Motto: „Scrisul m-a preschimbat în umbră

ca să mă facă demn de întuneric.”

Blanchot, Cel ce nu mă-nsoțea.

 

Intuiția că Bisisica lui Preda ar întreține raporturi obscure cu mioara din balada de căpătâi a literaturii române a mijit deja în înțelegerea publică, ea lăsându-se exprimată, printre tăceri fără tâlc și pythice bâlbâieli, chiar în discursul dascălilor de școală generală de-acum cincizeci de ani. Faptul că rebela sutașă încarnează un incongruent amestec de Atena cu Nemesis pentru cel ce-a consacrat-o ar merita cel puțin o monografie cartonată, comisionată direct de Ministerul culturii. Spre a nu strica însă plăcerea tinerilor cercetători, în rândurile de față ne vom limita la un breviar selectiv al celor ce s-ar cuveni elucidate printr-o amplă și minuțioasă exegeză, culminând cu teza că, sub lâna neagră a Bisisicăi, se ascunde însăși logosteaua neamului românesc. A fortiori, și cea mai promițătoare pistă pentru înțelegerea parcursului existențial al lui Preda.

În ambiguitatea-i disputată, relația dintre autorul Moromeților și misteriosul (im)personaj animal, principal în ciuda marginalizării lui sistematice, rezistă simplificării comode, promovate de activiștii în slujba unor idei primite, nu de liber cugetătorii conștienți de pericolul obedienței ovine pentru ansamblul corpului social. Ceea ce nu se lasă ușor trecut cu vederea e că Bisisica, deși urâtă și persecutată de-un Niculae necopt, abia aspirant la emancipare intelectuală, revine în viața lui ca model comportamental mai târziu, după ce intrarea în turma de partid îi va fi stârnit o chinuitoare sete de libertate. Nu mai trebuie, credem, arătat că Preda devine cu timpul, din star oficial, oaia neagră și rătăcită a scriitorimii de aparat, ca atare presat în fel și chip să-și răscânte partea deranjantă a operei și să reintre spășit în nucleul director al turmei.

Abandonată triumfal pe mâinile rebelului Achim și dusă de acesta la București, bârsana Nemesis a lui Preda execută un ocol larg și suspect de stelar pe dincolo de orizont, spre a răsări ulterior, discret dar irezistibil, în mintea prigonitorului ei de altădată. Întunecata lână—îmbâcsită pe întrecute de praf și marginalitate—a Bisisicăi prinde să licăre călăuzitor dinaintea unui Preda încolțit lupește de dubii privitor la rolul său în mașinăria politică de uniformizare disciplinară a omului—fabrica de turmeți¹ bipezi a regimului, s-ar putea spune. Mai mult, recalcitranta creatură își inspiră nu doar persecutorul, ci, prin el, și pe toți cei ce s-au cuminecat din revolta lui de astru căzut cu socoteală de pe firmamentul regimului, adică printr-un derapaj controlat. Fiindcă, de la Moromeții la Cel mai iubit dintre pământeni, scriitorul intră sub influența unor puteri mai înalte ca partidul, ce se revelează prin firul aspru și dătător de mâncărimi al scrierii: o dezlânată vietate refulată—anima incognita—se vrea înlânată (a se citi, transcrisă) strălucit și fidel, fără prelucrări după directivele în vigoare. Lâna ei neagră de douăzeci și patru de carate e un aur viu pentru că incitant la mișcare socială; orice naș își are nașul și orice păstor păstorul.

Lumina neagră și ardentă e imaginea relației directe cu divinul consacrată de sufism². Să fie mănoasa-i revărsare dinspre Bisisica spre Preda un fir al Ariadnei pe care destinatarul, în cele din urmă dezgustat de Țugurlanii lui înscăunați la putere, s-a apucat să-l aștearnă conștiincios pe hârtie convins că-i vorba, pentru el și alții, de șansa salvării dintr-o regretabilă rătăcire juvenilă? Un fir de care, trăgând insistent cu scula de scris, trăgătorul se descoperă tras dincolo de spotul reflectoarelor, într-o penumbră propice vindecării de morbul recunoașterii largi, neselective? În fond, ce-i mai vulgar ca alergatul după recunoașterea vulgului?

Chiar să fi sfârșit activistul Preda prin a-și urma mioara neagră din copilărie reapărută în mintea-i după ani mulți și luciferici—ani-lumină, în discursul oficial al vremii—, identificându-se concluziv cu ea ca-ntr-un ritual inițiatic? Să-l fi înțelepțit tardiv viața resimțită ca o pradă—și chiar romanțată sub acest titlu—, dar mai familiară publicului ca mâncătorie tovărășească a celor de jos de către cei de sus? Asta ar însemna că Bisisica reia tacit mai vechiul avertisment referitor la întovărășiri —„omul pentru om e lup”— și că tăcerea ei grăitoare, sau de fapt urma imprimată-n glod de copita-i despicată, traduce mioriticul „Dă-ți oile-ncoace / La negru zăvoi!” în disjuncție logică forte: „ori te dai de bunăvoie cu noi, vietățile sacrificabile, ori vei fi dat de alții cu sila, dar nu ambele”. Imperativul devine tragică opțiune: ai latitudinea să alegi, însă între două nenorociri. Copita despicată unește și desparte două căi, transmițând c-o subtilitate sporită—fără vocalizare, pur indicativ—mesajul simplissim „calea se bifurcă”. Un „ori…, ori…” kirkegaardian, exprimat însă cu modestele mijloace ovine: enunțul în limbaj articulat lipsește, el făcând loc unei indicații imprimate cu copita atât de firesc încât trece ușor pe lângă noi neobservată. Un autograf animal de duzină, un „Bisisica fecit”; ce să-i ceri dacă atât o duce capul?

Cât o duce capul pe Bisisica și cât ne duce pe noi sunt două pronunțări indisolubil legate între ele; acolo unde înțelegerea noastră se termină nu începe neapărat neinteligibilul.

Să fie realmente vorba de un mister mioritic—întregirea cea de pe urmă a păstorului prin renunțarea la locul râvnit și transplantul de măduvă ondulatorie, veșnic neașezată, funciar rebelă (sămânță de agitație socială) de la cornuta-i logostea la el (ca să n-o numim de-a dreptul taină a prefacerii)? Să aibă loc, în viața și opera lui Preda, o contopire teo-zoo-filă—o mediată alunecare a inițiatului în profunzimea beznei ca într-un caier aspru mângâietor de proveniență divin-ovină? Anticii speculau că lumea ar fi purtată-n spinare ba de-un elefant, ba de-o țestoasă; să fie spațiul românesc prins ca un scaiete de mița unei năbădăioase mioare întinzându-și până la nasul nostru negativitatea-i trimbulindă sub forma scrierii? Deloc în ultimul rând: să fie Moartea ca o blândă mioară nescrisul dintre rândurile scrise de Preda și poate dublul răcoros —negrul zăvoi mioritic— ce însoțește Viața ca o pradă într-alt fel de tovărășie decât cea prescrisă oficial?

Culmea ar fi ca Bisisica să întruchipeze ipostaza sigetică, silențioasă, reținută la extrem a logosului mioritic—logos-steaua lui Niculae, mai obscură ca țărâna ariei, da, dar în același timp eclipsând, cu profunzimea biologică a tăcerii ei, elocința animalelor raționale locale. Altfel spus, valorizând plusul de profunzime al animalului în raport cu omul. Fiindcă, luând drept criteriu de subtilitate tăcerea conform anticului dicton „dacă tăceai, filosof rămâneai”, să admitem că oaia cea buclucașă își surclasează fără efort ciobănimea îndrumătoare.

Bine, bine, dar ea e un zoon alogon —un animal lipsit constitutiv de facultatea gândirii și exprimării articulate a gândirii—, ar obiecta un Heidegger tânăr, încrezător în prerogativul uman al logocrației mai ceva ca Niculae în partid. Nu tocmai, am replica atunci, explicându-ne astfel: Bisisica e un animal narativ, ca Rocinante sau Moby Dick; un produs al gândirii auctoriale, deja recuperat din incerta-i depărtare de uman (putativa diferență ontologică) de lasoul logosului. Ea reprezintă o cuantă de iraționalitate introdusă de autorul Moromeților în raționalul staul textual, strecurată printre celelalte personaje din motive încă neclare și, în urma frecventării lor, incipient socializată—expusă spritului dialectic ce se manifestă, între altele, în poiana din fața fierăriei lui Iocan duminica dimineața. Ca atare, animalu-i molipsit măcar de întorsul uman al vorbei, dacă o vorbire în toată legea, concretizată în enunțuri bine formulate și pe înțelesul oricui³, nu-i poate fi atribuită. Nu, Bisisica nu vorbește chiar ca miorița din balada omonimă.

Nota bene, însă: omul e animalul care întoarce vorba chiar mai înainte de-a o avea, sau care începe prin a întoarce foaia (mediul de înscriere a vorbei); animalul ce-și ia singur cuvântul nedat printr-o întrerupere a interminabilei polologhii din jur. Bisisica aparține aceleiași specii a existenților ca Țugurlan, care-și exprimă cu pumnii ceea ce nu încape în cuvinte, sau ca Ilie Moromete, care și el pune mâna pe par atunci când vorba bună se dovedește neputincioasă. La drept vorbind, cei din Siliștea-Gumești nu prea cochetează cu duhul blândeții impractic de mult, ei preferând să se angajeze pasional în disputele existente. Ceea ce-i și face demni de mențiune—vii în sens artistic, nu doar biologic. Lăsându-se călcați în picioare cu resemnare, ei n-ar ieși-n evidență nici cât pulberea de pe arie, dispărând în decor chiar înainte de-a apărea. Ca avortonii. O funcționare neconflictuală i-ar trimite pe lumea cealaltă de „vii”, făcându-i de nereperat; căci esse est percipi aut percipere. Mai pe românește, a fi om cu-adevărat înseamnă a sparge racla de cleștar virtual în care funcționalul ne închide—staulul cu produși de programare umanoizi.

Contează în special că raționalitatea se cere punctuată mai puțin rațional și că, ontologic vorbind, iraționala punctuație în cauză face parte integrantă din discursul rațional; că raționăm și prin așa-zisul irațional, deci. Accesele violente, ieșirile de om „nebun” le articulează pe cele de om „bun”, întrerupându-le semnificativ și suspendându-le cu tâlc în altceva decât ele, dar nu atât de străin încât să se lase exilat tocmai pe versantul opus al diferenței ontologice. Năbădăile, datul cu copita, pumnul, sau parul nu-s complet lipsite de raport cu manifestările asociate logosului de tradiția filosofică occidentală⁴. Cu riscul de a-i strica tânărului Heidegger economia ontologică, să convenim că avem cu toții câte o genă sau două de Bisisică, așa cum și ea are strălucite toane —zvâcniri eliberatoare, schimbări de foaie, cum se spune. Remarcă menită doar să reamintească, pentru nevoile comentariului de față, de deconstrucția onto-teo-logiei heideggeriene sub atacul lui Derrida, Foucault, Blanchot, sau alții. Clasificările constituie deja un exercițiu al puterii, iar punerea animalului nevorbitor într-o altă categorie ontologică decât cel vorbitor îi și condamnă automat la irelevanță o ripostă exprimată poate vehement, dar nedeslușit. Constatarea reductivă „X e un animal” legitimează dezlănțuirea, pe temeiuri pasă-mi-te raționale, a celor mai bestiale pulsiuni omenești (raționalizarea celei mai inumane violențe)⁵.

Vasăzică, pornirea-n căutarea hermeneutică a Bisisicăi implică decizii ontologice majore, poate chiar orto-antropologice, de revenire la verticalitate din temeneala reverențioasă dinaintea puterii inculcată individului de instituții și ideologii. Din înhăitarea înturmirea⁶ omului cu omul prin manipulări categoriale simpliste, de genul „cei care se aseamănă sunt neapărat congeneri în ciuda tropăielilor lor contestatare”). Raportul Bisisicăi cu personajele ce o încadrează e decisiv: dacă ea e-n stare să întoarcă vorba omenilor prin replici cu copita tacite, dar inteligent plasate—să priceapă, fie și primitiv, incipient, rostul manevrei de bază a dialogului, care-i întreruperea interlocutorului—restul are șanse bune să vină de la sine cu timpul în virtutea evoluției speciilor. Ca la înot, unde totu-i să simți pe pielea proprie că botul apei nu te înghite dacă-i plesnit corector și susținut, printr-o tehnică de ameliorat progresiv. Plesnitul peste bot al mediului e cheia plutirii. Și cum în elementul social ne găsim imerși constitutiv, a stabili un optim echilibru dinamic cu el se impune; imperativul categoric aplicabil oricărui mediu, inclusiv cel social, e „dă-i, dă-i și iar dă-i!” De înțeles, desigur (absolut toate-s date de înțeles în buna noastră logosferă, fie că sfârșesc bine, rău, sau deloc înțelese)…

Deși se zice că omul sfințește locul, nici acel brainchild al lui, care-i animalul narativ, nu se lasă mai prejos. Raționalitatea se inculcă mediului de către indivizii excepțional dotați. Nobila artă a conversației mijește deja în întorsul foii—acel prim pas afară din țarcul comportamental cu care obștea înconjoară individul neasemeni ei. Nu atât pusul greu al piciorului în prag face marea diferență dintre echilibru și dezechilibru, cât tatonarea circumspectă—propedeutica de scoatere a pragului din virtualitate. Dând cu copita, Bisisica face primul pas pe calea cea bună, de ieșire din țarcul categorial atribuit ei cu forța. Manevră exemplară, lecție predată tacit bipezilor îmblânziți.

Cât ne putem întinde fără a plăti, cât ne e proverbiala plapumă? Iată întrebări ce preocupă intens cârmuirea; ridicarea lor ține de-o igienă personală (lepădarea necurățeniilor provenite din mediul social sub forma inhibițiilor), ce nu-i un lux rezervat elitelor. Afirmarea încrezătoare de sine prin expansiune trupească în căutarea unei limite disputabile, mereu de retrasat și niciodată definitiv trasate, e un dat general uman, deși inegal luat în primire. Inegalitatea indusă printr-o ovinizare (de)formativă, de definire din exterior a individului, și concretizată în acoperirea lui c-o miță izolatoare de nesimțire resemnată poate fi înlăturată. Ceea ce, în loc să fie o ștergere fără urmă a diferențelor, se vrea tocmai sabotarea mecanismului de menținere artificială a lor. Ieșirea individului de sub prescrierile încondeiate cu bățul pe spinare e rezultatul unei forme sociale de providență—insuflarea oprimatului cu curaj și inspirație de către elitele emancipării. În Miorița, ortomani discreți ai libertății trag explicit, prin subalterna lor, de cel căruia mediul social i-a pus gând rău: „Dă-ți oile încoace / La negru zăvoi / Că-i iarbă de noi / Și umbră de voi!” Negrul zăvoi nu-i altceva decât originea trupească a logosului deja articulată gestual și fie de adus în cuvânt, așa cum face vocea—neomenească?—din Miorița, fie de lăsat în și ca urmă indicativă, așa cum face Bisisica. Nu haina și nici cuvântul nu-l fac pe om, ci gestul; analog, nu mița și nici behăitul n-o fac pe oaie, ci exemplul dat. În Moromeții, Bisisica e numele dat de Achim unei dispoziții de fond combative inculcate de el acelui blajin animal, care-i de regulă oaia.

Abia încălcând descoperim c-am încălcat—lucru valabil și pentru cei din jurul nostru, se-nțelege. Fără încălcarea limitei impuse, lumea se strânge carceral pe noi, a cămașă de forță urzită de semeni neasemenea cu pretenții de ursitoare (lexiconul ingineriei sociale o numește eufemistic încadrare a libertății). De parcă, neîncadrați cu solicitudine ciobănească, am risca să ne ieșim din fire—să ne crească ditamai aripile, părul, poate chiar scrisul. Căci pofta vine mâncând, iar dragul de pus picioru-n prag… punându-l cu un curaj întrecut doar de prudență. Constitutiv, existența se ex-pune, se ex-tinde crescător, întinzându-se la cașcavalul drastic drămuit al libertății ca Preda la scris în ultimii săi ani, sau ca Bisisica la burta lui în copilărie, sau ca imperialismul financiar la deregularizarea jocului economico-social (momentul Bretton Woods). Ideea e să facem ce face ciobănimea înhăitată lupește —deregularizare după plac—, și nu ce ne prescrie ea; prescrierile se cer șterse și rescrise interpretativ la nesfârșit printr-un comportament auto-eclectic, în care stima de sine sporește odată cu rezistența la călcatul în picioare organizat de sus.

Catrina Moromete către mezinul ei: „Ce e, mă, te-a călcat? […] De ce nu te păzești?” O întrebare adresabilă nu doar lui Niculae, ci întregii specii umane. Dacă Bisisica e cea ce calcă și încalcă zmeiește, pasă-mi-te accidental, limitele comportamentale impuse ei de micul păstor, de ce diferența dintre esențial și neesențial n-ar fi reconsiderabilă în lumina neagră adusă de oaie în roman? De ce nu ne-am păzi de vechea lumină/înțelegere aruncată orbitor înspre noi tot a copită despicată de luceferii oficiali, pierzând-o în negrul zăvoi al scrierii noastre? Prescripțiile de sus nu trebuie respinse, ci interpretate creator, aduse din condei, modulate, rescrise, întoarse pe dos prin labirintul obscur al sinelui mai înainte de-a fi transpuse în act. Așa cum, în afaceri, când se constată lipsa banilor, nimeni nu mai vorbește de hoție, ci de contabilitate creativă, să creem un lexicon abstrus al obedienței, prin care să dăm ascultare ciobănimii cu bâte, însă atât de creator încât să-și ia câmpii! S-o scuipăm cu întortocheate poteci, ca sepia; oaia care-și căpiază ciobanii nu-i simplă oaie, ci supraoaie subestimată reductiv—Bisisică greșit clasificată.

Abținându-se de la vocalizare, cu expresia integral revocată în indicație tacită, Bisisica îi repune silențios lui Preda vechea întrebare maternă: „de ce nu te păzești?”—de atracția nefastă a luminilor rampei, de nevoia aplauzelor și ovațiilor, de mâncătoria tovărășească la care înhăitarea cu puterea te obligă? Un fel de minte de pe urmă îi iese mintosului în întâmpinare de întregire, disimulată însă în animal lipsit, zice-se, de minte. Că viața-i ca o pradă știm prea bine; ar mai fi, poate, de arătat că schimbul de lovituri întru risipirea fatidicei toropeli induse de educație e și el o formă mai puțin avuabilă de providență—un renăscător „Lazăre, vino afară!” sau—de ce nu?—un intim „Marine, ieși din fundătura luminoasă în care singur te-ai băgat!” Îndemn lansat printr-un stelar făcut cu ochiul al memoriei; fiindcă memorabilă Bisisica e cu vârf și îndesat: „Niculae o ținea minte încă de pe când era noatină”. El mic, ea mică; să se fi crescut ei reciproc folosindu-se fiecare de celălalt ca de-un obiect tranzițional⁷?

Întrerupând o potențială prelungire la nesfârșit a acțiunii mediului (abandonând condiția de simplu spectator timorat al devenirii), ne descoperim, odată cu propriile puteri de reacțiune, însăși plăcerea de-a interveni. Căci viața-i un joc de bâză c-o singură regulă de bază: „vezi cum dai, că-mi vine și mie rândul!” Iar rândul vine cu-atât mai repede cu cât calea i se netezește mai gospodărește—cum altfel decât cu vorba, copita, piciorul, pumnul, sau arma? Reacțiunea e cea mai albă și legitimă armă, practic confundabilă cu prelungirea, printr-o întoarcere mai în loc, a acțiunii; începând cu întorsul foii, ea îi parvine reacționarului odată cu nașterea, deși luarea pe mână efectivă poate dura și mai mult de-o viață. Printr-o atitudine intransigentă față de călcatul pe picioare practicat de semeni, ne luăm efectiv în primire mijloacele moștenite de schimbat cursul devenirii pe plan local. Cel ce-i calcă pe alții cu nepăsare trebuie contra-călcat corector, de reeducare. Pragul există doar virtual, în felul încălcărilor și retragerilor, ștergerilor și retrasărilor, scuzelor și recidivelor, înscrierilor și ex-scrierilor. Odată ieșite din imaginarul matematic în real, liniile prind viață—sunt viața însăși în tremuru-i indecis, de undă corpusculară ici-colo întrupată; cât de ovin sau uman rămâne însă de văzut.

Ceea ce Bisisica pare să știe foarte bine, din moment ce diferența ontologică postulată de Heidegger n-o jenează decât la o bască încă de țesut din lâna-i neagră nici măcar tunsă… Textul arată că își călca —pedagogic?— pe bubă tânărul păstor până la lacrimi, „ascultând parcă cele ce se spuneau despre ea”. Și că era bezmetică doar în măsura în care îl devansa incorigibil pe băiat, apucând-o înaintea lui și obligându-l s-o urmeze pe ea și suratele ei:

„…mergea în frunte și totdeauna târa întreg cârdul în goană peste islaz și nu se mai oprea până nu ajungea pe locurile de păscut. Niculae era silit să alerge și el și arunca zadarnic cu bulgări spre ea. Când ajungeau pe miriște, băiatul cădea istovit de goană pe o brazdă și plângea în neștire.”

Sutașa neagră plină de inițiativă se face, așadar, vinovată de inversarea raportului dintre conducător și condus, ca și de darea la iveală umilitoare a limitelor primului. Depășindu-le, ea i le dezvăluie ca momentan de nedepășit pentru el. Precum daimonul anticilor, ce deasemeni își înălța protejații marcând diferența dintre el și ei ca insurmontabilă în imediat, dar surmontabilă cu timpul prin stăruință răbdătoare. O diferență între sinele lui Niculae și însuși ce, deși pe de-o parte crează obstacol, pe de alta nu i se insinuează băiatului în minte decât provocator, spre a fi anulată printr-un efort autoformativ—un miraj al pragului, o negație de negat, o fata morgana prin care orizontul iese-n calea celor ce-l caută cu-adevărat, o nedeterminare funciară a jocului dintre sine și lume (în sens tehnic, ca-n expresia „articulația are joc”). Un prezent deja trecut, dar parțial remanent, un neastâmpăr vital între anticipație și anamneză, un flux și reflux de orizont cultural, ce-i trimite fiecăruia steaua-i norocoasă întru ieșirea din fundăturile existenței, în fine, un urcuș-coborâș recurent „din a haosului văi”, cum scrie Eminescu, către maxima luminozității și înapoi.

Bisisica-Nemesis-Atena lui Niculae leagă durerile lui de creștere (e vorba măcar în parte de un bildungsroman) de largul matern al zării, sau mai bine zis urmează un fel de transhumanță siderală mult mai lentă, ritmată eventual de păstorul Orion al babilonienilor—susurile și josurile vieții, mai pe șleau. Ca și cum grijuliul du-te-vino diurn al luminii dinspre beznă-n lume și invers și-ar avea și el zodiile lui, care mai faste, care mai nefaste. Bisisica dă impersonalei potrivnicii a vremii —nerăbdării timpului, preferă Preda— un chip concret, o priză tangibilă, o causa efficiens, transpunând în planul fizic al cauzelor și efectelor un mult mai încurcat caier metafizic. Aparența ei anodină dă la iveală și totodată ascunde o dezlânată beznă nocturnă de transcris articulat, într-o proză nu doar clară și distinctă, ci și publicabilă în condițiile epocii. De descurcat din condei, pe scurt.

Nu ne surprinde, deci, că Niculae face din ea țapul ispășitor al unei potrivnicii difuze din mediu, situând astfel nesituabilul. Sau că oaia se apără cu inocență de supliciile la care-i supusă, simultan însă văzându-și neabătută de rutina sfidării. Și bătător la ochi de hyperionic, am ține să subliniem. Dar, atenție: rutina recalcitrantei mioare nu se manifestă decât ca incorigibilă ieșire de sub tutelă, ca refuz încăpățânat de a se da pe brazdă! Calea ei este cea a divergenței. Parafrazând-o pe Cătălina—Făt-frumoasa eminesciană care, cu ajutorul lui Cătălin, scapă și ea de fascinația malefică a unui mort cu ochi vii îmbrăcat în giulgiu strălucitor—Bisisica „spune” în limbajul ei inteligent copitat: „dară pe calea ce-ai prescris n-oi merge niciodată!” Pseudo-enunț imprimat cu vigoare în burta și memoria aspirantului la adulație luciferică.

La fel ca Istrati care, abia ajuns la maturitate, atribuie retrospectiv ciulinilor din copilărie un sens social, Preda nu va pricepe cum se cuvine rostul Bisisicăi în viața lui până ce anii-lumină ai comunismului nu-l vor obliga să-și revizuiască fundamental optica. În orice caz, fuga Bisisicăi înaintea turmei și ciobănașului are loc înspre o altă lumină, provenind de la o altă stea decât cea larg recunoscută—un astru neînsemnat, poate doar chinuindu-se penibil să răsară de sub orizont. Așa cum fiecare din noi ieșim la-ntâlnire cu steaua noastră când întindem, circumspect dar ferm, piciorul de pășit alăturea cu drumul trasat de sus. Calea Cătălinei, a Bisisicăi, în cele din urmă și a lui Preda, au în comun cu ale fiecăruia din noi faptul că se ex-scriu dincolo de staulul carceral desemnat generic plebei de „îngrijitorii” ei sus-puși. Și că respectivele ex-scrieri ni s-au transmis printr-o tradiție culturală amenințată cu ștergerea de puitorii la cale dintotdeauna ai fărădelegii: potentați mari și mici, ciobani și ciobănași de toate spețele, tâlhari și asasini în stare de orice ne umplu capul cu câlți ideologici, împiedicându-ne astfel ieșirea-n deschidere, fuga din țarc. Pentru ei suntem, dincolo de orice discuții, pecu—vite, sursă animală de câștig pecuniar.

Și tocmai pentru că ne știe îmbâcsiți la minte de bacii ce ne poartă, mioritic, sâmbetele—mereu în curs de vorbire și sfătuire între ei împotriva noastră—Bisisica alege să ne iasă salutar în cale fără gălăgie, doar prin hârtia acoperită cu miță neagră (acolo unde surata-i din Miorița găsea încă potrivit să se adreseze protejatului său în viu grai). Dovadă poate că, între timp, viul grai s-a compromis iremediabil prin înrolare în discursul dominant și că doar dușii—patent dezimplicați de activismul în prezent—ne-ar mai putea vrea sincer binele cu asistența lor distantă și discretă. De parcă scrisul, ca nespectaculoasă coborâre în mormânt a scriitorului⁸, ar fi singura modalitate convingătoare de purificare a intențiilor auctoriale, conform logicii „dacă autorul a murit pentru ideile scrise, or fi meritând ele ceva atenție”.

Luarea tacită a „cuvântului” —întorsul foii— de către Bisisica prin marțiale intervenții e redată simplu în text: „băiatul se repezi asupra ei și o apucă de picior; oaia nu se mișcă, dar când își simți piciorul prins zvâcni pe neașteptate și-l trânti pe băiat cu burta la pământ”. Subversiva mioară își ascunde abil intențiile spre a rămâne imprevizibilă și dobândi astfel un impact maxim asupra adversarului său; ea nu luptă doar spontan, nechibzuit, ci vădește o prudență calculativă frizând premeditarea, proiectul—tertipuri în care modicele concesii făcute de ea ciobănașului sunt praf în ochi de slăbit vigilența. Prin pielea ei transpare mănos inepuizabila forță de negație veșnic la pândă, invariabil proaspătă⁹, ce circumscrie, pe dincolo de încercuirea „de încadrare”, modica libertate concesionată individului uman.

Când elevul e gata, maestrul se arată, scria Bulgakov; a sugera că, odată cu maturizarea existențială a lui Preda, Bisisica-i răsare din memorie proiectându-se director pe hârtie nu-i decât o trimitere a cititorului înspre fenomenologia scrisului, la mișcarea de intrare treptată a lucrurilor în matca lor însoțită de bolovănoasele reacții ale acesteia din urmă (dinamică semnalată înaintea noastră de Ion Negoițescu sub numele de vulcanism). Bineînțeles, se poate spune și că Bisisica a izbucnit vulcanic în burta lui Niculae de scoatere dintr-o ancestrală inerție; Nietzsche ne sfătuia să ne clădim orașele pe vulcani, dar se descurcă omul și cu ce găsește la îndemână prin preajmă.

De notat că Bisisica nu-i retivă prin natura ei, ci deprinsă cu lupta de Achim, fugarul ce deschide fraților săi calea eliberării dintr-o servitute între cuviință filială și exploatare. Mioara nu face decât să joace un rol predat, să redea cele primite ca lecție tot de la oameni într-un proces de socializare ce-o disculpă aproape complet. Și totodată o face să ne apară ca mediu de înscriere a mesajelor unei comunități rurale apropiate de natură, ce se exprimă într-un registru inspirat din ea—o memorie reactivă, o bandă imprimant-exprimantă cu alte rațiuni decât cele aprobate oficial ca raționale. Prin urmare, un pergament viu, sau mai bine zis de înviere/revenire printre oameni a unor sensuri excluse aprioric din domeniul public ca non-sensuri. Cornițele și copitele prin care-i prelucrat —apolitic?— Niculae vestesc venirea pe hârtie a necuvintelor stănesciene.

Preda îi datorează țurcanei sale devansatoare scoaterea nu doar de sub tăvălugul strivitor al tipicului ancestral, ci și de pe orbita lui luciferică, de călăuzitor al maselor în slujba cârmuirii—sutașă cu chip uman, s-ar putea spune. Căci, în gura nevorbitoare a Bisisicăi, lumina aruncată de partid trosnește mai ceva ca troscotul de prin șanțurile Siliștei-Gumești! Lucru ce o apropie mai mult de găurile negre ale cosmosului decât de luceferii ce ne îmbrobodesc în lumina oficială. Nici pretinsul reprezentant al ordinii divine pe Pământ—preotul satului venit cu botezul acasă la Moromeți—nu scapă de coarnele ei repezite interogativ în patrafir, într-un fel de „ce este omul?” kantian, de răzbit îndărătul costumației de lucru a personajului. Întrebare adresată-n cel mai frust limbaj cu putință, nu încape vorbă, însă adresată. Cât despre mentorul Bisisicăi, el nu o învață „să împungă ca berbecii” cu detașare de cosmotheoros divin, nepăsător la soarta mesajului, ci dă un exemplu personal de neuitat în confruntarea cu pândarul cucoanei Marica, pe care-l bate măr de față cu oile și c-un Niculae transformat de circumstanță în acolit. E clar, prin Siliștea-Gumești limitele rolurilor de jucat se dispută acerb, încălcarea fiind mai degrabă regula decât excepția.

Rând pe rând, fiecare la vremea lui, oamenii pleacă, asemeni Moromeților, înspre pajiști mai verzi—la București, sau mai departe, peste mări și țări. Urmându-și până dincolo de orizont logosteaua călăuzitoare, românimea își reia, îngândurată, o transhumanță extinsă la scară globală, trasă înainte de, și nu trăgând după ea, vorbirea-i aurorală. Bagaj înaripat, ce fâlfâie pe dinaintea ei a bufniță deschizând imperceptibil noaptea și punându-i vorbe în gura profund adormită. Câtă vreme necunoscutul grăiește pe înțeles, realitatea diurnă le rămâne drumarilor pasabil de străină, diversitatea căilor ce-i îmbie dobândind chiar o sâcâitoare monotonie: cu cât fiecare e mai altfel decât celelalte, cu atât toate-s mai la fel—o apă și-un pământ, de parcurs însă fără mofturi întru lepădarea sinelui de iluzii. La tot pasul calea se bifurcă a semn virtual, ce e ca și cum n-ar fi; o neagră copită despicată iese din beznă în calea oricui pentru a marca părelnic disjuncția logică forte: „ori ești om, ori oaie, dar nu ambele”. Opțiune a fiecăruia mereu de refăcut, și niciodată făcută odată pentru totdeauna, „semn” șters deîndată ce-i trasat —signéponge, ar zice Derrida— că Bisisica nu și-a revizuit atitudinea și că țâșnește în continuare, transgresiv, înaintea cârdului ovin-uman. Că ea e proiecția mițosului necunoscut din noi, neoile ce ne visăm baci temuți, dar dăm cu bățul numai paliativ, domnișorește—după niște biete oi negre fugind bezmetic pe foaie sub ochii noștri.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.

Note:

¹ Prin analogie cu trupeți.

² În special la Rumi și Ibn Arabi, dar preluată ulterior și de mistici creștini ca Ioan al Crucii, spre a deveni apoi crez poetic la Novalis și, mai aproape de zilele noastre, meditație cinematografică profundă în regia lui Pedro Almodovar și sub titlul Matador.

³ Felul cum Heidegger de dinainte de Kehre navighează perfidele ape virtuale ce învolburează intervalul dintre animal și uman nu se emancipează convingător de prejudecățile metafizicii, el atrăgându-și critici la adresa unui logocentrism remanent. Lipsa desăvârșită de facultăți raționale la animal rămâne o presupunere neverificabilă și nefalsificabilă, în măsura în care animalul real —perceput de om, adică— e deja contaminat de logosferă, deja intrat într-o formă interpretabilă de raport cu umanul. Cu alte cuvinte, behăitul Bisisicăi e un enunț cu logică rudimentară, nu pur și simplu ilogic, iar nărăvașul ei dat cu piciorul geme de tâlcuri grele (perfectibile în ce privește elocința exprimării, dar greu de depășit în profunzime). Mult mai dezlânate ca ale anticei Pythii nu înseamnă automat din categoria diametral opusă, în care producțiile lui zoon alogon au fost respinse reflex de tradiția filosofică occidentală. Nu de creatorii Mioriței, însă. Toată subtilitatea fenomenologiei constă în deconstruirea opozițiilor preluate necritic din trecut, ce subîntind pe tot parcursul ei metafizica—mitologia lucrului în sine și adevărului independent de formulare, deja denunțate de noi în ideologia de Păltiniș (cf. Al treilea descălecat, Ed. Paideia, 2000).

⁴ În The Myth of Mental Illness (Harper & Row, 1961), Thomas Szasz susține că nebunii de fapt fac pe nebunii—că-și plasează strategic, calculat, cu oarecare socoteală rațională, accesele mai puțin raționale. Există multe indicații în textul lui Preda că nici Bisisica nu-i atât de bezmetică pe cât pare și că maliția ei trădează rudimente de strategie inteligentă—ipoteză mult mai interesantă decât soporificul, „oamenii cu oamenii, oile cu oile”, de băcan al gândirii. O asemenea tranșanță expeditivă e responsabilă și de demitizarea Mioriței în simplă afabulație fără mize majore.

⁵ Spre deosebire de legalismul disciplinar actual, grecii antici lăsau un loc generos în viața lor iraționalului, cumva sacrificându-i ca să-l pacifice, în loc să-l expulzeze cu naivitate afară din spațiul social. Revenirea la rigorismul carceral totalitarist în Occident are ca primă consecință recrudescența maladiilor mintale: alungat din cetate, iraționalul revine vindicativ. Referitor la modurile antic grecești de conviețuire cu el, cf. Eric R. Dodds, The Greeks and the Irrational, U of California Press, 1951.

⁶ A vorbi de înhăitarea oilor crează stridențe lingvistice, deși, dincolo de convenții, posibilitatea transformării turmei în haită ne trezește un viu interes, ea constituind rațiunea ultimă a rândurilor de față. Mai curios e că vorbirea provoacă astfel de providențiale scurt-circuite semantice, prin ele guvernând destinul unei scrieri sub forma (im)purei întâmplări puse la cale cogitativ. Ca și cum, atunci când timpul nu mai are răbdare —fraza de încheiere a primului volum din Moromeții— gura ne-ar lua pe dinainte dintr-o necesitate ignorată, devansând declanșator evenimentele. Ca Bisisica, adică.

⁷ Obiect al atașamentului emoțional—de obicei jucărie—prin medierea căruia copiii mici capătă o priză maleabilă la lumea mai puțin maleabilă a celor mari. Pentru teoria obiectului tranzițional, cf. Leslie H. Farber, The Ways of the Will, Basic Books, 2000.

⁸ Cf. Serge Margel, Le tombeau du dieu artisan și prefața Avances de Jacques Derrida, Éds. de Minuit, 1995.

⁹ Adjectivul apare în original. Imediat după bătaia încasată, oaia se înmuia de circumstanță, însă „a doua zi goana și chinul băiatului reîncepeau cu prospețime”.