Celor ce vor o purificare absolută a limbei li vom răspunde că acele vorbe pe cari vor ei să le alunge sunt așa de concrete, așa încrescute în țesătura limbei române încât trebuie să rupi țesătura toată ca să le scoți; și cumcă limba se deșiră alungând vorbe d’o iluzorie origine slavă e dovadă în latiniștii noștri.

[Pe de altă parte] celor cari nu vor acea curățire de fel li vom răspunde că ei singuri sunt neconsecuenți, căci ei au lepădat o mulțime de vorbe grece și ruse pe cari le’ntrebuințau încă părinții lor, și multe din vorbele pe cari le scriu d-nii Florentin, Negruzii ș.a. – autori îndealtfel cu mult talent – s-au dus pe calea celor duse fără ca chiar dumnealor să le pară rău după ele. Am fi cam temerari de-a susținea cumcă limba noastră și-a sfârșit deja curățirea sa, că e organizată, că a ajuns la stadiul ultim al dezvoltării sale și că acum n-ar trebui decât constatarea formală a acelei dezvoltări prin etimologie și sintaxă. Limba noastră – placă-ne-o a crede – are un trai lung și de-aceea-i și trebuie o dezvoltare lungă. Purizarea ei merge ‘nainte, deși e mai bine ca să meargă prea încet decât prea iute. Noi – generațiunea de față – nu împlem decât șanțurile, noi avem să dăm noțiuni poporului nostru, ca să cugete; limba clasică e sarcina generațiunilor viitoare.

Un fenomen nou e acela că cultura și literatura la români nu merg defel în același pas, ba sunt eterogene chiar. Cultura claselor privilegiate cel puțin e cu mult deasupra literaturei țării lor, dar e străină; literatura e națională, dar e în urma culturei.

Partea netraductibilă a unei limbi formează adevărata ei zestre de la moși strămoși, pe când partea traductibilă este comună gândirii omenești în genere.

Precum într-un sat ne bucurăm toți de oarecari bunuri cari sunt a tuturor și a nimănui, ulițe, grădini, piețe, tot astfel și în republica limbelor sunt drumuri bătute cari sunt a tuturor, adevărata avere proprie o are însă cineva acasă la sine; iar acasă la dânsa limba românească este o bună gospodină și are multe de toate.

Mihai Eminescu

MANUSCRISUL 2257

(perioada 1866 – 1877)