Apropierea sărbătorilor Pascale şi perioada Postului Mare sunt marcate la Centrul Cultural Metropolitan Ioan I. Dalles printr-un eveniment de o rară bogăţie spirituală şi muzicală: concertul AVE MARIA – ARMONII SACRE susţinut de tenorul Ştefan von Korch include o selecţie de piese culte, specifice perioadei solemne pe care o traversăm şi îndeamnă la contemplare şi smerenie, prin ascultarea unor frumoase secvenţe din mise şi oratorii celebre. Spectacolul va fi o călătorie spirituală şi muzicală către esenţa sărbătorii Paştelui.
Tenorul Ştefan von Korch detaliază:
„Veţi asculta, ‘Ave Maria’, de Schubert, Caccini sau Gounod, ‘Salvae Regina’, sau ‘Pieta, Signore’, secvenţe lucrări de o bogaţie spirituală şi muzicală extraordinară, lucrări specifice acestei perioade, pe care vă invit să le descoperiţi sau redescoperiţi într-un cadru foarte restrâns şi deosebit, în acompaniament de pian clasic.”
Concertul va avea loc la Sala I. C. Brătianu a Centrului Cultural Ioan I Dalles, situate pe strada Biserica Amzei 7-9. Recitalul va începe de la ora 19.00 şi va fi o călătorie emoţionantă pentru minte şi suflet, prin capodoperele muzicii clasice dedicate de-a lungul veacurilor celei mai însemnate sărbători a creştinătăţii – Învierea Domnului. Fie că sunteți un cunoscător al repertoriului sau un explorator ce doreşte şi îi cunoască frumusețea, acest concert vă oferi o experiență profundă.
Biletele se găsesc pe Ticketstore.ro , la anticariatul Sălii Dalles şi la casa de bilete Tickestore din incinta Teatrului Naţional de Opereta şi Musical Ion Dacian (Bd. Octavian Goga nr 1).
Share this:
Vineri, 19 aprilie, de la orele 18:00, Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi (MNHCV) în parteneriat cu Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România (UCIMR) invită publicul la un recital de chitară – DUO HESPERUS, inclus în Stagiunea Cartografii Sonore IX.
DUO HESPERUS este format din chitariștii Costin Soare, unul dintre cei mai activi şi apreciaţi muzicieni români, și Ioan Bănescu, unul dintre cei mai talentaţi chitarişti din tânăra generaţie. Cei doi muzicieni au pregătit un program spectaculos cuprinzând dansuri din repertoriul tradiţional de duo de chitare, alături de lucrări inedite scrise de compozitori români: de la energicele Dansuri gitane de Joaquin Turina la armoniile jazzistice din piesa Flori de jazz-o-mie de George Păiș, de la tango-urile argentinianului Astor Piazzolla la dansurile populare româneşti re-imaginate de Sabin Drăgoi.
Lucrarea serii va fi „Harta Regatelor Spaniei și Portugaliei” de J. B. Homann, cca. 1720. Aceasta prezintă cele 2 regate din Peninsula Iberică și include informații despre forme de relief, cursuri de apă, orașe, provincii. Diferitele regiuni sunt bine delimitate și reprezentate inclusiv la nivelul cartușului bogat decorat. Aici regăsim două creaturi mitologice care susțin o ghirlandă cu stemele principalelor provincii.
De ce sunt ele reprezentate aici?
În ce scop a fost realizată această hartă ?
Răspunsurile vor fi aflate în cadrul prezentării realizate de un muzeograf de la Muzeul Hărților.
Proiectul „Cartografii sonore” este desfășurat de Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi (MNHCV) în parteneriat cu Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România (UCIMR) și își propune să aducă împreună muzica de calitate și patrimoniul muzeului.
Share this:
La Sala Atelier a Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București, începând din data de 6 aprilie 2024, puteți vedea un nou spectacol: Amintiri din copilărie – one man show susținut de actorul Vitalie Bichir în cadrul Programului tnb.edu.
Departe de a fi o simplă dramatizare după Ion Creangă, recitalul gândit și regizat de Vitalie Bichir propune spectatorilor de toate vârstele o incursiune nostalgică în lumea evocată de marele povestitor, adăugându-i câteva ingrediente care țin de biografia personală a actorului, moldovean și el.
Scenariul, ingenios, îmbină, în premieră, fragmente din binecunoscutele Amintiri din copilărie cu pagini din manualul Învățătorul copiilor de la 1883 (o carte de citire cuprinzând și lecții de anatomie pentru clasele primare), autor și co-autor fiind Ion Creangă.
Spectacolul trezește în fiecare din noi, spectatorii adulți, dorul de părinți și de locurile natale, prin această incursiune plină de tandrețe și emoție în lumea inocentă a copilăriei. Iar celor tineri, elevi care se confruntă, poate, cu dificultățile lecturii „obligatorii” (prin programa școlară) a Amintirilor din copilărie, spectacolul de la Sala Atelier a Teatrului Național le oferă o altă ”cheie” de lectură, deschizându-le ușa spre universul evocat cu atâta talent de Nică a lui Ștefan al Petrei din Humulești… alias Ion Creangă!
Actorul Vitalie Bichir aniversează, cu prilejul acestui recital, 30 de ani de la absolvirea studiilor de actorie.
Primele reprezentații cu „Amintiri din copilărie” vor avea loc pe 6 aprilie (premiera) și 7 aprilie 2024, de la ora 19.00, iar următoarea reprezentație este programată pe 25 mai 2024.
Biletele au fost puse în vânzare și le puteți procura de la Casa de bilete a TNB, precum și online, pe tnb.ro.
Share this:
Franz Joseph Sulzer, în spune 1781:
„În Dacia (limba valahă), deşi a fost în contact cu atîtea limbi străine, n-a împrumutat nimic de la ele, astfel că, de pildă, NU EXISTĂ UN SINGUR CUVÎNT UNGURESC COMUN ÎNTREGII LIMBI VALAHE.” (Geschichte des Transalpinischen Daciens, vol.I, p. 41, subl. ns.).
Pentru prezenţa a foarte numeroase cuvinte româneşti în lexicul maghiar, să urmărim prezentarea admirabilului studiu al eruditului profesor de la Universitatea din Budapesta, Ferenc Bakos.
Chiar dacă ar putea părea un paradox, Ferenc Bakos poate fi socotit unul din cei mai importanţi lingvişti ai limbii române, căci a făcut pentru una din grupele de cuvinte ale limbii române – cele considerate, fără nici o dovadă, ca provenind din maghiară – mai mult decît au făcut toţi lingviştii români luaţi la un loc: prin studii şi cercetări erudite, a restituit adevărul pentru cîteva sute de cuvinte româneşti.
În dicţionarele româneşti, câteva sute de cuvinte sânt socotite de origine ungurească, ceea ce este fals. Această eroare de proporţii – nu numai privitor la limba maghiară – pleacă de la Alexandru Cihac (1825 – 1887), un ignorant în materie de lingvistică, ce, fără nici o metodă, a luat dicţionarele limbilor vorbite împrejurul României şi, unde a găsit un cuvînt similar cu cel românesc respectiv, fără să ţină seama de diferenţa de sens, de structură, numai pe baza similitudinii de formă, auditive, a declarat că vorba românească provine din limba respectivă.
Pe scurt, „metoda” lui Cihac era: şi în ungară, deci din ungară; şi în bulgară, deci din bulgară etc., înstrăinînd, fără noimă şi fără vreo probă, originea a mii de cuvinte româneşti şi numai româneşti.
În prefaţă, Cihac îl citează pe lingvistul vienez B. Kopitar care, în lucrarea sa Albanische, Walachische und Bulgarische Sprache, spune că valaha sau, mai degrabă, daco-româna e cel mai vechi şi mai particular din idiomurile neolatine, după care Cihac conchide că această aserţiune este destul de justă. Daco-româna, deşi mai puţin bogată (dimpotrivă, este, de departe, cea mai bogată limbă europeană) decît cele mai tinere limbi din occident (subl. ns.), în care elementul roman a avut mai mult timp să prindă rădăcini, posedă mai multe cuvinte clasice din epoca lui August decît acestea din urmă, şi un mare număr de vorbe au păstrat accepţiunea lor latină, care s-au schimbat complet în aceste idiomuri (p. VII).
Constatări similare, ca fond, găsim şi la Giorgio Tomasi, I. Hildebrandt, Claes Rĺlamb, J. Tröster, J. Filstisch, Contele d’Hauterive, W. Hoffmann şi Felix Colson, ca şila Petru Maior şi Timotei Cipariu etc.
Masivul studiu al profesorului Bakos (560 pagini) conţine, în primul rând, aspecte lămuritoare privind limba română şi modalităţile de receptare ale cuvintelor de origine română: „fonetică, morfologie, productivitatea elementelor de origine română, aspecte de formare a cuvintelor, cuvîntul român de provenienţă şi forma fonetică modificată sub influenţa unui element maghiar, mixaj între elemente române şi maghiare, forma maghiară ca rezultat al contaminării a două cuvinte provenite din română, situaţii când forma fonetică a cuvîntului din română nu se modifică, dar se schimbă înţelesul sub senzaţia auditivă a unui element maghiar, semiotică, sinonime, cauzele împrumutării de cuvinte, observaţii asupra geografiei cuvintelor, cuvinte răspîndite în afara Ardealului, căile de răspîndire, problemele răspîndirii etimologiei valahe, fenomene legate de bilingvism, de la cuvîntul străin la cuvîntul încetăţenit, cronologia elementelor româneşti din bagajul de cuvinte maghiare, răspîndirea geografică şi în diverse straturi de stil, cronologia elementelor româneşti şi vitalitatea lor (pe secole), elemente de origine română ale limbii populare române din Ardeal şi care apar pe întreg teritoriul Ardealului, elemente româneşti care au ajuns în straturi de stil mai înalte etc.”
Într-o secţiune aparte (p. 394-400), se menţionează cuvintele româneşti folosite în operele lor de mari scriitori maghiari (de ex. Jókai Mór ş.a.), de importante personalităţi politice şi culturale maghiare (de ex. Miklós Bethlen ş.a.) etc.
După cum se vede, din enumerarea parţială de mai sus, este abordată o mare varietate de aspecte, netratate în nici o lucrare românească privitor la contenciosul lexical româno-maghiar. Regretăm că spaţiul nu ne îngăduie să intrăm în amănunte.
În partea expozitivă, prof. Bakos urmăreşte cuvintele româneşti intrate în maghiară, după prima menţiune scrisă, însă menţionând şi alte atestări, pe secole, dar numai începând din secolul XIV.
Dacă se ia în seamă că, acum 119 ani, Antal Edelspacher găsise numai 124 cuvinte româneşti în maghiară, suma de 2.333 stabilită de eminentul profesor al Universităţii din Budapesta pare mare.
Dar ştiinţa nu se poate opri. Cercetătorii caută mereu. Cine poate spune, pe baza altor cercetări, ce noi descoperiri se vor mai face?
Din lista de mai sus, se constată cît suntem de departe, cu cercetarea prof. Bakos, de susţinerile anterioare: românii erau oieri şi influenţa lor s-ar găsi în maghiară numai în ce priveşte oieritul (sic!).
Între cele 23 domenii de activităţi umane de mai sus, pe locul doi, cu 203 cuvinte, figurează activităţi intelectuale şi viaţă afectivă, ceea ce înseamnă o influenţă considerabilă a limbii române în zona spiritualităţii.
Această constatare arată o altă realitate a raporturilor între culturile exprimate în cele două graiuri (român şi maghiar), între populaţiile care le vorbesc, decît au afirmat mereu istoricii maghiari.
Noi credem că istoria cuvintelor de origine română, intrate în maghiară, trebuia începută cu sec. X, nu cu sec. XIV, deoarece se cunosc suficiente documente astăzi, care dovedesc că românii au existat în Panonia din cele mai vechi timpuri. Aceştia erau sedentari, se îndeletniceau cu agricultura şi creşterea animalelor şi aveau organizare socială proprie, cnezi, vlădici etc. (A se vedea Paul Schveiger în „Hungarian Studies” 2/2, 1986).
Un alt fapt imputabil acestei lucrări este acela că nu a luat în considerare decît atestările scrise. Or, prin jocul întâmplării, un cuvînt poate fi atestat în scris de 5, 10 sau 100 ori într-un secol, iar altele nu ajung să fie cuprinse în texte scrise nici o dată în cinci secole.
La venirea ungurilor şi, mai ales, după zdrobirea lor la 955 la Lechfeld de către Otto cel Mare, când s-au întors în Panonia numai puţine resturi de războinici (cei care au scăpat cu fuga), Panoniile erau locuite de Daci.
Prin maghiarizarea acestei populaţii de-a lungul timpului au intrat în limba maghiară cele 2.300 cuvinte româneşti pe care le găseşte F. Bakos, dar şi numeroase altele. Că Dacii erau locuitorii Panoniilor nu poate exista nici cel mai neînsemnat dubiu.
Pe pietrele comemorative pe care a ordonat să fie instalate în diverse locuri din Imperiul Roman, împăratul Octavian Augustul a scris:
„Neamurile panonilor, pe care niciodată înainte de domnia mea nu le înfruntase vreo oştire romană – fiind definitiv învinse de Tiberiu Nero, care pe atunci îmi era fiu adoptiv şi locţiitor – le-am supus stăpânirii poporului roman şi am împins hotarele Iliricului până la malul fluviului Dunărea. Oştirea dacilor, care trecuse dincoace de acest (fluviu) a fost învinsă şi alungată, sub comanda mea supremă, iar apoi armata mea a trecut dincolo de Dunăre şi a silit neamurile dacilor să suporte stăpânirea poporului roman”, Res Gestes Divi Augusti. V. 30, 44-49).
Share this:
Despre vârful retezat al Ivoiului, ca și despre cele două arii aninate în clinurile muntelui am discutat la minimasivul Ivoiu. Culmea Goșii are și ea splendorile ei, care par a fi fost create în epoci preistorice. Atrage atenția salba de trei lacuri ale Goșei. Au fost făcute artificial în locurile unde argila are preponderență. Primul are sursă de apă proprie, din vinele de apă de acolo, celelalte două au primit prin subteran apă de la o mare distanță. Care să fi fost motivul? Tradiția locală ne spune că unul din căpitanii regelui Athanaric a dăruit toată salba de frumuseți a Goșei, frumoasei Gota, vreo vrăjitoare locală cu sânge învolburat. Așa, acel căpitan got a dăruit frumoasei lui Gota: lacurile artificiale, locul La Comoară, artefactele de pe Ivoiu, cu locurile în Muchie la Arie, cu Vârful Goșei, cu Malul Goșei și Gura Șanțului, cu Boșoveiul și Bâtca Neagră. Toate vestigiile și artefactele de pe Culmea Goșei nu pot fi amenajări și construcții făcute de goți, o populație migratoare, clientelat al Imperiului bizantin, populație care nici nu avea când să realizeze acele lucrări, și nici mijloacele tehnice cu care să le realizeze.
Frumoasa valahă, a lui Gota, a primit în dar frumusețile culmilor Goșei, dar creatorii acelor iscusite realizări vin din alte timpuri, din vremuri preistorice. Legendele spun că în locul La Comoară, după ce o salcie bătrână a fost trăsnită, s-ar fi ivit o groapă în care s-a găsit o comoară, presupusă a fi a frumoasei Gota.
În minimasivul Goșa există, la poalele lui, un loc interesant, ca așezare fizică, Gura Șanțului, unde se unește periculoasa gârlă a Muscelului, cu gârla Șanțului. După niște ploi-potop, gârla Muscelului și-a ieșit din matcă și, după retragerea apelor, care au lăsat pe stânci și prin pomi urmele diluviului, la Gura Șanțului s-a adunat puhoi de lume, bărbați, femei, babe și copii, de-a valma, ca să vadă minunea de spectacol, pe care apa a scos-o din adâncuri și a agățat-o în Gura Șanțului. Cu ochii holbați la arătare, oamenii văd minunea: un grup statuar de câteva tone, înalt de vreo trei metri, poposise acolo călătorind dintr-un tărâm în alt tărâm, cu alte credințe și obiceiuri. Un grup statuar în piatră, un bărbat și o femeie, aproape îmbrățișați, bărbatul dăruind din prea plin cu darul bărbăției, așezați pe un disc cu inscripții (informația a fost dată de profesorul Grigore Delacamboru în blogul său, „Rozeta Albastră”). Babele din Camboru, precum babele lui Marin Sorescu din epopeea „La Lilieci”, cu ochii sticliți pe reteveiul bărbatului din stana de piatră, șușoteau la adresa Antichristului: semn mare maică!
Statuia a stat acolo vreo 16 ani, când, la următorul potop, s-a împlinit semnul: viitura pârâului Muscel, devenită Dunăre revărsată, a cărat minunea scoasă din adâncuri și a coborât-o în alte străfunduri, ca pe un pai. Un grup statuar megalitic, dăltuit de iscusiții meșteri pelasgi, o minune care l-ar fi lăsat mut și pe Brâncuși. Profesorul Delacamboru, comentând grupul statuar (pe care l-a văzut la Gura Șanțului) observa că grupul era desăvârșit „prin formele componente și prin ideea de ansamblu a compoziției respective”.
Minunea și mai mare ar fi să mai apară un asemenea grup statuar de la care să ne învrednicim să păstrăm o fotografie, ori să o filmăm. Însă până atunci: semn mare, maică! Dar într-o țară plină de umor, ar fi mare păcat să spunem cu umorul negru al olteanului: „paguba fuse cum fuse, da-mi plăcuse, cum să duse!”.
A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.
Share this:
Share this:
Fascinanta istorie a savantului atomist George Manu, care a preferat să moară în temniță decât să lucreze pentru ruși. George Becali a cumpărat Palatul în care s-a născut „Martorul Dac” ucis de bolșevici la Aiud. 63 de ani de la săvârșire.
„Pentru a-și asigura dominația în bazinul dunărean și Balcani, rușii trebuie în mod necesar să domine în România”. – George Manu
121 de ani de la nașterea savantului-martir George Manu, ucis de bolșevici în temnița Aiudului. „Să le spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis. Să ne vedem dincolo!” (13 februarie 1903) Șerban Manu, fiul unui Sfânt al închisorilor: savantul George Manu, Rectorul de la Aiud. A plecat la Ceruri și întâlnirea cu tatăl său pe 6 Octombrie 2020.
În urmă cu 63 ani, pe 2 aprilie (după alte surse pe 12) se năștea la Ceruri de pe pământul României George Manu, unul dintre marile genii românești aproape necunoscute și azi publicului larg, savant anticomunist, autor al planului rezistenței naționale de după invazia bolșevică a țării și, totodată, strateg-profet a ceea ce urma să se întâmple României, după cum stă dovadă lucrarea sa, „În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupație rusească”.
Întemnițat la Aiud, George Manu avea să țină adevărate cursuri universitare camarazilor săi de temniță și să-i învețe o tehnică-minune de comunicare – morse pe ață -, după cum scrie profesorul Florin Palas în panegiricul său.
A plecat la Ceruri în Duminica Floriilor, ne mai spune profesorul și scriitorul Florin Palas:
„Era data de 2 aprilie 1961, Duminica Floriilor. A plecat împăcat la Dumnezeu. A fost un savant credincios, care spunea că într-un secol în care credem că ‘totul se rezolvă prin știință’, el, ca ‘un om care a stat pe microscop’, crede că rezolvarea lucrurilor se face ‘nu prin știință, nu prin laborator, ci prin credință’.”
A fost autorul primului Tratat de fizică nucleară, editat în 1940, sub egida Academiei Române. În închisoare fiind, i s-a propus eliberarea cu condiția de a lucra la un proiect nuclear sovietic. A refuzat. „Nu pot să lucrez pentru dușmanii poporului meu!”, a spus el, preferând să moară în temniță, alături de ai lui, după cum evoca fiul său.
În urmă cu mai mult timp am avut privilegiul să mă întâlnesc și să discut cu fiul savantului-martir, Șerban Manu, între timp plecat la reîntâlnirea cu tatăl său de care a fost atât de nedrept și inuman despărțit. Mormântul său este la doi pași de Eminescu, alături de marele general al familiei, Gheorghe Manu, al cărui nume este purtat și de o stradă a Bucureștilor, în apropierea casei celebre pe care a avut-o, pe Calea Victoriei. O altă casă a familiei, devenită de asemenea celebră, datorită proprietarului său de azi, este Palatul de pe Aleea Alexandru cumpărat și renovat în urmă cu mai mulți ani de omul de afaceri și filantropul George Becali. Acolo s-a născut, în 13 februarie 1903, George Manu. Iată istoria pe scurt a acestei mari familii românești, jertfită pe altarul României:
De vorbă cu Șerban Manu despre tatăl său, savantul atomist George Manu, descendentul unui familii legendare a României, martirizat de bolșevici și așteptat în Academia Română
Au trecut 32 de ani de la căderea comunismului în România și nici acum, mari români, savanți de valoare universală, ostracizați și chiar martirizați de regimul criminal comunist, nu și-au recăpătat locul lor meritat, recunoscut măcar post-mortem, pe cupola înstelată a celui mai înalt for științific al României – Academia Română.
Se aruncă adeseori asupra memoriei unui mare român – cum ar fi de exemplu uriașul gânditor care a fost academicianul Nichifor Crainic, pus la index și azi de urmașii bolșevicilor de ieri –, câte un văl negru. Opțiunile politice și de credință exprimate liber în democrația interbelică de către un intelectual ca Mircea Eliade sau un savant ca George Manu devin astăzi subiect de anatemă, de extirpare din istorie chiar.
Fără nici o umbră de îndoială, dacă Mircea Eliade nu ar fi rămas în Occident, unde și-a pus amprenta științifică la nivel mondial, părinții celor care îl stigmatizează și azi l-ar fi silit să îi împărtășească soarta martirică a colegului său, filosoful Mircea Vulcănescu, a cărui memorie este atacată și acum de urmașii bolșevicilor. Eliade, simpatizant al Mișcării Legionare din care a făcut parte și moderatul George Manu, a fost numit membru post-mortem al Academiei Române, în 1990, alături de filosoful legionar Constantin Noica și inventatorul insulinei, savantul Nicolae Paulescu, un adept al ideologiei de dreapta interbelice. Astăzi, probabil, mulți n-ar mai îndrăzni să le recunoască prea ușor marile merite aduse de aceștia omenirii. Cum s-a ajuns aici? Ca la 32 de ani de la jertfa tinerilor din decembrie 1989 să se instaureze un soi de frică ascunsă față de urmașii comuniștilor, care duc mai departe misiunea părinților lor, de a contesta, denigra și oblitera marile valori naționale românești? Problema se poate pune însă foarte simplu: dacă regimul comunist a fost condamnat oficial drept un regim criminal și ilegitim – care a produs în România sute de mii de morți și milioane de victime – atunci ar trebui dați afară din Academia Română, de exemplu, toți cei care au fost membri simpli sau chiar de vază ai Partidului Comunist Român? Da, așa ar trebui, dacă urmăm logica strâmbă a făcătorilor de nedreptate. Însă menirea unui adevarat om de știință drept este să pună deasupra tuturor valoarea universală a unui coleg. Așa cum a fost George Manu, unul dintre cei mai respectați savanți ai perioadei interbelice.
În fața mea stă Șerban Manu, fiul marelui fizician atomist George Manu, membru al Academiei de Științe interbelice, ucis de bolșevici în temnița Aiudului. Dintr-un portet în ulei din colțul salonului de primire ne privește binevoitor Caimacamul Ioan Manu iar din celălalt Constantin Vodă Ipsilanti, cu o mină paternă, însoțit de zeița Justiției. Va face dreptate peste ani „Rectorului de la Aiud”, pentru a-l introduce în marea familiei a oamenilor de știință români din care a fost eradicat, în mod barbar, de comuniști?
O genealogie impresionantă
Genealogia familiei Manu, originară din Genova, este impresionantă și, grație unuia dintre membri familiei, poate fi admirată până în jurul anului 1600. Dar investigațiile genealogice ajung până la un cavaler sicilian din anii 1200, Conrad Manno. Pe la 1600 familia ajunge în capitala imperiului bizantin, unde îl aflăm pe Manoil Manu, Mare Ecleziarh și fondator al Academiei din Constantinopol. Familia Manu, încă de la 1700, se înrudește prin căsătorii cu familii princiare și boierești românești și fanariote, cum ar fi Caragea, Ipsilanti, Văcărescu, Sutzu, Filipescu, Cantacuzino, Ghica, Hurmuzaki, Mavrogheni.
Un Mare Vornic și Caimacam, Mihail Manu, de exemplu, se căsătorește cu Smaranda Văcărescu, descendentă directă a domnitorului Constantin Brâncoveanu. Ca ranguri, familia numără mari Logofăți, Bani, Dragomani, Vornici, Caimacami și Postelnici până la generalul Gheorghe Manu (1833-1911), creatorul artilerie moderne românești, erou al Războiului de Independență, Primar al Bucureștiului, Președinte al Adunării Naționale – Camera Deputaților, Ministru al Apărării în mai multe rânduri și Prim Ministru al României sub domnia lui Carol I, căsătorit cu Alexandrina Cantacuzino – bunicii savantului-martir George Manu.
„Marele fizician George Manu, om de știință genial, al cărui destin frământat oglindește contorsiunile istoriei secolului XX, George (Gheorghe) Manu, este fiul magistratul Ioan (Iancu) Manu (1872-1959), care s-a căsătorit cu Elisabeta (Zetta) Cantacuzino, nepoată de frate a omului politic Grigore Gh. Cantacuzino ‘Nababul’, la rândul lui Prim Ministru și Primar al Bucureștilor, membru al uneia dintre cele mai de vază familii boierești ale țării”, după cum de informează istoricul de artă Silvia Colfescu.
George Becali stă în Palatul în care s-a născut George Manu
George Manu s-a născut într-o casă de pe Aleea Alexandru (foto Gândul.ro), acum celebră pentru proprietarul ei, George Becali, ne povestește Șerban Manu. „Clădirea monumentală, de stil Ludovic al XIV-lea, este copia conformă a Palatului Biron din Paris, cunoscutul edificiu care adăpostește astăzi Muzeul Rodin”, scrie istoricul de artă Silvia Colfescu.
Șerban Manu ne confirmă: Palatul, construit în 1915 de arhitectul Grigore Cerkez, este o copie la scară redusă a celebrului Muzeu Rodin, pe care Elisabeta, mama lui George Manu, l-a văzut la Paris în voiajul de nuntă și și l-a dorit la București. Dar familia Manu s-a bucurat doar 17 ani de el, pentru ca în urma falimentului declarat de bănca Marmorosch-Blank, familia își pierde lichiditățile și este nevoită să vândă casa care ajunge în proprietatea industriașului Max Auschnit, pentru ca după venirea comuniștilor, în timp ce George Manu înfunda priciul Aiudului în ea să se lăfăie conducătorul guvernului pro-sovietic, Petru Groza. Ulterior, palatul devine Ambasada Argentinei la București.
„Moștenirea” de la Aiud: o lingură de alpaca
George Manu s-a născut la 13 Februarie 1903 chiar în această casă, ne spune fiul fostului deținut politic decedat la Aiud, căsătorit cu fiica unui alt fost deținut politic, Mario Donici, pomenit și în „Jurnalul fericirii” al Părintelui Nicolae Steinhardt. „Mi-am văzut prima oară socrul pe targă, în Gara de Nord, la eliberarea din închisoare. A plecat la Domnul la scurt timp după aceea”, ne mărturisește Șerban Manu. „Despre tata am aflat că a murit într-un mod dur. În 1961, era primăvară, aveam 23 de ani, am primit o citație să mă prezint la Miliție. La postul de cartier mi-au pus în față o borsetă de cânepă și mi-au spus că asta mi-a rămas de pe urma tatălui meu care a murit în închisoare. Nu-l mai văzusem de dinainte de arestare, când aveam zece ani și m-a scos la o cofetărie ca să-mi spună că urmează o perioadă mai grea și este silit să se ascundă dar că o să facă tot ce poate ca să ne întâlnim, pe cât posibil, cât mai des. Când mi-au trântit milițienii geanta de cârpă pe masă, în care erau câteva haine foarte-foarte uzate și o lingură de alpaca, parcă m-au lovit în cap cu ea. Am început să plâng instantaneu, în hohote prelungi. A fost ultima oară când am plâns.”
George Manu la Timișoara
Marie Curie îi cere să rămână la Paris
Activitatea științifică a marelui savant a fost prodigioasă, în ciuda puținului timp de viață pe care l-a avut la dispoziție în libertate. Între 1927-1934 lucrează la elaborarea tezei sale de doctorat în laboratorul savantei Marie Curie, laureată a premiului Nobel (fizică 1903 și chimie 1911). Frecventează în paralel cursurile lui Loius de Broglie, Paul Langevin, E. Bloch și alții la Sorbona și la College de France. Publică o serie de comunicări în „Comptes Rendus de l’Academie des Sciences Paris” și își susține teza de doctorat cu titlul „Recherches sur l’absorption des rayons alpha” („Cercetări asupra absorbției razelor alpha”) la 5 iulie 1933, la Universitatea din Paris, comisia fiind formată din Marie Curie – președinte, Jean Perrin și A. Debieme – membri.
Teza era cea mai completă investigație a interacției radiației alfa cu materia, un subiect nou și de mare interes, fiind citată extensiv, se arată într-o documentare din fondurile Academiei Române. Marie Curie îi propune să rămână definitiv în laboratoarele institutului de radioactivitate, dar George Manu revine în țară – unde publică primul Tratat de fizică nucleară din România și devine profesor universitar – convins fiind că misiunea sa este aici. Într-adevăr, misiunea sa a fost aici, unde, după ce a conceput cel mai elaborat plan de rezistență națională antisovietică și a transmis ambasadelor Americii și Marii Britanii studiul „În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupație rusească”, semnat cu pseudonimul Testis Dacicus (martorul dac), a ajuns la Aiud, unde a inventat transpunerea în alfabet Morse, pe ghemul de ață, a vastelor sale cunoștințe către colegii de temniță. Concluzia lucrarii lui „Testis Dacicus” este valabilă și azi: „Pentru a-si asigura dominația în bazinul dunărean și Balcani, rușii trebuie în mod necesar să domine în România”.
Radu Grigorovici
Academicianul Radu Grigorovici In Honorem George Manu
„Nu am de ce să mă apăr. Tot ce am făcut a fost pentru a distruge comunismul. Îmi pare rău că n-am reușit” – a fost Ultimul Cuvânt al lui George Manu în față „Tribunalului Poporului”, conform profesorului Radu Ciuceanu, membru de Onoare al Academiei Române. „Fiți credincioși idealurilor voastre și rămâneți demni…” au fost ultimele cuvinte ale savantului-martir George Manu, de dinainte de moartea survenită în aprilie 1961, după ce, îmbolnăvit grav, i s-a refuzat tratamentul. A fost aruncat într-un sac în „Râpa Robilor”.
„Dar adevăratul său merit și renume, dincolo de orice apartenență partinică sau ideologică, rămâne crearea, prin jertfa de sine, a acelei unice Universități din Aiud, care avea trei facultăți: una de dragoste de neam, de omenie și de bărbăție; una de dragoste de cinste și demnitate și una de dragoste de cunoaștere și cultură, în frunte cu Rectorul Magnificus George Manu”, scrie, In Honorem, academicianul Radu Grigorovici, prietenul său evreu și primul vicepreședinte al Academiei Române după 1989.
Articol apărut și în Evenimentul Istoric.
Share this:
Spectacol dedicat memoriei coregrafului Hugo Wolff
Muzică live – Adrian Naidin
Spectacolul prezintă sublima poveste de dragoste dintre Ana și Manole, o dragoste care transcende dincolo de mit, într-o montare spectaculoasă care îmbină teatrul, muzica și dansul.
Textul dramatic, semnat de Sebastian Ungureanu, este o creație contemporană inspirată de legenda Meșterului Manole, unul din miturile fundamentale ale poporului român, al cărui adevăr universal transmis este că nimic din ceea ce se construiește fără sacrificiu nu poate dăinui.
În viziunea oferită de acest spectacol, prin credința și sacrificiul său, Ana capătă o pondere egală cu cea a lui Manole în actul creației mănăstirii, iar povestea lor de iubire atât de tulburătoare, care poate împlini și desăvârși orice, e un legământ pentru veșnicie.
Liviu Cheloiu, Beatrice Rubică, Ion Ionuț Ciocia și Gabriel Gheorghiu, sunt protagoniștii unui spectacol plin de emoție, într-o interpretare de excepție.
Spectacolul beneficiază de participarea extraordinară a muzicianului și compozitorului Adrian Naidin.
Regia: Gabriel Martin
Coregrafia: Hugo Wolff
Muzică live: Adrian Naidin
Decorul: Vladimir Turturica
Costume: Crista Dăscălașu
Biletele se găsesc la Sala Dalles, B-dul Nicolae Bălcescu nr.18.
Bilete online: https://www.ticketstore.ro/ro/bilete/5862/ana-lui-manole-sala-dalles-sala-dalles-bucuresti-9-aprilie-2024
Share this:
Suveranitatea este un principiu ontologic nu doar o categorie a dreptului. Suveran este cel ce este propriul său stăpân și poate să dispună neconstrâns de acest atribut. În lumina Evangheliei, cel ce voiește să fie mai presus de ceilalți este chemat să le fie slujitor. Într-o atare viziune, suveran este statul slujitor față de cetățenii săi.
Gândirea europeană s-a opintit mult să traducă etosul creștin în doctrina statalității astfel încât statul să fie ferit de alunecarea în filetism.
Pe versantul celălalt, l-aș denumi, franklinian, statalitatea este expusă riscului plutocrației, adică operației de confiscare a aparatului său de către stăpânii banilor pentru care banul e totul și omul nimic. Ambele virtualități – și filetismul și abstractismul plutocratic – ar slăbi deopotrivă statalitatea și popoarele pavând drumul renașterii imperiilor convulsive peste diversitatea națiunilor.
Cel ce s-a apropiat de conceptul și modelul creștin de stăpân a fost italianul Leon Batista Alberti în celebra sa carte Sancta Masserizia, în paralel cu celelalte două locuri de elaborație europeană a noțiunii și modelului de „stăpân”, cel datorat lui Machiavelli și cel datorat principelui creștin, Neagoe Basarab, sanctificat și deci trecut în calendarul ortodox românesc.
Cele patru variante, machiavelic, albertin, neagoian și franklinian, pot fi socotite repere ale unei posibile dezbateri despre cum să devii propriul tău stăpân și cum să te comporți, ca stăpân, în raport cu ceilalți, încât să nu le știrbești suveranitatea.
Pe de altă parte, suveranitatea persoanei nu trece automat asupra cetățeniei. Într-un stat nesuveran nu există cetățeni suverani.
Înțelegem că suveranitatea s-a fixat în domeniile gândirii printr-un proces complex, multidimensional și multinivelar, care, în mod paradoxal s-a afirmat prin desuveranizări și resuveranizări continui pe măsură ce omenirea a trecut de la imperiile orientale spre modelul creștin (l-am putea denumi westfalian) al „statului națiune” care admite ideea de suveranitate a poporului și a persoanelor, el însuși raportându-se la celelalte state pe baza relației de echipolență dat fiind că și acelea sunt tot state-națiuni.
Niccolò Machiavelli
Adusă la zi, această chestiune a dialecticii desuveranizare-resuveranizare devine comprehensivă în cuvintele lui Timothy Garton Ash, codirector al European Council on Foreign Relations:
„Iată, deci, perspectiva surprinzătoare pe care ne-o dezvăluie războiul din Ucraina: UE în calitate de imperiu post-imperial, în parteneriat strategic cu un imperiu post-imperial american, încercând să împiedice revenirea unui Imperiu Rus în declin și să îngrădească ridicarea unuia chinez” (în Postimperial Empire | Foreign Affairs apud Rador via Capital, traducere Andre Suba, 20/04/2023), G. Ash se referă aici, desigur la unul dintre nivelurile dinamicii suveranismului, cel mai înalt, acela al marilor stăpânitori, care reinventează imperiul ca tehnică de guvernare.
Chestiunea suveranismului ca sistem de gândire și ramă a procesului de căutare a unei căi spre rezolvarea creștină a aceleiași probleme ar putea fi tâlcuită așa: cum poți să fi stăpân fără a știrbi suveranitatea ca principiu ontologic de organizare a vieții personale și colective în interiorul statelor și între state. Aceasta este problema cea mai dificilă și totuși cea mai urgentă, fiindcă niciuna dintre persoanele morale, individuale și colective, care și-au organizat viața pe temelia Bibliei nu va admite să fie coborâtă din demnitatea la care a ridicat-o Iisus Hristos Dumnezeu.
Aici găsim și un posibil răspuns la încrâncenarea anticreștină a grupărilor care aderă la curentul de scară planetară al transumanismului, promotor al doctrinei războiului contra proprietății și contra omului ca făptură creată după chipul lui Dumnezeu.
Transumanismul este, iată, o altă formă agresivă a antiumanismului și antisuveranismului (personalist).
Antiumanismul, anticreștinismul, antinaționalismul (antisuveranism) și antiliberalismul compun mix-ul bizar al unei gândiri care se precipită să cucerească vârfurile elitelor politice la scara planetei etc., anihilând orice șansă pentru formula suveranistă în cetate.
Fără suveranitate nu există dialog, ci simplă monodie paranoidă din care te scoate aparent și deci înșelător și maladiv deriva schizoidă. Suveranismul și suveranitatea reprezintă, așadar, factorii cu cea mai puternică și durabilă incidență asupra ordinii comunicaționale a lumii în orice epocă.
Lupta pentru suveranitate este, în mare măsură, lupta pentru dreptul la întâietate a „cuvintelor cu putere” și deci poate fi asimilată unui război al cuvintelor. Dat fiind că Evanghelia a dăruit omului cuvântul cu cea mai înaltă putere, cea divină, puterile seculare, în impulsul lor paranoid, au ales strategia eliminării evangheliei din discursul public și astfel s-a produs separarea statului de biserică și deci apariția statelor seculare și iluzia posibilității unei ordini fără Dumnezeu ba chiar împotriva lui Dumnezeu.
Astfel, modernitatea apare ca fiind prima epocă de suprimare a suveranității omului credincios, a religiei și deci a bisericii însăși.
Deznodământul chestiunii suveraniste depinde, așadar, în fiecare perioadă istorică de ascensiunea unei noi strategii și a unui nou tip de tehnologie comunicațională care vor influența apoi controlul cuvintelor.
Apariția tiparului a permis o excepțională expansiune a Bibliei astfel că circulația Evangheliei a fost puternic stimulată.
Apariția noilor sisteme de operare de tipul Chat GPT, de exemplu, a provocat o desuveranizare în cascadă care s-a propagat pe toată planeta, dinspre Atlantic spre Pacific și invers. Ian Bremmer, președintele Eurasia Group și GZERO Media, atrage atenția că asistăm deja la ascensiunea unei noi superputeri globale, puterea digitală și ordinea adiacentă, care vor „șterge celelalte forme ale ordinii mondiale”, aproape coexistente pe durata unei singure generații, ordinea unipolară, bipolară și multipolară. SUA, remarcă același autor, nu mai este singurul actor care susține valorile globale, nici singurul „arhitect” al comerțului global (puterea dolarului ca monedă convertibilă a slăbit semnificativ după criza petrodolarilor).
China și Rusia sunt deopotrivă jandarmul culturii prin opțiunea agresivă pentru un control digital total, încât modelul unei lumi fără lideri precumpănește azi (în ciuda pretenției de controlor al condiției lumii exprimată cu emfază de către Forumul de la Davos).
Redeschiderea dezbaterii privitoare la rostul și destinul suveranismului în contextul „ordinii digitale planetare” devine imperativă. În vechiul tablou al lumii, vreme de circa 600 de ani s-a repetat într-una că economiile conduc lumea și deci actorii economiilor sunt cei care dețin și competențele managementului sistemic mondial. Într-un asemenea context, discursul suveranist a îmbrăcat mai degrabă formula rezumată de doctrina protecționistă și deci de strategii promovării economiilor naționale.
Până la finele veacului trecut încă se putea vorbi despre o economie mondială compusă din economii naționale integrate prin mecanismele pieței regionale și mondiale. Acesta a fost și pragul de maximă expansiune a doctrinei suveranității în formularea ei clasică, adică cea care, în proporții și formule variate, readucea doctrina protecționistă în centrul strategiilor de scară (naționale, regionale, mondiale).
Odată cu Bretton Woods, tabloul lumii s-a redesenat etalând în centrul său o mare putere, America, încât omenirea intrase deja în era de ascensiune a unipolarismului cu scurtul inter-regn bipolarist, care părea eliminat după momentul schimbărilor aduse odată cu încheierea mileniului II d. Hr. Este drept că în tot intervalul postbelic, pe fundalul bipolarist, s-a petrecut un reviriment al filosofiei suveraniste prin ascensiunea doctrinei neo-suveraniste promovată de Keynes cu a sa Teorie generală asupra căii de ieșire din criză.
Soluția lui Keynes a rezistat până spre finele deceniului șapte al veacului trecut când deja s-a declanșat criza petrodolarilor și astfel America a suspendat sistemul Breton-Woods anulând convertibilitatea dolarului ceea ce deja anunța sfârșitul ciclului Keynesian cu formula suveranist-limitată asociată. Între timp însă politicile cheltuielilor pe deficit (deficit spending) provocaseră o explozie a datoriilor astfel încât deja statele se confruntau cu o nouă formă de sclavie adusă de banii-datorie și deci cu o criză teribilă a ideii suveraniste.
Ian Bremmer
Emergența acelei noi ordini, de care vorbește Ian Bremmer și anume ordinea digitală, aduce la pupitrul omenirii o nouă putere adăpostită și deci încorporată total în structura discursivă a actorilor sociali, state, națiuni, comunități, grupuri. Noua ordinea etalează o altă configurație a puterii, dependentă de grupurile intelectuale sau discursiv-narative. Această ordine încorporează și, într-un fel, este produsul a trei tensiuni de scară planetară. În spatele lor se compun energiile din care se nutresc noile narațiuni/ povești și deci care induc diviziunea socială a structurii discursive în societatea postmodernă.
Problema acestor tensiuni tridimensionale este că sistemul nu le poate absorbi astfel că ele se propagă în zbateri și dezbateri care marchează peisajul mental al lumii noastre și dau profilul discursului suveranist în toate punctele sistemului. Să le enumerăm în marginea enunțurilor strategistului american.
Prima derivă din efectul ieșirii din bipolarism prin opțiunea unipolaristă și deci prin slăbirea și ignorarea vechiului pol asigurat de fosta URSS și deci de moștenitoarea acestora care este Rusia. Această tensiune substructală devine primul nucleu din care derivă narativismul public în toate câmpurile sale (studii geopolitice, geoeonomice, strategice, comunicaționale, și nu în ultimul rând ideologice și chiar artistice). Această tensiune nutrește câmpul dezbaterilor și ilustrează una dintre cele trei muchii ale discursului suveranist în acest moment.
Al doilea ax al tensiunii sistemului vizează de data aceasta chiar structura internă a Americii și se referă la tensiunea intre globalizare și cetățeanul american. Acesta, precum remarcă același autor citat mai sus, este foarte puțin spre deloc interesat și deci motivat să susțină marșul triumfalist al valorilor globaliste fiind mai degrabă preocupat de condiția vieții de acasă, adică de situația Americii și a sa ca cetățean american. Aici putem căuta explicația trumpism-ului cu succesul său relativ și confruntările dintre formula noului globalism și formula suveranist-limitată sau trumpistă.
O parte a narațiunilor care domină discursul public și care colorează vectorul suveranist își are originea aici. Noul câmp narativ dominat de teme precum LGBTQ, transgenderism, corectitudinea politică, postumanism, Schwab-ism etc., își are și acesta izvorul într-o asemenea tensiune.
A treia muchie a presiunilor care alimentează nucleul narativ al conștiinței publice se referă la tensiunea dintre neo-atlantismul american și neo-eurasianismul asimetric centrat pe puterea Chinei și pe coborârea Rusiei la condiția de Canadă a Chinei (C Pantelimon). Pe fundalul acestor trei tensiuni răbufnesc cunoscutele polarități tradiționale, naționalism-internaționalism, personalism-individualism etc.
Aceste trei tensiuni axiale domină structura discursivă pe toată orizontala ecopolitică a planetei și suveranismul se redefinește ca fiind expresia libertății actorilor sociali în raport cu presiunea spre fracturare a acestor trei tensiuni care nutresc dinamismul structurii mentale la scara societății civile locale, regionale și mondiale.
Discursul public dobândește astfel un triplu profil polemic, încât putem spune că lumea noastră a intrat în era unui nou tip de ciocniri, distincte de cele teoretizate de către Samuel Huntington, și anume ciclul polemologiei discursiv-narative planetare.
Societățile și totalitatea actorilor sociali de pe scena publică își caută locul în noua configurație narativă a planetei încât să-și poată dezvolta capacitatea discursivă care le-ar permite să-și asume pe deplin condiția propriului popor și raportul cu Dumnezeu în câmpul disputelor locale, regionale și mondiale.
Puterea discursivă (libertatea folosirii cuvântului și deci a strategiilor discursive) este indicatorul noului suveranism în textura statelor postmoderne.
Să stăruim doar punctual asupra actualei configurații a scenei narative din spațiul românesc pentru a formula un diagnostic ipotetic asupra sănătății narative a grupărilor intelectuale de pe scena românească.
Samuel Huntington
Evident că puterea actorilor sociali ca agenți ai puterii discursive depinde de arta și capacitatea lor de a evolua pe o scenă marcată de suma dezbaterilor induse de cele trei tensiuni axiale pe care sistemul nu le poate absorbi. Între timp, în câmpul dezbaterii s-au conturat cele trei nuclee narative sub forma unor teme dominante, mai mult sau mai puțin polemice.
Pe latura tensiunii renăscute a bipolarismului, s-au conturat trei nuclee narative; nucleul globalist din care derivă linia corectitudinii politice și tehnici discursive precum cunoscuta „cancel culture”, cultura anulării (care clamează dreptul de a elimina teme vechi, simboluri, configurații etc., un întreg evantai de cultureme consacrate); nucleul colorat de impulsul unui vector neo-suveranist și al unui comunitarism creștin. În fine, la polul opus al axului bipolarist renăscut, s-a cristalizat tema ripostei împotriva a ceea ce doctrinarii eurasianismului de variantă rusă încadrează în disputa dintre Eurasia și „Occidentul colectiv”.
În spațiul românesc tensiunea este coborâtă în formula degenerată, neocominternistă, a etichetării, a eliminării dialogului prin îngroparea oponentului în etichete (de genul putinist, dughinist-ortodoxist – după numele doctrinarului rus al eurasianismului, Alexandr Dughin –, anti-europenist, fundamentalist etc.) clamându-se instaurarea unei drastice cenzuri digitale sub scuza luptei cu dezinformarea și cu fake-news-urile.
Înlăuntrul statelor sunt utilizate cortine ideologice precum cea care-i desparte pe cei ce se cred chemați să apere sistemul de criticii acestuia, etichetați în felurite moduri, neocomuniști, naționaliști, putiniști etc. Toate aceste etichete sunt fie sicrie de-a dreptul, fie cortine care practică separarea grupărilor umane relegându-le unor „lumi” rupte una de alta etc. Inventarea listelor amintește nu doar vechiul index al inchiziției ci și tehnica numelor prohibite, a excomunicărilor și morții civile, a publicațiilor interzise, care au fost marea invenție represivă a sistemului bolșevic.
Altfel spus, tensiunile axiale, precum cele trei pomenite, se întorc în sistem sub forma unor deteriorări escaladate ale stărilor acestuia ori sub forma unor sistematizări narative (care dau putere discursivă actorilor aflați în dispute). Aceste deteriorări pot fi asimilate unor procese distructive cu efect ruinător sau substructal (afectează temelia și deci starea de echilibru structural al societății) ori pot fi asumate în cadrul unor tematizări care susțin strategia discursivă a actorilor sociali. Lucrul cel mai tulburător este survenirea pe scena din periferiile sistemului a unor actori perverși care fie din prostie fie din interes cred că dacă vor anihila un pol al disputelor vor instaura consensul sistemului.
Sistemul nu este consensual, ci, polemic, dialogal sau războinic, după caz.
Dacă la nivelul macrosistemului persistă tensiunea bipolarismului, această tensiune se reproduce întocmai și la nivel local, ca tensiune nu neapărat ca limbaj (fie că vor fie că nu vor puriștii unuia dintre poli). Iluzia că suprimarea dialogului înseamnă unitate de vederi și de viziune este și falsificatoare și antiproductivă și mediocră. Prin suprimarea dialogului se adâncește tensiunea spre ruptură.
Ceea ce, la nivelul sistemului este o simplă tensiune, devine, pe plan local fractură și agresivitate sporită spre extremism. Așa numitul război împotriva dezinformării generează extremism care aduce pe scenă actori sangvinari, o și mai atroce încordare și o accelerată combustie de ură și mânie.
Nimic nu justifică refuzul participării localnicilor la disputele sistemului. Prin urmare bătălia pentru suveranism este o condiție esențială a luptei pentru sănătatea sistemului și a societăților locale.
A consemnat pentru dumneavoastră prof. acad. dr. Ilie Bădescu via sociologia-azi.ro.
