Dorințe de progres și de libertate nechibzuite au introdus prea ades în mecanismul nostru politic fraza goală în locul realității.

Nu credem ca cititorul să mai ceară probe pentru evidență. Înecarea cu străini a tuturor ramurilor vieții noastre economice, reducerea românului în țara sa proprie la rolul de simplu salahor agricol, căderea repede a tuturor meseriilor, stingerea industriei casnice și înlocuirea ei prin producte industriale străine, lipsa absolută a unei legi de incolat, ceea ce permite ca gunoaiele societăților vecine din cîteși patru unghiurile lumii să s-așeze la noi, prefacerea, în fine, a acestor elemente în elemente politice care au umplut funcțiile statului și se strecoară în reprezențiunea națională, toate acestea dovedesc că țara noastră nu mai e vechea Românie, ci e o Americă orientală deschisă tuturor imigrațiunilor, al căror principiu e Ubi bene ibi patria și teoria de om și om.

Pe de altă parte dorința de progres și de libertate a introdus fraza goală în locul realității în mecanismul nostru politic.

Dreptul de-a ne mira l-am pierdut de mult în România. Într-o țară în care un om cu patru clase primare și peste aceasta din fire mărginit e redactor de ziar, deputat, director de Bancă Națională, specialist într-ale drumului de fier și curînd ministru de finanțe, într-o țară în care […] procurele false, ca și falsele cărți de alegător joacă rolul de căpetenie pentru înaintarea oamenilor, unde merit, știință, caracter nu sînt nimic, tripotajul, pișicherlîcul și hatîrul tot, în o asemenea țară omul e redus a constata istoricește ceea ce se-ntîmplă, a se indigna din cînd în cînd, a rîde mai adeseori, dar a se mira de ceva nu mai are dreptul.

Puține avem de zis ca concluziune la o polemică cu mult prea lungă pentru obiectul ei. Țara care, prin aplicarea instituțiilor ei, încurajază ignoranța, neconsecvența, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedește că e în descompunere deplină. Dovadă despre această descompunere este imigrarea continuă de elemente străine, care n-a fost nicicînd mai mare decît sub sistemul actual de guvernămînt. Deși aceste imigrațiuni reprezintă prisosul, nu tocmai clasic în virtuți și inteligență, al popoarelor învecinate, totuși acest prisos, oricum ar fi el, e superior plebei superioare indigene.

Pe spatele nefericitului popor românesc, apatic de suferințe și amețit de fraze, se formează un popor nou de venetici, de-o naționalitate nehotărîtă încă, o nouă rasă americană, în ochii căreia vechiul popor al lui Mircea Basarab dispare și emigrează.

Mihai Eminescu, TIMPUL, 22 iulie 1880.

Taina libertăţii nu este altceva decât curajul de a înfrunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul cât şi datoria să se apere. Cedarea în faţa agresiunii sau şantajului înseamnă acceptarea sclaviei, împrejurările justificate nu sunt decât pretexte, scuze sau şiretlicuri ale mişeliei. […]

Şantajul, alături de turnătorie, este fărădelegea cea mai odioasă, respingătoare. A fi de acord cu el este acelaşi lucru cu a-l aproba, a-l răspândi. […]

Dacă vrei să fii liber trebuie să nu-ţi fie frică de moarte! […] Plecăciunea, închinarea, capitularea imediată riscă fără greş să mărească pretenţiile adversarului, dându-i acestuia un surplus de energie şi de tupeu. Totdeauna plecăciunea semnifică primul pas pe calea unei robiri perfecte. […] înrobirea nu presupune doar şantajul cu forţă brută la care se dedă regimul, ci şi acceptarea acestui şantaj, ca un dat inexorabil al sorţii. Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată. Acest proces se încheie prin contaminarea celorlalţi cu această atitudine.

Chiar dacă şantajul nu se va repeta, ceea ce e puţin probabil, dat fiind că tinde să devină un obicei, cel care cedează rămâne în primejdie, în condiţii de receptivitate, sensibilizat pentru totdeauna, pentru că şi la el laşitatea devine o regulă de comportament şi un reflex condiţionat. O singură cedare este suficientă pentru a-l inocula şi din acea clipă el rămâne sclav virtual. […] în prezent există comunităţi şi oameni dispuşi să consimtă violenţei, să se plece şi înconvoaie, fără a vedea scara pe care vor fi siliţi să coboare mereu mai adânc, în hăul abjecţiei.

Unica armă de nădejde împotriva şantajului de orice fel este refuzul. Când situaţia a devenit atât de acută, când pistolul e lipit de ceafă şi replica e «pe viaţă şi pe moarte», atunci regula jocului nu se schimbă, ci doar miza lui. Câştigător va ieşi numai cel căruia nu-i este teamă de moarte sau este destul de tare pentru a acţiona ca şi când nu i-ar fi teamă. De multe ori şi în felul acesta poate fi obţinută victoria.

— Nicu Steinhardt in dosarele Securității 1959 – 1989

Termenul de „capitulație” nu are nici o legătură cu sensul de „capitulare” și nu exprimă în nici un fel capitularea Țărilor Române în fața Imperiului Otoman. Din contră, prin semnarea de capitulații cu Țările Române, Imperiul Otoman le recunoștea ca entități statale cu drepturi și anumite obligații, mai ales în ceea ce privește orientarea politică externă, care era necesar să fie aliniată celei a Imperiului Otoman, și obligație de anu acționa în nici un fel la războaie împotriva Porții.

În general, argumentul forte pe care l-a folosit diplomația rusă/sovietică pentru a argumenta raptul de la 1812 a fost ideea că în acel moment istoric România nu exista încă în forma ei unificată și independentă, Principatul Moldovei fiind parte componentă a Imperiului Otoman. Dar analiza statutului acestui teritoriu românesc, locuit la acea dată de o majoritate zdrobitoare românească, este necesar să pornească cu câteva sute de ani mai în urmă, din perioada din jurul 1400 și următorii, când Principatul Moldovei era un stat feudal cristalizat, mărginit la nord și la est de Nistru, la sud de Marea Neagră și cursul Dunării până la Galați, iar la vest de Munții Carpați. În acel timp, Rusia încă nu exista, exista doar Principatul Moscovei, în jurul orașului cu acest nume. Principatul Moldovei a intrat sub suzeranitate turcească în anul 1513, plătind tribut anual în schimbul căruia Imperiul Otoman se angaja să-l ajute în războaie și să nu se amestece în treburile interne ale principatului. Moldova și-a păstrat suveranitatea, nu a fost parte a Imperiului Otoman.

Nicolae Bălcescu

Deci, Moldova era vasală, dar nu-și pierduse suveranitatea, iar Turcia nu putea înstrăina un teritoriu care nu-i aparținea, ci pe care, în schimbul unui tribut, era obligată să-l ocrotească. Această realitate a fost recunoscută de Turcia și consemnată în cadrul Păcii de la Carlowitz (ianuarie 1699), când turcii au argumentat această situație în fața delegației polono-lituaniene, invocând capitulațiile încheiate între Turcia și Moldova, în diverse epoci, începând din secolul al XVI-lea. Karl Marx a susținut și el justețea argumentelor românești în fața anexării ilegale a Basarabiei de către Rusia. El susține că: „Turcia nu putea ceda ce nu-i aparținea, pentru că Poarta Otomană n-a fost niciodată suverană asupra țărilor române. Poarta însăși recunoscuse acest fapt, când la Carlowitz, presată de poloni să le cedeze Moldo-Valachia, ea a răspuns că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulațiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate.”

Capitulațiile, așa cum am spus, nu erau „capitulări”. Chiar dacă nu s-au păstrat până astăzi în forma lor originală, sunt documente fundamentale relativ la suveranitatea Țărilor Române în Evul Mediu. Unul din primii istorici care au sesizat importanța Capitulațiilor pentru lupta națională a poporului român a fost Nicolae Bălcescu. Acesta este și cel care, în lucrarea „Drepturile românilor către Înalta Poartă”, apărută în 1848, a reprodus și comentat două dintre Capitulații, cea semnată de Mircea cel Bătrân în 1393, la Nicopole, și cea semnată de Vlad Țepeș la Adrianopol, în 1460.

Tratatul de la Adrianopol

Este evident că, tocmai din această cauză, puterile înconjurătoare care au stăpânit provinciile locuite de români nu au avut de-a lungul secolelor interesul să evidențieze conținutul Capitulațiilor, să le recunoască existența, și au avut numeroase ocazii să intre în posesia documentelor originale și să le facă dispărute. Capitalele provinciilor românești au fost de multe ori ocupate de diverși cotropitori și toți au avut curiozitatea să răscolească prin toate sertarele țării. Apoi, tezaurul arhivistic al statului român, care cuprindea înțelegerile de stat ale românilor, depus în Rusia în decembrie 1916 și iunie 1917, nu a avut un inventar complet pentru ca cercetătorii să fie siguri că, printre importantele documente românești de la Moscova, nu se află și Capitulații. Or, Rusia țaristă și sovietică este principala țară care le-a contestat conținutul, întrucât întreaga lor „argumentație” a dreptului de a deține partea răsăriteană a Moldovei s-a bazat pe o presupusă lipsă a suveranității de stat a Moldovei la 1812.

Cu toate acestea, este necesar să menționăm că aceste capitulații sunt destul de controversate. Ele nu s-au păstrat în forma lor originală pentru a putea fi documentate și folosite ca argumente de necontestat. Lipsa originalelor i-a determinat pe ruși și apoi pe sovietici să le conteste conținutul, cu scopul de a susține dreptul Turciei de a ceda Basarabia la 1812. Chiar și unii reputați cercetători români le contestă parțial sau total.

Tratatul de la Paris

În ciuda acestor păreri ale unor istorici, Turcia nu a contestat niciodată capitulațiile și nu le-a respins ca argument de drept internațional. Doar în anul 1856, în cadrul Păcii de la Paris, care a pus capăt Războiului din Crimeea, când delegația franceză a făcut referiri concrete privitoare la conținutul Capitulațiilor, delegatul Turciei a făcut mențiunea că Turcia nu deține originalele acestor documente, fără să le conteste nici existența, nici conținutul. Cu toate acestea, în anul 1858, când s-a încheiat un nou Tratat de la Paris privitor la Principatele Române, în Articolul 2 s-a consemnat:

„În virtutea capitulațiilor date de sultanii Baiazid I, Mahomed al II-lea, Selim I și Soliman al II-lea, care confirmă autonomia lor (a Principatelor Române, n.a.) reglementând raporturile lor cu Sublima Poartă și pe care mai multe hatișerifuri, în special cel din 1834, le-au consacrat; conform, de asemenea, articolelor 22, 23 din Tratatul încheiat la Paris la 30 martie 1856, Principatele vor continua să se bucure, sub garanția colectivă a puterilor contractante, de privilegiile și imunitățile pe care le au”.

Tratatul a fost semnat de reprezentanții tuturor celor șapte mari puteri europene, inclusiv de Mehmed Fuad, delegatul Turciei la congresul de pace. Conținutul capitulațiilor a fost prezentat în cadrul congresului de către reprezentantul Franței, care a dat citire documentului intitulat „Privilegiuiri și imunități ale Principatelor Române”, conținutul Capitulațiilor fiind completat cu propunerile diplomației franceze de unire a Munteniei cu Moldova.

Capitulațiile au fost traduse în limba franceză de Abdolonyme Ubicini (care semna cu inițialele M.A. alături de nume) și publicate la Paris în anul 1858.

În perioada 1492-1582, deci în 90 de ani, Rusia a purtat 40 de războaie de cucerire, majoritatea cu Polonia și cu Lituania, și și-a întins stăpânirile. În proximitatea Principatului Moldovei, Rusia a ajuns doar în anul 1792, când, obținând victorii împotriva Imperiului Otoman, în războiul ruso-turc din anii 1789-1792, prin Pacea de la Iași (1792), Rusia a ocupat de la Imperiul Otoman nordul Mării Negre, până la cursul fluviului Nistru, ajungând astfel în vecinătatea directă a Principatului Moldovei.

Cedarea ilegală, în 1812, a Basarabiei către Rusia, s-a produs într-un moment în care Turcia nu știa încă nimic despre vulnerabilitatea Rusiei, aflată în pragul invaziei militare a Franței napoleoniene care avea s-o zguduie din temelii. Lipsa acestei informații de importanță istorică s-a datorat trădării dragomanului Dumitrache Moruzi, care a ascuns informația pe care trebuia să o transmită sultanului, dragoman care a fost ulterior executat de turci pentru trădare în folosul Rusiei.

În aceste condiții, după victorii ale armatei ruse comandate de generalul Kutuzov, în anul 1812, după încheierea păcii cu Sublima Poartă, Rusia, încălcând dreptul internațional, și-a însușit teritoriul dintre Prut și Nistru, iar Sublima Poartă, încălcând și ea dreptul internațional, a acceptat anexarea de către Rusia a Basarabiei. Basarabia a fost răpită Moldovei prin forța celui mai puternic față de cel mai slab.

A consemnat pentru dumneavoastră Prof. Univ. Dr. Corvin Lupu.