pastele blajinilor

Romulus Vulcănescu vorbește despre lumea albă (în care trăiesc oamenii), din care fac parte și Ostroavele albe. „Acești urici locuiau la marginea lumii într-un Ostrov alb sau în mai multe Ostroave albe din albia Apei Sâmbetei. Ostroavele rohmanilor sau blajinilor s-au ridicat din Apa Sâmbetei în condițiile cosmogonice ale ridicării pământului din apele primordiale. Ceea ce înseamnă că în concepția mitică ostroavele simbolizează pământuri neîntinate, ieșite în stare pură din Apa Sâmbetei, care la rândul ei este o apă sacră, numai că gradul ei de sacralitate ține de impuritatea ei progresivă în direcția Iad. După o legendă străveche, Apa Sâmbetei izvorăște dintre rădăcinile bradui cosmic și înconjoară pământul de 7 sau 9 ori și se varsă în Iad. La izvoarele ei este pură și sus pe pământ e un panaceu universal. Pe măsură ce înconjoară pământul, gradul ei de puritate scade, iar când intră în Iad clocotește în flăcări. De Paștele blajinilor, în unele sate, pe malurile apelor curgătoare se puneau în blide de lemn coji de ouă, fărâmituri de cozonac și lumânărele cărora li se dădea drumul pe apă, ca să ajungă pe Apa Sâmbetei în Ostroavele Albe la rohmani sau blajini, ca să serbeze și ei Paștele… Uricii albi țineau multe posturi albe și se îmbrăcau în alb, semn al purității lor sufletești. La români doliul alb pentru bătrâni (codalbi) s-a menținut până în vremea noastră în unele sate din Bărăgan și Carpații estici.”1

Paștele Blajinilor, Paștele Morților sau Lunea Morților este o sărbătoare populară cu dată mobilă, dedicată spiritelor strămoșilor. Rădăcinile acestei sărbători vin din timpurile precreștine.

Blajinii (Rohmanii sau Rugmanii) sunt reprezentări mitice ale primilor oameni de pe pământ. Se spune că Blajinii trăiesc sub pământ, pe Tărâmul Celălalt, dincolo de Apa Sâmbetei. Se spune că ei au luat parte la facerea lumii și că susțin stâlpii de sprijin ai pământului. Blajinii duc o viață cuvioasă și lipsită de griji, întemeiată pe virtute și pe incapacitatea de a face rău. Bărbații se întâlnesc cu femeile odată pe an, la Paștele Blajinilor, pentru a procrea. Băieții sunt crescuți de mame până merg în picioare și pot să se hrănească, după care trăiesc în izolare, împreună cu bărbații. Blajinii sunt credincioși, buni la suflet, blânzi și înțelepți, incapabili de a face rău, duc o viață austeră, cu posturi severe.

În popor se crede că locuiesc pe malurile unor râuri mari sau lângă ostroave sau la hotarul cu Raiul și că în țara lor este mereu cald. Blajinii nu știu să calculeze sărbătorile de a căror sosire sunt anunțați de către oameni. Ei știu că este Paștele atunci când văd că sosesc pe Apa Sâmbetei coji de ou roșu aruncate special de gospodine pe ape în vinerea sau sâmbăta din Săptămâna Patimilor. Când văd cojile de ou în țara lor îndepărtată, ei serbează Paștele, iar oamenii prăznuiesc Paștele Blajinilor sau Paștele Morților. În această zi credincioșii depun ofrande pe morminte, împart pomeni, întind mese în cimitir, lângă biserică sau în câmp, la iarbă verde.

Note:

1. Romulus Vulcănescu, „Mitologia română”, 1986.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. Vicu Merlan, „Dacia Esoterică – Simboluri, Legende și Tradiții (volumul 1)”, cap. IV Credințe și tradiții în spațiul carpato-balcanic – IV. 27. Paștele Blajinilor, Editura Daksha, București 2023.

 

ion luca caragiale, cella delavrancea

A FOST odată un copil mintos care, de mititel, se deosebea între ceilalți de seama lui prin pornire la biruința grea – apucătură de suflet mare.

Din cea mai fragedă vîrstă, jucăria de predilecție era să domesticească un cal sălbatic… Cu îndărătnicie – puterea voinței neînduplecate – se apropia hotărît de monstrul nesupus și căuta să-l atingă… să-l mîngîie… și-l atingea… și-l mîngîie frumos. Monstrul simțea parcă, la atingerea copilului, că are a face cu un viitor stăpîn, care o să-l biruie, tocmai fiindcă-l iubește copilul cel mintos mai presus de orice pe lumea aceasta, și că în biruința lui – a monstrului așa de greu de domesticit, care la atîția ș’atîția le-a frînt gîtul – copilul și-a pus tot prețul vieții lui… Și numai rari copii înțeleg așa de mititei rostul și prețul vieții lor – și numai aceia, rari, de mititei știu porunci…

Încet-încet, l-a tot mîngîiat copilul, pînă cînd, într-o zi, în fața lumii din satul lui, care-i știa patima lui copilărească, i-a înfipt mîinile-n coamă: calul – sălbatic – s-a smucit tîrînd pe copil – să-l sdrobească; dar îndată, micuțul i-a sărit în spinare… și au pornit în goană, și au pierit în larg, departe, pînă unde nu mai puteau apuca ochii celor de față.

Mulți au zis:

„Copilul ăsta se duce la pierzanie… O să-i frîngă gîtul dihania sălbatică!”

Dar o babă, care cunoștea pe copil de mititel, de cînd el se tot apropia să mîngîie calul nesupus, a gîndit:

„Nu-i frînge gîtul, că și-a găsit stăpînul!… Cu sufletul se călărește, nu cu trupul, și călărețul ăsta mititel are sufletul covîrșitor sălbăticiei calului!”

Locuri străine multe a străbătut călărețul, și, pe unde a colindat, lumea care vedea tinerețea lui și înțelegea mai bine decît cei din satul depărtat ce încercare de supremă bravură face el – voind să biruie pînă la stăpînire desăvîrșită pe neînduplecatul monstru – l-a îmbrățișat, l-a’ncurajat și l-a admirat… Și multe cununi i-a aruncat cu respect și dragoste, fiindcă nimic nu inspiră unui suflet întreg atîta dragoste și respect cît triumful unui suflet mare.

Într-un tîrziu după aceea, cînd unii uitaseră de copilul dus departe, și cînd alții, puțini, încă-i mai duceau grija, iacătă că se-ntoarce, din depărtări, acasă-n satul lui, copilul cu calul lui, domesticit.

Toți din sat, care mai de care, în întîmpinară cu vorbe frumoase și cu mănunchiuri de flori, să-i arate cîtă cinste se răsfrînge asupra satului întreg din biruința micului erou… În urma tuturor, se vîră și baba bătrînă, aducîndu-i și ea o floare proaspătă de cîmp.

Au voit unii s-o dea la o parte pe babă, dar ea le-a zis:

„Nu se poate… Trebuie să primească și de la mine un semn de mulțumire și de dragoste. Copilul știe că, de mult, de cînd se tot apropia să-și mîngîie calul, eram și eu dintre puținii care nu se-ndoiau de biruința lui”.

Și, întorcîndu-se bătrîna cătră tînărul erou, i-a zis:

„Să trăiești, să-l stăpînești!… și-a găsit stăpînul!”

Ei! asta e numai o mică poveste; dar o poveste nu trebuie totdeauna să fie mare, ca să poată cuprinde un adevăr…

Tînărul erou este Cella Delavrancea; monstrul sălbatic domesticit este Arta; iar baba bătrînă… aceea sunt eu.

opereta lounge, granada ecouri mediteraneene, stefan von korch, alexandru burca