aura urziceanu

Printre stelele cântului românesc (de orice fel!), o voce a strălucit timp de peste patru decenii prin frumusețea timbrală, agilitatea vocală de excepție, măiestria improvizației și excepționalul ei simț melodic. Denumită „comoara națională” a României, Aura Urziceanu Rully (după numele soțului ei, percuționistul canadian Ron Rully), supranumită Aura Borealis, și-a construit o faimă pe care nici un alt muzician român de jazz nu a reușit vreodată să o atingă, în companii dintre cele mai selecte ale genului. Iar dacă, din păcate, steaua ei a căzut recent în conul de umbră al istoriei, nu este decât vina istoriei în sine, aura ei încă luminând inimile și gândurile celor car au iubit-o necondiționat,  nu doar pentru calitățile muzicale dar și pentru caracteru-i de excepție.

aura urziceanu

Aura Urziceanu s-a născut pe 24 decembrie 1946 într-o familie de muzicieni. Tatăl ei, Nelu Urziceanu, concertmaistru în orchestra radio, i-a fost în același timp și primul profesor care i-a pus vioara în mână. Și totuși regina instrumentelor a părut a fi mai potrivită fratelui ei care a urmat calea tatălui devenind și rămânând violonist profesionst în Germania. „În 1959, Aura Urziceanu a debutat cu piesa «Vreau să cânt și eu la televizor», care s-a dovedit premonitorie, tânăra brunetă, cu păr lung, trăsături delicate și ochi de căprioară încântând publicul nu doar cu frumusețea sa, ci și cu vocea deosebită”, afirmă jurnalista Octavia Constantinescu în articolul ei din 17 septembrie 2023. (Accidentul care i-a năruit visul Aurei Urziceanu. Muzica nu a fost prima alegere a artistei | Newsweek Romania). Conform aceluiași articol, artista avea în vedere dansul mai curând decât cântul, un vis întrerupt de un banal accident care însă i-a deschis alte căi către faimă. Astfel a descoperit cântul în compania profesoarei Florica Orăscu de la Școala Populară de Artă din București; vocea ei s-a făcut  remarcată la Festivalul de Muzică Ușoară de la Mamaia din 1963, apoi la ediția din 1965, care a propulsat-o pe scena Sala Palatului din București, sau la Teatrul Satiric-Muzical. La 16 ani era distribuită în spectacolul Jazz-jazz-jazz unde cântă în compania unor monștri sacri ai jazzului român la acea oră, pianistul Iancsi Korossy și contrabasistul Johnny Răducanu. Una dintre realizările-i notabile, o adaptare free-jazz a Rapsodiei numărul 1 de George Enescu, i-a deschis porțile către infinitul univers al muzicii de jazz. „Cântam un cântec până mă plictiseam, și atunci, ascultând armonia, am început să cânt o altă melodie. Cornel Chiriac de la radio m-a luat de mână într-o zi la radio și mi-a spus «vino să îți pun muzica pe care o faci tu; se numește jazz și aparține americanilor». Și mi-a pus prima melodie cântată de orchestra Duke Ellington, care pentru mine a fost o revelație fenomenală…și Ella Fitzgerald. Iar când am auzit-o…cânta la fel ca mine! M-am referit la improvizațiile ei pentru care a rămas faimoasă.” (din interviul acordat Rompost). Au urmat turnee în Rusia, Israel și Germania, unde este remarcată de un important producător de la CBC Canada, care i-a oferit contractul pentru televiziune și radio; prima ei aparție canadiană a fost în calitate de oaspete al emisiunii lui Ray St. Germain. Unele anale jurnalistice afirmă că Aura Urziceanu a fugit în Canada! Nimic mai fals, așa cum artista se confesa unui intervievator de la postul de radio Miorița din Toronto, Marina Rîmniceanu, cândva la finele decadei 90; „nu am fugit din România, nu am avut de ce, pentru că familiei Ceaușescu nu-i plăcea jazzul, așa că mi-au dat voie să plec”. Fapt confirmat de nenumăratele ei reveniri în țara pe care a iubit-o întotdeauna; ca excepționalul concert de la Sala Palatului din 1973, ori reprezentarea României la Festivalul Internațional de la Knoke din Belgia din 1971, când Aura Urziceanu aducea României prestigioasa Cupă Europeană, împreună cu Premiul Presei; la fel cum se va întâmpla câțiva ani mai târziu în gimnastica română – când Nadia Comăneci obținea nota maximă, 10, la olimpiada de la Montreal din 1976 – Aurei i-a fost acordată nota 10 de către toți membrii juriului, fapt unic în cei 11 ani de existență ai festivalului belgian.

aura urziceanuRevenind la debutul canadian, cînd Aura cânta la unicul club de jazz din Winnipeg, Manitoba, Canada, Club Morocco, acest debut nu a reprezentat doar un succes uriaș pentru tânăra româncă, dar și șansa de a se face auzită chiar de „ducele” jazzului american. Duke Ellington se afla la Winnipeg chiar în seara când artista intrepreta alături de septetul de jazz la clubul respectiv. Conform amintirilor artistei, norocul a făcut ca Duke Ellington după concertul său să nu găsească o masă la restaurantul de lângă club, unde dorea să ia cina; ducele atunci a fost invitat la club la o băutură din partea casei chiar în timp ce Aura cânta. Impresionat de incredibilul ei talent vocal, ducele invitat-o la masă, a doua zi la o sesiune de jazz doar cu el la pian, oferindu-i apoi un bilet de avion la New York. Așa a început una dintre cele mai fructuoase și extinse cariere din jazzul modern și posibil a întregii muzici așa-zis „ușoară” a României. Nimic ușor în întreaga performanță a Aurei Borealis, deși artista improviza pe orice scenă cu o ușurință și dezinvoltură naturală pe care nici o altă cântăreață româncă a dovedit-o!

Când și-a început turneele cu orchestra Duke Ellington în 1972 Aura Urziceanu își cunoscuse deja soțul, bateristul Ron Rully cu care și-a împărțit o viață de peste 43 de ani plină de evenimente artistice, de iubire necondiționată, dar și de drame familiale (boala congenitală de inimă a băiatului lor, care a necesitat îngrijire specială, ori boala incurabilă a lui Ron, pentru care s-au retras la Barrie, Ontario, Canada, Aura încetând turneele în 2010 pentru a-l îngriji). Ron Rully era el însuși un artist de jazz consacrat, ani în șir percuționist cu Duke Ellington, în cvartetul Moe Koffman, sau înregistrând alături de Oscar Peterson ori Anne Murray.

aura urziceanu

Mă reîntorc însă la începuturile acelei extraordinare cariere a vieții Aurei, când Duke Elington o va aduce pe cele mai importante scene ale jazzului mondial; Newport sau Carneggie Hall. Un articol publicat pe http://www.barriejazzbluesfest.com/Aura%20Rully.htm afirmă că Aura Urziceanu, pe care ducele o prezenta „Aura din România”,  a fost aplaudată timp de 18 minute în șir la festivalul de Jazz din 1972 de la Newport. New York Times o declara atunci un fenomen vocal. Același articol afirmă că ducele a încredințat Aurei Urziceanu toate solo-urile feminine până  la moartea sa în anul 1974. După debutul de la Carnegie Hall, criticul John S. Wilson publica: „Aura și-a fîcut o apariței la fel de dramatică pe cât de senzațională la debutul de la Carnegie Hall, așa cum și-ar putea imagina până și mintea febrilă a unui scenarist de la Hollywood de pe vremuri… Dansând peste notele în sus, aproape de pragul limitelor auzului, terminându-se cu o notă înaltă…a adus casa plină în picioare și aplaudând.” O altă apariție a Aurei în compania Toronto Symphony Orchestra într-un concert de stil pop-simfonic, a stupefiat publicul canadian prin întinderea vocală de excepție, ușurința cu care interpreta diferite stiluri, de la muzică pop, jazz la aranjamente de muzică clasică, populară sau chiar disco,  aducându-i recunoașterea și pe tărâm canadian unde era mai puțin cunoscută decât în Europa sau Statele Unite. „Întinderea ei vocală depășește pe cea a Sarahei Vaughn ori Cleo Laine… afirma criticul canadian John Kraglund. După sunetele auzite pe scena Forum noaptea trecută, sunt pregătit să cred asta. Iar mai important, era o muzicalitate admirabilă în modul în care își utiliza vocea , care are o claritate și bogăție pe care nici măcar difuzoarele scenei nu au putut-o denatura… Intensitatea crescândă a interpretării piesei Special Way de B. Hughes a făcut ușor de înțeles faptul că a fost favorizată de Duke Ellington ca interpretă a cântecelor sale.” (http://www.barriejazzbluesfest.com/Aura%20Rully.htm).  Aș aminti aici că ducele de asemenea a dat Aurei șansa de a cânta în compania idolului ei, Ella Fitzgerald.

Ron Rully, Quincy Jones, Aura Urziceanu și Ray Brown

Ron Rully, Quincy Jones, Aura Urziceanu și Ray Brown

După moartea lui Duke Ellington, Quincy Jones a reușit imediat să o convingă să semneze un contract cu orchestra sa, pe care a însoțit-o în nenumărate turnee în Statele Unite și Japonia, la fel ca și în Europa, la Copenhaga ori Stockholm. Conform mărturisirilor artistei, turneele  au coincis cu problemele cardiace ale fiului lor, care a avut nevoie de operație; pentru a-și achita toate obligațiile, atât profesionale cât și familiale, Aura zbura în Statele Unite pentru a cânta seara, după care se reîntorcea în Canada dimineața pentru a fi alături de fiul ei în spital. Iar acest program a durat șase săptămâni! Au urmat alte două luni și jumătate de turnee în Japonia, pentru care Aura a fost nevoită să lase copilul la mama ei în România. Aceste turnee erau foarte intense și nu ofereau nici o clipă de odihnă, în compania unor monștri sacri ai jazz-ului, Quincy Jones, Dizzie Gillespie, Ray Brown, sau Sarah Vaughn. Reînnoirea contractului a adus totuși o relaxare a programului, Aura semnând pentru doar 3 luni de turnee pe an, în rest având concerte și înregistrări. După Quincy Jones au urmat colaborări intensive cu Thad Jones sau Mel Lewis Band, soldate cu un număr impresionant de înregistrări (Everything Must Change, Route 66, I Wish You Well) și apariții alături de cele mai importante jazz big-bands ale Europei, ca Orchestra de Jazz Suedeză, ori Big-Band Radio din Danemarca.

Fiecare înregistrare aducea ceva nou în interpretarea Aurei, rezultând în nu mai puțin de șase versiuni cu piesa Oh, My Love, trei versiuni ale cântecului Special Way ori cele trei interpretări ale piesei I Found Love Again. Cu fiecare cântare, Aura avea altceva de spus, aducând permanent o noutate improvizatorică, o sonoritate inedită, care conferea fiecărei piese un alt caracter. Zeci de  înregistrări la Electrecord, Change Records, Supraphon, P-Vine Records, Bask Records, Roton sau Pink Elephant au imortalizat incredibila ei virtuozitate vocală pe care, cred eu, nici o altă cântăreață româncă nu a putut să o atingă. Mai mult, Aura și-a produs propriile aranjamente vocale ale unor piese cunoscute, demonstrând excepționalu-i talent nativ; cântecul lui Frank Sinatra We’ll Be Together Again, As times goes by de Herman Hupfeld, piesă devenită faimoasă datorită filmului Casablanca din 1931, balada lui Harold Arlen Over the Rainbow din Vrăjitorul din Oz, ori cântecul popular britanic Scarborough Fair. De la re-interpretările unor piese cu caracter folcloric (Ionel, Ionelule sau Sanie cu zurgălăi), la versiunile jazzistice ale unor piese clasice (Aria din Suita Nr. 3 în re major de Johann Sebastian Bach sau Rapsodia Nr. 1 de George Enescu) ori propriile adaptări vocale ale unor standarde jazz (ca Take Five semnată Dave Brubeck), Aura a strălucit ca un luceafăr, umflând piepturile românilor de mândria că este a noastră.

Dincolo de activitatea-i artistică de excepție, Aura a dovedit comunității române toronteze că nici caracterul ei nu este mai prejos. Nu a refuzat nici o participarea la întâlnirile artistice ale comunității, pe care directorul de la Observatorul, unica revistă culturală cu activitate constantă și în zilele noastre, domnul Dumitru Popescu le numise simbolic șezători. „Mi-o amintesc pe Aura, la fel ca și pe soțul ei Ron Rully care veneau la șezătorile noastre. Povești frumoase și dezamăgirile Aurei de cum a fost tratată de oameni în care a avut încredere în Romania.” Aura nu a refuzat nici un interviu la diversele invitații ale platformelor media încă active la acea vreme în Toronto. Un redactor de la postul de radio Miorița, Marina Rîmniceanu, mi-a oferit un portret al unui caracter dee excepție: „Aura Urziceanu era de o modestie rară, era o persoană normală din toate punctele de vedere, permanent recunoscătoare pentru orice promovare pe postul nostru. Îmi amintesc că m-a condus acasă cu mașina de nenumărate ori – deși locuiam departe – după interviurile noastre în direct care se terminau noaptea târziu. Am colaborat cu ea intensiv la prezentarea concertului ei în Markham la începutul anilor 2000 și am rămas pentru totdeauna un admirator al caracterului ei ireproșabil.”

O târzie apariție publică a Aurei Urziceanu ar fi trebuit să se întâmple la Palais Royale din Toronto într-un eveniment care ar fi încheiat fulminant anul 2014. Concertul a fost anulat! În iunie 2015 este semnalată ca participant onorific la festivalul de Jazz de la Barrie, care ar fi devenit ultima sa apariție publică,  dar din păcate nici un document nu a păstrat o urmă  a participării ei la acel festival. Anul 2015 este anul unei pierderi sufletești irecuperabile; moartea soțului Ron Rully după o lungă perioadă de suferință.

aura urziceanu

Un raport recent al jurnalistei Sakchi Khandelwal oferă o imagine teribilă a existenței actuale a artistei în articolul Forgotten Jazz Artist Aura Urziceanu: A Tragic Tale of Isolation and Neglect; conform acestei scriei, Aura ar trăi într-o mizerie mai mare decât fostul multi-milionar Irinel Columbeanu, uitată într-o casă de bătrâni din Canada, suferind de Alzheimer (https://bnnbreaking.com/world/canada/forgotten-jazz-artist-aura-urziceanu-a-tragic-tale-of-isolation-and-neglect). Nu am reușit să confirm afirmațiile jurnalistei, ori să aflu mai multe despre condiția compatrioatei noastre. Aparent, artista s-a izolat în singurătate, aura ei pălind încet și așezând praful uitării peste imaginea uneia dintre cele mai complexe și meritorii personalități artistice ale României moderne. Nu însă înainte de a trimite comunității ei din țara adoptivă, Canada, un mesaj plin de optimism și dragoste: „Vă urez sanatate. Să vă bucurați de tot ce vă place. Să vă bucurați de familie, de copii, de soare, de ploaie, de flori, de iarba verde. Să vă bucurați de ceea ce noi romanii am moștenit de pe pământul românesc, care este sfânt. Să ne bucuram unii de alții. Nu trebuie să ne complimentăm. Dacă zâmbim, e perfect.” (din interviul acordat Rompost).

Dacă steaua ei a apus, Aura Urziceanu Rully Borealis este și va rămâne pentru eternitate, „comoara națională” a României și mândria diasporei române din Canada.

De la Toronto,

Mihaela Fășie Cudalbu, Muzicolog

arta, eroii neamului, batalia de la jiu, dan puric, umorul romanesc

Ți s-a luat dreptul la istorie, popor român! Ți s-a rupt legătura cu pământul și de aceea acum rătăcești, căci pentru tine, pământul nu a fost nicicând obsesia cuceritorului, ci a fost timp frământat de strămoși!

Popor român, nu te lăsa contaminat de jalnica populație ce te înconjoară, căci populația este asemenea peste tot în lume! Numai poporul este întotdeauna unic întru ființă. Nu fi doar vorbitor de limba română, ci fii trăitor și mărturisitor de suflet românesc!

Trezește-te, popor român! A dispărut sclavagismul dar nu sclavul! Iar sclavul lumii moderne nu se revoltă. Invizibile cătușe te-au înrobit pe nesimțite! Au rămas din tine doar sărbătorile creștine, dar nu și libertatea privilegiului de-a fi creștin! Ai grijă, popor român, căci cei care strigă astăzi că vor să salveze planeta ucid în ascuns popoare și țări! Barbarii civilizați ai lumii de azi aduc pe caii lor iuți, computerizați, în infinite hoarde digitale, otrava unei lumi fără de Dumnezeu. În goana lor nebună, peste trupul popoarelor osândite, aruncă asupra copiilor și tinerilor noștri ispita cumplită a unei libertăți fără aripi, ce zilnic se lovește de tâmpla încărunțită și neputincioasă a părinților lor.

Trezește-te, popor român, ca să vezi că înainte de a ți se lua bogățiile pământului, ți s-a luat demnitatea, iar fără de demnitate ce este un popor, dacă nu o populație de robi ce și-a pierdut simțul adevărului, cerșind zilnic minciuni întronate, resturile căzute de la masa ei? Fii popor, popor român, și nu populație, căci aceasta din urmă este conștiința adormită a unui neam! Trezește-te ca să-ți aperi icoana sufletească, pe care zilnic barbarii lumii civilizate o zdrobesc, oferindu-ți, în schimb, neantul lumii lor! Identitatea, trecutul și mai ales credința, toate acestea sunt deja cruci triste în cimitirul de azi al ființei tale.

Popor român, fii popor, nu populație, căci poporul își apără zilnic libertatea, pe când populația tot zilnic și-o vinde! Poporul suferă, luptă, pătimește ca să-și apere credința, propriile lui rădăcini sufletești și se bucură în taină de noblețea firii lui și, mai ales, de adânca lui credință. Pe când populația pe toate acestea le neagă, căci le vinde zilnic pentru nimicul bunăstării de-o zi. Populația râde de valorile unui neam sau este indiferentă. Ea nu cunoaște jertfa, ci un permanent confort sufletesc, ce-i tranchilizează ființa într-un somn adânc. Poporul își sacrifică ce are mai bun ca să dăinuiască. Populația nu riscă nimic, căci ține la existența ei minoră.

Poporul moare, luptând în picioare! Populația trăiește în genunchi! Poporul are trecut și viitor! Populația – un veșnic mediocru prezent. Din rândul poporului s-au născut și se vor naște veșnic sfinți, martiri, eroi și genii. Din rândul populației, în schimb, se nasc trădătorii, vânzătorii de țară, conducătorii corupți și, mai ales, lipsa de conștiință a unui neam.

Învață din nou, popor român, să spui copiilor tăi povestea cea adevărată și demnă a neamului tău și ai să vezi că vei crește la sânul tău lumini ce alungă întunericul și nu umile și speriate umbre ce-și îndrăgesc peștera. Învață-i să aibă mereu neamul sub pleoape! Sunt momente în viața unui neam, momente de cumpănă, în care ființa lui este amenințată să dispară și nu atât războaiele sau catastrofele naturale, care în mod neașteptat trezesc întregul organism al unui neam prin simplul instinct de conservare, cât somnul conștiinței unui întreg popor. Atunci când o cumplită letargie s-a așezat pe țară, deoarece nimeni n-a mai stat de veghe la granițele ei sufletești. Este ca o cucerire în somn a unui întreg ținut sufletesc a unui neam întreg. Așa au dispărut încet, insesizabil, sub lava istoriei, popoare întregi și, mai ales, imperii ce păreau nemuritoare. Și tot astfel este amenințat astăzi să dispară sub ochii noștri adormiți de somnul conștiinței neamul acesta românesc!

Trezește-te, popor român! Și, mai ales, nu te teme! Fii precum vulturul, care atacat în zbor de corb și lovit în ceafă, nu întoarce capul ca să-i răspundă, ci-și deschide aripile cât mai mult, ca să se înalțe și mai sus, acolo unde corbul nu-l poate ajunge. Așa înalță-te și tu, popor român, deasupra acestei triste istorii trecătoare, prin aripile credinței sfinte, moștenite din neam în neam! Și dacă cândva te va copleși tristețea, să nu-ți fie frică să plângi, popor român, popor-lacrimă, căci numai cei care au plâns din străfundul inimii lor, L-au văzut pe Dumnezeu! Căci tu, popor român, tot timpul ai făcut din suferință o Înviere! Și, mai ales, nu te teme, când lumea străină de Dumnezeu îți spune că ești o margine a lumii! Ce sfântă umilință! Nu te teme, popor român, căci și Nazaretul a fost o margine a imperiului și a dat pe Cel ce a biruit lumea! Și astfel, întru credința ta neclintită, în zilele de mâine, vei tămădui fără de știre lumea bolnavă de azi! Nu te teme, popor român, căci tu ești neam binecuvântat!

A consemnat pentru dumneavoastră Dan Puric via ziuanews.ro.

mihai eminescu, eminescu

Între legendele noastre naţionale e una (în colecţia Ispirescu) de străveche origine desigur şi de o mare adâncime. Un om primeşte de la ursite privilegiul „vieţii fără moarte şi tinereţii fără îmbătrânire”. Acesta trece pe lângă un oraş şi întreabă pe un târgoveţ, ce culegea mere într-o grădină, de când sta oraşul acela? — De când lumea, răspunse omul culegând mai departe. Peste cinci sute de ani omul pururea tânăr trece iar prin acel loc, dar de oraş nici urmă. Un cioban singur îşi păştea oile, cântând din fluier. — De când s-a risipit oraşul de aci? întrebă el. — Ce oraş? i se răspunse. N-a fost niciodată, tot câmp limpede, bun de păşune a fost aci. — Într-alt rând omul pururea tânăr găsi aci un codru mare şi un cărbunar tăind lemne. — De când e codrul? întrebă. — Da cine-l mai ţine minte de cându-i? răspunse cărbunarul. Şi în sfârşit peste alte cinci sute de ani omul pururea tânăr regăsi iar un oraş mare. În piaţă larmă, trâmbiţe, tobe, steaguri, veselie. — De când o oraşul, întrebă el, unde-i pădurea, unde păstorul cu fluierul? — Dar cine să-i răspunză la toate întrebările acestea? Fiecine în piaţă era preocupat de trebile lui proprii, de sine însuşi, de ceea ce se petrecea împrejurul lui.

Omul pururea tânăr, când trecuse pe lângă acel oraş, făptuise multe lucruri bune. Ciobanului [î]i răpeau tatarii din turmă şi el a alungat tatarii, cărbunarului îi urlau lupii pe lângă casă, el a stârpit lupăriile, şi-n adevăr într-o piaţă a noului oraş el a văzut o statuă călare c-o elebardă în mână şi s-a recunoscut pe sine în acea statuă. — Eu sunt acela, zise el mulţimii demprejurul lui, dar toţi râseră de el şi nu-l credeau. La arhiva primăriei stătea scris că fapta reprezentată prin statuă se petrecuse cu multe sute de ani înainte. — Dar eu sunt acela, zise el. Nu ţineţi voi minte că acum cinci sute de ani mă chema Dragomir şi mă pusese Mircea Vodă singur în pustietatea aceasta plină de păduri, în mica cetăţuie a Dâmboviţei, de ţineam piept tătarilor pe Ialomiţa? Şi acuma găsesc aci un oraş de două sute de mii de oameni?

Dar cine să crează că el e geniul neamului românesc, pururea având în minte trecutul întreg şi de aceea neuimindu-se de ceea ce vede acum? Ba, în mulţimea cea mare iată că se găsi un moşneguţ cu faţa vicleană, cu ochii bulbucaţi şi cam cepeleag la vorbă, care începu ceartă cu omul pururea tânăr, zicând: „Ce vorbeşti tu? De când sunt eu există toate cîte le vezi. Înainte de mine nu erau decât boiari şi rumâni. Luminează-te şi vei fi, voieşte şi vei putea. Eu am creat ţara aceasta, înainte de mine nu era nimic”. Omul pururea tânăr râse , îi dete cu tifla moşneagului şi se făcu nevăzut.

Când ne uităm cu binoclu, ne pare scena foarte aproape, când îl întoarcem ea ne pare foarte departe. Dac-am întoarce binoclul istoric spre anul 1654, la încoronarea lui Constantin Basarab, fiul lui Radu Şerban, am vedea tot piesa de azi, jucată în alte costume, am vedea pe uliţe mese cu cîte un grămătic şi la ele cei 100 000 de dorobanţi şi seimeni depunându-şi jurămintele asupra formulei:

Juraţi pe această sfântă Evanghelie şi pe această cinstită cruce că veţi fi cu Constantin Vodă un suflet şi un sfat, ascultându-l şi ajutându-l fără viclenie, atât în iveală cât şi în taină; neascunzând de el nici un lucru ce trebuie să-i fie cunoscut în tot cursul vieţii sale şi în tot cursul vieţii voastre, şi nu veţi fi trădători către el, nici veţi lucra împotriva lui. Iar ei, punând mâinile pe Evanghelii şi pe cruce, ziceau: da! Ţăranii aruncau în calea Măriei Sale spice de grâu, flori albe şi ramuri verzi, mere, lămâi, năramze şi capete de berbeci, sau îi închinau miei şi căprioare sălbatice. Iar cât despre cheful ce s-o fi făcut pe vremea aceea, nici vorbă. Chiar Neagoe Vodă, om mai mult sfânt decât războinic, zice în sfaturile către fiul său Teodosie:

„De ţi-e voia să dăruieşti pe cineva, [î]l dăruieşte dimineaţa la trezvie cu cuvinte dulci; daca ţi-e voia, să-ţi mulţumească cel ce i-ai dat darul şi să-ţi sărute şi mâna. Iar daca ţi-e voia să te mânii sau să urgiseşti pe cineva sau să-l judeci, iar dimineaţa la trezvie îl judecă cu toţi boierii tăi şi-i ia seama. Cum îl va ajunge judecata aşa-i fă. Căci daca şezi la masă nu este legea să judeci, nici să dăruieşti; ci are masa obiceiul său de veselie, să se veselească toate oştile tale de tine… Să le dai să bea din destul şi cât vor vrea, şi tu încă să bei, ci cu măsură, ca să poată birui mintea ta pre vin, iar să nu biruiască vinul pre minte, şi să cunoască mintea ta pre minţile slugilor tale, iar să nu cunoască mintea slugilor pre mintea ta; şi, de-ţi va greşi vro slugă, tu-i îngăduie, pentru că… tu l-ai îmbătat.”

Așa se trăia pe la anul 1520.

Dar să privim coroana, căci de ea va fi vorba poate.

Ea e acoperită cu pietre scumpe şi mărgăritare. În partea ce vine pe frunte, deasupra e crucea formată din cinci pietre scumpe, sub cruce în email Duhul Sfânt, sub Duhul Sfânt, tot în email, Dumnezeu Tatăl, cu dreapta binecuvântând, în stânga ţinând globul pământului. În rând cu Dumnezeu Tatăl, de jur împrejur, chipurile strămoşilor şi între ele mici sceptre; sub aceste chipuri un rând de heruvimi (capete şi aripi) şi sub acest rând pietre scumpe mari formând marginea demprejurul coroanei.

Capul ce stă sub această coroană e mare, fruntea largă, ochii mari, pe jumătate închişi, căutătura tristă şi întoarsă oarecum în sine însuşi, sprâncenile lungi, nasul fin, faţa lungăreaţă şi palidă, barba mică şi neagră în furculiţe, părul capului lung acoperind spatele şi umerele.

E Ştefan cel Mare, zugrăvit la anul 1456. Pe piept îi atârnă un lanţ scump care se ‘ncheie într-un engolpion de aur1.

Dar daca vremea, acest veşnic regisor , a scos din nou piesa din arhivă şi ne-o reprezintă astăzi cu costume
schimbate şi cu alţi actori, oare omul pururea tânăr , geniul neamului românesc, a venit asemenea între noi?
Oare n-am uitat cumva că iubirea de patrie nu e iubirea brazdei , a ţărânei , ci a trecutului?

Notă:

1. Prescrierea unor ctitoreşti odoare a mon. Putna de S. Gheorghiescul. Ms. din a. 1795.

[19 martie 1881]