Omul celor două veacuri din urmă în care s-au realizat, atât cât a fost cu putinţă, înseşi idealurile Renaşterii, a fost stăpânit de o concepţie optimistă, de un sentiment de certitudine, izvorât din limita raţională pusă existenţei. Omul creat de revoluţia franceză a crezut că poate deveni stăpânul lumii şi că, deci, poate îndruma lucrurile într-un sens indicat de gândurile sale. Posibilitatea rezolvării tuturor problemelor ridicate de viaţă, numai pe calea raţiunii şi a ştiinţei, a lăsat să se creadă că problema omului, care este capabil de progres continuu, poate fi şi ea rezolvată în întregime şi definitiv.

Felul cum a reacţionat omul modem în faţa suferinţei, pe care o vedea pretutindeni în jurul său şi o experimenta singur, defineşte însăşi epoca istorică la al cărei sfârşit suntem de faţă şi noi astăzi.

Suferinţa a fost socotită ca ceva legat întâmplător de viaţa omului, ca ceva isvorât mai mult din condiţiile exterioare de viaţă decât din natura sa. De aceea, atitudinea care se impunea în chip logic în faţa suferinţei era aceea a luptei împotriva acestei stări morale, găsirea celor mai eficace mijloace de a o înlătura cât mai mult cu putinţă şi, dacă e posibil, în întregime din viaţa omului. Etica burgheză s-a caracterizat printr-un desgust în faţa suferinţei; idealul său a fost atingerea unei stări în care omul să nu mai sufere. Dar etica burgheză care a dominat Apusul civilizat a fost o etică a plăcerii. Chiar dacă a existat în această epocă o altă etică, nu a fost decât în mod teoretic, în mintea unor filosofi, dar nu ca o stare de conştiinţă obştească.

Dintr-o astfel de atitudine a luat naştere acţiunea cea mai sistematică împotriva tuturor relelor, cauze ale suferinţei. S-a crezut că, acolo unde nu a pătruns civilizaţia industrială, suferinţa este încă prezentă din cauza acestei lipse şi deci s-a lucrat pentru răspândirea „civilizaţiei”. Lipsa tehnicii modeme a fost socotită ca un rău fundamental şi deci o mare cauză a suferinţei.

Pe plan sufletesc etica burgheză a căpătat forme deosebite, după natura obiectului său. Când lupta împotriva suferinţei a avut ca obiect comunitatea de viaţă socială, ea s-a numit filantropie, sau asistenţă socială, după calitatea celui care o făcea. Când a avut ca obiect umanitatea, s-a schimbat în umanitarism.

Omul civilizaţiei noastre nu a voit să accepte suferinţa ca o stare morală firească şi a căutat prin mijloacele care i-au stat la îndemână să o înlăture. Idealul eticii modeme nu a putut fi încă atins. Cu toată cultura şi civilizaţia, cu toată ştiinţa şi tehnica, suferinţa omului nu a putut fi alungată, ci dimpotrivă ea a mers tot crescând odată cu progresul visat de veacul luminilor. Omul a putut face să crească nebănuit de bogat cunoştinţele sale teoretice şi practice, a isbutit să-şi perfecţioneze uneltele, să-şi ridice condiţiile materiale ale vieţii, să aibă confort şi chiar lux, dar până la sfârşit a băgat de scamă că fericirea i-a scăpat şi că suferă mai mult decât oricând. Un observator la faţa locului al stărilor din America comunica acum câţiva ani mărturisirea unor oameni din elita acestei „lumi noi”: „Europenii ne judecă greşit. Ei ne cunosc aşa cum putem apărea pe ecran în sălile cinematografelor; ei ştiu cât de superioară este construcţia americană şi totodată bogăţiile de care dispunem. Europenii nu cunosc însă un lucru: ce suferinţă ascunde această monumentală civilizaţie americana. Noi nu ne-am găsit încă leacul durerilor, ci doar ne amăgim pentru ca apoi să coborâm mai adânc în lumea lor”.

Iată o mărturisire preţioasă. Omul veacului nostru a constatat o realitate, dar nu i-a înţeles sensul. De aceea, el este un amăgit sau un desamăgit, după gradul de conştiinţă în care se află.

Sub o înfăţişare de lumină şi frumuseţe starea morală a acestui om a fost dintre cele mai degradante, pentru că viaţa însăşi a fost socotită ca un prilej de plăceri materiale şi efemere, înţelesurile adânci ale vieţii i-au scăpat. Adevăratele valori ale lumii au fost nesocotite, esenţialul a fost judecat prin secundar, superiorul prin inferior. Starea de senzaţii şi plăceri periferice existenţei morale a dus omul lumii care se sfârşeşte astăzi în pragul unei totale prăbuşiri lăuntrice.

Felul cum a încercat să înlăture suferinţa a isvorât în chip firesc din filosofia care a domnit în această epocă. Lupta pentru înlăturarea suferinţei a atins numai regiunile periferice ale existenţei, pentru că viaţa însăşi a fost astfel judecată. S-a crezut că omul suferă numai din cauze materiale şi sociale; s-a crezut că suferinţa este o consecinţă directă a unor condiţii de viaţă exterioare omului şi că odată schimbate aceste condiţii, omul poate deveni fericit şi problema suferinţei este deci deplin deslegată. în această privinţă, etica burgheză şi cea comunistă nu se deosebesc întru nimic, fiindcă amândouă au la temelie o înţelegere naturalistă a suferinţei, aşa cum le este însăşi filosofia şi viziunea ce o au asupra existenţei.

Omul modern a tratat efectele gândind că tratează cauzele suferinţei; el nu a pătruns în inima realităţilor morale, de aceea a luat o atitudine de totală anulare a suferinţei şi tot de aceea o trăieşte cu mai multă amărăciune şi desgust, o trăieşte cu zădărnicie.

Etica nouă schimbă în întregime poziţia problemei suferinţei. Lucrurile trebuiesc judecate de la începutul lor. Suferinţa este ceva legat de natura omului. Acolo unde există om, există şi suferinţă. De ce? Pentru că ea este o consecinţă directă a prezenţei răului în om. Răul, ca şi binele, ţâşneşte din adâncimile fiinţei noastre ca dintr-un lăcaş propriu. Aici stă cauza primară a suferinţei, în însăşi făptură noastră morală, în însăşi natura acestei făpturi. Cauzele care determină şi fac să apară suferinţa sunt nevăzute, sunt realităţi cu mult mai adânci decât oricare altele. Suferinţa este o consecinţă directă a unor condiţii şi a unor realităţi interioare, nu din afară, cum le-au socotit etica burgheză şi cea comunistă. De aceea, ea nu poate fi înlăturată prin îmbunătăţirea condiţiilor materiale sau sociale, prin invenţii sau reforme. Acceptarea şi recunoaşterea suferinţei nu înseamnă întotdeauna romantism sau pesimism aşa cum se crede. Aceste atitudini – deşi pe altă cale – duc tot acolo unde duce şi aceea înfăţişată mai sus: întoarcerea omului din calea propriei sale naturi şi năruirea sa lăuntrică.

În viziunea de viaţă romantică, suferinţa este prezentă; ea este acceptată, uneori şi căutată. Numai că apare ca o stare sufletească nedefinită, ca un „plus de sensibilitate”, ca un rafinament. Suferinţa romanticului este un exerciţiu interesant, pe calea căruia el se deosebeşte de semeni şi care în funcţia sa adevărată nu este altceva decât mijloc de creaţie. Romanticul nu suferă pentru a se realiza interior ci pentru a putea produce mai mult, pentru a putea deveni mai fecund. De aceea, suferinţa, în viziunea romantică, nu împlineşte un rost metafizic şi moral, ci mai mult unul estetic.

Pesimismul stă pe o altă poziţie. El are un caracter mult mai obiectiv decât romantismul. Pesimismul recunoaşte suferinţa, dar nu ca pe ceva parţial legat de firea omului, ci ca fiind realitatea morală însăşi, însuşirea esenţială şi universală a tot ceea ce există. Pesimismul vede în viaţă numai un prilej de suferinţă şi socoteşte starea omului ca fiind fără putinţă de schimbat. Libertatea şi acţiunea sunt socotite ca elemente nerodnice ale omului, sortit mereu să sufere fără să poată găsi o cale de îndreptare. De aceea, socotim pesimismul ca o atitudine negativă în faţa vieţii şi o eliminare a actului. Aceasta îl face să se apropie de unele doctrine asiatice (Budismul, Ruşii).

De ce suferă omul? Pentru că e dublu. Şi de ce mai suferă? Pentru că e liber. El poate fi imagine biblică sau poate face figură satanică.

Omul e dublu şi e liber. El suferă pentru că merge pe negaţie, care e manifestarea răului depus în înseşi rădăcinile existenţei lui şi suferă pentru ca are libertatea de a alege şi hotărî, dar poate să nu o facă. Omul joacă între bine şi rău, joacă între eroismul său spiritual (sfinţenie) şi moliciunea dulce a păcatului. Omul nu poate face orice şi nu poate face oricum.

Dacă natura omului ar fi prinsă în limitele raţiunii şi ale sensului unic, am trăi liniştiţi ca într-o mare moartă, dar pentru că această natură e complexă, contradictorie până în iraţional şi cu sensuri multiple, trăim într-o zonă a paradoxului, a dramei şi a suferinţei. Formula matematică şi medicaţia politică de tratament extern îi sunt improprii.

Sensul tragic al vieţii vine din natura sa dublă şi din libertatea sa originară; el are majestate, are grandoare, dar pe undeva e şi descumpănit: vălul sumbru al morţii îi face umbră. Nu există om, la orice treaptă s-ar afla, fară să dea tribut suferinţei; satan e prezent şi-n preajma sfinţeniei. El rămâne cu darul de a purta o suferinţă sublimă şi creatoare şi de a îndepărta una mizerabilă şi destructivă.

Omul este o făptură tragică. Răul, fiind legat de însăşi existenţa sa, face ca suferinţa să fie ceva necesar. Pentru a-şi face posibilă viaţa şi a-şi împlini destinul, pentru a-şi duce paşii pe calea arătată de însăşi firea sa, omul trebuie să sufere. Se poate spune chiar: fară suferinţă existenţa umană este compromisă. Omul care nu suferă nu mai e om. Prin suferinţă omul se purifică şi se înnobilează, prin suferinţă se aşează el pe treapta cea mai de sus în ierarhia fiinţelor din lumea aceasta.

Dar pentru ca suferinţa să însemne creştere, să însemne ridicare către înălţimile pure ale omeniei, ea nu poate fi acceptată oricum. Ea nu poate fi înlăturată, dar nici socotită sens, esenţă sau scop al vieţii. Suferinţa este o cale, un mijloc prin care omul depăşeşte răul generic şi ajunge în stăpânirea binelui.

Suferinţa nefiind întâmplătoare şi gratuită, ci o consecinţă a răului care sălăşluieşte de la început în om, este sentimentul cel mai adânc şi mai definitoriu al omeniei. De aceea, este în lume atâta suferinţă şi tot de aceea omul trebuie să sufere. Dar am spus: ea este o cale care duce către altceva, duce la mântuire.

Suferinţa este o consecinţă a răului, dar totodată pe calea ei omul se eliberează, se purifică şi câştigă starea de seninătate a depăşirii elementului negativ care intră în constituţia sa. Însuşirea purificatoare a suferinţei o poate cunoaşte însă numai acel ce trăieşte pe plan metafizic, cel ce crede şi jertfeşte unor valori superioare lui. El suferă nu pentru răul relativ, care stă în om ca individ social, ci pentru răul care stă în inima omului şi care există odată cu el. Numai în acest chip îndrumată şi hrănită, suferinţa poate deveni o cale de seninătate şi înălţare spirituală.

Aşa privită, se înţelege cum suferinţa, atunci când omul faptuieşte pentru a afla binele şi mai ales atunci – este ceva necesar, ceva care îl poartă cu adevărat la limita superioară a existenţei sale şi totodată se înţelege cum se desprinde frumuseţea şi rodnicia ei morală.

Unii oameni nu pot îndura nici o suferinţă, alţii îndură cu feţele întunecate, oglindă a chinului lor interior, iar o a treia categorie pot purta senini povara celor mai mari încercări.

Stările acestea deosebite se desprind din atitudinile deosebite pe care le au în faţa vieţii şi a suferinţei, aşa cum le-am definit mai sus. înţelesul adânc al lucrurilor şi sensul faptei rodnice, soarta omului şi legile firii sale, nu le-au pătruns decât aceştia din urmă. Credinţa luminată, dragostea pentru înţelesuri şi frumuseţi superioare, legătura cu aceste realităţi pure, setea de absolut care le stăpâneşte sufletul, le dă tăria de a îndura cu uşurinţă suferinţele cele mai grele.

Dacă epicureismul, reactualizat cu mari dimensiuni de etica burgheză, înlătură suferinţa fără a cunoaşte bucuria, dacă pesimismul acceptă suferinţa pentru ea însăşi, etica nouă, de un adânc înţeles creştin, acceptă suferinţa pentru a ajunge în sferele luminate ale bucuriei.

Atunci când vorbim despre suferinţă noi suntem în căutarea luminii, în aşteptarea bucuriei celei mari. Omul întreg, omul adevărat, după cum nu poate trăi fără suferinţă, nu poate trăi fără bucurie: şi cea dintâi este o cale către cea de-a doua.

Însuşirea de fiinţă superioară şi liberă a omului îl face să sufere cu prisosinţă, dar nu cu zădărnicie, învăţătura nouă întemeiată pe tradiţie îndrumează gândul şi fapta omului după nevoile şi legile neschimbătoare ale firii, îi arată legăturile necesare nu numai în ceea ce este şi cum este alcătuită făptura sa, dar totodată îl îndrumează către ceea ce trebuie să fie el. Căci nu e îndeajuns să spunem că „aşa e omul şi mai mult nu avem ce-i face” pentru că poate fi altfel şi anume într-un fel care îi este propriu.

Suferinţa gândită naturalist are un caracter de necesitate şi nu suportă convertirea în sensul unei transfigurări a realităţii morale şi a creării unei noi condiţii a omului, în sensul ei spiritual, experienţa suferinţei devine cale a ispăşirii, dar şi o cale a afirmaţiei binelui ca principiu existenţial.

Acceptarea suferinţei ca o consecinţă a răului metafizic iremediabil şi înlăturarea suferinţei ca o consecinţă a unor condiţii exterioare materiale şi sociale, sunt două erori fundamentale ce nu pot duce la rezolvarea acestei condiţii universale a omului. Sensul adevărat şi creator al suferinţei poate fi găsit prin conjuncţia sa cu dragostea care îi dă forţa elementară a purităţii şi pe aceea a afirmaţiei binelui şi frumuseţii supreme.

Ernest Bernea, Cel ce urcă muntele, Aprilie 1938 – Bucureşti