Suntem, din nou, la un moment de răscruce, unul care rezonează profund cu tensiunile descrise de marele filosof Mircea Vulcănescu – cel care, în numărul 2 din revista „Dreapta”, decembrie 1932, publica celebrul său articol „Cele două Românii”. În această lucrare de o actualitate tulburătoare, Vulcănescu analiza scindările interbelice, sintetizate magistral într-un binom conflictual: „modernizare” versus „înspăimântare”, „democrație” versus „tradiționalism”, „naționalism” și „ortodoxism”. El demasca frământările unei Românii dezbinate între aspirații divergente, dar unite printr-un fir roșu de identitate amenințată.
Din păcate, acest binom nu s-a dizolvat în uitarea istoriei, ci răsună astăzi cu o forță reînnoită, amplificată de răni neîncetate și promisiuni trădate. Să nu ne lăsăm induși în eroare de reinterpretările facile ale istoricilor precum Lucian Boia, care tind să reducă această realitate la o psihoză colectivă sau la un simplu exercițiu retoric. Conflictul dintre cele „Două Românii” – atunci și acum – este real, visceral și devastator.
Astăzi, după trei decenii și jumătate de corupție endemică, de trădări sistematice, de umilire colectivă și asuprire a unui popor secătuit, ne aflăm din nou sfârtecați în aceste două lumi opuse. Pe de o parte, există o Românie care cinstește istoria, tradițiile, cultura și familia tradițională, care privește cu venerație spre strămoșii martiri ce au luptat pentru eliberarea și demnitatea națională, spre marile personalități – scriitori, regizori, savanți și genii care au contribuit la construirea unei identități unice: Eminescu, Arghezi, Eliade, Cioran, Petre Țutea, Blaga, Rebreanu, Slavici, Eugen Ionescu, Brâncuși, Paulescu, Racoviță, Coandă, Babeș, Titulescu… Această Românie și-a păstrat sufletul viu și nealterat, refuzând să abdice în fața provocărilor globalizării uniformizante.
Pe de altă parte, avem o altă Românie, care sfidează valorile autentice și acceptă cu entuziasm o ideologie ce subminează familia tradițională, distruge cultura națională și sistemul educațional. Este o Românie care aplaudă pasiv „plandemia”, instigă la ură și impune vaccinarea obligatorie, susține ajutoare pentru Ucraina în detrimentul propriei populații sărăcite și se complace în divertisment de prost gust. Această lume idolatrizează „cioclii literaturii române” – Pleșu, Liiceanu, Patapievici, Cărtărescu –, manelele literare și cinematografice, politicienii corupți și trădători, imbecilii promovați pe posturi TV, „divele” analfabete și curvele de lux, homosexualitatea, și, în general, tot ce este mai mizerabil și lipsit de bun-simț, sub masca falsă a progresului. Este o lume nelalocul ei, o inversare clară a valorilor, o acceptare fără nicio împotrivire a prostiei și a decadenței.
Frica — instrumentul desăvârșit al puterii
În întunericul subtil al manipulării, Sistemul își țese cu migală pânza, asuprind și conducând un popor nu prin forță, ci printr-o frică fabricată cu precizie diabolică. Mecanismul este simplu, dar teribil de eficient: demonizează un dușman ales cu grijă, o figură incomodă ce trebuie înlăturată, și ridică pe piedestal un erou de carton, pregătit să fie aclamat la urne de o masă amorfă, dezorientată de spectacolul falsității.
Astăzi, frica are chipul invocat obsesiv al „rușilor care vin”. Este un narativ șlefuit cu grijă, repetat cu tenacitatea unei incantații în mediile obediente. Se vorbește despre o prăpastie ce ne-ar despărți de Europa, despre spectrul izolării, ca și cum ar exista vreo dorință autentică de a părăsi Uniunea Europeană sau NATO. Adevărul? Nici vorbă de așa ceva. În spatele acestor povești alarmiste se află un singur scop: controlul prin minciună.
Dar cine sunt cei care țin vioara în această orchestră a fricii? Sufletele vândute ale culturii contemporane, acei servitori fideli Sistemului. Îi vedem cum se grăbesc să intre în scenă la primul semn al stăpânilor lor, un spectacol în care se îmbracă în toga intelectului doar pentru a-și trăda adevărata vocație: aceea de păpuși docile. Nume cunoscute s-au transformat în ecouri mecanice, rostind fără încetare mesajele dictate de cei care le controlează. Acești oameni sunt acum simpli beneficiari ai unui sistem care le-a oferit sinecuri și privilegii în schimbul loialității absolute. Au devenit trădători de idealuri, apărători ai unei structuri ce promovează minciuna și îngrădirea gândirii libere. Iar atunci când spectacolul se va sfârși, când reflectoarele vor cădea, rămâne o singură certitudine: totul se plătește. Fiecare pact făcut cu frica, fiecare trădare ascunsă sub masca patriotismului fals, toate vor cere un preț, implacabil și amar.
Această ruptură este mai mult decât o simplă diferență de opinie; este un conflict existențial. Căci în joc nu este doar direcția și soarta unei națiuni, ci chiar sufletul ei. Alegerea care ne stă în față nu este una de compromis, ci una absolută: vom renaște din cenușa neputinței, sau ne vom scufunda într-o apatie lipsită de identitate, pe care istoria nu o va ierta.
A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.
