Mircea Dogaru – Secuii, un neam aparte, diferit de unguri

Toți cărturarii, călătorii, condottierii care au străbătut spațiul românesc au constatat unicitatea secuilor, ca și a sașilor (alt element de colonizare), implanturi catolice în mediul românesc. Catolicizați de unguri, acceptați ca aliați, în calitate de „națiune” medievală, urmașii avarilor au continuat să fie, etnic, altceva. Pentru că, în afară de rune (la care românii, învățătorii lor, renunțaseră în momentul adoptării slavonei, ca limbă liturgică, și a alfabetului chirilic), secuii au continuat să aibă o limbă a lor, un port și obiceiuri proprii, încă vizibile în secolul XVI, pe cale de dispariție în veacurile XVII-XIX și de care numai unii bătrâni își mai amintesc astăzi, în zona Ciucului, într-atât de eficace a fost procesul de ungurizare, susținut în primul rând de biserică, atât cea catolică, cât și, ulterior, cea reformată.

Antonius Verantius

Antonius Verantius

Faptul că ei înșiși se numesc încă, astăzi, secui, atestă însă persistența conștiinței unei deosebiri fundamentale față de populația ungurească, a unei etnii originare distincte. În veacul XVI, deși, la prima vedere, „limba, ca și toate obiceiurile” îi apropiau de unguri (Georg Reicherstoffer).

Cunoscutul medic padovan Francesco della Valle (?-1545) nu se putea împiedica să nu remarce că „totuși, sunt un neam barbar”, altceva „decât ungurii”.

Cunoscător profund al realităților transilvane, marele cărturar umanist Antonius Verantius (Anton Vranscics) (1504-1578) concluziona, în urma unei analize obiective, că secuii „se deosebesc de unguri în aproape toate obiceiurile, legile și felul lor de a trăi, afară de religie, și nu se aseamănă nicidecum, nici chiar ca limbă, când vorbesc după chipul strămoșilor”.

Pe aceeași linie, Nicolae Românul (Nicolaus Olahus) (1493-1568), contemporanul său, observa, la secuii supuși ofensivei ungurizării, că au încă „unele cuvinte proprii neamului lor”. Cărturarii umaniști îi defineau în unanimitate drept oameni făcuți pentru război, un „neam de oameni crunți” (Petrus Ranzanus) „aspru și aprig, ca și născut pentru luptă” (Georg Reicherstorffer), cu „oameni crănceni și războinici” (Stefan Brodarics), fapt care motiva rezistența îndelungată în fața ungurizării și păstrarea privilegiilor pe care regalitatea și marea nobilime ungurească au fost silite să li le recunoască permanent.

Nicolae Românul

Nicolae Românul

Practic, până târziu, în epoca modernă, împletindu-și istoria cu aceea a românilor autohtoni și majoritari în Transilvania, împotrivindu-se ofensivei regalității magnaților unguri și patriciatului săsesc, secuii s-au bucurat de „legi și obiceiuri cu totul deosebite de ale altora”, împărțindu-și „între ei moștenirile și slujbele pe triburi și spițe de neam” (Antonio Possevino). Folosiți exclusiv în slujbe militare, și-au păstrat calitatea de oameni liberi, trăind în continuare „după legile și moravurile lor” (Georg Reicherstorffer).

Și această perpetuare a unor caracteristici ale organizării primare, gentilico-tribale, a constituit un real suport al păstrării individualității lor față de mai puternicul aliat ungar, al continuității secuiești și evitării procesului de topire etnică în procesul de formare, în secolele X-XVI a poporului modern ungar. Situație de excepție, la care o contribuție de cea mai mare importanță și-a adus-o și marginalizarea lor, plasarea geo-politică „la marginea” (Francesco della Valle) teritoriile controlate politico-militar de șefii uniunii tribale dominate de maghiari, apoi de regalitatea ungară. La baza colaborării lor militare cu maghiarii, apoi cu ungurii, au stat de la început, potrivit lui Simon de Keza, relații de inechitate, întrucât prioritatea, în teritoriile cucerite, a alegerii zonelor de pășunat, o aveau căpeteniile maghiare și abia după aceea „și celelalte neamuri și-au ales locuri unde le-a plăcut”.Trăind alături de români, inițial în Maramureș și Bihor, apoi în teritoriile central și ulterior est-transilvane în care locuiesc și astăzi, secuii au împrumutat de la aceștia numeroase elemente de limbă, port, cultură materială și spirituală, identificându-se permanent, în confruntarea cu regalitatea, apoi cu principii de origine ungară ai Transilvaniei, care au căutat să le anuleze privilegiile inițiale, atentând la libertatea lor, cu interesele poporului român.

A consemnat pentru dumneavoastră Col.(r) Dr. Mircea Dogaru, „Secuii, poporul furat”, Editura „Mureș”, Tg. Mureș, 2019 – fragment.

Alin Cristian – Geamanduri și noptiere

– lui Răzvan Diaconescu –

„Drumurile le ai de la tine,

Ca și a lor persoană gânditoare.”

– R. Char, „Trenul martir”

Lăsând la o parte pagubele, după potolirea incendiilor de pădure estivale rămânem cu împrospătata lecție a focului, aceeași de când lumea: o scânteie mică, dar neintimidată de vasta răceală înconjurătoare, se dovedește în stare să propage vâlvătaia mai ceva ca tăciunii grizonați și fumigeni, trosnitori cu greutate. Ca și cum ei, butucănoșii subproduși ai pactizărilor de tot felul, ar avea acțiunea restrânsă la un mediu asemeni lor—com-pactizat, adunat la un loc. Adunătură?

În orice caz, trâmbițași fără cumpăt ai ideii de duzină că unirea face puterea și, în aceeași măsură, gropari ai principiului complementar, ce spune că dezunirea ascute incisivitatea. Fiindcă răspânditul gălăgios al unei jumătăți de adevăr îngroapă nechibzuit în zgomotul de fond cealaltă jumătate, ce vestește inevitabila fisurare a conglomeratului și participarea fărâmiturilor incisive la procesul de dezintegrare (dacă nu cedează presiunii pârghiei, grăuntele dătător ei de sprijin sfârșește prin a o frânge). Pe scurt, la îngroparea… groparului. Prin colțoșenie răzbate hârjâitul hârlețului relevant—răsputerea la lucru, săpând groapa puterii printr-o schimbare de tonalitate. High-tech, cu ultrasunete: acordare pe frecvența bocetului, intrare-n rezonanță cu „eterna jale”, chemare a sfârșitului prin lugubre triluri de cucuvaie și cobit băbesc.

Să convenim că un gropar cu fumurile din cap risipite—fumul ofrandelor e pentru zei, nu muritori—se poate considera, modic dar salutar, dezgropat incipient, înviat dintr-o insensibilitate cvasi-minerală. Ei, da, incisivitatea face minuni…! Transmiterea făcliei prin salt cu bătaie lungă, peste redutabile obstacole, pare să rămână apanajul călărimii ușoare a focului—stinghere scântei însetate de spațiu, menținându-și încrezător autocombustia în așteptarea vântului purtător. Lucru valabil și-n cazul arderilor mai subtile, spirituale, ce ne interesează aici.

Actualmente, junii bântuiți de demonii creației sunt inhibați mai mult decât s-ar cuveni de statisticile pieței și piețarilor—principala metodă de disuasiune a ideologiei dominante. Asta deși lor butada, „nu se știe ca pământul dincotro va bate vântul” ar trebui să le sune promițător; adică: autocombustie mistuitoare să fie, că vântul se stârnește. Mai devreme sau mai târziu, bineînțeles. Încrezătoarea conlucrare cu neprevăzutul e absolut indispensabilă într-o lume saturată de calcule și previziuni, ce uniformizează fatidic felul de-a investiga realul în căutarea șanselor oferite de el. Lansată-n timide jocuri de condei pe pagină, mâna scriitoare în formare își datorează constatarea că lumea-i cutreierată de turbulențe ce trag înspre larg, gata să prelungească—să ex-scrie, ar zice Nancy—un elan grafic nascent într-un parcurs de proporții odiseice. Intrarea în raport cu largul face diferența între, pe de-o parte, o viață lâncezind la ancoră prin smârcuri sociale călâi1, iar pe de alta, lupta pentru ieșirea-n calea traficului de mari șanse. Care promite fără a se simți obligat să-și și țină promisiunea, care-și dă cuvântul de parcă ar fi vorba de însăși calea în viață. Cine așteaptă ca furtuna să-i și spele, și umple paharul cere poate derezonabil—deși nu imposibil—de mult. Există feluri temătoare de-a cere, ce-și doresc în taină să nu primească.

Limita dintre previzibilele ape țărmurene și imprevizibilul larg, distribuitor de inspirație și primejdii pe măsură, apare în genere marcată de geamanduri—ultime oaze de sprijin tangibil, oricât de precar, înainte de intrarea-n derivă și, odată cu ea, în jocul de noroc al deschiderilor în adâncime. Cu alte cuvinte, în domeniul acțiunii hazardate, cerșetoare de asistența puterilor mai înalte printr-o rugă cel puțin pisăloagă, dacă nu de-a dreptul imperativă. Căci căpitanul Ahab al lui Melville, Santiago al lui Hemingway și prințul din Levant al lui Doinaș nu fac decât să „tragă de mânecă” un distribuitor al datului aparent moșcăit—deus otiosus?—printr-un fel de, „dă-mi, n-auzi să-mi dai?” Ceea ce-i aproape o sustragere a milei. Gest bătător nu doar la cap, ci și la ochi; de aceea, demn de toată atenția.

Cei lansați dincolo de geamanduri par să preia ei înșiși inițiativa unei mișcări de atingere a obiectivului vizat, ce întârzie să apară din sens contrar cu o obiectivitate pe placul și înțelesul mulțimii. De unde suspiciunea de sustragere sacrilegă a deciziei unei divinități înzestrate cu ea prin decret… omenesc. În realitate, nimic mai nebulos ca diferența între dat și luat, pe care totuși gândirea de rând, analitică nevoie mare, le distinge net și plaseză într-o succesiune cauzală: întâi să ți se dea darul în mod obiectiv, atestabil de către oricine, și abia apoi să te-ntinzi tu după el; sau măcar să știi bine ce cauți înainte de-a te lansa în căutarea lui. În ochii împătimiților de uscat și-a lui ipotetică fixitate—promisă de-un imaginar matematic voit surd la nuanțările dialecticii—, trecerea dincolo de geamanduri fără acordul mulțimii se face vinovată de furtul startului printr-o acțiune ce-ar trebui, chipurile, s-aștepte umil în rândul lumii trimiterea datului din sens contrar—direcționată, personalizată în funcție de merite larg recunoscute. Nimic nu irită gloata mai tare ca actul auto-eclectic individual, ce implică o indiferență strivitoare la adresa ei.

Omul de uscat își zice, „largul sunt eu, cel imers în obștea dătătoare de forță arhimedică, iar voia mea se exprimă statistic”; lui îi provoacă amețeli gândirea reologică, pentru care datul e totuna cu drumul înspre el și, foarte important, așteptând de când lumea să fie luat—de fiecare după cum îi e saltul de avântat2. Cel ce se consideră cu picioarele pe pământ, sau aflat în rândul lumii până la dispariția virtuală în ea, are rău de mare numai la gândul că individul ar putea primi exact atâta individualitate cât se întinde afară din mulțime să ia—cu mintea, pasul, mâna, slova.

Orice dar poartă-n el un mesaj, iar orice mesaj e-un cal troian cu conținut-surpriză. Dacă mesajul depărtării depinde de mediu, așa cum crede McLuhan, plasarea primitorului pe o poziție anume îl și singularizează—un alt fel de-a spune că fiecare se confundă cu drumul său făcut din vedenii auzenii (halucinat, după Deleuze). Drum pe care-l deschide curajul incisiv de-a crede că drumarul merită o soartă mai bună ca îngroșatul mulțimii greoaie, abrutizate până la surzenie de propria-i glorificare zgomotoasă. Că există chemare destinală și că percepția ei individualizează în funcție de (de)plasarea celui ce o percepe. Făcând o concesie raționalității științifice, s-ar putea spune că, în virtutea efectului Doppler, cei ce se-ndreaptă alert spre larg îi percep altfel chemarea —tonalitatea fundamentală— decât cei ce stau, crispați, „la ancoră”. Trăgând cu urechea la apelul depărtării intrăm într-un proces de individualizare ce zădărnicește proporțional controlul social. Astfel sapă răsputerile zării puterea împământenită, mereu obsedată de ținerea în mână a situației schimbătoare prin vederi neschimbate, așa-zis principiale, și practici repetitive, de dresaj.

De remarcat că a netezi calea de venire a mesajului/datului seamănă frapant de mult cu a-l sustrageverb traficant clandestin de noime, cum ar fi desproprietărirea, sau alunecarea hârtiei pe sub mâna scriitoare, sau fuga de sub picioare a pământului în ceea ce numim îndeobște viață. Mai mult, a transpune pe hârtie pierderea de control în cauză e o pornire nobilă, generoasă, în măsura în care dă de gândit—împarte cu alții—faptul sistematic ignorat că datul nu-i numai dat, ci și luat înapoi. Încet, dar sigur și încă de la naștere. Valul ce așterne la picioarele fiecăruia mișcătoarea cărare a devenirii sale o și retrage pe nesimțite, lăsând să mai dăinuie o vreme doar urma respectivului pas; efectul de sucțiune al valului—undertow, pe numele-i englezesc—ce, în final, trage de tot piciorul în abis, se lasă, la rându-i, tras pe hârtie, „harponat” simbolic precum Moby Dick de echipajul lui Ahab. Numai pentru că suntem din născare sustrași prezenței înspre hăul absenței putem și da la iveală neînduplecata destituire, scoțând-o din virtualitate, expunând-o, punând-o pe hârtie. Angularitățile scrisului transcriu voia valurilor.

Practic, la fiecare pas călcăm pe urmele celor duși; ele nici nu scot fără greș la un liman, nici nu duc sigur la pierzanie; mai degrabă se rânduiesc în orizontul unei străvechi promisiuni, făcute lor spre a fi transmise posterității și purtate mai departe de aceasta asemeni unei busole—dacă nu în cuta inimii, măcar pe-aproape, la-ndemână. Bunăoară, pe noptieră, care-i podiumul fruntașilor în cea mai omenească întrecere cu putință: cea pentru atins semenii la punctul sensibil și aprins în ei dorul de ample străbateri. Altfel spus, pentru relansarea și mai avântată a aventurii umane. Ceea ce-i tot un fel de harponat al individului afară din mlaștina de potențial a maselor sociale, cu-a lor fojgăială poate febrilă, dar nici inspirată, nici dătătoare de inspirație. În regnul uman, desprinderea superlativă a așchiei de trunchi depinde de dichisul atingerii cu vorba, direct sau indirect.

Noptiera cu cărți materializează deschiderea la mare a dormitorului, promontoriul privat cel mai adânc înfipt în larg și mai expus chemării lui, ultima Thule a periplului personal, locul în care judecățile de gust ale posesorului se sinchisesc cel mai puțin de validarea mulțimii, limbul unde hulpavul undertow pare să conceadă piciorului molfăit un grăunte de nemurire, în sfârșit, geamandura săltând nehotărâtă între real și imaginar, determinat și nedeterminat, tangibil și intangibil. Minuscula insulă—dacă nu cumva marea diminutivă, ce sapă orice petic de uscat la rădăcină—promite culmea confortului: retrăirea peripețiilor altora din siguranța patului propriu3. Așadar, o apă cu du-te-vino, o fata morgana de apartament, o escortă docilă—mitică sirenă eșuată în realitate, acostată contra cost și cu vremea domesticită, adică lipită tandru de perete ca o panoplie cu trofee de vânătoare intelectuală. O prestatoare de servicii intime—subtile mișcări de frământ—atât de inofensivă că-i aprobată până și de partenerul/partenera de jug conjugal, și-atât de serviabilă că nici nu-i ceri bine și-ai și primit—mai mult chiar decât poți duce. Ce mai vorbă, o străină încuibată în intimitatea locatarului ca la ea acasă…

Din preumblările-i prin lume, omul adună ce i se pare mai meșter glăsuitor și-și așează la căpătâiul patului întru o reascultare aprofundată. În măsura-n care freamătă de foșnetul paginilor întoarse, noptiera evocă „dorsala” în formă de dom—camera de depresurizare—a unui submarin-fantomă aflat în misiune de eternă patrulare pe sub orizont și distribuind fiecărui cititor, undeva între vis și trezie, spuma șanselor sale de întâlnire cu sine: spumă de mare de călcat în picioare. Marfă prin excelență de contrabandă, căci în stare să emancipeze—să tragă individul afară din gloată și să-l renască pe sub nasul ei cu asistența clandestină a largului.

„Un drum dă în altul”, observă Frost; ceea ce mâna începătoare strânsă pe condei își și dorește tainic pe când rătăcește de-a latul paginii căutându-și calea proprie. Inspirația. Dusă pe gândurile ei, prin codoșlâcul noptierei are toate șansele să nimerească pe gânduri străine, ce agită dedesubturile lumii și fac albul paginii să sclipească spumos; pe căi deschise cândva de alții și dornice de-a fi reluate în alt spirit, sub alte auspicii, cu noi energii. Condeiul împins infinitezimal spre zare intră deja pe mâini străine, preluat, întâmpinat, omenit, poftit la bordul submarinului de dormitor disimulat în anodina mobilă. Cu tactul rafinat în compania echipajului noptierei, mâna scriitoare primește invitația în voiaj încredințată că orice corp născut e tras înapoi, în virtualitatea nenăscutului, pe o cale cu atât mai demnă de urmat cu cât e transcrisă mai fidel (mai indiferent la gustul public și bruiajul publicitar întreținut în juru-i). Calea celor puțini, impracticabilă maselor și, ca atare, selectivă numai prin aspirații, fără a respinge explicit pe nimeni. Ac al compasului de ieșire din mulțime, condeiul indică—nu fără greș, ca toate cele omenești—intervenția salutară a largului, căreia fiecare-i dă un curs la fel de (ne)liber ca el însuși. Scrisul oricui e călăuzit de răsputerile zării; dar, ca și în navigația maritimă, masiva construcție ce susține mâna scriitoare (corpul ei social) introduce o deviație specifică. Atracția pieței—magnetismul recunoașterii largi organizat în scopuri lucrative—se traduce printr-o declinație a slovei, ce-o aliniază după alte câmpuri de forțe decât promisiunile transcendenței refăcute de tradiție.

Spune-mi ce autori te-au mișcat din cale-afară ca să-ți spun cine ești! Căci omul trage la teapa alchimiștilor spirituali ce i-au preschimbat plumbul trăirii în argint viu. A fi mișcat din cale afară înseamnă a fi deja pus incipient pe calea proprie, divergentă în raport cu a maselor—ales, uns cu mirul receptivității la lucruri rare, greu vandabile. Mulți chemați, puțini hipersensibil de răspunzători la chemare… Înainte de-a fi trasă definitiv peste zare, mâna scriitoare primește, pe pagina albă, botezul mării—murmurul ei nesfârșit, de îngânat grafic cu chibzuință și bun gust. Un ieșit din radă în joacă—la largul paginii—aparent fără vreo legătură cu revendicarea ultimă, gravă a implacabilului: simplu flirt ușuratic al ființei cu neființa, cedare pur simbolică, lipsită de greutate.

Și totuși, făcătoare de semn zării, ceea ce-nseamnă posesoare de-o semnificație, oricât de derizorie. În ea, bunicile noastre cuminți vedeau deja arvuna unui incalculabil angajament. Cine flirtează simbolic cu largul pe pagina albă nu-și dă seama că harponează-n dreapta și-n stânga c-un periculos obiect ascuțit, riscând astfel să-nțepe un cetaceu nescris, ieșit pașnic la suprafață să-și tragă sufletul; o ditamai opera, dacă nu chiar un pui de capodoperă… Cea mai umilă atingere a hârtiei cu scula de scris poate declanșa rescrierea pe larg a unui străvechi contract cu intangibilul—derapaj inexorabil, în măsura-n care fascinația pune stăpânire pe mânuitoarea sculei. De ce monstrul se lasă întrevăzut mai limpede —se ridică mai la suprafața împânzită de semne—, de aceea puterea-i de fascinație crește. Odată cu ea, și acea neputință a mâinii de-a mai ieși din joc, cunoscută sub numele de idee fixă: senzația că semnele trasate își capătă semnificația ultimă din neînceputa și nesfârșita rondă ce menține totul pe traiectorie. Ele acționează magic, precum un machiaj al firii ce-și adună fibră cu fibră, de cealaltă parte a (supra)feței încondeiate, un trup, cu tot cu viața-i debordantă. Printr-o emaciată trăsătură de condei paște realul o mare primejdie—un vorace apetit de ființă, ce se vrea sațiat, împlinit; un firav embrion de trupeș leviatan; un conatus essendi, ar zice Spinoza.

Eminescu: „O vede azi, o vede mâni / Astfel dorința-i gata”. Parafrazând: o atinge azi, o atinge mâine, prin hârtie legătura cu opera se înfiripă. Mâna scriitoare se prinde-n jocul de creion cu intangibilul, pe măsură ce ancora dătătoare individului de siguranță (feluritele-i credințe) se dovedește lipsită de priză la real și grapează în derivă. Prinderea de condei și desprinderea de naiva credință în fixitatea de fond a legicului apar ca două capete ale unei aceleiași coerențe de de-monstrat—de scos afară din genunea colcăind de monștri neîntrupați. Iată scrisul autentic, aflat pe-un fir netors cu făpturi nici născute, nici moarte de-a binelea, dar bântuind tenace condeiul născător! Un exces incalculabil, refractar la tentativele de ordonare/guvernare ale oricărui mathesis. Rând cu rând și alineat cu alineat, mâna scriitoare-l slujește mângâietor, găzduindu-i agitația4, conferindu-i oareșice regularitate și chip. Pentru a evita ruperea de acest hău și regenerator, și distrugător, condeiul îi „dă fir”, în jargon pescăresc—scenă dramatică în filmul Bătrânul și marea, când Santiago înțelege că-i intrat în raport cu redutabile forțe, cărora nu știe dacă le va face față. Frânghia ce-l unește și desparte de marlin e transparenta metaforă a scrisului deposedat de controlul mâinii scriitoare, disputat, convulsionat, angajat în lupta pentru aducerea pe lume a noilor măsuri/valori.

Dacă fondul ultim al realului ar fi fix, determinat de legi inflexibile, geamandura ar putea trece drept un indicator că, în pofida zbuciumului de suprafață, dedesubt există un nivel imuabil al lucrurilor, în care trebuie să ne păstrăm încrederea la fel de neclintită ca și el. Lucru destul de valabil între două furtuni; când însă mediul începe să se agite din răsputeri, geamandura nu mai arată decât superfluul ideii de fixitate și insurecția derivei—reversiunea raportului de putere, sau preluarea puterii de către haotice răsputeri. Pe care, într-un fel, geamandura le așteaptă mereu să se dezlănțuie, la fel cum și pluta undiței de pescuit lâncezește doar în expectativa unor violente scuturături, iar mâna scriitoare în așteptarea inspirației. Printr-un biet bastonaș așternut pe hârtie, străfundul de dincolo de fund e ademenit să intre pe fir în mod manifest și să-l întindă furibund. Așteptare ce-i netezește calea prin simplul fapt că trece peste limitele înțelegerii fixate arbitrar de putere: a rămâne receptiv la murmurul nesfârșitului înseamnă, practic, a trăi anticipat ștergerea hotarului impus de potentați, a le îngâna acestora prohodul prematur și deplasat (doar atât cât e nevoie pentru a plasa semnele de punctuație cu o rigoare mortiferă). A le aminti de moarte, a le strica dispoziția, a le zdruncina invulnerabilitatea fantasmată. Cel ce reciclează limita impusă în undertow-ul valurilor, dând-o pe mâna lui curgătoare, scrie profetic istoria: punct și de la capăt cu literă mare!

Contează în primul rând că, prin intervenția a ceea ce fusese îngropat în marginalitate și insignifianță de discursul dominant, neîncrezătoarea mână scriitoare, care-și e totodată și primul public, s-ar putea îndrăgosti de propriile-i producții într-atât încât să nu mai poată trăi fără ele. Și, ca urmare, s-ar putea pune pe-un scris desfrânat, ca și cum ar face dragoste cu sine dinaintea unei ferestre larg și altruist deschise tuturor. Vorba ceea, erotism flamboaiant să fie, că lume se strânge—iar dacă nu, pagubă-n ciuperci! Fiindcă veni vorba de cochetele pădurețe, la clasica întrebare despre soarta unui copac care, doborât în inima pădurii, nu-i remarcat de nimeni, răspundem fără echivoc: dacă-i căzut în brațele fremătătoare ale ierbii, se vor fi dedând împreună unor acte ce-i mai bine să rămână neștiute—nu ultimul motiv pentru care, prin preajma lor silvestră, pălăriile se trag decent pe ochi. Asemeni copacului, de grija căruia deștepții mor pe capete, scriitorul răsfățat de limbă s-ar putea să nu aibă nevoie de martori slabi de înger; cât despre cei tari de înger, puțini la număr, ei știu cum să-și stăpânească accesele subite de înaripare. Cine și cum aplaudă e infinit mai important ca numărul de aplaudaci; iar cel mai dezirabil bătut din palme rămâne, fără doar și poate, cel c-o singură mână lansată-n largul paginii albe la întâlnire c-o alta, străin-familiară ei.

Aviz stingherelor scântei însetate de spațiu: știu pe cineva care și-a mânat fotoliul înspre sobă încă din octombrie și s-a instalat în el cu urechile deja ciulite la vijelia viitoare. Întâmpinată astfel anticipat, poftită în cetate asemeni unui cal troian. Ce public mai receptiv de-atât își poate dori junimea? Și ce pasăre mai măiastră ca vijelia se-așteaptă ea s-o aburce în spinare? Printre rândurile deja scrise trage cel mai aprig curent incendiar: ochii pe carte, deci, și mâna pe condei!

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.

Note:
  1. „Nu mă du la ape mari”, cerea P. Ghelmez într-un vers definitoriu pentru aspirațiile reale ale unui vulg ce cultiva găunoasa fanfaronadă „spre cele mai înalte culmi ale civilizației și progresului” pur retoric, în totală necunoștință de cauză („Secerișul”). Nu-i de mirare că Scânteia tineretului, dirijată o vreme de cel numit, a fost poate cel mai neinspirat focar de ardență, răspândită parțial cu de-a sila, prin abonamente obligatorii. Semn că deșertificarea premerge pârjolul pustiitor.
  2. O subtilă meditație cinematografică pe această temă o oferă filmul Cele ce plutesc al lui M. Daneliuc, unde tânărul pierde-vară își neglijează nevasta de aur viu pentru a pescui un WC mobil și alte asemenea ciurucuri de pe gârlă. În sens profund, suntem definiți de aspirații—teapa la care tragem ca apa la matcă, după vorba veche.
  3. Resimțită însă fără greș ca iluzorie de N. Stănescu în versul deja clasic, „Visător podeaua curge pe sub tine, patule” („Cireșar”), unde răzbate ecoul bacovianului, „Și parcă dorm pe scânduri ude” („Lacustră”), la rându-i rezonant cu eminescianul, „Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg, / Vecinic este numai râul: râul este Demiurg” („Scrisoarea IV”) în ceea ce numeam mai sus gândire reologică.
  4. La Institutul de biologie marină din Hawaii, cercetătoarea Katia Kakani măsoară cât anume curenții marini planetari sunt impulsionați de biomasa conținută în ei; altfel spus, în ce măsură viața pe Terra e menținută tot de viață. Autosusținută—și nu în pofida, ci grație morții, prin mijlocirea ei. În orice caz, faptul că drumurile ne sunt parțial împinse sub picior, cu grație și solicitudine, de viețuitoare abisal de diferite este, în sine, cât se poate de mișcător.
Cartografii Sonore, Ediția a IX-a Recital de Acordeon, pe 22 martie 2024, la București

Vineri, 22 martie, de la orele 18:00, Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România (UCIMR) și Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi (MNHCV) celebrează Ziua Mondială a Apei cu un recital de acordeon susținut de Fernando Mihalache, eveniment inclus în stagiunea Cartografii Sonore IX, la Muzeul Hărților din Strada Londra, nr. 39.

De acolo, participanții pornesc într-un periplu în jurul lumii, sub conducerea căpitanului Fernando Mihalache și a echipajului său. Aceștia se vor bucura de valsuri celebre din spațiul european, redescoperind melodiile care au traversat timpul și au unit culturi diferite.

Acordeonul a fost unul dintre instrumentele extrem de versatile, ușor de luat în expedițiile de pe vase și a acompaniat marinarii, alinându-le dorul și îmbărbătându-i în momente de restriște. În istoria recentă, acordeonul a început să capete statutul de instrument nobil cuvenit în peisajul muzical, atât în Italia și în Franța, cât și în Argentina ori Ucraina, și chiar în zona balcanică, fiind considerat un instrument concertistic.

În cadrul evenimentului vor fi prezentate câteva obiecte incluse în expoziția „Toate pânzele sus! Călătorie în istoria instrumentelor de navigație”. Este vorba despre reproduceri ale unor vechi instrumente de măsurare și determinare a latitudinii. Unul dintre acestea este gnomonul, cel mai simplu instrument astronomic pe care l-a cunoscut Antichitatea; astrolabul marinarului – folosit la bordul navelor de către mari exploratori, precum Cristofor Columb, Amerigo Vespucci sau Fernando Magellan, ori astrolabul planisferic, considerat calculatorul Antichității. Astfel de instrumente erau utilizate pentru orientarea pe mare și au avut o contribuție majoră în descoperirea unor noi teritorii.

Fernando Mihalache este muzician și profesor specializat în acordeon, cunoscut pentru fondarea primei catedre de acordeon la Universitatea Națională de Muzică București (UNMB) în anul 2014. A susținut recitaluri și a colaborat cu orchestre și instrumentiști renumiți în țară și străinătate și a făcut aranjamente și transcripții pentru acordeon. În prezent, predă la UNMB și continuă să activeze ca solist și membru al ansamblurilor camerale și orchestrelor.

Evenimentul va fi o ocazie deosebită de a explora legătura dintre muzică, istorie și cartografie, oferind participanților o experiență culturală unică, în care sunetul acordeonului va evoca lumea vastă și misterioasă a mărilor și oceanelor.

Bilete: https://eventbook.ro/music/bilete-cartografii-sonore-recital-de-acordeon

Despre UCIMR

UCIMR organizează evenimente tematice sincretice în care muzica jazz, clasică și contemporană se îmbină cu noile tehnologii, poezia, cartografia, meșteșugurile, gastronomia sau chiar enologia, invitând publicul să guste și să deguste arta cu toate simțurile în spații neconvenționale, având peste 50 de parteneri din 18 țări de pe 3 continente. Dintre evenimentele emblematice amintim festivalurile cu tradiție precum CellEast, The Jazz Cave, ICon Arts, precum și concertele de Ziua Națională a României și Anul Nou de la Sibiu. De asemenea, UCIMR oferă un cadru propice creației, găzduind proiecte artistice interculturale precum Rezidența Transilvanica sau coproducția româno-albaneză inspirată din mitologie, Ana și Rozafa. Prin intermediul proiectelor transfrontaliere precum Romanian Music Society in Japan, asociația oferă expunere și mobilități naționale și internaționale artiștilor la început de drum și experimentați.

Despre Muzeul Hărților

Muzeul Hărților din Bucureşti se numără printre puținele instituţii culturale cu acest specific din lume. Muzeul deține o colecţie de lucrări realizate în perioada secolelor XVI – XX, hărţi vechi şi gravuri ce reprezintă în principal provinciile româneşti, țări şi regiuni europene, precum şi hărţi astronomice și planuri de oraș. MNHCV își propune ca, prin grija pentru patrimoniu și interpretarea lui, prin activități destinate specialiștilor și comunităţii, să devină o instituție relevantă pentru public și pentru cultură, promovând cercetarea, interactivitatea, educația pe tot parcursul vieții, dialogul şi angajarea creativă. Muzeul organizează expoziții temporare, ateliere, conferințe, concerte și diverse alte evenimente, pentru  un public variat, amator de experiențe culturale de calitate.  

Parteneri media: Ziarul News, România Pozitivă, Radio România Cultural, Historia, ACC Media Channel, Promenada Culturală, AICI A STAT, i-Tour.ro, daciccool.ro.

LECȚIA DE ISTORIE – La 12 martie 1848, Simion Bărnuțiu a redactat „Proclamația către români”

La 12 martie 1848, Simion Bărnuțiu a redactat „Proclamatia către români”, ce reprezenta un veritabil program politic: convocarea congresului național român, libertatea individuală prin abolirea definitivă a iobăgiei, libertatea națională etc. Românii din Transilvania sunt chemați să se ridice la luptă pentru drepturile lor naționale.

Dascălul și revoluționarul român Simion Bărnuțiu, elev al liceului piarist din Carei, constituie un model pentru românii care luptă pentru păstrarea identității naționale. Pentru dușmanii poporului român, până și bustul său de la Carei deranjează.

Ideolog unul din capii conducători ai revoluției pașoptiste române, Simion Bărnuțiu a intrat și rămas în istorie prin atitudinea sa de neclintit împotriva pretenţiilor revoluţionarilor unguri cu privire la anexarea Transilvaniei la Ungaria. Promova politica egalităţii în drepturi a tuturor naţiunilor din Transilvania şi a confesiunilor acestora.

Ca si alti luptători pașoptiști, Bărnuțiu considera că nu poate exista libertate politică și dreptate socială fără libertate națională.

În Transilvania, tinerii avocaţi (cancelişti), care îşi făceau practica la Tabla Regească (tribunal) din Târgu Mureş, în urma consfătuirilor care au avut loc între 10/22 – 12/24 martie, şi-au manifestat într-o petiţie adeziunea la ideile generale ale Revoluţiei.

Polemizând cu înfocare împotriva tezei greșite și mincinoase a conducătorilor revoluției ungare de la 1848 care promiteau românilor și altor naționalități din Transilvania un regim de libertate politică și desființarea șerbiei, dar fără recunoașterea libertății lor naționale, ci dimpotrivă, în schimbul dizolvării lor în națiunea unică ungară, el a sustinut permanent că „libertatea cea adevarată a oricărei națiuni nu poate fi decât națională… nu există libertate atunci când nu-ți poti păstra și afirma liber naționalitatea… libertatea fără naționalitate nu se poate înțelege la nici un popor de pe pământ” afirma Simion Bărnuțiu în celebrul discurs de la Blaj.

În dezacord cu colegii unguri, canceliştii români – Avram Iancu şi, în special, Alexandru Papiu-Ilarian – au rămas neclintiţi în cererea lor, şi anume, ca în prim plan să se afle desfiinţarea iobăgiei şi NU alipirea Transilvaniei la Ungaria. O altă întrunire a avut loc la Blaj, la 13/25 martie, din iniţiativa lui Aron Pumnul. A fost respinsă linia petiţionară, majoritatea participanţilor pronunţându-se în favoarea unui atitudini ferme, chiar revoluţionare. În aceste împrejurări, s-a luat hotărârea convocării unei adunări generale a românilor, la Blaj, în ziua de 18/30 aprilie (Duminica Tomei).

Simion Bărnuţiu a luat atitudine, încă de la început, faţă de pretenţiile revoluţionarilor unguri de a anexa Transilvania la Ungaria. În aceste condiţii, trebuia să se elaboreze, în mod obligatoriu, o formulă românească, alternativă la programul maghiar din 3/15 martie. La 12/24 martie 1848, Simion Bărnuţiu a redactat, la Sibiu, o proclamaţie intitulată „Provocaţiune”, al cărei text a devenit cunoscut se pare cu prilejul primei adunări a românilor la Blaj din Duminica Tomei şi care a fost răspândit în principalele centre ale Transilvaniei, respectiv Blaj, Cluj, Târgu Mureş, Braşov.

„A venit timpul ca iobăgia să se şteargă şi românii încă să se pună în drepturile lor ce li se cuvin ca unei naţiuni”, a afirmat cu acest prilej Bărnuţiu, potrivit lucrării „Revoluţia română din 1848” (Editura Politică, 1969). Manifestul „Provocaţiune” respingea declaraţia cu privire la alipirea Transilvaniei la Ungaria, se pronunţa în favoarea recunoaşterii naţiunii române ca egală în drepturi, a admiterii limbii române în administraţie şi în justiţie, pentru desfiinţarea iobăgiei fără răscumpărare.

Congresul naţional românesc, pe care îl preconiza „Provocaţiunea”, respectiv o adunare reprezentativă alcătuită din reprezentanţi aleşi, trebuia să creeze mişcării politice revoluţionare româneşti cadrul organizatoric necesar, să contureze consensul politic naţional. În ceea ce privea alipirea Transilvaniei la Ungaria, se preciza că acest fapt se va discuta doar în momentul în care naţiunea română ar fi beneficiat de o reprezentare proporţională în Dietă. Fruntaşii români aveau certitudinea că odată pusă în drepturile sale legitime, naţiunea română nu ar fi acceptat acest proces.

Documentul elaborat de Simion Bărnuţiu stabilea linia politică ce trebuia adoptată de naţiunea română faţă de Revoluţia în curs de desfăşurare.

Din studiul „Manifestele lui Simion Bărnuţiu” aflăm că, în seara zilei de 24 martie 1848, fruntaşul ardelean îi dicta colegului său, Ioan Puşcariu, primul manifest al Revoluţiei române intitulat „Fraţi români”.

Documentul formula, încă de atunci, principiul fundamental după care se va călăuzi Revoluţia română, şi anume, emanciparea naţională:

„Naţia română nu mai poate fi roabă ungurilor, secuilor şi saşilor, limba noastră trebuie să aibă cinste cuviincioasă înaintea statului şi a legilor… Naţionalitatea noastră trebuie să se recunoască şi să se asigureze”, se spunea în manifest.

Sursă: buletindecarei.ro

SOUNDTRACK OF LOVE – Triumful muzicii de film – cu MH Orchestra, tenorul Ştefan von Korch şi TangoPasion, la Sala Dalles
RRC Podcast – Mari Români și Românce – Ep. 3 – George (Gogu) Constantinescu, un savant de dimensiune planetară

Bună seara, bună ziua sau bună dimineața, dragi români de pretutindeni, pentru că ne întoarcem la origini, așa cum ne-am obișnuit! Bine ați revenit la un nou episod al RRC Podcast!

George (Gogu) Constantinescu s-a nascut in Craiova, la 4 octombrie 1881, in „casa doctorului”, de langa gradinile Mihai Bravu, fiu al unui profesor de matematica si nepotul unui inginer. Mama sa, Ana Constantinescu, era de origine alsaciana si iubea muzica, fiind o pianista desavarsita, in vreme ce tatal sau, George, a fost profesor de matematica si inginerie. Astfel, inca de la varsta de cinci ani, Gogu Constantinescu a primit primele sale lectii de muzica, iar abilitatile de matematician s-au dezvoltat natural de-a lungul anilor urmatori.  

Inca din copilarie manifesta interes pentru stiinta si in liceu si-a transformat camera intr-un adevarat laborator de fizica si chimie. A realizat in acea perioada o lampa electrica cu mercur, acumulatori, baterii, motoare, un calculator mecanic.   

Este autorul a numeroase inventii precum: motoarele, pompele, ciocanele şi perforatoarele sonice, injectoarele sonice, convertizoare de cuplu (cutii de viteze sonice), generatoare de energie sonica, aparate pentru transmisii si receptoare ale acestei energii. A realizat dispozitivul de tragere la orice turatie a motorului prin discul format de palele elicei in rotatie, numit G.C. Gear (Constantinesco Fire Control Gear).   

In contul lui Gogu Constatinescu figureaza circa 400 de brevete de inventie, patentate in SUA, Danemarca, Elvetia, Austria, Germania, Marea Britanie, Franta, Romania etc., precum si altele, care nu au fost niciodata publicate. Un mic calcul ne arata ca de la aparitia primei inventii (1907), pana la data trecerii in eternitate (1965), a realizat cate un brevet la mai putin de 2 luni. A cucerit faima academica si onoare profesionala atat acasa cat si in strainatate, dar a fost mai putin rasplatit pentru ceea ce a facut in domeniul materialelor. Ca si cei mai multi inventatori, a suferit dezamagiri in straduintele sale de a convinge industria si oficialitatile de valoarea ideilor sale…

Acestea fiind spuse vă urăm vizionare plăcută!

Nu uitați să ne dați un like, să știm și noi de voi, și subscribe la canal dacă nu ați făcut-o deja.

Vizitați pagina noastră de facebook: https://www.facebook.com/culturaromana.ro .

Grupul România Culturală: https://www.facebook.com/groups/2019168085024833 .

Pagina oficială web: https://culturaromana.ro/ .

Vizitați-ne și pe Telegram: https://t.me/romaniaculturala .

george constantinescu, gogu constantinescu, george gogu constantinescu

Mihai Eminescu – Gunoaiele lumii s-au așezat la noi

Dorințe de progres și de libertate nechibzuite au introdus prea ades în mecanismul nostru politic fraza goală în locul realității.

Nu credem ca cititorul să mai ceară probe pentru evidență. Înecarea cu străini a tuturor ramurilor vieții noastre economice, reducerea românului în țara sa proprie la rolul de simplu salahor agricol, căderea repede a tuturor meseriilor, stingerea industriei casnice și înlocuirea ei prin producte industriale străine, lipsa absolută a unei legi de incolat, ceea ce permite ca gunoaiele societăților vecine din cîteși patru unghiurile lumii să s-așeze la noi, prefacerea, în fine, a acestor elemente în elemente politice care au umplut funcțiile statului și se strecoară în reprezențiunea națională, toate acestea dovedesc că țara noastră nu mai e vechea Românie, ci e o Americă orientală deschisă tuturor imigrațiunilor, al căror principiu e Ubi bene ibi patria și teoria de om și om.

Pe de altă parte dorința de progres și de libertate a introdus fraza goală în locul realității în mecanismul nostru politic.

Dreptul de-a ne mira l-am pierdut de mult în România. Într-o țară în care un om cu patru clase primare și peste aceasta din fire mărginit e redactor de ziar, deputat, director de Bancă Națională, specialist într-ale drumului de fier și curînd ministru de finanțe, într-o țară în care […] procurele false, ca și falsele cărți de alegător joacă rolul de căpetenie pentru înaintarea oamenilor, unde merit, știință, caracter nu sînt nimic, tripotajul, pișicherlîcul și hatîrul tot, în o asemenea țară omul e redus a constata istoricește ceea ce se-ntîmplă, a se indigna din cînd în cînd, a rîde mai adeseori, dar a se mira de ceva nu mai are dreptul.

Puține avem de zis ca concluziune la o polemică cu mult prea lungă pentru obiectul ei. Țara care, prin aplicarea instituțiilor ei, încurajază ignoranța, neconsecvența, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedește că e în descompunere deplină. Dovadă despre această descompunere este imigrarea continuă de elemente străine, care n-a fost nicicînd mai mare decît sub sistemul actual de guvernămînt. Deși aceste imigrațiuni reprezintă prisosul, nu tocmai clasic în virtuți și inteligență, al popoarelor învecinate, totuși acest prisos, oricum ar fi el, e superior plebei superioare indigene.

Pe spatele nefericitului popor românesc, apatic de suferințe și amețit de fraze, se formează un popor nou de venetici, de-o naționalitate nehotărîtă încă, o nouă rasă americană, în ochii căreia vechiul popor al lui Mircea Basarab dispare și emigrează.

Mihai Eminescu, TIMPUL, 22 iulie 1880.

Corvin Lupu – Documentele de la Vatican despre trădarea României în decembrie 1989 (partea I)

În urmă cu câțiva ani, un grup de documentariști și jurnaliști investigatori au realizat un set de filme documentare despre istoria României, conceput ca un tot unitar, din preistorie până în prezent.

Deși caracterul științific al lucrării este limitat, documentariștii-investigatori făcând puține precizări privind sursele pe care le-au folosit, bibliografia, mărturii etc., fiind un documentar elaborat pentru televiziunea Statului Papal, îl considerăm demn de menționat și chiar de reținut. El a fost postat pe internet, ulterior fiind retras, ca majoritatea documentarelor care nu sunt favorabile sistemului globalist care conduce Uniunea Europeană.

O calitate deosebită a documentarului o constituie lipsa totală a cenzurii politice de sistem, ceea ce este o perfomanță deosebită într-o zonă de influență în care presa este aservită și controlată până în adâncul ei. Din acest punct de vedere, sunt de apreciat viziunile ample, din perspectivă istorică, fără raportare la interese mărunte, de moment istoric. Acest lucru ne face să apreciem că documentariștii au beneficiat de expertiză înaltă în istorie, în științe politice, studii de securitate și, de asemenea, în economie, raportarea la acest domeniu fiind cvasi-permanentă. Multe, chiar majoritatea dintre afirmații, sunt confirmate în istoriografia problematicii, în urma eforturilor mai multor cercetători. Alte afirmații pot constitui obiectul unor cercetări aplicate în viitor.

Cu toate cele afirmate mai sus, pe parcursul documentarului, realizatorii au inserat biografii ale unor personaje istorice implicate în evenimente, date și tabele statistice, fotografii-document, secvențe filmate în timpul evenimentelor, unele de către Televiziunea Română, altele de către alte persoane interesate. De asemenea, au fost inserate cadre sugestive referitoare la textul filmului.

Titrarea textului în limba română cuprinde și stângăcii de limbă, punctuație cu lipsuri și cu erori, cacofoniile nu lipsesc nici ele, dar remarc faptul că sensul afirmațiilor făcute în limba engleză nu este modificat cu ocazia traducerii în limba română. Topica nu este totdeauna cea mai potrivită. Este evident că cei care au titrat textul nu sunt etnici români. La transcrierea textului, în situațiile în care am apreciat necesar, am intervenit pe text, cu mențiunea nota autorului (n.a.).

Privitor la unele persoane și la unele grupuri implicate în revolta populară și în lovitura de stat din decembrie 1989, în câteva rânduri, redactorii textului s-au exprimat cu formula „vorbitorii de limbă maghiară”, ceea ce dovedește, pe de o parte, profesionalism, pe de altă parte, imposibilitatea precizării dacă respectivele persoane sunt etnici maghiari din România, provocatori civili din Ungaria antrenați în tabere pentru operațiuni în România, agenți ai AVO, sau agenți ai serviciilor secrete iugoslave, originari din Voievodina, de etnie maghiară, sau agenți sovietici de etnie maghiară, originari din R.S.S. Ucraineană. Toate aceste categorii de vorbitori de limbă maghiară au acționat în decembrie 1989 în România. De asemenea, referindu-se la investitorii străini, sau la investitori din statele vestice ale Europei, autorii folosesc în mod repetat ghilimelele, evidențiind prin aceasta că aceștia nu erau investitori în accepțiunea unanim recunoscută, ci erau, după cum rezultă cu claritate din text, în primul rând acaparatori ai resurselor României.

Documentarul evidențiază rolul excepțional al evreilor în evenimentele din decembrie 1989 și a celor din perioada următoare, până în epoca de după includerea României în structurile euro-atlantice.

În urma documentării privitoare la istoria contemporană, redactorii au inserat următorul text privitor la trădarea României și la lovitura de stat din decembrie 1989. Adnotările și comentariile noastre le vom insera sub forma notelor de subsol, nedorind să afectăm cursivitatea lecturii textului în forma concepută de autori.

„După cum am menționat mai devreme, lovitura de stat a fost pusă la cale de români și evrei bolșevici trădători care lucrau cu agenți din est și din vest, în principal sovietici și unguri, cu scopul de a ciopârți România și de a-l înlătura pe Ceaușescu, de a întoarce țara în sclavie financiară și transformarea României într-o piață pentru produsele vestice și jaful resurselor naturale. Manipularea a mers atât de ușor pentru că, după cum am menționat în episoadele trecute, după al II-lea război mondial, iudeo-bolșevicii care au preluat puterea în 1944 au eliminat întreaga elită românească și au început un program masiv de îndobitocire a populației care a distrus efectiv națiunea română și a transformat românii în oi fără educație și ușor de manipulat, care nu înțelegeau munca lui Ceaușescu și situația internațională a României. Dar chiar dacă au fost (problemă de traducere a textului! – n.a.) manipulați, românii chiar au crezut că luptă împotriva tiraniei și au luptat cu mâna goală împotriva tancurilor. Ceaușescu a căzut în capcana întinsă de conspiratori și a răspuns cu violență, crezând că e unica soluție pentru atacul internațional organizat asupra României, și asta i-a pecetluit soarta și a făcut mai ușor ca conspiratorii bolșevici să preia controlul țării… Marea majoritate a populației a crezut manipularea și a sprijinit conspiratorii care au preluat puterea…

Principalele tabere care voiau să-l elimine pe Ceaușescu erau iredentiștii șovini unguri, evreii bolșevici și trădătorii români care fuseseră înlăturați de la putere de Ceaușescu, bolșevicii care controlează sistemul financiar internațional și puterile occidentale.

Sistemul economic occidental, construit de evrei în jurul băncilor centrale pe care ei le controlează, este bazat pe o creștere permanentă a datoriilor guvernelor și populației și deci are nevoie de un produs intern brut și un consum de resurse naturale mereu în creștere.

În anii ’80, țările vestice au rămas fără variante pentru piețe de export. America Latină era în criză, Africa era ținută în sărăcie artificială, iar restul piețelor erau suprasaturate cu produse vestice, care toate erau produse planificate. Era deci urgent nevoie ca noi piețe să fie deschise, noi guverne să se îndatoreze și noi locuri bogate în resurse naturale să fie puse la dispoziția «investitorilor» vestici. Cel care a fost însărcinat cu distrugerea URSS și (cu) deschiderea Europei de Est a fost masonul Mihail Gorbaciov.

România era total independentă, atât față de Occident, cât și față de URSS și deci trebuia abordată diferit față de alte state europene care aveau guverne care se conformau.

A fost creată o diversiune de către agenți străini ai elitei globale, care a făcut ca românii să se masacreze între ei, în timp ce organizatorii așteptau în spatele cortinei, gata să preia puterea. Ceaușescu a fost pedepsit în ziua de Crăciun, un prim-ministru evreu a fost instalat și România a căzut victima unui capitalism sălbatic.

«Revoluția» a fost o lovitură de stat tipică, cum a fost și cea din Libia, din 2011. Ca să pară că poporul l-a înlăturat pe Ceaușescu de la putere și nimic nu era planificat dinainte, organizatorii loviturii de stat aveau nevoie de vărsare de sânge. Fără vărsare de sânge, românii nu ar fi lăsat bolșevicii să preia puterea după căderea lui Ceaușescu” […]

A consemnat pentru dumneavoastră Prof. Univ. Dr. Corvin Lupu.

(Va urma)

Nicolae Steinhardt – Taina libertății

Taina libertăţii nu este altceva decât curajul de a înfrunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul cât şi datoria să se apere. Cedarea în faţa agresiunii sau şantajului înseamnă acceptarea sclaviei, împrejurările justificate nu sunt decât pretexte, scuze sau şiretlicuri ale mişeliei. […]

Şantajul, alături de turnătorie, este fărădelegea cea mai odioasă, respingătoare. A fi de acord cu el este acelaşi lucru cu a-l aproba, a-l răspândi. […]

Dacă vrei să fii liber trebuie să nu-ţi fie frică de moarte! […] Plecăciunea, închinarea, capitularea imediată riscă fără greş să mărească pretenţiile adversarului, dându-i acestuia un surplus de energie şi de tupeu. Totdeauna plecăciunea semnifică primul pas pe calea unei robiri perfecte. […] înrobirea nu presupune doar şantajul cu forţă brută la care se dedă regimul, ci şi acceptarea acestui şantaj, ca un dat inexorabil al sorţii. Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată. Acest proces se încheie prin contaminarea celorlalţi cu această atitudine.

Chiar dacă şantajul nu se va repeta, ceea ce e puţin probabil, dat fiind că tinde să devină un obicei, cel care cedează rămâne în primejdie, în condiţii de receptivitate, sensibilizat pentru totdeauna, pentru că şi la el laşitatea devine o regulă de comportament şi un reflex condiţionat. O singură cedare este suficientă pentru a-l inocula şi din acea clipă el rămâne sclav virtual. […] în prezent există comunităţi şi oameni dispuşi să consimtă violenţei, să se plece şi înconvoaie, fără a vedea scara pe care vor fi siliţi să coboare mereu mai adânc, în hăul abjecţiei.

Unica armă de nădejde împotriva şantajului de orice fel este refuzul. Când situaţia a devenit atât de acută, când pistolul e lipit de ceafă şi replica e «pe viaţă şi pe moarte», atunci regula jocului nu se schimbă, ci doar miza lui. Câştigător va ieşi numai cel căruia nu-i este teamă de moarte sau este destul de tare pentru a acţiona ca şi când nu i-ar fi teamă. De multe ori şi în felul acesta poate fi obţinută victoria.

— Nicu Steinhardt in dosarele Securității 1959 – 1989

De azi avem și cărți! – PlandeMia, de Patrick Matiș

Câți v-ați întrebat despre ce s-a întamplat cu adevărat în Plandemie? Dar și cauzele reale ce au condus spre ea?

Da, ne-am deschis și magazin digital pe Patreon unde veți găsi atât cărți, stickere, documentare și benzi desenate, toate făcute de echipa noastră pe teme de cultură și dezvăluiri.

Eeeh, iată, puteți găsi multe din răspunsurile voastre în această carte foarte profundă și la subiect despre ce s-a întamplat cu adevarat în acel experiment social.

Lectură cu folos!

Faceți click pe imagine pentru a achiziționa cartea în format digital de pe pagina noastră de Patreon!

plandemia, patrick matis