unor Uriași, piatra ori stânca din natură fiind martora unor evenimente care s-au perindat vreme îndelungată, păstrând anumite forme, ale unor lucruri întâmplate, în memoria ei.

constantin giurginca, muntii buzaului, babele de la ulmet, colacelul, sidurile din buzau, trovantii din muntii buzaului

Profesorul D. Nica a remarcat, privindu-le îndelung timp, că este o diferență între partea superioară a Babei respective și partea inferioară, partea superioară rezistând foarte bine intemperiilor, în timp ce partea inferioară este supusă eroziunii, care este și cauza formării acelor ciuperci cu cască, ori pălărie. Răspunsul îl dau tot creatorii grădinii „zoologice” în piatră, strămoșii noștri atlanto-pelasgi, care cunoșteau taina acelor „locuri” și adezivii care să reziste coroziunii, partea superioară este făcută cu o asemenea protecție. În câteva locuri, în discuțiile despre rupestre, am evidențiat acele cuburi care sunt îmbăiate cu asemenea lacuri anticorozive. În imediata apropiere, în prelungirea Culmii, pătrunzi într-o reală Pădure adormită, o întreagă învălmășeală ca la bâlci, însă totul atins simultan de bagheta magică a unui vrăjitor, care a împietrit totul. Ca în basmele românești, acel bâlci împietrit îl așteaptă pe acel Făt-Frumos, care să aibă cheia desferecării lor, adică talismanul despietrificării lor. Toată Pădurea Adormită se cheamă Dealul Cămăruței, un dâmb retezat, care coboară într-o altă poveste. Toate retezurile, ori forme de deal, ori de munte retezat, au în spațiul carpato-danubian un rol ritualic, moștenit de geto-daci de la atlanto-pelasgi. Despre unele din asemenea ciclopice retezuri, am mai pomenit în peregrinarea noastră prin binecuvântata Țară a Colchidei, adică a Țării Colților. Spre deosebire de Babele de la Ulmet, Babele, ori mai bine zis statuetele, din Dealul Cămăruței de la Predeal (Buzău) sunt realizate la o scară mai redusă. Despre acest fabulos deal amintește Alexandru I. Odobescu, pe la anul 1871, când străbătea această parte a Colchidei, vorbind de un vestigiu care nu mai există și despre care tradițiile spuneau că era locuită pe vremea tătarilor, adică a Giganților, a Uriașilor.

Între Culmea de la Ulmet și cea de la Predeal (ținînd de localitatea Pănătău-Buzău), s-ar afla acel miraculos „Sesam deschide-te!”. Pe o bună suprafață, în pădure, se află la orizontală colosale structuri cilindrice, segmente gigangice de stâlpi ori ccolonade, o pădure de coloane culcate la pământ, asemenea unui brad falnic pe care îl tai cu drujba în segmente până aproape de coajă, păstrându-i întreagă coloana.

constantin giurginca, muntii buzaului, babele de la ulmet, colacelul, sidurile din buzau, trovantii din muntii buzaului

Locul este între cele două culmi cu „Babe” și, văzut așa, nu avem cum să nu remarcăm că toată zona a aparținut unui uriaș ansamblu megalitic, în care piesele trebuie lipite între ele, ca să putem scoate la lumină întregul cultic al ansamblului. Între coloanele gigantice trântite la pământ (numai de o putere fabuloasă, o catastrofă celestă, ori un cutremur devastator, de o neimaginată magnitudine, ar fi putut săvârși o asemenea distrugere), în acel areal sunt și alte multe forme pietrificate, ca și Babele.

babele de la ulmet, dealul camarutei, muntii buzaului

Una din forme amintește de o cască uriașă din piatră, văzută din spate, pe care sunt inscripții, încifrate pentru noi, cei de azi. Întreg spațiul amintit, ce poate fi văzut și cercetat, este accesibil călătorului, dezvăluie vestigiile unor ansambluri cultice și ritualice, rămase din vremea strămoșilor primordiali atlanto-pelasgi, de care pomenesc și legendele noastre arhaice, în ființa acelor Uriași, ori Jidovi, ori Novaci, ori Tatari (cunoscute ca așezări ori siliști tătărăști).

Văzând acea bizară pădure de coloane și colonade căzute la pământ și segmentate în părți de diferite mărimi, nu poți să nu te întrebi cu uimire: cum au ajuns acei coloși de „piatră” acolo, cu ce ustensile au fost cărați acolo și ce rost au avut: strategic, cultic, ori…?

Ar fi de menționat că, din acea culme domoală a Cămăruței, nu s-a putut urca piatra în care să fie lucrați coloșii! Cine i-a lucrat, întrucât coloșii au forme cilindrice?!

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

pic picatura curajoasa, daniela samoil-istrate, lansare carte

Daniela Samoil-Istrate, jurnalist şi antreprenor cultural, realizatoarea emisiunii „Părinte la Fix” de la MetropolaTV, debutează ca autor de cărți pentru copii şi lansează cartea „Pic, Picătura Curajoasă”, volum publicat la Editura Didactica Publishing House, dedicat copiilor cu vârste cuprinse între 3 şi 6 ani, cu ilustrații realizate de Cornelia Revulets.

Am scris această carte dedicată segmentului de vârstă între 3-6 ani cu dorința profundă de a le împărtăşi celor mici lecții valoroase despre viață, valori şi emoții într-un mod accesibil şi atragător pentru ei. Cei mici vor descoperi ce înseamnă prietenia, curajul, generozitatea, empatia, recunoştința, vor aprecia valorile familiei şi totodată vor lucra îndeaproape cu părintii folosind instrumentul interactiv de cartonaşe (inserat în carte) ce descriu emoțiile trăite de Pic, ajutându-i astfel sa afle mai multe despre identificarea, integrarea şi gestionarea emoțiilor de la o vârstă mică”, declară Daniela Samoil Istrate.

Părinții şi copiii sunt aşteptați pe 24 martie, de la ora 11:00 la ora 13:30, la Opera Comică pentru Copii, în cadrul evenimentului „Festivalul Cărților Deschise” pentru a descoperi universul lui Pic, dar şi pentru a lua parte la ateliere de dezvoltare emoțională susținute de Roxana Niciev, psihoterapeut şi Andrei Ionel Mocanu, psiholog cognitiv-comportamental, pe baza insertului din carte – un instrument de lucru cu emoțiile ce le permite copiilor sa afle mai multe despre identificarea şi gestionarea emoțiilor, pornind de la călătoria personajului rincipal, Pic.

Copiilor cărora li se vorbeşte despre emoții, care sunt ajutați să le identifice, să le exprime şi să le gestioneze încă de la o vârstă fragedă vor deveni adulții echilibraţi de mâine. De aceea, doresc să contribui alăturii de trainerii implicați în proiect la educaţia emoțională a celor mici realizând sub umbrela Pic, Picătura Curajoasă ateliere de dezvoltare emoțională în grădinițe de stat sau private. De asemenea, instrumentul de lucru cu emoțiile din carte este la îndemâna părinților pentru a continua şi acasă lucrul împreună cu cei mici, stabilind o şi mai bună conexiune părinte-copil”, a completat autoarea.

Cartea va fi disponibilă spre vânzare fizic la Magazinul OCC, iar începând de pe 25 martie și pe site-ul editurii Didactica Publishing House.

Vă așteptăm cu drag să sărbătorim împreună magia copilăriei și a emoțiilor prin intermediul acestei cărți deosebite. Lansarea cărții „Pic, Picătura Curajoasă” promite a fi un eveniment memorabil, plin de învățături valoroase pentru cei mici.

Pentru mai multe informații și detalii despre eveniment, vă invităm pe pagina de Facebook: PicaturaCurajoasa.

Vă așteptăm cu bucurie la Opera Comică pentru Copii, pe 24 martie, de la ora 11:00 la 13:30!

Despre autor: Daniela Samoil-Istrate

Dublu licențiată în Filosofie și Jurnalism, cu un master în Mass-Media și Comunicare, Daniela Samoil Istrate are acumulată o experiență de 17 ani în media (televiziune – PrimaTV, Antena1, MetropolaTV, radio – Radio 3Net, EuropaFM, Radio21 și presă scrisă și online – România Liberă, Adevărul, dar și ca PR specialist în agenție de publicitate – Republika). Este realizatorul şi prezentatorul emisiunii „Părinte la Fix”, difuzată de luni până vineri de la 11 la 12, la MetropolaTv.

Pe lângă activitatea profesională de bază este și antreprenor cultural, fiind președintele Asociației Culturale ArtCreEdu, inițiator și coordonator al evenimentului Noaptea Dansului alături de Dragoș Samoil (eveniment cu două ediții în 2023 – cel mai mare eveniment dedicat dansului din țară – cu o prezență de 54 de școli de dans pe Calea Victoriei și 2000 de dansatori) și event producer pentru seria de concerte Musical Extravaganza (seria de concerte cu nume sonore ale scenei lirice în prim-plan, dedicată iubitorilor muzicii culte – operă și operetă).

Despre „Pic, Picătura Curajoasă”:

„Pic, Picătura Curajoasă” este o incursiune caldă, sensibilă, o metaforă ce ne poartă pe calea transformării personajului principal, Pic, o picătură de ploaie obișnuită, dar plină de compasiune și dăruire, ce este aleasă de Soare pentru a îndeplini misiunea de a aduce bucurie celor din jur. Pic își începe călătoria eroică, simbolizând parcursul fiecărei vieți, învățând despre ciclurile naturii și transformările apei.

„Pic, Picătura Curajoasă” îi ajută pe cei mici să descopere valori precum prietenia, iubirea, generozitatea, familia și recunoștința, dar este totodată și un instrument de lucru cu emoțiile conținând cartonașe cu emoțiile trăite de personaj, ajutând copiii să afle mai multe despre identificarea, integrarea și gestionarea emoțiilor de la o vârstă mică (3-6 ani).

Despre Editura DPH:

Didactica Publishing House este una dintre cele mai importante edituri educaționale din România.

Are o experiență de 20 de ani pe piața educațională din România și deține un portofoliu de peste 2.000 de titluri– cărți și jocuri educaționale cu adresabilitate din primele luni de viață ale copilului.

3 voci, stefan von korch, alin stoica, vlad mirita

Tenorii ALIN STOICA, VLAD MIRIŢĂ şi ŞTEFAN von KORCH – nume marcante din universul artistic românesc, concertează împreună în această primăvară în turneul intitulat 3 VOCI MAGNIFICE! Minunate secvenţe muzicale ce îşi au locul în inimile melomanilor din întreaga lume, celebrele canzonete  O Sole Mio, Granada ori Valencia, dar şi ariile cele mai aplaudate din Rigoletto, Traviata, Bărbierul din Sevilla sau Elixirul Dragostei sunt câteva dintre nestematele muzicale cu care cele 3 VOCI MAGNIFICE vor încânta publicul în primul turneu ce îi reuneşte pe scenă! Concertele deja programate vor avea loc în Cluj-Napoca, Sibiu, Alba Iulia, Arad, Craiova şi Constanţa, iar biletele se găsesc exclusiv pe More.com.

Alături de cei 3 solişti, se va afla Orchestra Simfonică Valahia, care îl va acompania pe Placido Domingo în concertele de la Bucureşti şi Cluj-Napoca din luna noiembrie. 

Tenorul Ştefan von Korch spune: „Vă invit la aceste concerte ce sunt ca o primăvară muzicală: dacă «La Donna e Mobile», «Santa Lucia», sau «Nesun Dorma» vă trezesc emoţie, nostalgie ori bucurie, le veţi simţi pe toate, intensificate de savoarea inegalabilă a interpretării live.”

Iar mesajul tenorului Alin Stoica este:  „Aştept întâlnirea cu publicul din fiecare oraş cu emoţia unei premiere şi cu bucuria de a împărți scena cu colegi dragi.”

Vlad Miriţă a completat: „Muzica este cel mai scurt drum spre inima publicului şi suntem onoraţi să îl parcurgem împreună.

Datele deja confirmate pentru derularea turneului 3 VOCI MAGNIFICE sunt:

7 Mai CLUJ-NAPOCA  – Casa de Cultură a Studenţilor

9 Mai SIBIU – Centrul Cultural Ion Besoiu

12 Mai ARAD – Filarmonica Arad

14 Mai CRAIOVA – Filarmonica Oltenia

23 Mai – CONSTANŢA – Casa de Cultură a Sindicatelor

DESPRE SOLIŞTI

ALIN STOICA – Tenor

alin stoica tenor, alin stoica

Alin Stoica

Alin Stoica este singurul tenor român care, la finalul anului trecut, a performat în cadrul concertului de Crăciun de la Vatican şi a fost invitatul Papei într-o întrevedere privată. Solistul este şi unicul deţinător din România al premiului Luciano Pavarotti. Pe scena Operei Naţionale din Bucureşti se remarcă în „La Traviata”, „Carmen” sau „La Boheme”.

Premiul „Luciano Pavarotti” dobândit în 2017 i-a fost înmânat de însăși soția celebrului tenor, Nicoletta Mantovani alături de premiul al II-lea și premiul publicului „Vota la voce” ambele obținute în cadrul festivalului de la Sarzana, Italia. Datorită acestei reușite, tenorul Alin Stoica a primit invitația de a cânta la Concertul omagial cu ocazia împlinirii a zece ani de la dispariţia lui Luciano Pavarotti la Arena di Verona alături de nume sonore din lumea muzicii cum ar fi: Placido Domingo, Jose Carreras, Andrea Bocelli, Il Volo, Eros Ramazzotti, soprana Angela Gheorghiu și alții.

În decursul timpului, artistul şi-a desăvârşit pregătirea vocală cu tenorul Ionel Voineag și cu tenorul Marius Budoiu, a participat la Masterclass-urile lui Rockwell Blake și Liora Maurer (Metropolitan Opera, New York), ale Marianei Nicolesco și altor specialişti.

Descris de către critici ca fiind „un tenor cu o voce colosală cum nu s-a mai auzit de ceva vreme pe scenele românești și nu doar”, Alin Stoica vine în turneul 3 VOCI MAGNIFICE cu câteva repere de mare forţă dramatică, ce vor încânta cu siguranţă publicul.

ŞTEFAN von KORCH – Tenor (www.stefanvonkorch.com)

Ştefan von Korch

Ştefan von Korch

Este singurul solist român ce a luat parte la turneul China 2023 Tour alături de Orchestra Reino de Aragón din Spania, sub bagheta dirijorului Ricardo Casero, turneu în cadrul căruia a concertat inclusiv pe scena prestigioasei Zhuhai Opera House. Ştefan von Korch este aclamat pentru acutele remarcabile, ce îi permit inclusiv abordarea celor mai înalte partituri scrise pentru vocea de tenor, ca rolul din opera „I Puritani”.

Are în palmares roluri în 3 premiere naţionale absolute: opera „I Puritani” la Opera Română din Cluj-Napoca (2016), opera „La Sonnambula”, de Vicenzo Bellini, ce a avut loc în cadrul Festivalului Virginia Zeani din Târgu-Mureş (2018) şi prezenţa pe scena Sălii Radio din Bucureşti în premiera natională absolută a lucrării vocal-simfonice „Messa di Gloria” de Rossini (2019). În anul 2022 şi-a completat repertoriul cu rolul titular din premiera europeană a spectacolului „Traiano in Dacia”, de Giuseppe Nicolini, pusă în scenă la Opera Română din Cluj-Napoca.

Alte repere din cariera sa includ roluri de marcă în opere şi operete prezentate pe cele mai mari scene din România: „Bărbierul din Sevilla”, „Elixirul dragostei” şi „Falstaff” (Opera Naţională Bucureşti), „Rigoletto”, „Văduva veselă” şi „Văduva veselă 2.0” – regia Andrei Şerban, (Opera Naţională din Iaşi), „Rigoletto” şi „Bărbierul din Sevilla” (Opera Română Cluj-Napoca), „Văduva veselă” regia Mario de Carlo – (Opera Română din Timişoara), dar şi pe scenele Filarmonicilor în lucrări vocal simfonice de referinţă precum „Carmina Burana” de Carl Orff, „Stabat Mater” de Rossini şi „Requiem” de Mozart.

Pe plan internaţional a concertat la Metropolitan Concert Hall Tokyo, Zhuhai Opera House, Nanjing Poly Grand Theatre şi Chongqing Grand Theatre, Opera Kaiserslautern Germania, Teatro Verdi Padua Italia, Sala de concerte a Academiei de Muzica Zurich, Teatrul National Bratislava.

A participat la cursuri „master-class” sub atenta îndrumare a unor personalități marcante precum: Ion Buzea (tenor de talie mondială), Giuseppe Sabbatini tenor-dirijor de talie mondială, Vasile Moldoveanu (tenor de talie mondială), Horiana Brănişteanu (soprană şi profesor universitar în Salzburg), pianistul-coach internaţional Vlad Iftinca, Ionel Voineag (canto Academia de Muzică din Bucureşti) şi soprana Mariana Nicolesco. A dobândit Marele Premiu la Concursul naţional  de Lieduri Ionel Perlea dar a fost premiat şi la nivel internal şi în concursul „Alfredo Giacomotti”.

Din acest an, tenorul Ştefan von Korch a devenit şi promotorul concertelor Musical Extravaganza, evenimente care apropie scena lirică de publicul de toate genurile, la Sala Dalles din capitală.

Aclamat pentru acutele remarcabile, tenorul Ştefan von Korch îmbogăţeşte repertoriul turneului 3 VOCI MAGNIFICE cu pasaje lirice prin excelență ce vor uimi ascultătorii prin spectaculozitate şi virtuozitate vocală.

VLAD MIRIŢĂ – Tenor

vlad mirita tenor, vlad mirita

Vlad Miriţă

Vlad Miriţă este un maestru al crossover-ului şi reuşeşte să creeze punţi interesante între sfera pop şi cea a muzicii culte. Îşi leagă numele de participarea României la Eurovison în 2008, alături de Nico, dar şi de apariţii pe scena Operei Naţionale din Bucureşti şi pe alte scene de marcă, în roluri lirice. Dacă în zona lirică a făcut impresie în producţiile „Tosca”, „La Traviata”, „Aida”, „Lucia di Lammermoor”, „Văduva veselă”, şi a primit Premiul Teatrului de Operă din Viena şi a cântat de numeroase ori alături de reputata soprană Mariana Nicolesco, în universul Disney vocea sa este identitatea sonoră a foarte îndrăgitului Hugo din filmul de animaţie „Cocoşatul de la Notre-Dame” şi a altor personaje.

În turneul 3 VOCI MAGNIFICE aduce versatilitate şi inflexiuni calde, cu care încântă şi delectează spectatorii în egală măsură.

Biletele pentru concertele din cadrul turneului 3 VOCI MAGNIFICE se găsesc exclusiv pe More.com, la preţuri cuprinse între 140 şi 205 lei.

gheorghe calciu dumitreasa, cele sapte cuvinte, chemarea
industrializarea romaniei, industria romaniei interbelice

Istoricul George Damian, despre „noua ciocoime românească”, reprezentată de Mîndruță și care acceptă statutul de periferie al României. Adevărul despre industrializarea României

„În acest text veți găsi des utilizat cuvântul ‘comuniști’ sau ‘comunism’. Ținem să vă menționăm faptul că în România nu a existat niciodată comunism, iar cei pe care i-am numit comuniști din regimul anterior, dintre anii 1945-1989, au fost de fapt socialiști de tip stalinist și dej-ceaușist, deoarece comunismul nu a existat niciodată în lume, ci globalismul de astăzi este expresia totală a comunismului global anti-național și corporatisto-transnațional (cuvântul ‘național’ fiind un eufemism des folosit în mediul corporatist pentru a se defini drept multinațional sau transnațional). Acesta este adevăratul comunism, nu socialismul pe care l-am avut cât timp am fost în spatele ‘Cortinei de Fier’ sovietice.” – nota redacției.

Istoricul George Damian scrie că industrializarea României a fost un deziderat încă din perioada interbelică, iar comuniștii nu au făcut decât să continue și extindă acest proces.

„Aici trebuie să fac o precizare: foarte puține proiecte industriale mari ‘ale comuniștilor’ chiar sunt ale comuniștilor – ideile pentru proiectele mari au fost lansate și multe începute în perioada interbelică. Electrificarea tuturor localităților, alimentarea lor cu gaze naturale, rețeaua de șosele, rețeaua de căi ferate, combinatul siderurgic de la Galați, hidrocentralele mari de peste tot, crearea unei industrii de automobile, industria de armament, industria extractivă, șantierele navale, flota militară și flota comercială – toate au fost lansate și puse în mișcare în perioada interbelică. Singurele proiecte care le-au aparținut exclusiv comuniștilor cred că au fost centrala nucleară de la Cernavodă și industria de calculatoare – și asta pentru că tehnologia respectivă nu exista în perioada interbelică. Economiștii și industriașii români din anii 20-40 erau la curent cu tot ce mișca în domeniile lor în întreaga lume, nu ar fi ratat ei așa idei”, notează Damian.

Procesul accelerat de industrializare al României a început în interbelic, datorită creșterii demografice.

„Reforma agrară din 1921 a fost ultima gură de oxigen pentru a calma presiunea creată de sporul demografic. Cam toți gânditorii români în ale economiei de după Primul Război Mondial au văzut în industrie debușeul pentru sporul demografic. Surplusul de populație urma să fie angajat în industrie și să fie eliminată astfel presiunea asupra terenurilor agricole – după reforma din 1921 chiar nu mai existau terenuri care să poată fi redistribuite, iar România nu avea o Siberie sau un Vest Sălbatic care să absoarbă surplusul de populație. Așa a început cursa pentru industrializarea accelerată a României din perioada interbelică”, scrie George Damian într-un articol de pe Historice.

Istoricul notează că în România de azi nu mai există niciun proiect național, ci „acceptarea statului de periferie sub acest sistem al noilor ciocoi. Sistemul actual concentrat pe auto-conservare sub forma menținerii unui statut de periferie și pe renunțarea la orice fel de proiect în mod natural respinge orice fel de comparație cu un trecut în care a existat un proiect de dezvoltare și modernizare. De aici apare interpretarea într-o cheie de genul ‘industrializarea românească a fost o tâmpenie, foarte bine că am renunțat la ea și oricum nu a fost românească pentru că s-a făcut cu licențe de pe la alții’.”

Referința, ca și articolul, au fost inspirate de un text publicat pe facebook de Lucian Mîndruță, care a încercat să arate că industria românească se baza pe produse cu licență străină și practic, nu era necesară.

Uzinele Malaxa, conform Revista Arhitectura

Uzinele Malaxa, conform Revista Arhitectura

Iată textul integral semnat de George Damian:

Lucian Mîndruță publică o listă cu produse industriale din România anilor comunismului și originea lor, țara de unde au fost obținute licențele pentru respectivele produse. Comentariul lui vrea să arate în primul rând că produsele respective „nu erau românești”, apoi că industria românească din perioada comunistă nu era profitabilă și că în esență nu există motive să regretăm industrializarea din perioada comunistă.

industrializarea romaniei, industria romaniei interbelice

Ce știau și copiii despre industria comunistă

În primul rând să eliminăm banalitățile. Nu a fost niciodată un secret pentru nimeni că industria românească din perioada comunistă a fost clădită pe licențe achiziționate inițial din Uniunea Sovietică, mai apoi din țările occidentale. Istoricul Petre Opriș a publicat o mulțime de articole pe tema asta în care arată modul de desfășurarea a negocierilor, ce doreau comuniștii de la București și ce obțineau etc., are și o carte „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)”, din păcate tirajul este epuizat, dar sunt sigur că se găsește pe la bibliotecile mari. Eu unul cel puțin știam de mic copil dinainte de 1989 că Dacia 1300 era de fapt un model de Renault și mai știam și că „Daciile făcute de francezi înainte de 1978 sunt mai bune decât cele făcute de români”, așa suna legenda orală, cel mai probabil referința era la mașinile fabricate inițial sub supravegherea consultanților francezi. Adică și copiii știau înainte de 1989 că producția industrială românească era bazată pe modele externe și că avea o calitate scăzută.

Esența postării lui Mîndruță este alta: vrea să ne convingă că nu are rost să regretăm industrializarea României care a fost făcută prost de comuniști (respectiv Ceaușescu) pe baza unor împrumuturi, care împrumuturi nu au mai putut fi plătite din cauza calității slabe a producției industriale și pentru a căror achitare a fost înfometată populația. În plus nu există nici un fel de mândrie pentru „industria românească”, deoarece era bazată pe licențe străine. Dacă ne uităm la istoria industrializării românești segmentat așa cum ne îndeamnă Mîndruță concluziile de mai sus par valide. Dar hai să încercăm o privire de ansamblu, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în ziua de azi, poate reușim să vedem altfel lucrurile.

industrializarea romaniei, industria romaniei interbelice

De ce vroiau românii să muncească?

În primul rând ar trebui să ne uităm la cauzele industrializării României: ce i-a apucat pe români să vrea să-și facă o industrie proprie, când i-a pocnit dragostea asta de muncă și mai ales de ce?

Dinicu Golescu

Dinicu Golescu

Primele idei despre nevoia de industrializare a spațiului românesc apar de pe la 1824, de la Dinicu Golescu în „Însemnare a călătoriei mele”, când boierul nostru plecat de acasă unde se stătea în șalvari și cu ișlic ajunge prin țările occidentale și vede ce înseamnă puterea motorului cu aburi – și natural că vrea să aducă și la el acasă dezvoltarea. Nu cred că există vreun om întreg la cap care să vadă beneficiile industrializării și să zică „nu frate, eu vreau să mă vopsesc în galben și să vânez șobolani cu arcul!” Problema nu este dacă vrei sau nu să te industrializezi, ci dacă poți s-o faci și cum să faci chestia asta. Motorul real al industrializării în România mie îmi pare că a fost presiunea creșterii demografice. Vechiul Regat era un spațiu al economiei agrare care s-a confruntat în secolul al XIX-lea cu o creștere demografică (cel mai probabil generată de măsurile administrative de igienă și medicină publică, dar și de extinderea unor noi culturi, gen porumb și cartof). Foarte pe scurt: erau mai mulți oameni decât teren cultivabil, iar numărul oamenilor creștea de la o generație la alta. Împroprietărirea făcută de Alexandru Ioan Cuza a fost posibilă prin secularizarea averilor mănăstirești, însă asta nu a făcut altceva decât să amâne deznodământul: spargerea parcelelor prin moșteniri a accentuat problema în câteva generații, așa apar răscoalele țărănești din secolul al XIX-lea care culminează cu Răscoala din 1907. În secolul al XIX-lea – dincolo de circulația ideilor privind necesitatea industrializării – nu s-a făcut mare lucru. Principalele industrii au fost extragerea și prelucrarea petrolului plus extinderea rețelei de căi ferate.

Reforma agrară din 1921 a fost ultima gură de oxigen pentru a calma presiunea creată de sporul demografic. Cam toți gânditorii români în ale economiei de după Primul Război Mondial au văzut în industrie debușeul pentru sporul demografic. Surplusul de populație urma să fie angajat în industrie și să fie eliminată astfel presiunea asupra terenurilor agricole – după reforma din 1921 chiar nu mai existau terenuri care să poată fi redistribuite, iar România nu avea o Siberie sau un Vest Sălbatic care să absoarbă surplusul de populație. Așa a început cursa pentru industrializarea accelerată a României din perioada interbelică.

Muncitori români asamblând o locomotivă, la Uzinele Malaxa (Fabrica de locomotive), în februarie 1940

Muncitori români asamblând o locomotivă, la Uzinele Malaxa (Fabrica de locomotive), în februarie 1940

Industrializarea interbelică a României

Aici trebuie să fac o precizare: foarte puține proiecte industriale mari „ale comuniștilor” chiar sunt ale comuniștilor – ideile pentru proiectele mari au fost lansate și multe începute în perioada interbelică. Electrificarea tuturor localităților, alimentarea lor cu gaze naturale, rețeaua de șosele, rețeaua de căi ferate, combinatul siderurgic de la Galați, hidrocentralele mari de peste tot, crearea unei industrii de automobile, industria de armament, industria extractivă, șantierele navale, flota militară și flota comercială – toate au fost lansate și puse în mișcare în perioada interbelică. Singurele proiecte care le-au aparținut exclusiv comuniștilor cred că au fost centrala nucleară de la Cernavodă și industria de calculatoare – și asta pentru că tehnologia respectivă nu exista în perioada interbelică. Economiștii și industriașii români din anii 20-40 erau la curent cu tot ce mișca în domeniile lor în întreaga lume, nu ar fi ratat ei așa idei.

industrializarea romaniei, industria romaniei interbelice

În România au fost de principiu două căi de abordare a nevoii de industrializare accelerată în perioada interbelică. (Modelul clasic al „industrializării naturale” urmat de țările occidentale nu putea fi urmat dintr-o evidentă lipsă de timp, nici cel sovietic unde toți cetățenii erau în proprietatea statului și alocarea resurselor într-o direcție sau alta nu reprezenta o problemă; acuma, despre efectele sociale ale industrializării în spațiul occidental și suferințele provocate, pentru o minimă comparație, zic să începem cu romanele lui Emile Zola). Prima cale a fost cea a protecționismului industrial: taxarea masivă a importurilor pentru industriile care se doreau dezvoltate local și acordarea de scutiri fiscale pentru cei care se apucau să dezvolte aici respectiva industrie. Problema cu acest sistem era obținerea de licențe: cei din afară nu erau foarte încântați să renunțe la exporturi și să crească producția locală. (Cum zicea Hitler: „românilor o să le dau triciclete și cărucioare de copii, nu tancuri germane.”)

Statul s-a implicat în diversele încercări pentru obținerea de licențe, aici fiind exploatate în principal alianțele politice, dar fără prea mare succes. A doua cale a fost cea a „porților deschise”: respectiv firmele străine erau încurajate prin diverse măsuri fiscale să vină și să deschidă capacități de producție industrială în România. Nici varianta asta nu a avut foarte mare succes, nu au fost foarte multe firme străine dispuse să își mute producția în România. La toate acestea trebuie adăugate și alte seturi de probleme: nimeni nu era dispus să cedeze licențe pentru produsele de top, erau date cele mai la mâna a doua; ambele mecanisme expuse mai sus au fost măcinate de scandaluri de corupție, cu oficiali români care încasau comisioane gigantice în timpul negocierilor; și nu în ultimul rând absorbirea surplusului demografic în industrie a fost una destul de lentă din diverse motive, de la lipsa de educație până la ambiția generalizată ca toată lumea să devină funcționar public.

Și nu în ultimul rând au existat două mari cauze externe care au blocat industrializarea românească în perioada interbelică: criza financiară din 1928 care pe noi ne-a afectat la începutul anilor 30 și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Intrarea României în sfera de influență a Uniunii Sovietice după război a încheiat sistemul dezvoltării unei industrii private. Moștenirea perioadei interbelice a fost destul de semnificativă, existau capacități de producție, o clasă incipientă de muncitori calificați și ingineri, o rețea funcțională de șosele și căi ferate – dar mai ales o mulțime de idei și planuri pentru continuarea industrializării.

industrializarea romaniei, industria romaniei interbelice

Industrializarea comunistă

A doua etapă a industrializării României a avut ca principal mode de abordare protecționismul industrial, respectiv limitarea importurilor și dezvoltarea capacităților de producție locale, la fel ca în perioada interbelică. Inițial au fost obținute licențe din Uniunea Sovietică, ulterior în anii ’60 comuniștii români s-au reorientat către țările occidentale. Din nou s-au repetat aceleași probleme din perioada interbelică: lipsa de capital, dificultatea obținerii de licențe (sau prețul foarte ridicat pentru acestea), produsele pentru care se obțineau licențe erau de generație mai veche, calitatea scăzută a forței de muncă și în consecință calitatea scăzută a produselor finite. Corupția s-a manifestat în alte feluri, nu neapărat sub forma comisioanelor încasate de negociatorii de la București (deși au existat și astfel de cazuri), dar mai ales sub forma raportărilor false și a acoperirii eșecurilor și lipsei de calitate a produselor, pe hârtie exista o industrie funcțională, în realitate lucrurile stăteau diferit.

industrializarea romaniei, industria romaniei interbeliceMotorul industrializării a rămas absorbția surplusului demografic din lumea rurală în industrie. (Aici îndrăznesc să lansez o ipoteză: limitarea avorturilor la sfârșitul anilor 60 cred că a fost o măsură luată în contextul scăderii natalității care vine la pachet cu industrializarea și angajarea masivă a femeilor. O femeie care muncește departe de casă 8 ore pe zi nu prea mai are capacitatea să crească 7-8 copii, cel mult 2-3 și asta cu mari eforturi – nu mai vorbim de calitatea etatizării copiilor, transferul îngrijirii lor către structuri de stat. Dezvoltarea industriei românești se baza pe un anumit spor natural al populației, în momentul când conducătorii comuniști ai României și-au dat seama că proiecția demografică nu este suficientă pentru proiectele de industrializare s-au repezit să interzică metodele de contracepție, inclusiv avorturile, o chestie tipică regimurilor totalitare).

industrializarea romaniei, industria romaniei interbelice

Finanțarea acestei industrializări forțate s-a bazat inițial pe menținerea unui nivel scăzut de viață al populației și exporturi agricole, ulterior pe împrumuturi externe care urmau să fie achitate din profiturile industrializării. Doar că planurile acestea au fost date peste cap de criza economică de la sfârșitul anilor ’70. (Ar merita studiată ipoteza unei blocade economice la care a fost supusă România în a doua jumătate a anilor ’80, mai ales din partea SUA și a Comunității Economice Europene, dar și din partea Uniunii Sovietice, dar aici trebuie să lucreze cineva ani buni prin arhive). Problema ultimului deceniu al regimului comunist din România a fost o bizară formă de schizofrenie a conducerii, o rupere totală de realitate; în ciuda ideologiei și propagandei sistemul economic românesc s-a supus legilor economice clasice, conform cărora unitățile de producție erau în realitate falimentare și foarte mulți angajați erau în realitate șomeri. Faptul că toată industria era în proprietatea statului a permis acoperirea acestei realități, însă doar pentru o perioadă limitată de timp. (Nu mai extind discuția în direcția accesului la materiile prime, altă mare problemă a industriei românești).

Dez-industrializarea sau marele jaf

Ultima fază a istoriei industriei românești s-a desfășurat sub ochii noștri și este un proces în mare parte încheiat. Mă refer la dez-industrializarea României, după căderea comunismului nu a existat nici un fel de preocupare reală pentru eficientizarea industriei moștenite. Nu și-a bătut nimeni capul cu retehnologizarea fabricilor, căutarea unor piețe de desfacere și a unor surse de materii prime. În 30 de ani majoritatea capacităților de producție industrială au suferit aceeași soartă: o administrare coruptă, faliment, utilajele vândute la fier vechi, ajutoare sociale pentru o perioadă pentru noii șomeri. Terenurile fostelor platforme industriale au fost cedate dezvoltatorilor imobiliari. Problema presiunii demografice a fost rezolvată prin emigrare și în acest moment nu mai există un spor demografic care să necesite dezvoltarea unei industrii pentru absorbirea lui. În realitate ne confruntăm cu proiecții demografice care pun sub semnul întrebării capacitatea statului de a plăti pensiile în următoarele decenii.

Cam acestea ar fi în mare coordonatele principale ale secolului industrializării României. Chestiunea nu este dacă această industrializare a fost bună sau rea, ea a fost necesară în fața presiunii creșterii demografice accelerate din secolul al XIX-lea (ca să nu mai vorbim că industrializarea face parte din procesul de modernizare). În ambele etape ale industrializării (capitalistă și comunistă) au fost stabilite și urmărite aceleași proiecte și în mare cu aceleași metode (protecționism industrial, finanțare pe bază de împrumuturi), problemele principale au fost în mare parte identice (lipsa capitalului, dificultatea achiziționării de licențe, accesul dificil la piețele de desfacere și materiile prime, evenimente externe care au afectat masiv procesul de industrializare).

industrializarea romaniei, industria romaniei interbelice

Noii ciocoi și menținerea statutului de periferie

Dezindustrializarea accelerată bazată pe corupție a dus la crearea unei clase politice iresponsabile și lipsită de orice fel de proiect major. Capitalul acumulat de ceea ce se numește azi elita României provine din comisioanele pentru participarea la procesul de dezindustrializare, capital care în mare parte a fost risipit prin pomeni electorale, transfer în străinătate, achiziții de terenuri și produse de lux ori a fost re-investit în mecanisme pentru reducerea presiunii sociale și conservarea sistemului de putere stabilit după 1989. Emigrarea masivă și apariția sporului natural negativ au eliminat în ultimii ani presiunea socială reală, ceea ce permite conservarea sistemului „noii ciocoimi românești”.

Problema nu este regretul după industria românească sau problemele ei reale, problema este reprezentată de renunțarea la orice fel proiect și acceptarea statului de periferie sub acest sistem al noilor ciocoi. Sistemul actual concentrat pe auto-conservare sub forma menținerii unui statut de periferie și pe renunțarea la orice fel de proiect în mod natural respinge orice fel de comparație cu un trecut în care a existat un proiect de dezvoltare și modernizare. De aici apare interpretarea într-o cheie de genul „industrializarea românească a fost o tâmpenie, foarte bine că am renunțat la ea și oricum nu a fost românească pentru că s-a făcut cu licențe de pe la alții”.

(Am scris aici pe larg despre proiectele de industrializare interbelică).

(Voi scrie cât de curând despre cum vedea Golopenția perioada de după căderea comunismului în România și ce s-a întâmplat de fapt de am ajuns unde am ajuns).

A consemnat pentru dumneavoastră Teodor Stan via ioncoja.ro.

Teatrul Naţional de Operetă şi Musical Ion Dacian, opereta lounge, tango passion

Teatrul Naţional de Operetă şi Musical Ion Dacian inaugurează Opereta Lounge, cel mai nou spaţiu pe care instituţia îl integrează în circuitul cultural al capitalei.

Radu Petrovici, Manager al Teatrului Naţional de Operetă şi Musical Ion Dacian explică noul concept: „Cu bucurie anunţăm că redefinim identitatea foaierului nostru, prin transformarea sa în Opereta Lounge. Deschidem astfel un nou hub cultural şi de socializare, un loc în care nu va mai exista distanţa dintre artişti şi public impusă de configuraţia sălii de spectacol. Aici, în Opereta Lounge, totul va fi fluid, circular şi apropiat. Vom cultiva momentele interactive, socializarea şi interacţiunea între toţi cei ce vor trece pragul acestui spaţiu şi pornim pe acest drum cu misiunea de a face din această zonă inima unei comunităţi vibrante, dedicate artei, culturii și socializării într-un cadru distins și relaxant.

Evenimentul ce va aduce Opereta Lounge în atenţia şi inima publicului va avea loc pe 11 Aprilie sub titulatura Tango Passion.

Dragoş Samoil, fondator TangoPasion detaliază: „Propunem publicului bucureștean un spectacol cu tango, despre tango, cu muzică de tango live și dansatori. Recreăm atmosfera de tango, de comunitate și eveniment de tango, de milonga. Propunem un spațiu deschis – în care vor evolua dansatori profesioniști, dansatori amatori și chiar publicul care este invitat să participe în spațiul de dans. Tangoul este în primul rând un dans social, se trăiește la milonga – un spațiu magic  în care dansatorii sunt deopotrivă perfomeri dar și spectatori. Vom recrea acest spațiu, în care se întâmplă tangoul.”

Radu Petrovici – manager interimar al Teatrului de Operetă şi Musical Ion Dacian completează: „Vă invităm să fiți parte dintr-o experiență unică, unde fiecare notă muzicală și pas de dans vă vor transporta într-o lume unde pasiunea devine limbaj universal al inimilor noastre.

Biletele pentru spectacolul Tango Passion găzduit de Opereta Lounge se găsesc pe: Ticketstore.ro sau la casa de bilete din blvd. Octavian Goga Nr.1

Cu programe variate de evenimente culturale, de la concerte live și recitaluri de muzică clasică la expoziții de artă și seri de dans, lectură sau poezie, se dorește ca Opereta Lounge să devină una dintre destinațiile preferate ale iubitorilor de cultură şi artă din Bucureşti.

Despre  TangoPasion

Şcoala şi comunitatea TangoPasion este fondată de Dragoş Samoil, profesor de dans, performer şi coregraf, promotor al dansului şi 𝐀𝐧𝐭𝐫𝐞𝐩𝐫𝐞𝐧𝐨𝐫 𝐜𝐮𝐥𝐭𝐮𝐫𝐚𝐥, 𝐜𝐨𝐨𝐫𝐝𝐨𝐧𝐚𝐭𝐨𝐫 𝐞𝐯𝐞𝐧𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐍𝐨𝐚𝐩𝐭𝐞𝐚 𝐃𝐚𝐧𝐬𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐁𝐮𝐜𝐮𝐫𝐞𝐬𝐭𝐢 𝟐𝟎𝟐𝟑 împreună cu Dana Samoil Istrate (cel mai mare eveniment de dans urban din Romania).

Cu o istorie de +11 ani şi +1000 de elevi instruiţi TangoPasion este un spaţiu de socializare si dezvoltare personala prin dans cu peste 100 de elevi activi.

ion coja, contrarevolutionari, roman, romanii, romani, trianon

În amintirea boierului CONSTANTIN BOCEANU

Cu ani în urmă, nu prea mulţi, Paul Georgescu, un scriitor al cărui rafinament mă umplea de mirare, ştiindu-l că fusese unul dintre teoreticienii (şi profitorii?) realismului nostru socialist – sau aşa îmi ramăsese în minte de pe urma lecturilor mele de şcolar oareşicât atent la viaţa literară a anilor ’50 – a dat câteva romane, ciclul aşa-zis „al Platoneştilor”, în care mie mi s-a părut că se află un sub-text foarte convingător din punct de vedere literar, un subtext anti-românesc, printre altele şi pe ideea că românii nu au fost în stare să-şi creeze o aristocraţie proprie, românească, demnă de acest nume. Cred, acum, că mă pripeam, atunci, vorbind de antiromânism, mai ales că nu-l cunoşteam absolut deloc pe Paul Georgescu ca persoană, nici măcar din vedere. Câţiva cunoscuţi comuni mi-au vorbit, după moartea sa, în termenii cei mai calzi şi mai convingători despre inteligenţa sa extraordinară, despre umorul său – vizibile şi în cărţile sale, despre integritatea sa sufletească. A trebuit să-mi revizuiesc părerile, căci, după mine, a fi anti aşa ceva, adică anti-român, evreu, englez, rus, maghiar, turc, kurd etc., este mai înainte de orice o dovadă a sărăciei de duh, a mărginirii intelectuale, ceea ce, deci, nu putea fi cazul lui Paul Georgescu. Dar nu este exclus ca şi romanele lui Paul Georgescu, scrise, din acest punct de vedere, pe muchie de cuţit, să sfârşească prin a fi totuşi aşa, anti, însă fără voia autorului! Oricum, ideea că noi, românii, nu am reuşit să ajungem până în epoca modernă cu o aristocraţie autentică, proprie, nu-i aparţine lui Paul Georgescu în exclusivitate, ea se regăseşte la câţiva istorici şi sociologi mai vechi, asupra cărora dacă aş pune eticheta de „antiromânism”, m-aş face de rîsul copiilor.

Cu toate acestea, deşi admirabil scrise, romanele lui Paul Georgescu, ca şi dovezile istoricilor, oricât ar fi ele de serioase, nu mă vor putea convinge vreodată că boierii noştri nu au fost nişte mari boieri, nişte veritabili aristocraţi. Iar această convingere a mea se bazează pe norocul ce l-am avut de a-l fi cunoscut pe un mare şi autentic (cumva, ultimul?) boier al acestei ţări, boierul mehedinţean Constantin (Titi) Boceanu.

Ani de zile ne-am telefonat numai, eu făcându-i rost de elevi pentru meditaţii de franceză şi germană, iar el pregătindu-i de zbârnâiau la admiterea în facultate! Mai apoi l-am cunoscut şi propriu-zis, faţă către faţă, de-am petrecut astfel ceasuri îndelungi de desfătare, căci a fost unul dintre cei mai fermecători oameni întâlniţi în viaţa mea. Era de-acum schilod, schilodit de cei 11 ani de temniţă, ca deţinut politic, deşi avea un dispreţ funciar pentru politică, pentru viaţa „de partid”. Zic „funciar”, adică pornind de la autenticitatea boieriei sale, căci apariţia în viaţa ţărilor româneşti a partidelor politice, a pluralismului politic, a politicianismului, a coincis cu ieşirea de pe scena istoriei noastre a clasei boiereşti, care, cu toate păcatele ei, a avut şi meritul de a nu fi în stare să zămislească decât o singură idee politică: să ţii cu Ţara, cu moşia străbună, drept care unii se cheamă ţărani, alţii boieri sau moşieri!

Fireşte, boieri şi-au zis şi ciocoii, mai vechi sau mai noi, care au izbutit în mintea multora să compromită ideea de boier, moşier. Subsemnatul, care n-am avut în ascendenţa mea niciun boier, niciun moşier, ci numai ţărani – le zic astfel şi ciobanilor, mocanilor, am simţit destul de devreme că mândria mea ţărănească nu se poate concepe decât îngemănată cu sincera preţuire arătata boierimii, rangului la care se putea ridica şi orice ţăran, prin fapte de bravură ostăşească îndeosebi! Aceasta era rânduiala cea veche a Ţării, după care tânjea atâta Eminescu…

Gheorghe Zizi Cantacuzino

Gheorghe Zizi Cantacuzino

Mi-a fost foarte clar că d-lui Boceanu nu i s-ar fi potrivit să facă parte din niciun partid interbelic. De aceea sau pentru că intrase în magistratură şi fusese un magistrat autentic, deasupra mahalagismului politic în care mi-era imposibil să mi-l închipui amestecat. A fi boier, am priceput eu de la Titi Boceanu, înseamnă să nu faci nimic luându-te după alţii, ci numai firii tale supunându-te! Şi rangului!

Domnul Boceanu susţinuse, în tinereţe, ultimul duel ce s-a ţinut în România, înainte ca duelul să fie interzis prin lege. Duel duel, după toate regulile, cu martori de faţă şi medic. Tare mai regreta domnul Boceanu dispariţia duelului din obiceiurile societăţii moderne, învinuind de asta tot democraţia! L-am rugat să-mi explice funcţia pe care o avusese în societate duelul, adică la ce fusese el atât de bun? „Duelul avea o funcţie foarte importantă: elimina din societate mitocanii şi pe cei fără simţul onoarei! Nimeni nu-şi putea permite să fie mitocan cu altul, căci risca să fie provocat la duel! Iar cine nu răspundea la o provocare la duel, a doua zi nimeni nu-l mai primea în casă. Sau invers: dacă, lipsit de simţul onoarei, suportai o mitocănie, una pentru care se impunea să-l provoci la duel pe neamul prost, păţeai la fel: nu-ţi mai călca nimeni pragul casei, nu mai erai nicăieri primit!”

Bine, am zis eu, dar mitocanii de ce se fereau aşa de tare de duel? Ce-i oprea să se antreneze şi să se priceapă şi ei să se dueleze? „Vezi, domnule Coja, mi-a explicat d-l Boceanu, după ce iei de mic copil lecţii de floretă, de spadă şi de tras la ţintă, truda şi grija asta, antrenamentul ăsta, care nu-i deloc uşor, îl face om de onoare chiar şi pe mitocanul din naştere. În plus, chiar antrenat să fii, există riscul de a fi rănit, indiferent de adversar. Iar mitocanul este mitocan numai atunci când ştie că nu riscă nimic!”

Duelul la români!… Iată un subiect despre care nu ştiam nimic şi nici nu bănuiam ce lucruri extraordinare îmi erau astfel necunoscute. Câteva mi le-a povestit domnul Boceanu, fie-i ţărâna usoară… Iată, aleg două cu gândul tot la boieria românească, mirându-mă încă o dată cât a fost de temeinică.

Mai întâi prin vestita familie a Racoviţeştilor, dintre care unul s-a nimerit să treacă prin Viena anului 1864, dacă nu mă înşel, în drum spre Paris, fireşte. S-a oprit câteva zile să mai cerceteze lumea bună a Beciului, unde avea unele uşi deschise. Aşa a aflat de întâmplarea care pasiona la ora aceea întreaga aristocraţie habsburgică. Ce se petrecuse? De ani de zile, un domn ceva mai burghez făcea curte asiduă unei tinere aristocrate, să zicem contesă. Prezentându-se la părinţii acesteia, spre a o cere de soţie şi fiind tratat cu refuzul acestora, candidatul nu pregetă să-i tragă o pereche de palme celui ce refuza să-i devină socru, adică contelui X. Acesta, după regulile de odinioară, nu avea altă ieşire decât duelul, numai că, fiind în vârstă şi bolnav, numai de duel nu putea fi vorba. Pentru asemenea situaţii, codul adevăratelor maniere prevedea ceea ce contele şi făcuse: anunţase în publicul aristocrat afrontul suferit şi făcuse apel la un tânăr de onoare care să răspundă el mitocăniei dezlănţuite şi să-l provoace la duel pe fostul viitor ginere.

Ca să nu se găsească om de onoare care să vină în ajutorul unui batrân conte şi tată aflat într-o asemenea situaţie era imposibil. Or, când Racoviţă al nostru ajunse la Viena, taman asta se întâmpla: nu se găsea nimeni în toată aristocraţia vieneză care să răspundă apelului lansat de bătrânul conte, situaţie pe care toată lumea o comenta în fel şi chip. Inclusiv cu ironie. Boierul moldav ştia şi el de şagă, dar nu i s-a părut că de aşa ceva este vorba, drept care se prezentă la bătrânul conte şi îi ceru permisiunea de a-i apăra onoarea. Cu ce? Cu chistolul, după moda cea nouă, măcar că nu mai trăsese vreodată cu aşa ceva. Fireşte, vânase şi el, ca orice boier, şi încă cu mare plăcere, dar de mânuit până atunci nu mânuise decât flinte şi puşcoace.

I s-a arătat un pistol, i s-a spus cum funcţionează, şi i-a fost destul ca prezentându-se la duel să-şi doboare mortal adversarul şi să plece mai departe, fără păsare, la Paris, lăsând în urmă Viena cu onoarea reparată. E ciudat, dar ştim mai multe despre mitocanul doborît decât despre acel boier Racoviţă şi nu mai ştiu acum. Pe mitocan îl chema Ferdinand Lassalle, Lassalle ăla cu socialismul ştiinţific şi fără pic de obraz, precum se vede…

Alt capitol extraordinar din acest basm minunat care ar putea fi „duelul la români” l-a scris generalul Gheorghe Zizi Cantacuzino, zis şi Grănicerul, pe vremea când era numai locotenent în regimentul de gardă al regelui Carol şi îl însoţea pe acesta la Sinaia. Pe atunci, graniţa era la Predeal, iar dincolo de Predeal se numea Austro-Ungaria. De câte ori era liber sâmbăta – şi tânărul locotenent aranja să fie liber cât mai des sâmbăta, ca să treacă cu trenul graniţa până la Braşov, unde se afla un Cazino militar, la care se aduna toată floarea honvezilor din Kronstadt. Acolo se ducea întins locotenentul cantacuzin, deschidea falnic uşa marelui salon, trântind-o de perete, şi, în clipa când se lăsa tăcerea asteptată, el striga cu dispreţ şi pe nemţeşte: „Toţi honvezii sunt nişte porci!” După care rămânea nemişcat, cu mâna pe teaca sabiei, aşteptând.

Aşteptând ca vreunul dintre honvezii astfel jigniţi să-l provoace la duel.

Azi unul, săptămâna următoare altul, îi tot cresta şi îi betegea pe rând pe cei mai curajoşi, până când ajunsese că se fereau bieţii honvezi să mai vină sâmbăta la cazino. Aşa bun spadasin era Zizi Cantacuzino, peste câţiva ani unul din marii eroi ai Marelui Război! Până la urmă s-a aflat şi la Viena de isprăvile năzdrăvanului, drept care împăratul, văr bun sau unchi cu regele nostru – aşa era pe atunci, drept care relaţiile dintre ţări aveau un anume cavalerism care s-a pierdut după 1918, l-a făcut atent pe regele Carol că rămâne Ardealul fără honvezi teferi dacă-l mai lasă liber sâmbăta pe valah. N-a avut încotro regele Carol, om care ştia ce este codul onoarei militare, şi s-a îndurat de bieţii honvezi şi l-a consemnat pe viitorul general să fie de gardă în fiecare sâmbătă, atâta timp cât se afla la Sinaia…

De-aşa vremi se învredniciră cronicarii şi rapsozii…

Constantin Boceanu şi Ana Pauker (II)

Într-o bună zi, mi-am luat inima în dinţi şi i-am pus domnului Boceanu întrebarea cea mai jenantă pentru dânsul – mă temeam eu. „Domnule Boceanu, am zis, cum se face că un om aşa de subţire ca dumneavoastră, cunoscător fără pereche a două mari culturi europene, un om cu un spirit cavaleresc sans tache et sans reproche, evident în tot ce spuneţi sau faceţi, cum se face că aţi putut accepta să fiţi, ani de zile, director de puşcărie?…”

Puneam o astfel de întrebare, uşor retorică, adică aproape acuzatoare, şi sub influenţa unei tablete a lui Geo Bogza, despre inşii care acceptă o asemenea funcţie. Deloc jenat, mai degrabă amuzat de menajamentele mele, domnul Boceanu s-a mirat de întrebarea mea, ca de o dovadă a ignoranţei mele, ceea ce, trebuie s-o spun, contrazicea părerea bună ce şi-o făcuse despre mine. „Domnule profesor, îmi zice, dar funcţia de director de penitenciar, cel puţin pe vremea aceea, era o funcţie publică de mare încredere pentru un magistrat. Nu puteau fi numiţi în această funcţie decât persoane cărora nimeni nu le putea reproşa ceva, îndeosebi sub aspect moral. Din punct de vedere politic, directorul de puşcărie trebuia să fie bine cunoscut pentru totala sa indiferenţă şi neparticipare la disputa şi la viaţa politică! Pentru un magistrat, numirea ca director de penitenciar însemna recunoaşterea unei cariere de nimic patată! Ehe, atâta aşteptau ziarele pe atunci, să fie numit în funcţia asta vreun neisprăvit!”

Domnul Boceanu fusese director la Văcăreşti pe vremea guvernării mareşalului Antonescu şi a avut-o în „pensiune”, o bucată de timp, pe celebra Ana Pauker. Era atât de apolitic dl. Boceanu, că vreme de câteva luni nici n-a ştiut pe cine are în păstrare cu cea mai mare grijă. S-a sesizat la un moment dat, când i s-au cerut prea multe aprobări pentru aceeaşi persoană, bombardată de comisionarii sosiţi din oraş care cu pui fripţi, care cu curcani, care cu bomboane de la Capşa şi Nestor şi toţi cu maldăre de flori. „Ce-i cu toată vânzoleala asta?”, l-a întrebat domnul Bonceanu pe secretar. „Sunt cadouri pentru Ana Pauker, este ziua ei de naştere!”. „Şi cine-i Ana Pauker asta?”, s-a mirat mai departe domnul Titi, care nu prea avea altă grijă decât a saloanelor bucureştene mondene, unde nimeni nu pomenise vreodată numele Paukeriţei.

M-am mirat şi eu la rândul meu: curcani, pui fripţi, flori etc., la Văcăreşti? „De ce te miri? Comunitatea evreiască a plătit la casieria puşcăriei şi eu, după regulament, a trebuit să-i asigur, mai apoi, şi raţie triplă de lemne să nu-i fie frig!” M-am gândit să-l corectez pe domnul Boceanu. Pe Ana Pauker o fi ajutat-o Ajutorul Roşu, nu comunitatea evreiască, dar dl. Boceanu nu ştia nimic de vreun ajutor roşu sau de altă culoare, îşi aducea aminte cine venise să plătească şi din partea cui şi pentru cine: pentru Ana Pauker, de care domnul Boceanu nici măcar nu auzise. A cunoscut-o însă ceva mai bine după câteva luni, când s-a făcut aranjamentul unui schimb de prizonieri politici: ruşii ne-au dat câţiva fruntaşi politici basarabeni aflaţi în lagărele siberiene, iar noi am cedat regina, pe Ana Pauker, pe care însă nu au mai avut timp s-o avertizeze, prin ajutorul roşu sau prin alte organizaţii omoloage. Astfel că atunci când Aniuşei Pauker i s-a spus să-şi strângă lucrurile că urmează să fie dusă la Galaţi, biata femeie s-a speriat; nu cumva se încerca lichidarea ei, pe lungul drum al Galaţilor fiind atât de uşor să înscenezi o încercare de evadare?! Doar o mai păţiseră şi alţii, bărbaţi în toată firea!

Drept care, Ana Pauker a refuzat să iasă din celulă, cerând să fie chemat directorul închisorii! Ştia ‘mneaei că dacă i s-a pregătit ceva urât, directorul Constantin Boceanu nu putea fi decât străin de orice ticăloşie, numai în el a spus că are încredere şi vrea să-i vorbească. Era seară, târziu, iar domnul director se afla la o petrecere, aşa că nu i-a picat bine să lase şueta cu cele mai frumoase cucoane din Bucureşti pentru cea mai vestită damă de la Văcăreşti. Chiar şi după patruzeci de ani, când l-am cunoscut eu, domnul Boceanu îşi reproşa că a cam repezit-o pe doamna Ana, răstindu-se la ea. Deh, îi stricase flirtul cu cine ştie cine. „Vreau să mă asiguraţi dumneavoastră, domnule director Boceanu, că nu voi păţi nimic! Şi ca să fim asiguraţi că nu se va încerca pe drum să mi se însceneze o evadare, spre a fi împuşcată cu acest pretext, vă rog să-mi puneţi lanţuri la picioare!” „Lanţuri la picioare unei femei?” s-a crucit directorul de puşcărie. „Până la Galaţi, dacă e adevărat că acolo vor să mă ducă!” „Adică, dumneata, femeie, să apari cu lanţuri la picioare defilând prin Gara de Nord? Dar dumneata ce crezi despre ţara asta?! Stai liniştită! Nu vei păţi nimic!”

La acest punct al discuţiei a intervenit d-l Radu Olteanu, avocatul Anei Pauker, care fusese şi el convocat să asiste la troc, din partea jupânesei. Ştiind bine cu cine are de-a face, domnul avocat a convins-o pe distinsa sa clientă să se mulţumească cu cuvîntul de onoare al unui om de onoare, dacă acesta consimte să şi-l dea, precum că Anei Pauker nu i se pregăteşte o înscenare fatală, ultima.

Şi aşa, pe încrederea în cuvîntul domnului Constantin Titi Boceanu, doamna Ana Pauker a ajuns fără grijă şi fără lanţuri la Galaţi, de la Galaţi la Reni, de la Reni la Moscova şi retur după vreo patru ani, înapoi la Bucureşti, mare şi tare lider politic comunist.

Nu! D-l Boceanu la temniţă, unde a zăcut 11 ani şi a ieşit schilod, beteag de un picior, tocmai el, cel mai bun şi mai elegant dansator al high-life-ului bucureştean, n-a ajuns din pricina Anei Pauker, ci din pricina altui deţinut politic care, când i-a fost adus şi i s-a prezentat fişa, domnul Boceanu, om curios de mecanismele sufleteşti ale omului, l-a întrebat aşa, cum ai întreba pe un cunoscut trecut de curând la penticostali: „domnule, dumneavoastră, comuniştii, o mână de evrei şi de maghiari, cam cum vă închipuiţi că o să ajungeţi vreodată să conduceţi în această ţară?” Domnul Boceanu nu era nici supărat, nici viu indignat, ci doar uimit de o nădejde atât de absurdă, de imposibilă. Altceva nu i-a făcut acelui vajnic ilegalist care, apoi ajuns şi el mare şi tare, a avut grijă să-l înfunde pe fostul director de puşcărie în alta, aşa, de dragul situaţiei, fără alt motiv.

O dată arestat domnul Boceanu şi făcându-se ani doi de când nu-l judeca nimeni, dar de ţinut îl ţineau mai departe la puşcărie, soţia domnului Boceanu s-a dus la Radu Olteanu, rămas în continuare omul de casă al Paukeroaicei. „Spune-i, domnule Radu, spune-i tovarăşei să-şi aducă aminte ce a făcut soţul meu pentru ea şi cum s-a purtat cu ea şi cu toţi deţinuţii politici de la Văcăreşti!” Ceea ce domnul Radu a şi făcut, de cum a prins-o pe Anuşca în ceva toane mai bune: „Am un mesaj din partea soţiei lui Constantin Boceanu. A fost arestat acum doi ani și a făcut o paralizie la piciorul drept. Nevastă-sa vă roagă să vă aduceţi aminte cum s-a purtat el cu dumneavoastră etc., etc.” La care răspunsul a sunat cam aşa: „Cum s-a purtat Boceanu cu mine?! Alea au fost sentimentalisme mic burgheze! Uite unde l-au adus! Ce vrei? Să facem şi noi la fel ca să ajungem în locul lor?”

Constantin Boceanu şi Ana Pauker (III)

Şi aşa, adică după cum am povestit în episodul anterior, Ana Pauker l-a lăsat să zacă în închisoare pe Constantin Boceanu, om cu totul nevinovat, faţă de care, în mod normal, ar fi avut toate motivele să se arate recunoscătoare. N-a făcut-o, în virtutea sentimentului numit ură de clasă, sentiment din care Ana Pauker & comp. au încercat să facă o nouă religie. Îmi aduc eu oare bine aminte că într-o piesă de-a lui Bertold Brecht se puneau alături ura şi iubirea ca principii ce guvernează mişcarea istoriei? Bieţii greci, cei antici, fireşte, care ne-au lăsat aşa de multe cuvinte minunate, precum haos, cosmos, bios, logos, precum şi credinţa că toate în lume sunt puse în mişcare de eros, alt cuvânt glorios, înseşi planetele în mişcarea lor fiind purtate de acelaşi elan universal, cosmic, al iubirii…

Nicăieri, în puzderia de cuvinte greceşti care dau nobleţe limbilor moderne, nu găsim numele urii, semn că omenirea a refuzat să înregistreze, să valideze acest funest sentiment! Să şi-l însuşească! Ceea ce nu a împiedicat ivirea cumplitei aberaţii care se cheamă ideologia urii de clasă!… Ideologie născută, omeneşte vorbind, din invidie, păcatul cel mai greu! Invidia necontrolată, nestăpânită prin preceptele religiei întemeiată pe iubire, iubire pentru aproapele tău pentru că-ţi este semen, îţi seamănă, adică face parte din aceeaşi specie, specia om! Să te apuci să teoretizezi ura în interiorul aceleiaşi specii şi s-o mai şi practici, oare ce s-ar putea imagina mai contrar firii, naturii, legilor biologice universale? Căci asta a însemnat teoria luptei de clasă, a luptei pe viaţă şi pe moarte între oameni ce aparţin nu numai aceleiaşi specii, ci şi aceluiaşi neam, aceluiaşi grai.

Pentru gloria şi izbânda acestei noi ideologii a stat Constantin Boceanu vreme de 11 ani în temniţă, ieşind de-acolo beteag şi schilodit la trup.

Între timp, Ana Pauker nu mai era Ana Pauker, fusese debarcată din toate funcţiiile de bravii ei tovarăşi de luptă şi de clasă, infirmând astfel ideologia luptei şi a urii de clasă care, fireşte, presupune solidaritatea de clasă, de baricadă. Nu funcţionase, astfel că Ana Pauker fusese scoasă din joc fără nicio remuşcare şi trecută pe linie moartă, unde, nu multă vreme după aceea, contractă şi un drăguţ de cancer.

Cam în această stare o află domnul Boceanu la ieşirea din temniţă şi, dacă e să-l credem – ceea ce eu, unul, o fac – domnului Boceanu nu i-a făcut deloc plăcere să afle aceste veşti care, altminteri, bucurau pe mulţi din ţară la vremea aceea…

Aşadar, cancer! Fiicele Anei Pauker, două la număr, ca bune fiice ce erau, n-au pregetat să facă orice pentru a-şi salva mama. Dar nici ce mai rămăsese din ajutorul roşu, nici ajutorul comunităţii nu mai putea face mare lucru, inclusiv toate medicamentele de pe lumea asta, toate le-a avut la dispoziţie marea luptătoare pentru Internaţionalizarea Urii omului faţă de om, dar degeaba! Cancerul avansa implacabil!…

În acest „context” se răspândeşte în toată ţara vestea că un medic din Vălenii de Munte a găsit leacul cancerului. Eram copil când am prins şi eu de veste, vestea minunată că în România, taman în România s-a izbăvit lumea de crunta pedeapsă a cancerului. Toată lumea numai de asta vorbea, despre acel medic năzdrăvan din Văleni care a făcut să bată clopotele bisericilor din liniştita urbe montană. Atunci sau ceva mai târziu am bagat eu de seamă că este foarte răspândită în public nădejdea, mai bine zis credinţa că leacul cancerului va fi descoperit de un român…

În situaţia în care se aflau, fiicele Anei Pauker s-au agăţat ca înecatul de un pai, interesându-se în dreapta şi în stânga cum ar putea ajunge la medicul din Văleni, în posesia substanţei tămăduitoare. Au apelat, ca întotdeauna, la serviciile aceluiaşi Radu Olteanu, genul omului care ştia tot ce se mişcă în ţara asta. Cunoştea deci şi pe cineva la Văleni, nu chiar pe medicul cu pricina, ci pe un coleg al acestuia. Îl cunoştea bine pe tatăl medicului, la care se gândea să apeleze. „Îl cunoaşteţi şi dumneavoastră!” i-a spus Radu Olteanu tovarăşei Ana. Este Constantin Boceanu!
Răspunsul fostului Comitet Central veni prompt: „N-am făcut nimic, în cazul ăsta!”, spre mirarea lui Radu Olteanu, care puse mâna pe telefon şi dădu pe loc semnal SOS către fostul director al Văcăreştilor. Răspunsul acestuia nu fu prea încurajator, din motive pe care nu avea nicio plăcere să le facă cunoscute unui străin de familie. Om ager la minte, Radu Olteanu a ştiut însă să se folosească de argumentul cel mai convingător: Am uitat, domnule Boceanu, să vă spun pentru cine este nevoie de acest medicament! Şi aşa, aflând domnul Constantin Boceanu la ce mare nevoie ajunsese Ana Pauker, s-a făcut luntre şi punte şi în câteva zile a procurat licoarea izbăvitoare. L-a sunat pe Olteanu şi l-a poftit să-şi ridice obiectul.

Avocatul s-a prezentat cu una din fiicele împricinatei, care însă nu a intrat în casa boierului, a rămas în curte, în înfrigurată aşteptare. De ce n-ai poftit-o în casă? s-a mirat domnul Titi. Se sfieşte, domnule Boceanu, şi îi pare rău de tot ce v-a făcut mamă-sa! Iar s-a mirat boierul: De unde ştie fie-sa de toate mizeriile astea? Imprudent, Radu Olteanu se dădu mare: Eh, i-am povestit eu totul, tot ce-aţi făcut dumneavoastră pentru coana mare! Şi vice-versa!…

Niciodată nu-i plăcuseră domnului Boceanu pederaştii, dar asta nu-l împiedică să se supere acum de-a binelea: „Cum ai putut, domnule, să fii atât de nedelicat?! Ce-i vinovată, biata fată, de nebuniile mă-sii? Este ultima care trebuia să afle despre lucrurile astea! Ba chiar să nu afle niciodată! Hai, ia medicamentul de pe masă, păstrează-ţi banii în buzunar, dacă vrei să nu mă supăr şi mai tare, şi umblă sănătos! Mi-ai stricat tot cheful!…”

În 1984, mergând eu la Paris, la întoarcere i-am povestit domnului Boceanu ce aflasem cu totul întâmplător despre un tînăr bacalaureat parizian, nepot al Anei Pauker, care alesese, ca limbă străină pentru încheierea acestui ciclu şcolar, limba română. Se adunaseră în acest scop vreo douăzeci de copii, din tot Parisul, care ştiind româneşte de acasă şi lucrul acesta acceptându-li-se de către autorităţi, îşi înscriseseră limba română ca probă de bacalaureat. Cunoscându-se astfel, acei tineri frumoşi şi inimoşi – în Franţa bacalaureatul e lucru mare!, şi-au povestit unul altuia cum se face că ştie fiecare dintre ei româneşte, adică şi-au povestit unul altuia cine e mama, cine e tata. Nepotul Anei Pauker a vorbit mai mult despre bunică-sa, ce femeie grozavă a fost, ce mult bine a făcut şi a vrut să facă României, şi cât de mare a fost ingratitudinea celor pe care îi iubise atât de mult!… Domnul Boceanu m-a ascultat amuzat şi mulţumit. Se vedea limpede că nu i-ar fi tihnit deloc să afle că pentru agurida mâncată de marea gaşperiţă care a fost Ana Pauker, se strepezesc dinţii nepoţilor, aşa cum ne avertizează textul biblic…

Curând după aceea, de la un vecin miliţian, ofiţer, am aflat că poliţia română primise de la cabinetul nr. 2 o sarcină extrem de dificilă: se începuse restaurarea palatului de la Cotroceni şi, punându-se problema mobilării acestuia, s-a pus şi întrebarea: dar unde este mobila aflată la Cotroceni înainte de transformarea acestuia în palat al pionierilor? În tot palatul nu se mai afla o piesă de mobilier vechi. Aşadar, miliţia a fost somată să afle cine şi unde a dus mobila de la Cotroceni!

După cercetările şi reconstituirile efectuate rezulta că partea cea mai însemnată a preţiosului mobilier fusese adjudecată de coana mare de atunci, din 1948-52, adică de Ana Pauker, adjudecată şi scoasă puţin din ţară… Cam asta era concluzia vecinului meu, participant la această anchetă. Domnul Constantin Boceanu, velit boier mehedinţean, murise tocmai, aşa că nu am mai avut cu cine comenta întrebarea mea despre mobila mâncată de bunici, dacă de ea ajung să aibă parte cumva şi nepoţii… Nu m-aș mira ca de data asta să se întâmple lucrurile întocmai. Drept care, cu gândul la Constantin Boceanu şi toţi cei care i-au semănat, zic şi eu acelor nepoţi: să fie sănătoşi!…

Post scriptum 2013: Acest text a apărut în trei numere succesive ale revistei „Totuși iubirea”, în decembrie 1992. Postura de ideolog și activist bolșevic, după cum se vede, la Ana Pauker nu intra în incompatibilitate cu aceea de hoț, hoț de lux, al pieselor de mobilă princiară din Palatul Cotroceni. Ancheta făcută de Securitate în anii 80 a dus la această concluzie: o parte din mobila de la Cotroceni luase calea Occidentului în anii „obsedantului deceniu”. La o adresă indicată de Ana Pauker…

Cu atât mai strălucită apare lecția de boierie românească a lui CONSTANTIN BOCEANU, fie-i numele în veci pomenit și lăudat!

M-aș bucura să aflu că printre cei ce vor citi rândurile de față se va găsi și cineva care l-a cunoscut!

A consemnat pentru dumneavoastră prof. ist. Ion Coja.

intre chin si amin film
To view this content, you must be a member of Revista's Patreon at $5 or more
Already a qualifying Patreon member? Refresh to access this content.