Oricât am fi de optimişti şi-am tăgădui progresele ungurizării, lucrul acesta e totuşi adevărat şi ne ameninţă tot mai năvalnic. Deocamdată nu e în primejdie de ungurizare în centrul Ardealului sau în ţinuturile unde Românii locuiesc în mase compacte, ci la margini şi în Secuime, unde talazurile ungurismului în fiecare clipă rup câte o bucată din litoralul nostru. Dar va veni vremea când şi în centru vom fi aşa de slabi, încât vom putea fi doborâţi. Să ne gândim cu toată seriozitatea la această primejdie căci e cu mult mai grozavă, decum ne-am închipuit-o vreodată.

Dacă se va continua aşa, în 40-50 de ani puterile noastre sunt sleite, iar noi suntem înfrânţi şi nimiciţi fără milă. Şi când Ardealul românesc va fi înfrânt şi ajuns în mâna unui neam hrăpăreţ şi pătimaş cum sunt Ungurii, ştie Dumnezeu ce se va alege şi de restul neamului nostru. Sunt aşa de negre aceste vedenii, încât nici nu îndrăznim să ne gândim la ele! Doborârea stăpânirii ungureşti e mântuirea noastră.

Afară de Unguri am avut în întreg trecutul nostru, cum avem şi astăzi, un duşman tot aşa de ireductibil şi care tot aşa de mult ar dori nimicirea noastră: poporul săsesc.

S-a spus în atâtea rânduri că acesta e un popor cult că ne-a voit totdeauna binele că a contribuit la mişcarea noastră culturală, iar unii bărbaţi de-ai noştri când vorbeau de Saşi, stăteau aproape să-şi ridice pălăria. În realitate însă, neamul acesta pe cât de mic, pe atât de răutăcios, a ajutat tot aşa de puţin dezvoltarea noastră, precum au ajutat-o Ungurii. Saşii niciodată nu şi-au bătut capul cu altceva decât cu stoarcerea cât se poate de nemiloasă a neamului românesc încăput pe mâna lor.

Colonişti aduşi din Germania în veacul XII şi XIII, Saşii fură aşezaţi în ţinuturile pe care le ocupă astăzi, dându-li-se întru toate aceleaşi libertăţi pe care le aveau Românii şi punându-li-se la îndemână de către regele Andrei II în 1224 câmpuri şi păduri, pe care aveau să le întrebuinţeze deopotrivă cu locuitorii băştinaşi Români. Aceste ţinuturi fură numite „Fundus Regius”, „Pământul crăiesc”.

Având norocul ca din partea regilor unguri să li se asigure rând pe rând tot soiul de privilegii, se întăriră, încât nu se mai putea face nimic în Ardeal fără dânşii. Organizaţia lor autonomă fu garantată de toţi regii care urmară după Andrei II. Ajunseră un adevărat stat în stat, conducându-se după propriile lor hotărâri. În fruntea lor aveau un „conte al Saşilor”, „comes Saxonum”, care n-avea să se supună locţiitorului regal, voievodului ardelean, ci numai regelui. El avea să conducă şedinţele şi să îngrijească de îndeplinirea hotărârilor „sfatului naţional”, ale aşa numitei „Universităţi”, în care reprezentanţii tuturor ţinuturilor săseşti chibzuiau ocârmuirea norodului lor.

Dregătorii şi preoţii saşi nu erau supuşi nici unei autorităţi regale: aveau să se supună numai „Universităţii” şi dispoziţiilor slujbaşilor ei. La dietele ţării îşi trimiteau reprezentanţi de al căror cuvânt trebuia să se ţină seama totdeauna.

Stăpâni astfel încă de la aşezarea lor pe o organizaţie puternică, autonomă, sprijiniţi cu mari scutinţe de către regi, nimiciră pas de pas libertăţile Românilor cu care erau egali la început, puseră mâna pe pământul şi pădurile noastre şi ne aduseră pe noi, locuitorii băştinaşi ai ţării, într-o adevărată robie faţă de dânşii. Pământurile pe care ei nu erau decât musafiri, ajunseră încetul cu încetul adevărata lor proprietate.

Când în veacul XIII şi XIV se organizează secuimea privilegiată, şi apoi răzbate în Ardeal boierimea ungurească, Saşii îndată le întind mâna ca împreună să poată stăpâni mai trainic norodul românesc al satelor. În 1437, împreună cu Ungurii şi Secuii formează celebra „Uniune a celor trei naţiuni”, al cărei scop clar era înăbuşirea noastră. Noi ajunserăm şi în pământul săsesc adevăraţi iobagi ca şi în ţinuturile nemeşilor unguri. E adevărat că nu slujeam unor boieri, dar în schimb îndeplineam pe seama comunelor, oraşelor şi slujbaşilor saşi aceleaşi servicii ca şi iobagii.

Când după 1526 în Ungaria izbucni războiul celor doi regi, Ferdinand şi Ioan Zapolya, în care interveni şi Petru Vodă Rareş bătând pe Ferdinand lângă Feldioara în 1529, puterea Saşilor crescu şi mai mult. Fiecare dintre rivali voia să şi-i câştige, şi astfel se supralicitară în dărnicie. Iar întărirea Saşilor noi o simţeam mai dureros. Comunele săseşti şi slujbaşii autonomiei lor urmau cea mai nemiloasă stoarcere a satelor noastre de pe pământul administrat de dânşii. În vreme ce toţi locuitorii Ardealului dădeau dijmă numai preoţilor lor, Românii din pământul săsesc trebuiau să dea dijmele totdeauna preoţilor săseşti. Dacă un sat era curat românesc, deci nu era preot săsesc în localitate, Românii aveau să dea această a zecea parte din agoniseala lor preotului săsesc din satul cel mai apropiat. Ba au mers şi mai departe.

Unor sate româneşti le-au fost impuse tot felul de dări, pe care aveau să le încaseze satele săseşti, în frumosul sat românesc Poiana, de lângă Sibiu, toţi tinerii români, când se căsătoreau, trebuiau să plătească o anumită taxă comunei săseşti Dobârca din apropiere. Şi aceasta din cele mai vechi vremuri până la 1789.

Satele româneşti aveau să dea tot felul de muncitori pentru clădiri în oraşele săseşti, pentru canalizări, pentru ridicări de şosele, aveau să dea servitori gratuiţi tuturor slujbaşilor saşi. Unele sate până la 1848 fură silite să trimită câte un om de serviciu la bucătăria primarului oraşului Sibiu. Cărăuşiile pe seama oraşelor săseşti aveau să fie făcute tot de Români, şi fireşte fără nici o răsplată. Principii ardeleni având mare nevoie de sprijinul bănesc al Saşilor, lăsară totul la hatârul lor.

Pe la 1540 Saşii începură şi la noi o activitate de a ne cuceri la luteranism. În 1544 tipăriră în Sibiu un catechism pe care îl introduseră chiar cu forţa în comunele româneşti şi în mahalalele oraşelor. Sprijiniră şi tipăriturile lui Coresi.

Când însă dieta de la 1550 recunoscu deplină libertate legii luterane, deci o libertate pe care noi Românii ortodocşi până atunci nu o aveam, Saşii îşi deteră seama că luteranizarea noastră e o primejdie pentru dânşii: punea mâna pe nişte drepturi care ne-ar fi sprijinit întrucâtva dezvoltarea şi nu ne-ar mai fi lăsat să fim exploataţi de dumnealor. Deci nu numai că încetează orice activitate de convertire în satele noastre de pe pământul lor, ci se năzuiesc să împiedice şi lăţirea calvinismului în aceste sate. Pentru ei era cu mult mai avantajos să rămânem aşa, ortodocşi prigoniţi de stat şi fără putinţa de a ne înălţa câtuşi de puţin capetele, decât să ne convertim la protestantism, să ni se îngăduie şi nouă oarecari uşurări şi să începem a ne simţi şi noi oameni.

Hotărârile Saşilor, aduse pentru exploatarea noastră, care încă în veacul XVI alcatuiam marea majoritate a locuitorilor din pământul crăiesc, devin tot mai drastice. În 1582 oraşul Sibiu interzice Românilor până şi pescuitul în râuri. Şi aceasta fiindcă unii dintre meseriaşii sibieni făceau sport din pescuit.

În veacul XVII în jurul Sibiului se aduce hotărârea că „dacă vreun Valach din Poplaca cojeşte un copac făcându-l să se usuce, va fi spânzurat de creanga copacului; dacă vinovatul nu poate fi prins, comuna Poplaca are să dea alt Valach ca să fie spânzurat în locul lui”.

Tot atunci Saşii din ţinutul Făgăraşului decid: „Dacă turma vreunui Valach trece în imaş oprit şi Valachul se împotriveşte cu arma (bâta!), la dovada martorilor… acest Valach va fi pedepsit cu moartea. Cu moartea va fi pedepsit şi acela care va da foc sau ameninţă să dea foc… Dacă vinovatul a fost slugă şi a fugit, în locul lui va fi omorât Valachul la care slujia”.

Cele mai multe hotărâri le aduc cu gândul de a îmbogăţi pe preoţii şi ţăranii saşi şi de a umili şi sărăci pe bieţii Români ca astfel să-i stăpânească mai uşor. În 28 August 1679 sfatul oraşului Braşov aduce următoarea hotărâre: „Dacă în comuna Râşnov moare un Valach şi nu are copii, pământurile şi averea lui vor fi moştenite nu de neamuri, ci de cel mai apropiat Sas din vecinătate. Acelaş lucru are să se întâmple şi dacă mortul are copii, însă copii sunt căsătoriţi în alt sat, precum şi atunci, când se poate dovedi că pământurile părintelui mort au fost odinioară săseşti”.

Fireşte, Sasul din vecinătate totdeauna putea dovedi cu martori că pământurile mortului n-au fost româneşti.

La sfârşitul veacului XVII locuitorii din Răşinari se plâng către comisarii imperiali dezvăluindu-le toate mişeliile pe care le-au săvârşit Saşii din Sibiu, luându-le cu forţa câmpurile, pădurile şi supunându-i la tot felul de sarcini şi batjocuri:

„Noi satul Răşinari, această plânsoare aducem înaintea Măriilor Voastre, precum a fost hotarul noastru până unde zic «Vadul Muchii» apoi s-au sculat domnii din Sibiu şi ni l-au luat până unde se chiamă de către cetate «Livada Bulgărilor», şi din sus «Livada Tănaciului» şi au făcut pace faţă fiind domnii 100 de bărbaţi; şi când au făcut acea aşezare şi legătură a fost leatul 1631 Martie 13 zile. Şi noi satul Răşinari ne-am ţinut de legătură şi de pacea care s-a făcut atuncea, iară domnii Sibiului nu s-au ţinut de legătură şi de pace, ce ne-au stricat întâiu scaunul de lege care au fost, judecând 40 de bătrâni juraţi la judecată de moarte şi au mânat călăraşi în pădure şi au tăiat furcile de le-au coborât jos. Şi după aceea s-au pus domnii a stăpâni pădurea în silă şi au zis domnii de la Sibiu către dregătorii noştri: De acum înainte să bage porcii în pădure numai domnii şi 40 de bătrâni şi popii şi morarii; iar noi ne având nici o putere am căutat să-i lăsăm.

Iar după aceea, fiind judeţ mare Frank, şi Sacs lanăş «bulgăr» (consilier al oraşului) ne-au oprit să mai bage Românii din Răşinari porc în pădure şi ne-au luat lunca de fân şi un ştiuc de luncă din sus de către moară… şi pe alt ştiuc de hotar plătim cu bani, luând acestea toate în silă împreună cu morile şi au oprit pe tot omul să nu mai aducă cârciumă în Răşinari, fără numai domnul bulgăr… al lui vin să se vânză…

După aceea, când a fost judeţ mare domnul Taici, acesta a făcut de au luat de la o stână un caş şi un berbece, apoi au luat doi caşi şi doi berbeci de la toată stâna; şi a fost toată vremea aşa. După aceea fiind judeţ mare domnul Bosner şi bulgăr domnul Ţikelea, au lăsat acei doi caşi şi acei doi berbeci de la toată stâna şi au cerut bani de la toate stânile, care făcea suma peste tot fiorinţi 230; şi cerând bani noi n-am voit să dăm, ştiind că sunt ai noştri munţii de moşie. Apoi văzând domnii că nu dăm banii, ne-au prins şi ne-au bătut şi au mânat pe domnul Abraham şi pe domnul Rităr şi domn Lunard, care este judeţ la Miercurea, şi pe domn vaşerbirăul care este acum — fiind atunci hodnogi — şi au prins pe Bucur Hămbăşan, fiind deregătoriu, şi pe Manlu Roman şi pe Bucur Ihora şi pe Aliman Băncilă şi pe Coman Răspop şi pe Bucur Scumpie; şi prin- zându-i au zis către Hămbăşanu: unde-i judele? El a răspuns: nu ştiu — că judele fugise de frică; şi pe acei oameni pe care-i prinsese, i-a băgat în temniţă, bătându-i cât le-a fost voia; şi i-au ţinut prinşi 17 zile şi până n-au dat banii munţilor, nu i-au slobozit de acolo; şi la un om au băgat călăraşii calul în casă şi i-au dat fân pe masă şi nu l-au scos din casă până n-o plătit tot”.

Volniciile acestea sunt apoi tot mai necruţătoare, cu cât Saşii se simt mai ocrotiţi de ocârmuire.

După 1690, când în Ardeal se înstăpânesc definitiv Habsburgii şi dau mare atenţie poporului săsesc privilegiat, siluirile ajung aproape de necrezut. Satele româneşti sunt stoarse de bani. Ţăranii chinuiţi, exploataţi. Mulţi se gândesc la fugă, încât jupanii saşi hotărăsc să ardă pe rug orice român care vrea să treacă graniţa.

În multe locuri Saşii dornici de a pune mâna pe pământurile româneşti alungă cu armata pe Români din satele lor.

În 1751 izgonesc astfel pe toţi Românii din cercul Nocrichului. Bieţii oameni rămân pe drumuri în miezul iernii.

Habsburgii, gândindu-se la o colonizare a Ardealului cu Nemţi din Carintia şi Stiria, trimit în Ardeal în 1754 pe consilierul Seeberg; iar acesta face toate pregătirile necesare. Alege satele, unde ar fi bine să fie colonizaţi Nemţii, şi îndeamnă pe Saşi, să-i izgonească pe Români de acolo. Saşii îndată alungă pe Românii din Slimnic, Şura Mică şi Vurpăr, aproape de Sibiu, nimicindu-le întreaga gospodărie.

În multe ţinuturi abuzurile au dat naştere unor adevărate revolte. Românii din Valea Rodnei în acelaşi an 1754 bătură pe slujbaşii saşi şi se răzvrătiră împotriva administraţiei lor. Iar cu 4 ani mai târziu se plâng cu multă durere împărătesei Maria Terezia că Saşii calcă în picioare toate drepturile dumnezeeşti şi omeneşti, cer dijme şi dări peste dări, cer bani după fiecare vită, zicând că pădurile şi câmpurile sunt ale lor, apoi măresc necontenit sumele acestor dări. „Dacă le place, ori avem ori nu avem de lucru, trebue să plecăm la vânat, căci altfel ne prind şi ne bat… dacă nu poţi plăti, te prind, te leagă, te închid, ridică în toate satele furci de spânzurat, îţi leagă pietre de picioare şi te batjocoresc şi chinuiesc, până ce dai banii… Iau atâta de la noi, cât nu putem da, şi nu vor să ne dea niciodată chitanţe de cât am dat, ci mai vin comisarii, care ne arată răvaşurile unde putem vedea că am dat mai mult decât se cuvenia; iar dacă îi rugăm să ne dea înapoi banii ce i-am dat pe deasupra, ei râd şi spun: vi-i plăteşte crăiasa!”.

Şi asupririle şi izgonirile Românilor din satele lor continuă şi mai departe. În 26 Aprilie 1776 oraşul Sibiu hotăreşte alungarea Românilor din comunele Şura Mare, Hamba, Slimnic, Vurpăr, Noul Săsesc, Caşolţ, Guşteriţa, Bradu şi Roşia Săsească. Cu câteva zile mai târziu bieţii Români din aceste sate sunt cu toţii muritori de foame pe drumuri, iar gospodăria lor ajunge pe mâini săseşti. Se făcură plânsori la ocârmuire, se făcură anchete şi în sfârşit trebui să intervină însuşi guvernatorul, baronul Brukenthal şi să declare că: satele curat româneşti au la pământ şi păduri aceleaşi libertăţi ca şi cele săseşti; de asemenea aceleaşi libertăţi le au şi Românii care trăiesc în unele comune împreună cu Saşii; toţi Românii de pe pământul săsesc sunt pe deplin liberi de a-şi organiza gospodării şi de a-şi face clădiri, după bunul lor plac.

Cu toate acestea Românii nu se mai putură întoarce la vetrele lor decât abia târziu către 1800, când fireşte nu mai erau în viaţă decât vreo câţiva dintre cei izgoniţi.

Nu e astfel nici o mirare dacă şi astăzi poporul cel mai bogat în Ardeal sunt Saşii. În gospodăriile admirabile ale ţăranilor saşi, în averile instituţiilor lor e truda şi sunt lacrimile a sute de generaţii româneşti exploatate mai rău decât nişte cete de robi.

Când în 1792 Românii înaintează împăratului cererea lor „Supplex Libellus Valachorum” şi în dieta de la Cluj e vorba despre Români, Saşii declară cu toată tăria că pe teritoriul regesc Românii nu sunt băştinaşi, ci sunt veniţi din ţările vecine că niciodată n-au avut nici un drept, şi că deci e nemaipomenită îndrăzneală din partea lor să ceară ceea ce nu li se cuvine.

În sfaturile oraşelor săseşti şi mai ales în şedinţele „Universităţii” cu toţii ţipară că orice concesiune li s-ar face Românilor e o primejdie pentru Saşi. Înaintară apoi o mulţime de memorii împăratului, ba scoaseră şi broşuri în Viena ca să combată cererile noastre. Şi năzuinţa lor izbuti: Românii din ţinuturile săseşti şi după revoluţia franceză rămaseră în aceeaşi stare umilită în care erau până atunci.

Când în 1837 episcopul Moga înaintează dietei din Sibiu un memoriu cerând o uşurare pe seama Românilor din pământul săsesc, Saşii nici nu vor să audă de cererile lor, ci aruncă la coş memoriul. În 1842 însă cererea se repetă cu şi mai mare stăruinţă fiind înaintată nu numai de episcopul Moga, ci şi de colegul său unit, episcopul Lemenyi, care afirmau cu mare tărie drepturile Românilor uzurpate de Saşi. „S-ar părea că vrem să împrumutăm soarelui lumină, dacă ne-am apuca să dovedim pe larg dreptul egal al Românilor cu Saşii” — zic episcopii în memoriul lor. Dieta însă e surdă şi de astă dată.

Nici nu putea fi altfel. Ungurii câştigaseră tot mai multă putere, iar Saşii, după vechiul lor obicei căutau să se dea cu cel tare. Până ce curtea de la Viena ţinea în frâu pe Unguri, Saşii erau alături de dânsa. După 1830 însă, când Ungurii începură să se ridice impetuos împotriva Vienei, Saşii trecură de partea acestora. Între ei se născu o legătură strânsă, frăţească, al cărei scop în mare parte era asuprirea noastră.

Anul 1848 aducând egala îndreptăţite a popoarelor, „Universitatea” săsească, nemaiavând încotro, se în voieşte şi ea ca în sfaturile comunale să fie primiţi şi Români, de asemenea ca diferite comune să sprijinească pe preoţii români şi admite ca şi copiii Românilor să poată intra la meserii, dar numai „când vor fi împlinite toate condiţiile de cari atârnă primirea ucenicilor şi îndreptăţirea de a putea fi meseriaş”. Iar condiţiile fiind stabilite de dânşii, era firesc că Românii niciodată nu corespundeau celor ce li se cereau. Ridicarea unei clase de industriaşi români trebuia înăbuşită, deoarece ar fi fost în paguba industriaşilor Saşi.

Când în preajma dietei din Mai 1848 se discuta în toate părţile chestia unirii Ardealului cu Ungaria, iar Românii în adunarea de la Blaj se rostiseră împotriva ei, Saşii ţinură şi ei o întrunire, se înţeleseră să admită unirea şi în şedinţele dietei din 29 Mai votară cu toţii alături de Unguri. Îndată ce însă armatele împărăteşti începură să pătrundă în Ungaria, Saşii părăsiră cu toţii pe Unguri, se declarară credincioşi împăratului şi rămaseră sub aripile ocrotitoare ale generalului Puchner, înrolându-se vreo câţiva inşi în oştire. În vreme ce noi alcătuiserăm legiuni întregi şi susţineam lupte înverşunate pe Mureş şi în Munţii Apuseni, Saşii stăteau frumos pe la casele lor, fără să ştie măcar ce e războiul. Iar drept răsplată pentru această minunată credinţă săsească, împăratul după înfrângerea Ungurilor, întări din nou toate privilegiile pe care le avuseră înainte de 1848 şi umplu toate slujbele înalte cu dânşii. Fruntaşii noştri în aceeaşi vreme erau arestaţi şi bătuţi.

Când după războiul cu Italia, în 1859, Viena se simţea slăbită şi căuta o împăcare cu Ungurii, Saşii văzură că de aici încolo viitorul va fi iarăşi al Ungurilor. Căutară deci să se apropie de ei. Văzuseră că pentru privilegiaţi în Ardeal românismul e o primejdie şi de aceea se năzuiră acum să alcătuiască din nou vechea alinanţă împotriva noastră.

În 1860 la serbările săseşti din Bistriţa invitară pe toţi fruntaşii Ungurilor ardeleni, pe conţii Teleki, Bethlen, Eszterhâzy, Bânffy, Miko, ba veni şi fostul ministru, baronul losif Eotvos. Saşii îi primiră cu mare alai, cu avântate discursuri de înfrăţire. Seara aranjară un bal la care se juca „ciardaş” şi vals deopotrivă, ţinură şi unii şi alţii toasturi, sărbătorind împăcarea ungaro-săsească şi închinând pentru o frăţească bună înţelegere în viitor.

Urmările acestei înfrăţiri aveam să le simţim tot noi. În 1867 se făcu împăcarea între Viena şi Unguri şi de atunci încoace Saşii deveniră vrednici ucenici ai ocârmuitorilor ţării. Pe toate terenurile căutară să înăbuşe mişcările noastre în ţinuturile unde locuiam împreună cu dânşii. Cu toţii erau credincioşi dorinţelor lui M. Schenker, care scria pe faţă că datoria Saşilor în viitor e să meargă mână în mână cu Maghiarii.

Dacă ar fi fost cu putinţă, ar fi adus din nou zilele din veacul XVII. Primind însă şi ei unirea cu Ungaria şi păstrându-se legea pentru egala îndreptăţire votată în 1848, îşi pierdură şi ei viaţa lor autonomă. În 1876 „Universitatea” lor, care până atunci era un corp politic, un mare sfat naţional, din care făceau parte toţi fruntaşii oraşelor şi instituţiilor săseşti, se tansformă total. Pădurile şi moşiile ce le stăteau la îndemână alcătuiesc un fond, din care au să susţină şcoli şi biserici în fostul „pământ crăiesc”. Deci din veniturile lor sunt datori să contribuie şi la susţinerea şcolilor şi bisericilor româneşti. „Universitatea” are să chivernisiască aceste averi şi să îngrijească de o împărţire echitabilă a ajutoarelor.

De la 1876 încoace politica lor s-a legat apoi tot mai strâns de politica ungurească, încetează de a mai avea un drum al lor propriu. Le dispare orice simţ de demnitate şi în sufletele conducătorilor lor îşi face lor un reptilism urât, care le cuprinde în câţiva ani întreg poporul. Faţă de Unguri nu mai au nici un fel de rezervă. Nu-i mai interesează decât faptul că Românii se ridică. Cu ochi plini de pizmă urmăresc progresele noastre şi se zbat pe toate cărările să ne stăvilească. Se aliază cu Ungurii, fiindcă îi văd tari şi văd că şi scopul politicei ungureşti e nimicirea noastră. Nu vor să priceapă că înfrângerea noastră, care suntem cel mai puternic element nemaghiar, însemnează înfrângerea principiului naţionalităţilor şi biruinţa supremaţiei volnice a rasei ungureşti, care ne sapă mormântul nu numai nouă, ci şi mult ocrotitului popor săsesc.

Astfel se întâmplă că, în vreme ce neamurile nemaghiare de sub stăpânirea ungurească se apropie între olaltă, se întovărăşesc şi alcătuiesc în parlamentul din Budapesta, un partid „al naţionalităţilor”, Saşii nu numai că nu vor să facă parte din această alianţă, ci intră de-a dreptul în partidele guvernelor ungureşti, susţinându-le toate faptele şi toate planurile de ungurizare. Şi consecvenţi întregului lor trecut, nu intră decât în partidul celor de la putere. Dacă acesta a căzut, Saşii îl părăsesc şi trec la cel care-i urmează. Până ce vechiul partid liberal al „zdrobitorului de naţionalităţi” Coloman Tisza era tare şi conducea ţara, Saşii erau membrii lui. Când partidul căzu şi la cârmă ajunse „coaliţia” partidelor „kossuthisto-independente”, Saşii se alăturară acestei coaliţii. Căci apoi în 1910 vechiul partid liberal învie sub numele de „partid al muncii naţionale” şi sub conducerea contelui Ştefan Tisza, fiul lui Coloman, zdrobi pe kossuthişti şi luă frânele conducerii, jupanii noştri îşi părăsiră iarăşi ortacii şi trecură iarăşi sub aripile calde ale ocârmuitorilor „liberali” de odinioară.

Că toate guvernele căutau să zdrobească pe nemaghiari, asta avea puţină importanţă pentru Saşi. Ei se mulţumeau cu făgăduinţa ce li se făcea: că legile de maghiarizare nu vor fi aplicate faţă de ei. Nu voiau să vază că în realitate această făgăduinţă nu-i altceva decât mărinimia lui Polifem, care-i promite lui Odiseu că nu-l va mânca decât după ce-i va fi mâncat tovarăşii.

În 1890-1894 Saşii ca membri ai partidului liberal aprobă politica de colonizare a Ungurilor în ţinuturile ardelene, precum şi înfiinţarea de către stat a unui fond pentru colonizări de 6 milioane coroane. În 1906-1907 ca membri ai coaliţiei kossuthiste, primesc fără murmur legea de maghiarizare a contelui Albert Apponyi, deşi aceasta ameninţa şcolile lor ca şi pe ale noastre. Pretutindeni unde au crezut că ne pot face rău, au adus servicii guvernelor ungureşti. Nu s-au sfiit nici chiar de denunţări josnice.

În schimbul acestei atitudini de temeneli şi reptilism, guvernele ungureşti le dau apoi, drept bacşiş, diferite ajutoare pe seama şcolilor şi instituţiilor lor de cultură. Astfel în 1912 pentru a-şi ridica o zidire nouă pe seama liceului lor din Braşov, care în clasele V-VIII are abia câte 4-6 elevi, li s-a dat de către stat 400.000 coroane fără a le pune vreo condiţie în vreme ce noi de 10 ani încoace cerem zadarnic un ajutor de 100.000 coroane ca să putem ridica în Braşov o clădire mai încăpătoare şcoalei noastre comerciale de acolo, care are în fiecare clasă peste 50 de elevi şi e silită să se adăpostească într-o casă particulară transformată: cererea nu ne poate fi ascultată decât dacă ne învoim ca jumătate din studii să fie învăţate ungureşte.

Spinarea de gumilastic a Saşilor a fost răsplătită de către Unguri şi cu alte bunătăţi. Astfel guvernele ungureşti le-au dat mână liberă faţă de Românii din ţinuturile săseşti. Iar ei, unde conducerea e în mâna lor s-au purtat faţă de noi cu un şovinism mai brutal chiar şi decât şovinismul Ungurilor. Aceasta mai ales în oraşele Sibiu, Braşov, Sighişoara, Mediaş, Bistriţa, Sebeşul Săsesc şi Orăştie, şi în comitatele Sibiu şi Braşov. Nu este ram de activitate, în care să nu fi căutat ei înăbuşirea sau cel puţin opăcirea propăşirii noastre.

Au făcut înainte de toate tot posibilul ca în ţinuturile unde trăiam împreună cu dânşii, să împiedice dezvoltarea unei clase intelectuale româneşti. Cum comunele, oraşele şi comitatele din Ungaria şi Ardeal îşi au toate organizaţia lor autonomă, cu conducere independentă de guverne, Saşii pretutindeni unde au putere în autonomii au înlăturat fără cruţare elementul românesc. Toate slujbele le-au umplut cu Saşi, toate furniturile, toate întreprinderile li le-au dat lor, fără a ţinea seamă de ofertele adeseori mai avantajoase ale unor întreprinzători români. În Braşov, în Sibiu şi în celelalte oraşe, de la primar până la sergentul din stradă toţi sunt Saşi, presăraţi cu câte un Ungur. Românii nu-s decât măturătorii şi slugile.

În vreme ce Saşilor şi societăţilor săseşti culturale şi sportive li se dau din diferite fonduri ajutoare peste ajutoare, celor româneşti li se refuză orice sprijin. „Universitatea săsească” fiind transformată cu toate averile ei, păduri şi munţi, într-o fundaţiune pentru ajutorarea culturii, şcolilor şi bisericilor din „pământul crăiesc”, ar trebui să împartă în mod echitabil ajutoarele, ţinând seamă de număr. Noi Românii alcătuind două treimi din populaţia acestui teritoriu, ar trebui să primim de la „Universitate” şi ajutoare în această proporţie sau cel puţin într-o măsură egală cu Saşii. Când colo ce se întâmplă? Saşii fac împărţeala cum le vine lor la socoteală; iar drept mulţumire că guvernele ungureşti îi lasă în bună voie, dau celor câteva mii de Unguri venetici de curând în vechiul „pământ crăiesc” o sumă egală cu a Românilor. Astfel din venitele „Universităţii” se dau Saşilor 60%, Românilor care formează 2/3 din populaţie, 20%, iar Ungurilor care sunt abia vreo câţiva funcţionari şi colonişti, alte 20%. În 1908 au primit pentru şcoli şi biserici Saşii 431.320 coroane, Românii 92.400 coroane, iar Ungurii 92.600 coroane.

Au văzut apoi conducătorii saşi că viaţa noastră economică începe să se ridice, la oraşe începe a se ivi o clasă de mici meseriaşi şi negustori români, iar la sate ţărănimea românească deprinsă cu nevoile, muncitoare, nepretenţioasă şi cu casa plină de copii, agoniseşte, cruţă şi cumpără pământ de la Saşii mai domnoşi şi aproape sterpi. Şi-au dat deci toată silinţa să ne stăvilească. În societatea lor au trezit pretutindeni ură împotriva noastră. Au făcut o adevărată organizaţie, al cărei scop e să ne pună piedici. Negustorii şi meseriaşii lor nu primesc ucenici români; şi dacă ici colo câte unul totuşi primeşte, o face fiindcă are neapărată nevoie şi nu găseşte de alt neam.

E înţelegere între ei şi în ce priveşte cumpărăturile. Un Sas nu are voie să cumpere de la Român. În comuna Avrig de lângă Sibiu este un mic sanatoriu instalat de biserica săsească din Sibiu în vechiul parc al baronului Bruckenthal. Ei bine, deşi Avrigul are aproape 5.000 de locuitori, care ar putea furniza toate cele necesare acestui sanatoriu, totuşi de la dânşii nu se cumpără absolut nimic, pentru că sunt Români; carne, ouă, untură, zarzavat toate sunt aduse pe preţuri mai mari din cel mai apropiat sat săsesc, Bradu…

Mai înverşunată e lupta pentru pământ. Conducătorii vieţii săseşti vor să împiedice cu orice preţ pe Români de a-şi agonisi pământuri de la Saşi, care au mai mult decât le trebuie. Sub ocrotirea administraţiei, preoţii şi învăţătorii lor au înfiinţat pretutindeni mici bănci, sucursale ale băncilor mari din oraşe, care dând ţărănimii împrumuturi ieftine o feresc de a fi nevoită să-şi vândă Românilor ţarinile. Preoţii umblă chiar din casă în casă sfătuind şi făcând pe fiecare gospodar să jure că niciodată nu-şi va vinde vreunui Român moşioara. Îndată ce un Sas e silit să-şi vândă vreo livejoară cât de mică, banca sau biserica lor i-o cumpără şi i-o lasă şi pe mai departe spre folosinţă, în schimbul unei arende neînsemnate.

Băncile lor susţin lupta din toate puterile. Mijloace băneşti au din belşug probabil şi din Germania – încât biruinţa în anii din urmă le era asigurată. Capitalul băncilor săseşti în Ardeal e doar peste 400 milioane coroane, al băncilor româneşti abia 200 milioane. Deci în vreme ce ei au de fiecare Sas un capital de 2000 coroane, noi avem de fiecare Român decât 50 coroane. Evident în lupta aceasta economică forţele sunt într-o îngrozitoare disproporţie.

Pentru a ajunge şi mai sigur la izbândă băncile şi societăţile săseşti au întemeiat acum vreo 5-6 ani o instituţie financiară centrală „Vorschussverein”, îndreptată direct împotriva noastră. Aceasta cumpără orice pământ săsesc ce este de vânzare, dând preţuri mai mari decât cele mai avantajoase oferte venite din partea vreunui Român. De unde are atâţia bani la dispoziţie, e o taină.

În urma acestei purtări duşmănoase a Saşilor din multe sate bieţii Români ca să poată asigura traiul familiei lor, plecau în America, nenorocindu-se prin fabrici, deoarece acasă nu puteau pune mâna pe o bucată de ţarină ca să-şi câştige cu plugăritul cele de lipsă. După ce deci în decursul vremurilor pământurile ne-au fost răpite prin tot felul de volnicii, acum nu mai avem putinţa de a ni le redobândi nici prin cea mai încordată muncă cinstită!

Ceea ce-i doare încă pe Saşi şi ceea ce pizmuiesc ei la noi, e spornicia. În vreme ce casele româneşti sunt pline de copii, de la 5-6 în sus, ale Saşilor sunt goale în urma sistemului înrădăcinat la dânşii, de a avea un singur copil ca să nu se împrăştie averea. Viitorul e a celor spornici. De aceea la Saşi e la ordinea zilei discuţia asupra sporirii neamului. A fost o adevărată halima în 1911-1912 când societăţile femeilor săseşti au dezbătut această chestie şi în congresele lor generale.

Numărul mic al naşterilor şi teama de copii la femei însă nu pot fi înlăturate prin discuţii şi sfaturi. Numai o reformă completă a concepţiei morale despre viaţă şi despre rostul ei poate înlătura întrucâtva această pacoste.

Conducătorii Saşilor s-au gândit şi ei la colonizări. Un plan al lor era să aducă pe Şvabii din Banat, expuşi ungurizării şi să-i aşeze în satele româno-săseşti din Ardeal, întărindu-şi ţărănimea. Astăzi acest plan a suferit o schimbare. Colonizările se vor face nu aducând pe Şvabii din Banat, care trebuiesc păstraţi şi întăriţi acolo unde sunt, ci aducând Nemţi din Germania, unde e un mare prisos de populaţie. Băncile săseşti din Ardeal au şi pus la îndemâna acestui proiect o sumă de 5 milioane coroane.

În mintea lor războiul de azi a trezit un gând măreţ: de a face din Ardeal un fort al germanismului. Şi desigur înfăptuirea acestei idei va fi susţinută cu toată puterea de instituţiile fincanciare şi naţionale ale Germaniei. Iar rasa germană nu e dintre cele care se apucă anevoie şi se lasă uşor…

Astfel planurile Saşilor au acelaşi scop ca şi ale Ungurilor: înfrângerea noastră. Alianţa lor ne-a făcut şi — cine ştie? — ne va face încă multe zile amare. Şi oricât s-ar părea că Saşii sunt mai de omenie, în realitate în sufletul lor e aceeaşi duşmănie faţă de noi ca şi în sufletul Ungurilor. E furia nebună a stăpânului care vede că fostul său rob a ajuns la o stăricică mai bună şi nu se mai lasă exploatat. De aceea au întrebuinţat şi armele cele mai urâte împotriva noastră.

În 1910 autorităţile lor din Sibiu au făcut ministerului de culte denunţul că în şcolile româneşti din comitatul Sibiului limba maghiară nu se învaţă în măsura cerută de legea Apponyi. Ministerul trimise îndată pe cunoscutul nostru duşman, profesorul Benedek Jancso, să facă cercetare. Acesta, întovărăşit cu multă atenţie de un profesor sas din Sibiu, care-i dădea informaţii, cercetă şcolile cu pricina, se abătu apoi şi pe la cele săseşti şi — precum mi-a mărturisit-o el însuşi rămase adânc scârbit de această mârşăvie săsească: şcolile noastre nu numai că erau pe nedrept învinovăţite, dar mersul învăţământului, isteţimea învăţătorilor, sporul elevilor erau cu mult superioare celor constatate în şcolile săseşti. Profesorul Jancso — spre marea indignare a profesorilor saşi — şi-a spus verde părerea aceasta, şi în raportul său către minister ne-a luat apărarea până şi el, care a scris volume întregi împotriva noastră.

Saşii ne dispreţuiesc şi ne urăsc. Ne-au exploatat veacuri de-a rândul; acum nu le-a mai rămas decât ura. Însă nu ura bărbatului care te priveşte în ochii şi te înfruntă cu hotărâre, ci a reptilei care se târăşte, se mlădie, loveşte pe neaşteptate şi se luptă pe faţă numai când are adânca siguranţă că potrivnicul său e stors de vlagă.

S-au aliat întotdeauna cu duşmanii noştri şi nu ne-au cruţat niciodată, când au avut prilejul să ne lovească.

E bine să se ştie aceste lucruri ca în ceasul socotelilor să poată fi răsplătite!

Vasile Stoica, „Suferințele din Ardeal”, ed. a IV-a, Editura Vicovia 2014.

Există o poiană sacră, binecuvântată între măgurile stâncoase ale Timocului vlahilor din nordul Bulgariei, nimită Poiana Albotina sau poiana „La Frăsânel”, care este cuprinsă din toate părțile de o pădure, care pare fără sfârșit, pădure ce are, la capătul dinspre poala dealului un izvor tămăduitor. Pădurea Basarabă se întinde ca o mare verde unduitoare pe deasupra mănăstirii de la Albotina, din Timoc și până în Vidin, pe zeci de kilometri, iar dincolo de Dunăre, de la Calafat mai departe, se chema tot la fel.

Deasupra, sus de tot, pe măgurile stâncoase ale pădurii Basarabe, într-un perete de stâncă, este „lucrată” o mănăstire rupestră asemenea unui cuib de șoimi, de unde se vedeau roată ținuturile întinse, care din străvechime au fost numai și numai vlăhești (românești). Ctitorul mănăstirii rupestre, Ioan Alexandru Basarab (fiul lui Basarab I Negru Vodă), domn al Țării Românești, dar și rege de Târnovo, care a stăpânit toate aceste pământuri de la sudul Dunării, încă din veacul al XIV-lea, a transformat grota străsihaștrilor geto-daci în mănăstire creștină cu altar și icoane pictate. La fel și dincolo de Dunăre, spre exemplu în Țara Colchidei de la curbura Carpaților, vetrele străsihaștrilor geto-daci au fost locuite de sihaștrii noștri care le-au folosit drept lăcașuri de cult și rugăciune creștină.

Aici, la Albotina, sora voievodului Ioan Alexandru Basarab, vestita Țarină valahă a Bulgariei, Teodora, se va călugări și va fi înmormântată pe celălalt deal al Albotinei, unde a fost cândva mănăstirea de maici. Putem să observăm că la Albotina era o străveche vatră de sihăstrie geto-dacă ce va deveni un puternic centru de monahism creștinesc românesc, cu o mulțime de grote de sihaștri și monahi ce se ascund prin toate măgurile din jur, grote în care își vor găsi tainice ascunzători haiducul Stoian Stângă sau legendarul Miu. Toți pereții grotei de la Albotina erau acoperiți, până nu demult, de fresce străvechi cu inscripții valahe. Ca să șteargă orice urmă de prezență valahă, comuniștii bulgari, în anul 1975, adică activiștii de partid și securiștii (aidoma ca la noi, la români) au cărat în cârcă sute de anvelope de la fabrica de cauciucuri din Vidin în jurul grotei și le-au dat foc ca să ardă orice scris și pictură ce amintea de prezența românilor. Informațiile sunt date de învățătorul  Gheorghiev din comuna Rabrovo, la numai 5 kilometri de Albotina. El este conducătorul minorității vlahe (românești) din Timocul bulgăresc.

În binecuvântata poiană de la Frăsânel (Albotina), în fiecare an, a doua zi de Paște, se adună toți românii satelor din împrejurimi, ca să se tămăduiască prin rugăciune și să joace străvechea lor „horă a morților”. Ea este aidoma horei de pomană care se dă în cinstea și amintirea moșilor noștri în satele bănățene de munte (Caraș), în Mehedinți, în Gorj, în Hațeg. Cineva, apropiat al decedatului, cu o lumânare „împărătească” (mare) în mână, va juca în fruntea horei, cântecul care i-a plăcut mai mult răposatului, apoi va da lumânarea celui care-l urmează și va trece în coada horei, și tot așa, până când cel din coada horei va ajunge din nou primul, atunci când toată hora satului va juca fiecare pentru d’Albul de pribeag din neamul lor, petrecut dintre noi. Hora de pomană este un ritual geto-dac moștenit de la înaintemergătorii noștri pentru urmașii urmașilor noștri. La fel se joacă și se dă de pomană Cântecul îndrăgit de răposat întru împlinirea datinilor ce vor învinge în acest fel uitarea. Multă dreptate avea Mihail Sadoveanu când scria: „Morții poruncesc celor vii”. Este hora care, și la românii din Timocul bulgăresc, și la românii frați, nord-dunăreni, ce te ține dârz și neînfricat în marea roată a horei solare geto-dace, amintindu-ți să faci „veșnica lor pomenire!”.

Învățătorul Gheorghiev face observația că acest obicei dacic de veselire împreună cu morții, de cinstire a lor, nu-l mai găsești niciunde în restul Bulgariei și nici la restul slavilor din Balcani. Lăutarul satului Rabrova, moș Pascu, spune că horei i se mai zice „hora tristă”, dar tot el adaugă: „da atuncea, nima (nimeni, n.a.) nu-i trist. Ci toți ne veselim împreună, pentru lumea de dincolo.” Marea sărbătoare a cinstirii și pomenirii morților de la Albotina este asemănătoare cu Nedeia ori Ruga satelor românești, o sărbătoare ancestrală, rămasă din vremea vechilor daci. Poienei binecuvântate i s-a spus mai întâi „La Frăsânel”, iar mai târziu „La Mănăstire” și Albotina, ritualul căpătând treptat semnificații creștine. O sărbătoare păgână preluată de calendarul ortodox creștin: Sfintele Paști, sărbătoare interzisă de comuniști și la bulgari, și la români, și la ruși. Simbolul acelei Nedei, ori Rugă era Floarea Frăsânului, care este un fel de Floarea Paștelui, care crește numai în jurul mănăstirii, împrejurul Albotinei, în Poiana Frăsânului și pe coasta pădurii Basarabe de lângă peșterile sfinților. Lumea o caută să o culeagă ca plantă de leac, tămăduind multe boli, cum la fel de tămăduitoare este și apa izvorului ce curge prin poiana sfântă, Frăsânelul.

Poiana Frăsânelului are același ecou ciudat ca și amfiteatrul de la poalele Pietrei Rotării (Buzău). Cei care ajung sus, pe culmea grotei dacă-i strigă pe cei de jor, care sunt destul de depărtișor, aceștia întorc imediat capetele. Poiana și mănăstirea rupestră de la Albotina, ca și amfiteatrul de la Poiana Rotării, sunt un miracol al tehnicii sunetului și al construcției amfiteatrelor. Cuvântul rugăciune, ori sfat, se duce asemenea glasului unui clopot, sfidând distanțele. Era un loc sacru în Poiana Basarabă consacrat sărbătoririi Moșilor noștri primordiali ce au zămislit marele popor valah, daco-român.

Comuniștii, precum hoardele sângeroase asiatice, au declanșat un adevărat pogrom la adresa credincioșilor: biserici închise, altele transformate în magazii, ori săli de sport (la ruși), credincioșii cu carnet de membru de partid comunist, urmăriți dacă merg la biserică, ori dacă se cunună la biserică, ori își botează copiii cu popă adus pe furiș acasă, și dați apoi afară din locurile lor de muncă. Acești oameni (cu carnet de partid) săvârșeau un păcat de neiertat în fața Partidului. Ce nu au reușit prin intimidare și constrângere, comuniștii bulgari au izbândit prin defrișare: crucile seculare de la poalele dealului Mănăstirii Albotina au fost scoase samavolnic, pentru că pe ele erau „încruntate” (scrise) numai nume românești. Un mare arheolog bulgar, Vălo Vălo, a făcut săpături la Poiana Frăsânelului prin anii 1970, ajungând la concluzia că „gropnița” de la Mănăstire este pur românească și că vatra monahală „creștină” datează din secolul al IV-lea, atunci când nici bulgarii, și nici unul dintre frații lor slavi nu atinseseră încă aceste pământuri.

Vatra isihastă de la Albotina învederează comunitate de limbă, datini și obiceiuri ale urmașilor marelui Imperiu geto-dac al lui Burebista, condus mai târziu de viteazul rege dac Decebal, Dacie ce va trăi nepieritoare prin urmașii geto-dacilor: marele popor valah, daco-românii. Astăzi, vlahii din Timocul bulgăresc sunt printre cele mai urgisite minorități din Europa: nu au școli în limba română, nu au cărți și manuale în limba română, nu au presă în limba română, nici radio în românește, nici reprezentanți în instituțiile publice, necum în Parlamentul țării. Numele de familie au fost slavizate, limba română se vorbește numai în taină, în familie. Statul român i-a părăsit de mult timp pe frații noștri timoceni și nu curând s-ar zări speranța unui ajutor cultural frățesc care să întărească rădăcina de neam comună.

Toponimele românești Alba, Albeni, Albota și toponimul vlah din Bulgaria, Albotina, al același izvor mitic, Albul, consacrat Zeului Apollo (Aplu), zeul hyperboreean al Luminii, al Soarelui, al puterii cosmice Primordiale.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.