mircea eliade, neobolsevici, cultura anularii, rfi

Mircea Eliade este cea mai recentă țintă a neobolșevicilor din România

E ordin.

După Gafencu, Vulcănescu, Goga și alții, acum a venit rândul lui Mircea Eliade să fie „anulat”.

Pentru că orice altceva e pedepsit în țara asta, dar nu anti-românismul.

Anti-românismul e chiar premiat. E politică de stat.

Piatră peste piatră în cultura noastră nu rămâne la locul ei.

Dușmanii, trădătorii, vânduții și idioții utili umblă cu bidineaua în rât și mânjesc toate simbolurile acestui neam. Toți au fost extremiști, toți au fost antisemiți!

Asta și nimic altceva sunt învățați elevii de liceu la materia obligatorie Istoria Evreilor.

Că ne tragem nu din daci, ci din extremiști. Că Mihai nu a fost Viteaz ci extremist, iar Stefan a fost Mare… ultranaționalist. Că nu suntem un popor demn, ci unul de antisemiți.

Și de asta s-a și introdus materia Istoria Evreilor in programa obligatorie: ca tinerilor să le fie rușine că sunt români.

O mână de oameni încercăm să ne opunem colonizării.

Restul?… îngână o săptămână întreagă manelele de la căpătâiul lui Corduneanu, sau se pregătesc sa pună voioși ștampila pe candidați care se vor vinde pe-o măslină, sau se opintesc să învețe pe de rost versurile Erikăi Macarena, devenită peste noapte reper moral național.

Să nu se mire nimeni când parlamentul va vota, tot la ordin, că aici nu e o țară, ci doar un teritoriu.

Unde pe vremuri trăiau doar niște sălbatici extremiști…

Nota Redacției ActiveNews: Detractorii lui Mircea Eliade și goarna internaționalistă RFI au descoperit apa caldă sau, mai precis, reîncălzesc ciorba kominternistă. Mircea Eliade nu s-a dezis niciodată de Mișcarea Legionară. Memoriile și operele lui intangibile o confirmă.

A consemnat pentru dumneavoastră Marian Dumitru via ActiveNews.

duiliu zamfirescu

Domnilor,

Găsindu-mă la țară, am aflat despre trecerea dumneavoastră prin Focșani și am alergat să-i salut pe reprezentanții unui popor care mi-e drag din mai multe motive: lungul meu stagiu în Italia și legăturile mele de familie mă pun în situația de a cunoaște și aprecia, direct și personal, valoarea soldaților dumnea voastră, statornicia în muncă a oamenilor voștri, geniul artiștilor și splen doarea literaturii voastre, care prin Leopardi, Carducci și d’Annunzio a in trat într-o resurecție demnă de timpul Renașterii.

Dar nu alerg aici doar ca simplu cetățean; vin, de asemenea, și mai ales, în calitate de Președinte al Camerei Deputaților, pentru a vă saluta pe acest Milcov, care este un Arno al României, și pe meleagurile acestui front unde s-a cimentat soarta României Mari.

Sper, Domnilor, că nu îmi veți lua în nume de rău acest mod de a-mi preamări țara, numind-o „România Mare”. Veți înțelege resortul care ne înalță sufletul când vă voi spune că sunt aproape 2000 de ani de când suferim, de când luptăm, de când visăm la frontierele acestei provincii a Imperiului Roman care se numea Dacia Trajana, chiar aceea în care Divinul nostru Împărat ne-a plantat, ca semințele în țărână, pentru ca pădurea de stejar care trebuia să crească aici să servească drept zid de apărare împotriva invaziilor barbare.

Și tocmai pentru asta vin: vin să vă spun că barbarii nu vor trece; că această nebunie metodică numită bolșevism îi va găsi aici, pe malul Nistrului, pe strănepoții legionarilor; că Prima Italica, Prima Minervia, Quarta Flavia, Decimoterza Gemina, Settima Claudia, Prima Adiutrix, a Quinta Macedonica1 s-au făcut într-adevăr legiuni; că țăranul român, pe care l-am făcut proprietarul pământului pe care îl ara, va face acest mare serviciu Europei, împiedicând contaminarea ei cu virusul comunist.

Mai sper, Domnilor, că veți binevoi să vă dați singuri seama de marile bogății ale solului și subsolului țării mele și veți înțelege ce nedreptate i se face creditului său de către o bandă de speculanți care își face jocurile murdare în bursele străine. Și dacă acest joc periculos continuă, vom fi siliți să luăm măsuri contra acestor rechini de apă dulce2, aplicând un moratoriu țărilor care ne depreciază moneda și acordând „leului” o valoare liberatorie fixă.

Sunt fericit să constat că Italia a avut întotdeauna încredere în finanțele noastre și, nu mai departe decât anul trecut, a creat Banca Comercială Italo-Română care, grație înțelepciunii Direcției sale, s-a plasat de îndată în fruntea instituțiilor noastre de credit.

Și mai sper că întorcându-vă acasă îi veți informa pe compatrioții dumneavoastră despre eforturile pe care le face guvernul Averescu3 pentru a da României elasticitatea necesară dezvoltării instituțiilor sale libere și avântului bogă țiilor ei.

Într-un răstimp de 18 luni, acest guvern a restabilit ordinea, amenințată grav de inconștiența unor partide extremiste; a îmbunătățit circulația pe căile ferate; a înscris în Constituția noastră legea agrară; a făcut să fie votate legi financiare, ca și bugetul Statului, care va pune ordine în mersul haotic al cheltu ielilor; a dat un relief foarte clar politicii externe; a pus în valoare cursurile râurilor și precipitațiile pentru a obține forța motrice: a obținut câștig de cauză în fața Europei, pledând pentru navigația pe Dunăre în amonte de Porțile de Fier.

Probabil ca exportul lemnului care putrezește în pădurile noastre și din care veți vedea un eșantion în marile cantități din acest produs care se află în gările noastre din Transilvania, ca și exportul petrolului și al derivatelor sale vor lua un foarte mare avânt. România își va plăti datoriile mult înaintea țărilor care îi speculează valuta.

Permiteți-mi, Domnilor, să nu mai insist asupra bogățiilor pur agricole ale țării mele. Ați putut vedea milioane de hectare de porumb și, pe măsură ce se vor împărți pământurile, veți vedea aceleași întinderi și cu grâu.

Urându-vă bun venit printre noi, dedic acest toast măreției și prosperității Italiei, ca și dezvoltării tot mai mari a relațiilor noastre comerciale.

B.N.R., Ms. 10589

Note:

1. Bun cunoscător al istoriei romane (îi citea și recitea frecvent pe Tacitus, Iulius Caesar, Victor Duruy, W. Froechner), Duiliu Zamfirescu cunoștea și dispunerea legiunilor romane. Dintre cele menționate de el, legiunea I Adiutrix, a IV-a Flavia Felix, a XIII-a Gemina și a V-a Macedonica au participat la războaiele dacice și au campat pe teritoriul noii provincii cucerite de Traian.

2. Bine cotat pe piețele europene în 1914, leul avea în 1921 o valoare redusă. La deprecierea lui au conlucrat mai mulți factori. Creșterea vertiginoasă a circulației monetare a fost unul dintre ele. De la 578 000 000, în 1914, leii se înmulțiseră la 9.485.000.000 în 1920. Leii „vechi” circulau în paralel cu cei „noi” (emiși de autoritățile de ocupație), cu coroana austro-ungară și rublele rusești. Speculatorii introduceau de peste hotare mari cantități de coroane și ruble „neștampilate” care agravau dificultățile financiare ale statului reîntregit. Datoriile externe (rezultate din împrumuturile contractate în timpul războiului mondial și al celui cu Ungaria bolșevică), în sumă totală de 2 057 972 799 lei, contribuiau la devalorizarea monedei. Ameliorarea situației financiare a României va începe în vara lui 1921, când Nicolae Titulescu era ministru de Finanțe.

3. Al doilea guvern al generalului Alexandru Averescu a venit la putere în 13 martie 1920 și a căzut în 16 decembrie 1921, subminat din interior de Take Ionescu. În cadrul lui, Duiliu Zamfirescu a fost ministru de Externe între 13 martie – 13 iunie 1920.

Nerelevată înainte de 1989, din motive lesne de înțeles, dimensiunea antibolșevică a publicisticii și a activității politice a lui Duiliu Zamfirescu (30.10.1858–3.06.1922) merită un examen recuperator. Ca și modelele sale: Titu Maiorescu și Petre Carp, autorul Vieții la țară era un conservator, dar nu un retrograd. Conservatorismul lui presupunea păstrarea instituțiilor, regulilor, legilor a căror eficiență a fost confirmată de istorie. Ceea ce nu excludea noul, „orientațiunea“ spre modernitate. Zamfirescu era, ca toți junimiștii, organicist, detesta „evoluția saltuarie” și violența. Când scrisori ale lui către Titu Maiorescu și alți prieteni au fost publicate în anii 1984 și 1985 de Al. Săndulescu, cenzura a eliminat pasajele referitoare la socialiști și atentatele anarhiste care au marcat cumpăna veacurilor XIX–XX. Căzuseră atunci, răpuși de gloanțe ori cuțit, președintele Sadi Carnot, regele Umberto I, împărăteasa Sisi, iar diplomatul – aflat la post la Roma – reacționa indignat. Și rapoartele lui, până azi necercetate, ofereau detalii îngrijorătoare. Expeditorul lor a întrezărit perspicace valul doi al violențelor și a semnalat mai târziu cauza: „socialismul radical, comunismul” preocupat de „egalizarea forțată a condițiunilor sociale” (Câteva cuvinte critice, 1916).

Refugiat la Odesa din decembrie 1916 până în ianuarie 1918, a putut vedea la fața locului „enorma și spăimântătoarea revoluție rusească”. Puciul bolșevic din octombrie 1917, anomia, ororile luptelor dintre naționaliștii ucraineni și matrozii roșii, „scenele de canibali“ transformaseră frumosul oraș într-un „loc rău”, prielnic crimelor și masacrelor. Scriitorul le-a contemplat cu dezgust, notându-și impresiile în rânduri precipitate de jurnal. Ar fi vrut să-și publice însemnările zilnice sub titlul „Ce-am văzut în Marea Revoluție”, dar manuscrisul, citit de Mihai Gafița spre finele anilor 1960, a dispărut. Nu s-a păstrat decât o pagină în care figurează – trist memento! – numele tartorilor comunismului în expansiune: Lenin și Trotzki.

Articolele pe care le va publica apoi în „Curierul Putnei” și „Îndreptarea” sunt pline de referiri la „nebunia bolșevică” (Banatul și Amiralul Kolceac), la „molima celei mai mari aberațiuni a tuturor veacurilor: bolșevismul” (Răspunsul Consiliului Suprem de la Paris la nota României). O simbioză pe care a pro nosticat-o – înge mănarea anarhismului cu comu nismul – a putut s-o vadă și în România în 8 decembrie 1920, când un trio terorist condus de Max Goldstein a orga nizat atentatul de la Senat care îi viza pe Constantin Argetoianu și Octavian Goga. La adunarea de doliu din 13 decembrie de la Ateneul Român, Duiliu Zamfirescu, atunci preșe dintele Camerei Deputaților, i-a omagiat pe cei răpuși de „mâna criminală” instruită de vecinii turbulenți din Est.

Peste câteva luni, avându-i în vedere pe aceiași vecini, fascinați de o „utopie sângeroasă”, președintele Camerei va folosi chiar un cuvânt cu mare putere de circulație azi: virus. Termenul cu pricina a fost întrebuințat în 24 septembrie 1921 într-un context special. Între 19 septembrie și 10 octombrie 1921, un grup de o sută de excursioniști italieni, format din profesori de la universități din Roma, Torino, Catania, Neapole, Veneția, intelectuali cu profesii liberale, studenți, a vizitat, la invitația guvernului condus de generalul Al. Averescu, România proaspăt reîntregită. Sub titlul Vizita italienilor în România, „Îndreptarea” (oficiosul Partidului Poporului) publica itinerariul: Constanța, Sulina, Tulcea, Galați, Brăila, Iași, Cernăuți, Bacău, Adjud, Focșani, Râmnicu-Sărat, Ploiești, Câmpina, Sinaia, Brașov, Sibiu, Cluj (aici a fost instalată pe soclu statuia de bronz a lupoaicei oferită în dar de italieni), Arad, Timișoara, Reșița, Turnu-Severin, Craiova, Curtea de Argeș, Pitești, București. Același ziar va găzdui apoi reportaje despre popasurile italienilor la Cernăuți și Brașov.

La Focșani, unde trenul special s-a oprit doar între orele 17-21, s-a desfășurat un fastuos dineu la care Duiliu Zamfirescu, președintele Camerei Deputaților, a rostit într-o franceză cu inflexiuni italiene ultimul său discurs parlamentar, pe care îl publicăm mai jos. Glorificarea României Mari, a Daciei Traiane la care a visat decenii de-a rândul, și evidențierea uriașului pericol reprezentat de „nebunia metodică numită bolșevism” au fost liniile de forță ale acestui cuvânt testamentar. Duiliu Zamfirescu a fost unul dintre primii scriitori români care au văzut născându-se „imperiul răului“ și a cerut măsuri energice de zăgăzuire a „virusului comunist”. (Ioan Adam, România Literară nr. 23/2022)

nae ionescu, gandirea, metafizica, constiinta nationala

Patimile lui Hristos m-au cutremurat întotdeauna. Nu pentru suferința Lui. Așa era hotărât, ca El să fie jertfă expiatorie; și împotriva unor hotărâri luate acolo, sus, nu putem nimic. Dar pentru singurătatea Lui. Pentru lipsa noastră de la veghea Lui însângerată. „Hristos va fi în agonie până la sfârșitul lumii; în tot acest timp, să nu dormim” (Pascal)1. Înaintea lui Pascal ne-o spusese însă El: „Stați și vegheați!”2. Am stat. Dar nu am vegheat. Am stat obosiți și pasivi și atunci când El se ruga. Se ruga nu pentru noi, desigur, ci pentru El. Dar pentru ca să aibă destulă putere în clipa jertfei, care, totuși, pentru noi se împlinea.

Noi stăm să adormim. Și asta e un păcat. Dacă Dumnezeu se îndură, mântuirea vine oricum. Pentru că Dumnezeu poate orice. Dar așteptarea e, totuși, o condiție a mântuirii. Așteptarea activă, care, altfel, se zice nădejde.

Și care e cea dintâi datorie a noastră. De la care lipsind, cădem în cel mai greu păcat – ispita deznădejdii. Nu ne mântuim prin vrednicia noastră, ci prin îndurarea lui Dumnezeu, care hotărăște într-un fel sau altul jertfa Mielului, suferința lui Hristos pentru noi. Dar prezența noastră activă la această jertfă ușurează suferința lumească, transfigurând-o. E, deci, în datoria noastră de a fi prezenți prin nădejde, un act de îndurătoare simpatie; și de sprijin. Sprijin de care oricine are nevoie. Căci s-a spus – Dumnezeu Însuși e trist când oamenii își întorc dragostea de la El.

Să nădăjduim, deci: mărturisind nădejdea prin prezența noastră la jertfa Mielului. E cea dintâi datorie, pentru că numai prin această jertfă a fost făcută cu putință mântuirea și pentru că, în afară de noi, jertfa e îndestulătoare pentru mântuire.

Hristos adevăratul Dumnezeu, cu moartea Lui călcând și înfrângând moartea noastră, nu a sfărâmat numai atunci porțile iadului, silindu-l să-și verse morții – dar a asigurat prin jertfa Lui învierea noastră.

Nu știu de ce sunt așa de trist când mă gândesc că oamenii își închipuie azi că totul e prefigurație și simbol! Hristos a murit pe cruce. Cu adevărat. Și a înviat a treia zi. După trup. Cu adevărat. Deschizând pentru noi porțile Raiului, când, prin moartea Lui, vom învia noi înșine cu adevărat din morți.

De aceea nădăjduiesc.

Și, mărturisind un botez întru iertarea păcatelor,

Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie!

1. Vezi: Blaise Pascal, Les pensees sur la religion et sur quelques autres sujets. Paris, 1670, XIV. Jesus-Christ, p. 143. Vezi și ed. în limba română: Pascal, Cugetări. București: Editura Științifică, 1992, p. 374.

2. Vezi: Evanghelia după Matei, capitolul 25, versetul 13; Evanghelia după Marcu, capitolul 14, versetul 34; Evanghelia după Luca, capitolul 21, versetul 36.

Publicat în Opere, Vol XV, p. 367, și în Cuvântul, pe 14 octombrie 1940.

Note:

Este ultimul articol scris de Nae lonescu în seria a doua a ziarului „Cuvântul” (21 ianuarie – 17 aprilie 1938) și ultimul articol scris de el în viață, redactat pentru a fi publicat în numărul de Paști al „Cuvântului”. În 15 aprilie 1938 este promulgată Legea pentru apărarea ordinii în stat, care deschide larg porțile abuzului; „Cuvântul” este suspendat în noaptea de 16 aprilie (numărul din 17 aprilie fiind tipărit, conform obiceiului, în acea noapte), prin ordinul șefului Serviciului Cenzurii din Ministerul de Interne, R. Hotineanu, la cererea regelui Carol al II-lea, un dictator criminal dement. Până la sfârșitul anului 1938 vor fi suspendate numeroase alte publicații. „Cuvântul” mai apare abia după sfârșitul vieții lui Nae lonescu (15 martie 1940, când a decedat, potrivit unor mărturii, otrăvit, la ordinul lui Carol al II-lea), adică din 1941.