LECȚIA DE ISTORIE: Voievodul Mircea cel Mare (zis și cel Bătrân), 607 ani de la moartea unui simbol al luptei pentru independență

De-a lungul timpului, numele lui Mircea cel Bătrân, ca şi cele ale lui Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, a căpătat valoare de simbol.

Astăzi, 31 ianuarie 2025, se împlinesc 607 ani de la moartea acestei figuri strălucite a istoriei naționale. Domnitor al Țării Muntenești între 1386 și 1418, Mircea cel Bătrân a condus cu înțelepciune și curaj, principalul său obiectiv fiind consolidarea statului și apărarea independenței în fața amenințării otomane.

Un lider politic și militar de excepție

La momentul urcării sale pe tron, Țara Muntenească era un stat tânăr, format cu doar câteva decenii înainte. Sub conducerea lui, domnia a cunoscut o perioadă de stabilitate și dezvoltare, iar relațiile cu Moldova și Transilvania s-au intensificat, pe fondul unității de limbă, cultură și al intereselor economice.

mircea cel batran, domnitorul tariiÎnsă amenințarea otomană a devenit tot mai presantă după ce turcii au cucerit Balcanii, înaintarea lor spre centrul Europei părea inevitabilă, iar Țara Muntenească se afla în prima linie de apărare. În acest context, Mircea cel Bătrân a fost primul domnitor român care a încercat să creeze un front unit împotriva Imperiului Otoman. În anul 1400, a susținut urcarea pe tronul Moldovei a lui Alexandru cel Bun, consolidând astfel relațiile dintre cele două state românești.

După cum arăta Nicolae Iorga, „Mircea cel Bătrân este cel dintâi care a intrat în legătură cu Moldova, creându-se astfel o singură linie politică pentru amândouă domniile”.

Mircea a jucat un rol esențial și în Transilvania, preluând temporar autoritatea asupra unor teritorii aflate sub influența regelui maghiar Sigismund de Luxemburg. În perioada de maximă expansiune a domniei sale, autoritatea lui se întindea de la Carpați până la Dunăre și Marea Neagră. Într-un document emis între 1404 și 1406, domnitorul se autointitula „Io Mircea mare voievod și domn peste toată țara Ungrovlahiei, al părților de peste munți, încă și către părțile tătărești, al Amlașului și Făgărașului, domn al Banatului Severinului”.

mircea cel batran, manastirea cozia, mircea cel mare

Luptele împotriva otomanilor și victoria de la Rovine

mircea cel batran, manastirea cozia, mircea cel mareÎn fața expansiunii otomane, Mircea cel Bătrân a adoptat o strategie diplomatică inteligentă, semnând alianțe cu regii Poloniei și Ungariei. În 1389, a încheiat un tratat de alianță cu Vladislav Iagello, regele Poloniei, pe care l-a reînnoit ulterior în 1403 și 1414. Totodată, a negociat cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, asigurând recunoașterea independenței Țării Românești.

Cel mai important moment militar al domniei sale a fost Bătălia de la Rovine, din 10 octombrie 1394, împotriva sultanului otoman Baiazid I „Fulgerul” (Ilderim). Deși armata română era net inferioară numeric, Mircea a folosit o tactică de hărțuire, slăbind treptat oștile otomane. Potrivit cronicarului Laonic Chalcocondil, „Mircea se lupta într-una cu Baiazid în chip strălucit și silea oastea sultanului să fie la mare suferință”.

Sigismund de Luxemburg

Sigismund de Luxemburg

Într-un final, armata otomană a fost învinsă. Mărturii medievale din surse bulgărești, sârbești, bizantine și italiene confirmă amploarea victoriei armatei românești, o cronică bulgară descriind bătălia astfel: „S-au tras atâtea săgeți încât cerul nu se mai putea vedea de desimea lor. Râul de lângă câmpul de luptă curgea roșu de sângele vărsat”.

Tactica ingenioasă adoptată de domnitorul român pentru a înfrunta cu succes forțele mult superioare ale otomanilor a fost sintetizată astfel de Nicolae Bălcescu: „Armata țării sta ascunsă în păduri, ferindu-se a se măsura în bătălie generală cu gloatele dușmanului, mulțumindu-se a-l hărțui, a-i tăia liniile de comunicație, a-i cuprinde proviziile, a-i aduce, prin urmare, foamete și a-l atrage în locuri grele și necunoscute de dânsul, unde plătea scump îndrăzneala ce a avut de a călca pămîntul românesc”.

Victoria de la Rovine a avut un impact semnificativ asupra întregii Europe, oprind pentru o vreme înaintarea otomană către centrul continentului.

mircea cel batran, manastirea cozia, mircea cel mare

Ultimii ani ai domniei și moștenirea lui Mircea cel Bătrân

Vladislav Iagello

Vladislav Iagello

După luptele din 1397 și 1400, Imperiul Otoman a încercat din nou să cucerească Țara Muntenească. În momentul în care au apărut luptele pentru succesiune între urmașii lui Baiazid, Mircea l-a ajutat pe Musa (care era căsătorit cu Arina, fiica domnitorului) să ocupe tronul (1411), apoi a sprijinit cu oastea sa pe Mustafa în luptele împotriva lui Mahomed (1416). L-a adăpostit pe șeicul turc reformator Bedr-ed-Din și l-a sprijinit cu armele sale în acțiunile împotriva sultanului. Caracterizând acțiunile politice ale voievodului român, Xenopol aprecia: „Lucrarea politică a lui Mircea a fost, fără îndoială, măreață și bine chibzuită, deși poate părea cam îndrăzneață pentru puterile țării lui”.

Baiazid I „Fulgerul”

Baiazid I „Fulgerul”

După aprecierea istoricului Leunclavius, consemnată în „Historia Musulmana Turcorum…”, înșiși conducătorii otomani îl considerau pe Mircea cel Bătrân drept „Princeps inter christianus fortissimus et agerrimus” (Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager).

Deși în ultima parte a domniei Mircea cel Bătrân a plătit tribut turcilor, a admis aceasta ca singura soluție realistă pentru a păstra autonomia și integritatea țării.

Domnitorul s-a stins din viață în 31 ianuarie 1418, lăsând în urmă un stat bine consolidat și o moștenire de rezistență națională.

Un simbol al luptei pentru independență

Personalitatea lui a fost adesea evocată în cultura și literatura română, de la cronicile medievale la marile opere literare. Mihai Eminescu, în celebra Scrisoare a III-a, a redat imaginea domnitorului într-un discurs memorabil adresat sultanului Baiazid:

„Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul.

Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,

Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este.

Dușmănit vei fi de toate, fără-a prinde chiar de veste.”

Astăzi, 31 ianuarie 2025, la 607 ani de la moartea lui, moștenirea lui Mircea cel Bătrân rămâne un exemplu de curaj și viziune politică, iar figura lui a devenit un simbol al luptei pentru independență, de strategie și de diplomație abilă.

Via dosaresecrete.ro

Daniel Roxin – Vatra Vechii Europe, lucruri care răstoarnă istoria oficială (conferință), pe 11 martie 2025 la Sala Dalles

Cât de important a fost spațiul României de azi, în străvechime, pentru evoluția civilizației europene? Se susține teoria savantei Marija Gimbutas care numea teritoriul în care se înscrie geografic și țara noastră „Vatra Vechii Europe”? De ce istoria oficială refuză să discute despre această posibilitate?

Întrebări la care majoritatea românilor și-ar dori să primească un răspuns, într-o vreme în care este „incorect politic” să argumentezi în favoarea unor priorități culturale autohtone, în raport cu istoria oficială a civilizației europene.

Doar că este vremea să o facem! Mai ales că drama jefuirii tezaurelor geto-dacice în Olanda subliniază încă o dată uriașa iresponsabilitate a autorităților românești cu privire la patrimoniul nostru cultural, la moștenirea noastră identitară.

Pregătiți-vă, așadar, să fiți puși față în față cu adevăruri tulburătoare, cu adevăruri care nu le plac multora, cu adevăruri ignorate cu rea credință, toate susținute de probe arheologice, documente istorice și opinii avizate ale unor savanți români și străini.

Călătoria la care vă invit să fiți parte vă va schimba perspectiva asupra drumului istoriei!

Și pentru că este un eveniment special, vă veți putea bucura și de un recital muzical CARPATICA, susținut de talentatul muzician Mihai Toma.

Vă așteptăm cu drag!

Biletele pot fi achiziționate direct de la Sala Dalles, pe Bd. Nicolae Bălcescu nr. 18, sau online, pe site-ul Ticketstore.ro.

UCIMR anunță cea de-a XXIII-a ediție a Academiei ICon Arts Transilvania 2025

Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România (UCIMR) anunță cea de-a XXIII-a ediție a Festivalului ICon Arts Transilvania, unul dintre cele mai longevive festivaluri dedicate muzicii clasice, jazz și celor mai efervescente creații din domeniul artelor contemporane. Timp de 16 zile, ediția ICon Arts din acest an își propune să reunească cca. 160 de participați în inima Transilvaniei, unde vor avea parte de inspirația oferită de vestigiile patrimoniului cultural local.

În perioada 26 iulie – 11 august, satele și orașele din Transilvania (Biertan, Brașov, Copșa Mare, Moșna, Râșnov, Richiș, Rusești, Sibiu) vor găzdui evenimente muzicale de excepție, precum concerte de muzică clasică, contemporană și jazz, rezidențe artistice interdisciplinare și masterclass-uri pentru interpreți.

Ediția din acest an a Festivalului ICon Arts propune un program eclectic, multidisciplinar și multicultural, în care virtuozitatea muzicii se împletește cu atmosfera pitorească a satelor și orașelor transilvănene și degustarea de preparate tradiționale, spre deliciul publicului.

„De douăzeci și trei de veri, ICon Arts reunește muzicieni de pe meridiane diferite, din generații diferite, care studiază instrumente muzicale diferite, care vorbesc limbi diferite, dar care creează o sinergie perfectă, o armonie, atât între ei, cât și cu comunitatea locală. Satele și orașele transilvănene sunt un magnet și o sursă inepuizabilă de inspirație, liniștea, pitorescul, coloritul, natura, vestigiile istorice și oamenii sunt parte din farmecul ICon Arts și ne bucurăm că putem oferi o experiență de învățare (non-)formală și chiar informală și totodată un context de dezvoltare personală pentru tinerii muzicieni. Cursanții au devenit în timp artiști redutabili și chiar profesori în cadrul Academiei și aceasta este cea mai mare bucurie.” – Sebastian Gheorghiu, Manager Cultural și Membru în Consiliul Director UCIMR.

Academia ICon Arts Transilvania

În cadrul proiectului, se vor desfășura trei sesiuni ale Academiei ICon Arts, dedicate studenților și elevilor care doresc să-și perfecționeze tehnica în materie de compoziție, interpretare solo și muzică de cameră, sub îndrumarea unor mentori cu nume sonore din lumea muzicală.

Timp de nouă zile, tinerii vor participa la masterclass-urile de canto, chitară, flaut, minicellos, percuție, pian, violoncel și vioară, conduse de profesori renumiți din Elveția, Cehia, Germania, Japonia, România și Regatul Unit al Marii Britanii.

În perioada 26 iulie – 3 august, vor avea loc masterclass-urile de violoncel, condus de Denis Severin, flaut, condus de Matei Ioachimescu și Horațiu Roman, chitară, condus de Costin Soare și Dragoș Ilie, percuție, condus de Martin Opršàl și Irina Rădulescu, canto, condus de Veronica Anușca și George Petean, precum și masterclass-ul pentru copii – minicellos, condus de Ella Bokor.

În perioada 3 – 11 august, vor avea loc masterclass-urile de violoncel, condus de Răzvan Suma, cel de flaut, condus de Karen Jones, percuție, condus de Kuniko Kato și Alexandru Anastasiu, vioară, condus de Ladislau Csendes, și de canto, condus de Diana Țugui, precum și masterclass-ul pentru copii – minicellos, condus de Ella Bokor.

În perioada 1 – 9 august 2025, la Brașov, vor avea loc masterclass-urile de pian, condus de Csíky Boldizsár Jr., cel de vioară, condus de Remus Azoiței, și canto, susținut de Iulia Isaev.

Festivalul ICon Arts Transilvania

Eforturile tinerilor muzicieni pe parcursul programelor de formare au ca finalitate susținerea concertelor și recitalurilor programate pentru lunile iulie și august, în edificii de cult, instituții și proprietăți private, dornice să găzduiască arta. Pe lângă cursanți, evenimentele din cadrul Festivalului ICon Arts vor reuni și mentorii masterclass-urilor Academiei ICon Arts, dar și invitați noi ai acestei ediții, care vor concerta în județele Sibiu și Brașov.

Înscrierile la Academia ICon Arts se pot face pe website-ul oficial al festivalului prin rezervarea până la 15 iunie 2025 a unuia dintre cele 2 pachete disponibile, de 1.000 lei și 3.000 lei, primul incluzând accesul la sesiuni de formare, iar cel din urmă oferind și cazare cu masă în regim de demi-pensiune.

Rezidențele artistice ICon Arts

În acest an vor fi organizate două rezidențele artistice, de compoziție cultă – în parteneriat cu Centrul de Muzică Contemporană din Dublin (CMC) și de jazz – în parteneriat cu Universitatea de Științe Aplicate și Arte din Lucerna. Muzicienii care vor fi selecționați să participe la acestea vor beneficia de mentoratul unor artiști apreciați din România (Ana Cristina Leonte, Ciprian Pop) și Elveția (Sara Buechi). Mai multe amănunte despre rezidențe vor fi disponibile în curând.

Pe lângă Festivalul ICon Arts, UCIMR organizează evenimentele emblematice cu tradiție precum The Jazz Cave, CellEAST Festival, concertele de Ziua Națională a României și Anul Nou de la Sibiu. Mai multe detalii puteți consulta pe website-urile ICon Arts și UCIMR.

Traian Popescu – Mă plimbam prin celula strâmtă și friguroasă când, deodată, a țâșnit din mine cântecul

Într-un imaginar talger al suferinţei, fostul deţinut politic Traian Popescu a pus mai mult decât poate duce o viaţă de om: 16 ani de închisoare, anchete şi bătăi fără număr. Pe celălalt talger, într-un incredibil echilibru, acelaşi Traian Popescu va aşeza duios îndârjit cele 20 de piese muzicale compuse la Aiud, cantate şi oratorii prezentate după ’90 pe scenele filarmonice din Bucureşti şi Galaţi, cu tot fastul cuvenit marilor evenimente muzicale.

Unul dintre puţinii supravieţuitori ai reeducării de la Piteşti – Gherla, aflat în câteva rânduri la un pas de moarte şi chiar de nebunie, Traian Popescu şi-a găsit mântuirea în armonia celestă a sunetelor. Pentru asta a plătit cumplit, cu propria sa tinereţe. E un preţ pe care nu l-a regretat niciodată. Fără suferinţă n-ar fi descoperit muzica, iar fără muzică, viaţa lui ar fi fost lipsită de sens. E cea mai aspră şi mai superbă răzbunare a frumosului asupra mizeriei şi bestialităţii umane. E, în definitiv, o mare lecţie de optimism şi demnitate, pe lângă care trecem adeseori indiferenţi şi cu o amăgitoare grijă a zilei de mâine.

Între trădători și sfinți nu e decât un pas

Ne imaginăm închisoarea în fel şi chip. Rareori atingem fibra ascunsă a adevărului. În locul viului punem propriile noastre proiecţii, mici şi scuzabile prejudecăţi. E ca şi cum ţi-ai propune să trăieşti foamea, sătul fiind. În 16 ani de recluziune, Traian Popescu a avut timp să se gândească la toate. Aproape nimic nu seamănă cu ceea ce ar putea gândi unul sau altul. Puşcăria modifica totul: simţuri, senzaţii, percepţii. Devii atent, mereu la pândă. Un mecanism cu resorturile întinse la maximum. Totul se schimbă – viaţa, lumina, durerea. Imaginea despre sine, în primul rând.

„Am fost arestat în 1948”, îşi aminteşte Traian Popescu. „Terminasem Politehnica şi tocmai trebuia să-mi susţin ultimele proiecte. Eram tânăr şi mă simţeam în stare să mă iau de piept cu lumea întreagă. Câţiva ani mai târziu, în ’57, la Jilava, m-a abordat un student, spunându-mi cu cel mai profund respect: ‘Nene Traian’. În clipa aceea, am încremenit. Brusc, mi-am dat seama că îmbătrânisem, că cei mai frumoşi ani din viaţa mea se scurseseră nevăzut, ca apa într-un pământ arid şi lacom. Mi-am revenit cu greu şi atunci mi-am jurat să fiu tânăr toată viaţa, să fiu contemporan cu vremurile mele, ca într-o răzbunare abstractă, lipsită de obiect. Şi acum, când am 76 de ani, refuz încăpăţânat să pronunţ banala propoziţie: ‘Pe vremea mea’. Vremea mea este astăzi. Acum şi aici. Viaţa merge înainte dimpreună cu mine. Nimeni nu stă pe loc – în închisoare, mai ales. Abia acolo te cunoşti cu adevărat. Omul e foarte adaptabil. E fragil şi tare în acelaşi timp. Te miri şi tu de ce eşti în stare. Şi în bine, şi în rău. E un păcat cumplit să judeci pe altul. Ce ştii tu despre viaţă, despre suferinţă, despre limite? În închisoare, cumulările lente duc la salturi de neimaginat. Prin adunare, adâncul fiecăruia se modifică. E un punct de fierbere pe care, dacă îl atingi, eşti pierdut. Abia în puşcărie îţi dai seama că între trădători şi sfinţi nu e decât un singur pas despărţitor. Nimeni nu ştie când va ceda, nici măcar anchetatorii. În ’56, după un an şi şapte luni de anchetă, de bătăi crâncene cu ţeava de locomotivă, care mi-a zdrobit un picior, nu am mai rezistat şi am recunoscut o întreagă poveste dementă, cu un cifru şi mai mulţi spioni englezi. Şi acum îmi reproşez. De ce nu am fost în stare să rezist? De ce nu am murit, în loc să fac jocul unor fiinţe abjecte? Nimeni nu a reuşit să mă umilească aşa cum am făcut-o eu. În viaţă, ca şi în celulă, trebuie să fii singurul tău judecător. De ceilalţi are grijă Dumnezeu. La Piteşti şi Gherla, în ‘demascări’ au murit şi s-au sinucis 30 de colegi de suferinţă. E un păcat cumplit să-ţi iei viaţa, dar nu judec pe nimeni. Puteam fi şi eu în aceeaşi situaţie. De altfel, cunoşteam prea bine disperarea. Nemairezistând anchetei, am cedat, încercând să-mi iau viaţa în celulă de la Interne. Mi-am tăiat venele şi am luat 80 de pastile de Hidrazida. Doar Dumnezeu m-a salvat. Avea alte planuri cu mine.”

Mi-e dor de Aiud câteodată

Pare peste fire să înţelegi. Traian Popescu îşi aminteşte de Jilava şi Aiud cu nostalgie. „Mi-e dor de Aiud câteodată”, zice el. Nu e nici figura de stil şi nici act trufaş de bravadă. E vorba de viaţa lui, de cele mai intense descoperiri: credinţa în Dumnezeu şi muzica. „Nu am absolut nici un merit”, va continua Traian Popescu. „După o criză de nebunie, în care plângeam şi râdeam necontenit, am fost izolat. Voiau să mă distrugă complet, să mă transforme într-o legumă, să uit până şi vorbirea. Mă plimbam rătăcitor prin celula strâmtă şi friguroasă, cu ciment umed pe jos, când deodată a ţâşnit din mine cântecul. Ce bucurie adâncă şi copleşitoare! Ce trăire fără egal! Acolo, în beciul de la Aiud, am terminat oratoriul: Imnul libertăţii şi Hora libertăţii. Eu, care nu cântasem în viaţa mea şi nu scrisesem un singur vers, trăiam adâncimile creaţiei, eram o cutie de rezonanţă a unor sunete cereşti, a unei armonii fără egal. Am fost scos pe targă după 18 zile, cu fericirea întipărită pe chip, spre uimirea tembelă a gardienilor. Nici ei, dar nici eu nu înţelegeam ce transformare teribilă trăisem.

În 16 ani de puşcărie, am compus 20 de piese: Calvarul, Mântuire, Patimile Domnului etc. Ani în şir mi-am impus să nu le uit, repetându-le până au intrat în fibra cea mai profundă a fiinţei mele. Între mine şi sunete nu mai era de acum nici o oprelişte despărţitoare. Trăiam şi respiram dimpreună cu sunetele, cu armoniile Mântuirii. Cu ceva timp în urmă, patriarhul m-a întrebat de ce nu mai creez. I-am răspuns că, după eliberare, nu am mai fost în stare să scriu nici o altă piesă muzicală. ‘Am încercat, dar nu am condiţii’, i-am zis. ‘Îmi lipseşte închisoarea.’ S-a uitat la mine ca la un om ciudat. Era limpede că nu era uşor să înţelegi regretul pentru cel mai mare rău din viaţa ta.”

Fiecare își are închisoarea lui

În închisoare, forţa vine din altă parte decât din tăria trupească. Nici o altă experienţă nu i se poate substitui. „Sunt experienţe la care nu poţi ajunge nici prin lecturi şi nici prin mărturia altora, oricât de sinceră ar fi. Cine vorbeşte despre puşcărie în alb şi negru, greşeşte. Acolo, binele şi răul se amesteca şi te contrazic dacă ai trufia de a trage o concluzie definitivă. Nimic nu este dat pentru totdeauna. Am avut gardieni odioşi, mai răi decât nişte fiare, dar am întâlnit şi oameni, un anume Filimon de pildă, care îmi dădea pe ascuns petice şi ac, pentru a cârpi rămăşiţele de haine de pe mine. Prin cârpele acelea îşi risca propria lui libertate. Între patru pereţi zăbreliţi, victima şi călăul îşi pot schimba în orice moment locul. Acolo, ‘vinovăţie’ şi ‘inocență’ sunt cuvinte care îşi pot modifica repede sensul. Generalul Anton, care fusese până în ’48 şeful Jandarmeriei, având în subordine închisoarea Jilava, devenise din mai marele deţinuţilor, coleg de celulă cu noi. La anchetă, am fost vecin de celulă cu Vasile Luca, celebrul şef comunist. El, care pornise prigoana împotriva noastră, acum intră în crize cumplite, urlând ca un descreierat: „Să ştie toată lumea că Vasile Luca e închis pe nedrept şi e condamnat la exterminare lentă”. Trebuie să fi fost greu pentru el să trăiască în dispreţul celorlalţi deţinuţi şi, mai ales, în singurătatea la care, de astă dată, noi îl condamnaserăm. Fiecare şi-a avut închisoarea lui, iar tăria şi-a câştigat-o dintr-un nimic – un gest, o vorbă, un cântec. Nu pot nici acum să descriu ce bucurie enormă am simţit când Centiu Glodeanu (fratele compozitorului Glodeanu) mi-a dat gamela lui de arpacaş. Asta ne-a legat pe viaţă. Nu pot să cuprind în vorbe ce a însemnat pentru mine îndemnul generalului Mihail, şef de Stat Major la 23 August, care, semiparalizat, mă încuraja după ce îmi tăiasem venele: ‘Să nu-ţi pierzi nădejdea / Fii vesel cât se poate / Căci tot la ziuă duce / Şi cea mai lungă noapte’.”

Oricât ar încerca să uite Traian Popescu cei 16 ani de calvar, suferinţa irumpe când şi când ca un vulcan: bătăile bestiale, cele 300 de lovituri la tălpi, vena secţionată din care sângele ţâşnea ca la o pasăre cu gâtul tăiat sau tembela distracţie a torţionarilor de a-ţi turna pe gât zeama fierbinte a terciului cel de toate zilele şi apoi obligându-te să înghiţi dintr-o dată 100 de grame de pâine uscată. Peste toate, Traian Popescu încearcă să aştearnă duios şi grijuliu bucuria rezistenţei, câştigul colosal de a fi trăit în preajma celor mai strălucite minţi ale României. Nu e puţin lucru să ai ca profesori pe etnograful Ernest Bernea care ţinea adevărate prelegeri despre filosofia Greciei antice, pe Mircea Vulcănescu, pe Gafencu, pe Nicu Călinescu, cel care ştia pe de rost toată istoria literaturii romane sau pe părintele Ioan Iovan, care vorbea din Biblie de parcă ar fi avut-o sub ochi. De la fiecare, Traian Popescu a învăţat câte ceva. De la Valeriu Gafencu – rugăciunea inimii. De la Gili Ioanid – smerenia şi nejudecarea aproapelui: „Dacă n-ai nimic bun de spus despre fratele tău, mai bine taci”. De la părintele Ioan – înţelepciunea: „Starea de rugăciune nu poate fi fără stare de bucurie”. De la Gelu Gheorghiu, eroul de la Piteşti, demnitatea unui om care a îndurat doi ani de iad, fără nici o concesie.

Cea mai teribilă armă a celor slabi este imaginaţia. Oricât au încercat, niciodată gardienii sau ofiţerii politici nu au reuşit să lupte cu invenţia clocotitoare a deţinuţilor. Gelu Gheorghiu continuase un dicţionar al limbii engleze de 8000 de cuvinte, scrise în albastru de metil pe hârtie de sac, şi conceput iniţial de către George Manu, un atomist mai mare decât Horia Hulubei, care va muri în cea mai mare mizerie la Aiud, în timp ce marile universităţi ale lumii îl căutau să-i decerneze premii şi să-i ofere titluri academice. La Mislea, femeile legionare editaseră un întreg volum cu poeziile lui Radu Gyr, scrise pe bucăţi de cârpă, în semne morse, cu linii şi puncte. Până şi Traian Popescu se specializase în fastuoase dulciuri de Crăciun, făcute din puţină pâine economisită, sirop de tuse şi un rest de marmeladă. Viaţa curge năvălioasa înainte, chiar dacă adeseori bucuriile nu sunt decât o secundă de odihnă între câţiva ani de durere şi umilinţă. Cu atât mai mult ştii apoi să le preţuieşti.

Fericirea – o misiune sfântă

Din toate, cel mai mult Traian Popescu îşi aminteşte momentul eliberării. În ’64 lucra ca inginer la muncile interioare, la decantorul din Aiud. Aşa ceva nu se poate uita. „În aer plutea deja briza uşoară a libertăţii. Ceva trebuia să se întâmple. Văzusem la bucătărie cum se pregătesc raţiile de eliberare şi comandantul îmi dăduse ordin să nu mă tund. Un asemenea lucru era de neimaginat în alte condiţii. Şi într-adevăr, a doua zi am plecat acasă. Ţin minte că primii paşi pe stradă au fost cumpliţi. Aveam senzaţia că o cuşcă merge dimpreună cu mine, că picioarele nu se pot urni decât sacadat, în ritmul plimbării din curtea închisorii. Eram împreună cu alţi trei colegi, dar eu eram singurul care aveam bani, 500 de lei – salariul pentru anii în care lucrasem la Gherla. În gara Teiuş, unde trebuia să aşteptăm trenul spre Bucureşti, m-am dus să cumpăr câte ceva pentru mine şi colegii mei. Când i-am întrebat ce vor, au rămas mult timp pe gânduri. Trebuia să-şi adune toate fantasmele lor de 15 ani într-o singură dorinţă. Ei bine, aceste dorinţe m-au năucit. Unul voia o sticluţă de parfum, să acopere mirosul de mucegai, de puşcărie, impregnat în haine. Altul m-a rugat să-i cumpăr un basc şi ultimul coleg… o cravată. Fericiţi apoi, am mers să bem o bere. Pare greu de crezut, dar toţi patru nu am fost în stare să bem împreună o singură sticlă. Ne pierduserăm gustul. Trebuia să reinvatam a trăi normal. Eram ca nişte copii, la primii lor paşi. Aceeaşi senzaţie aveam să o încerc în apropierea casei părinteşti din Bucureştii Noi. M-am oprit în colţul gardului şi nu am mai putut să înaintez. Am stat aşa câteva minute. Mi-era teamă că bucuria revederii să nu o ucidă pe mama. Mi-era teamă în primul rând de mine. Pentru prima oară, după 16 ani, eram obligat să trăiesc efectiv o bucurie, nu doar să mi-o imaginez. Atunci, mi-am dat seama că trebuie să distrug refugiul mental pe care mi-l construisem cu atâta efort. Trebuia de acum să trăiesc pur şi simplu – un lucru mai greu, câteodată, decât zarca Aiudului şi Jilava la un loc.

Dacă n-aş fi procedat aşa, ar fi însemnat să accept o condamnare pe viaţă. Să mă autocondamn. Singura mea răzbunare nu putea fi decât să trăiesc cu toată intensitatea. O lună întreagă, de pildă, m-am plimbat necontenit. Colindam Bucureştiul şi aveam o bucurie până la extaz călătorind cu tramvaiul. Orice mă făcea fericit: oamenii, casele vechi, noile construcţii, pomii înfrunziţi, Cișmigiul. Totul. Nimic nu a mai reuşit să-mi umbrească bucuriile, nici securiştii, nici urmăririle discrete pe stradă şi nici mizeria sau frigul comunist din ultimii ani. Fericirea era de acum pentru mine o misiune sfântă, dată de toţi cei care muriseră în chinuri la Piteşti, Aiud sau Gherla. Mi-am terminat studiile şi am muncit pe şantier. Gătind cu mâna mea, am serbat toate momentele festive ale anului – Crăciunul, Paştele, zilele tuturor sfinţilor. N-am încetat nici o clipă să fiu optimist şi să refuz a evoca, fie şi între prieteni, momentele ‘din vremea mea’.

Când aud, astăzi, pe stradă, tânguiri despre una sau alta, mă înfior. E profund nedrept. N-ai dreptul să fii nefericit dacă nu ştii cu adevărat ce este durerea. În viaţă nu există decât o singură disperare: pierderea credinţei în Dumnezeu.”

Sorin Preda – Formula AS, numărul 396, anul 2000

Mihai Eminescu – Lăcomia de averi și sărăcia de minte pe deasupra au făcut ca țara întreagă să se sature demult de acești pretinși aleși ai ei

Dacă se va adeveri că pe la ‘nceputul lui octomvrie or să se deschidă Adunările și vom avea iarăși fericirea de-a perinda fizionomiile interesante ale acelor bărbați cari îngrijesc atât de mult de binele țării și de-al lor va rămânea să ne ‘ntrebăm în ce raport reciproc vor fi grupurile în cari majoritatea de pân’ acum se preface a fi despărțită.

Pân’ acum majoritatea era compactă. Cum era, bună – rea, își făceau treaba cu ea, zice-o vorbă, și lucrurile mergeau strună. Rău mergeau fără îndoială, pentru că legiferomania pe de-o parte, lăcomia de averi pe de alta, sărăcia de minte pe deasupra, au făcut în adevăr ca țara întreagă să se sature demult de acești pretinși aleși ai ei. Nu se poate tăgădui că nemulțumirea generală e mai mare decât oricând, că nu e om – nu cu vro minte deosebită sau pretențios, ci oricum l-ar fi lăsat Dumnezeu – care să nu simță că Parlamentul e în mare parte compus din farsori și că administrația maltratează lumea și o despoaie, dacă până și tatarii au început a părăsi Dobrogea, oameni fără nici un fel de necesități și mulțumiți cu orice soi de guvern din lume, necum să n-o simtă altcineva.

Dar, așa cum era, majoritatea stătea compactă și statornică în mijlocul mișcării continue de funcționari administrativi, judecătorești și fiscali cari se ridică și se cufundă în grația ministerială ca stolurile de umbre în infernul lui Dante. De cincizeci de ori s-a schimbat ministerul sub prezidența d-lui Brătianu: d-sa pare a fi avut atâtea cabinete în șase ani câte au avut toți Domnii pământeni de la întemeierea țărilor până azi; dar două poluri rămâneau neclintite în această necontenită rotațiune: d. Ioan Brătianu pe de o parte, majoritatea sa parlamentară pe de alta.

De la un timp lucrul au început a se cam turbura. Fie că prea mulți și-or fi zis „omul face banii și banii pe om”, fie că unii prinsese cheag la inimă, alții nu; că unii sunt stupi neretezați, alții nu prea au de moară; destul că dihonia și pizma reciprocă dintre cei mici pare a fi înrâurit asupra celor mari, încât azi foasta majoritate, atât de strânsă prin apetituri, seamănă a se despărți în trei, ca râul fericit ce curgea în mijlocul raiului. Ordinea logică a acestei împărțiri nu prea e clară, e chiar enigmatică pentru public; cea cronologică însă se poate urmări.

Întâi s-a supărat d. Dumitru Brătianu pe majoritate. I-a trimis pe unii la pușcărie, pe alții la carantină și, în intervalul de când Adunările sunt închise, s-au înjghebat un nou partid „al virtuții”. A răsărit unde nu-l sameni, ar zice vorba, dar a răsărit. Deși membrii partidului virtuții nu prea sunt cunoscuți publicului, despre existența lor reală nu se poate îndoi nimenea; iar îndoielele asupra virtuții lor ar fi, se zice, și mai neîntemeiate. Am scris-o deci și noi pe lumânare pentru neuitare și ne rugăm lui D-zeu ca așa [să] fie.

Apoi s-a supărat d. C. A. Rosetti. Și-a dat demisia din Adunare, a depus mandatul său în mâna alegătorilor și, cu inima plină de amărăciune, a părăsit țara, pentru a mânca din nou pânea neagră a exilului, udată cu lacrimi. Un alai de jalnici patrioți l-au petrecut până la marginea târgului, unde, luându-și toiagul în mână și scuturând de pe încălțăminte praful unei patrii ingrate, au plecat spre depărtatele deșerturi ale Galiei, unde cu post și în pustnicie să-și petreacă rămășița zilelor, scârbită de răutatea oamenilor.

Ci ‘nainte de-a pleca a spus de ce. Majoritatea n-a voit să-i primească reformele. Aceste sunt: decentralizarea, reforma legii electorale, electivitatea magistraturii, libertatea învățământului cu dezgroparea răposatei Eforii și – ca ton fundamental al muzicei – scăparea țăranului de asuprire. Cum și ce fel nu se spune, dar în sfârșit scăparea lui. Acesta e drapelul lăsat în mânile viguroase ale onor. Costinescu care, cu inima în dinți și cu funia ‘n traistă, [î]l va apăra. Iată dar un alt fragment al majorității grupat pe lângă acest drapel, fragment care n-are ridicola pretenție de-a fi virtuos. Din contra, unde găsește ceva pus rău, el pune bine.

Iată deci două centre de atracțiune dintre cari unul virtuos, „fețișoara mărită fetișoara”; altul mai puțin virtuos dar „sutele mărită slutele”. Atât virtutea de zile mari a unora cât și cea mai de zile de lucru a celorlalți arată opoziție în contra Vizirului. Nu e îndoială nici pentru unii nici pentru alții că d. Ioan Brătianu e un vizir, că guvernul său e o mașină pneumatică care absoarbe toate puterile vii ale țării.

Cine dar mai rămâne sincer și necondiționat sub drapelul marelui nostru cancelar? Iată o întrebare pe care oricine și-o face cu curiozitate. Altfel, de partizani să nu te plângi când ții sacul cu grăunțe ‘n mână. Vor veni ei, chiar prea mulți, chiar peste voie; dar, în aparență măcar, o majoritate care să voteze bugetele înțeleptului Sihleanu și răscumpărările cu toată supunerea datorită pare a nu mai exista.

Oare unul din ziarele inspirate n-ar putea lămuri publicul? Pare c-am fi rămas fără umbră de ziar guvernamental care să ne spuie, bunăoară, ce gândește d. Brătianu în privirea acestor nouă grupări a majorității sale, precum și în privirea -reformelor propuse de d. C. A. Rosetti.

Căci, deși acele reforme a fost întâi prezintate în numele personal al redactorului „Românului”, prin scrisoarea de adio ele au devenit un program. Făcut pentru a forma obiectul de căpetenie al sesiunii Parlamentului – de vreme ce atinge cestiuni constituționale –, propriu a servi de drapel în vederea nouălor alegeri, acest program e dezaprobat de marea parte a țării, ca să nu zicem de toată, din cauza înnoiturilor și a improvizațiunilor ce cuprinde.

Cine din majoritate se unește cu ele, cine nu, și mai cu seamă ce cugetă guvernul în privirea lui? Oare nu e dator a liniști țara măcar în mod oficios în privirea intențiilor sale?

Respinge-va majoritatea acele reforme, precum părea dispusă în trecut? Aproba-le-vor unii, nu le vor aproba alții? Iată auspicii de deschidere cari par încărcate de furtună, dacă dăm crezământ semnelor de dezbinare de pân’ acum.

Mulți însă înclină a admite că această dezbinare nu este decât o farsă, cu totul neserioasă în esență, de vreme ce nici pe unii nici pe alții nu-i doare capul de îmbunătățirile și reformele ce le promit. În ajunul alegerilor însă e practic de-a se despărți în două; de-a juca unii pe guvernamentali, alții pe opoziție, încât oricare ar fi rezultatul, tot în favorul lor să iasă. Deprinși de ani încoace de-a urmări această politică stearpă de panglicării, care face cu neputință orice îmbunătățire serioasă, oamenii cred că, cu toată furtuna într-un pahar de apă, cu toate indignările partidului virtuții pe de-o parte, cu toată setea de reforme a grupului celor nevirtuoși, ceea ce va rămânea neschimbat în sesiunea viitoare sunt iarăși cele două poluri statornice: d. Ioan Brătianu și majoritatea sa parlamentară.

Mihai Eminescu, „Opera Politică”, 1882-1883, 1888-1889, 28 septembrie 1882, „Timpul”

Lucian Ciuchiță – Trădarea Spiritului: Cum a fost Deturnată Cultura Română

Mă gândesc să conturez o retrospectivă, o narațiune concisă despre procesul de destrămare a culturii române, și mai ales despre epigonii care, cu intenție conștientă, au condus la colapsul intelectual al unei națiuni. Cine sunt acești impostori culturali, acești călăi ai tradiției, istoriei, culturii și artei românești? Înainte de a le rosti numele, deși nu mai sunt un secret pentru nimeni, „haideți vă rog și vă implor să haidem”, așa cum ne îndemna Nichita Stănescu, să purcedem în a dezvălui trăsăturile comune ale acestor mercenari politici și culturali, acești comisari ai unui regim care amintește de perioada Pauker-Dej. Ce au ei în comun, acești indivizi? Evident, trădarea, desigur, sorosismul.

Ei nu sunt oameni deștepți, pentru că un om cu adevărat înzestrat nu ar adera vreodată la filiere mafiote, la gărzi politice sau la partide care își vând conștiințele pentru câteva arginți. Un om înțelept este acela care se ridică prin propriile sale forțe, care construiește, nu se agață de ajutoare meschine și străine. Acești „intelectuali” nu sunt decât niște pseudointelectuali, niște creaturi sterile care nu au contribuit cu nimic la evoluția gândirii sau culturii. Ei doar reinterpretează idei deja consacrate ale unor mari filozofi și scriitori, transformându-le în umbra lor, în propria lor comoditate.

Metoda lor unică, dar fără valoare, este să defăimeze marile spirite ale neamului, să le arunce în față etichete ca „legionari” sau „învechiți”, ca pe o mască ieftină pentru a le diminua relevanța. Vă este familiară această stratagemă, nu-i așa? Credeți că acești epigoni vor ajunge vreodată măcar la călcâiul marilor noștri gânditori și scriitori, la Mihai Eminescu, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran, Petre Țuțea, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu, Marin Sorescu? Nu, niciodată. Ei sunt doar umbre care se chinuie să eclipseze lumina adevăratelor valori ale neamului românesc, dar nu vor reuși, pentru că lumina adevăratelor spirite nu poate fi stinsă, oricâte minciuni și falsuri ar zidi în jurul lor.

România a devenit o țintă clară încă din primele zile ale anului 1990, imediat după căderea regimului comunist – o cădere care a lăsat în urmă o țară fragilă, cu rădăcini adânc înfipte într-o istorie zbuciumată, dar încă plină de ecouri. În haosul tranziției, s-au înmulțit strategiile din umbră: figuri alese cu grijă, români educați în spiritul valorilor străine, sub umbrela unor burse și fundații care, sub aparența ajutorului, pregăteau adevărați agenți ai unei viziuni noi – una care, de multe ori, nu avea nimic în comun cu spiritul autentic românesc.

Acești „învățăcei” s-au strecurat rapid în punctele nevăzute ale puterii culturale: Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Horia-Roman Patapievici, sociologi de carton precum Bulai și Pieleanu, și influenceri de mucava, toți au pătruns în instituții, în redacțiile revistelor, în publicațiile ce se voiau a fi vocea națiunii, în universitățile care ar fi trebuit să fie cuiburi ale gândirii libere. Promovați cu o energie aproape religioasă, aceștia au fost prezentați, pentru un popor dornic de schimbare și însetat de speranță, ca adevărate faruri culturale. Publicul, lipsit de alternative și de cunoașterea unei culturi autentice, a fost sedus de acest spectacol de schimbare rapidă, crezând că aceștia reprezintă noua elită. Însă, în spatele acestui „adevăr” care părea pur, se ascundea o minciună, una repetată cu atâta perseverență încât ajungea, treptat, să devină o realitate falsă în ochii multora.

Astfel, spiritele mari, vocile care au dat sens și esență culturii române, au fost reduse la tăcere, înlocuite de figuri palide și insignifiante, epigoni care nu au avut decât un singur scop: să servească interese meschine, să distorsioneze adevărul și să știrbească patrimoniul cultural al acestui neam. Cultura română era redefinită pas cu pas, subtile modificări care o făceau să se conformeze noilor interese, iar adevărul – acel adevăr necruțător și crud, dar salvator – era erodat și rescris pentru a se potrivi cu interese străine.

În paralel, au apărut noi canale de televiziune, aparent „comerciale”, dar în realitate menite să adâncească procesul de banalizare a publicului. Sub pretextul modernității și al unei libertăți false, aceste posturi promovau o „cultură” diluată, un divertisment ieftin, care nu făcea decât să adoarmă simțurile critice și să aplice o mascare generalizată a adevăratelor valori. Televiziunea Română, în schimb, era discreditată, transformată într-o relicvă a unui regim uitat, păstrată doar pentru a fi arătată ca un exemplu de ceva vechi, desuet și inutil. O altă manevră subtilă de a sustrage atenția de la valorile care ar fi putut înălța poporul român.

Astfel, în fața acestui vârtej de manipulări și iluzii, a apărut pe ecrane Protâmpiți TV, un post cu un scop bine definit: acela de a promova nonvalorile și mediocritatea. Sub masca unui divertisment aparent inofensiv, acest canal aducea în casele românilor un conținut ce glorifica superficialitatea, un exemplu fiind popularul serial La$ Fierbinți, care înfățișa românii ca niște caricaturi, grosolani și ignoranți, și prezenta această imagine ca fiind o reflecție autentică a națiunii. Este o manevră subtilă, dar constantă, de a impune în conștiința colectivă o viziune autodenigratoare, care semăna în mințile românilor ideea că ei sunt un popor limitat, incapabil de rafinament, fără sensul decenței.

Cum de am putut îngădui, oare, ca acest simț profund al apartenenței naționale să fie redus la tăcere? Cum de-am lăsat ca fibra identitară, coloana vertebrală care a susținut veacuri de suferință și glorie, să fie zdrobită? În locul unui neam unit, ne-am transformat în suflete singuratice, rătăcite, incapabile să se regăsească ori să se împotrivească vânturilor potrivnice care ne croiesc destinul fără a ne cere părerea.

Strategia, perfidă și insidioasă, și-a găsit un teren fertil în școli, acolo unde manualele alternative au semănat ideologii străine și adesea potrivnice spiritului românesc. Printr-un proces subtil de îndoctrinare, ni s-a inoculat o povară falsă, un complex rușinos al inferiorității: am fost învățați că suntem un popor de trădători, leneși, corupți, hoți – incapabili să ne ținem frâiele propriului destin. Ne-au convins că supraviețuirea noastră depinde de cârmuirea străină, ca și cum am fi un trup lipsit de suflet, fără voința de a merge pe propriile picioare.

În același timp, mass-media, cu ademenirea ei de senzațional și, uneori, cu o ignoranță dureroasă, a completat această operă nefastă. Prin emisiuni și reportaje, televiziunile au desenat un portret grotesc al românului: leneș, degradat, un prădător fără țintă, gata să-și sfâșie propriile visuri.

Această imagine, necruțătoare și nedreaptă, nu este întâmplătoare. Ea face parte dintr-un plan minuțios, bine orchestrat. În loc să fie o oglindă care înalță conștiința națională, s-a transformat într-un ciocan care zdrobește orice urmă de mândrie, lăsându-ne doar umbra palidă a ceea ce am fost odinioară.

Și totuși, în adâncul acestui întuneric, unde vocile adevărului au fost reduse la șoapte, iar strălucirea tradițiilor s-a transformat în umbre palide, speranța rămâne ca o flacără slabă, dar nestinsă. Ea există în cei care refuză să uite, în cei care mai citesc o poezie a lui Eminescu sub teiul copilăriei, în cei care încă mai cred în puterea unui cuvânt rostit din inimă. România nu va muri, atât timp cât vor exista oameni care își vor aminti de ce a fost ea cândva măreață. Poate că renașterea va veni nu din strigăte mari, ci din acele gesturi mărunte – o carte deschisă, o poveste spusă copilului, un cântec vechi cântat la o masă simplă.

Fiindcă, oricât de tare ar fi bătut vântul trădării, rădăcinile unui popor nu pot fi smulse de tot. Ele stau acolo, ascunse sub pământ, așteptând momentul să crească din nou, mai puternice și mai vii ca oricând.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Badea Cârțan, „țăranul cărturar”, unul dintre cei mai mari promotori ai culturii și identității românești

Badea Cârțan, pe numele său real Gheorghe Cârțan, s-a născut la 24 ianuarie 1849 în satul Cârțișoara, județul Sibiu. A rămas în istorie drept unul dintre cei mai mari promotori ai culturii și identității românești, un simbol al devotamentului față de neam și limbă și al unirii românilor din Transilvania cu cei din Vechiul Regat, dedicându-și întreaga viață acestui scop, deși era doar un simplu țăran.

Lupta pentru limba română

Într-o perioadă în care românii din Transilvania se aflau sub dominația austro-ungară, iar limba română era marginalizată, Badea Cârțan a devenit un adevărat luptător cultural. În ciuda lipsei de educație formală, el a înțeles importanța cărților și a culturii în păstrarea identității naționale. Cu eforturi uriașe, a transportat peste 200.000 de cărți din România în Transilvania, trecând Munții Carpați pe jos sau cu ajutorul animalelor de povară.

Aceste cărți erau distribuite în școli, biserici și familii, pentru a sprijini învățarea limbii române și pentru a consolida spiritul românesc într-un context ostil. Sacrificiul său era imens, deoarece aceste acțiuni erau ilegale și extrem de periculoase pentru că erau un instrument esențial în educația și conștientizarea identității naționale a românilor transilvăneni.

Pelerinajul la Roma

Una dintre cele mai cunoscute povești despre Badea Cârțan este călătoria sa la Roma, în anul 1896. Motivul acestei călătorii era dorința de a vedea cu ochii săi Columna lui Traian, simbol al originilor latine ale poporului român. Badea Cârțan a mers pe jos până în Italia, parcurgând mii de kilometri. Ajuns la Roma, a dormit la baza Columnei, iar dimineața a fost găsit de trecători, care l-au descris ca „un dac coborât de pe Columnă”.

Viața sa a fost marcată și de alte călătorii impresionante prin Ungaria, Austria, Italia, Elveția, Egipt, Germania și Ierusalim, având ca scop principal vederea locurilor asociate cu istoria și strămoșii poporului român.

Moștenirea sa

Badea Cârțan a murit la 7 august 1911 în Sinaia, dar moștenirea sa rămâne vie. A fost un simbol al rezistenței culturale și al mândriei naționale, demonstrând că, prin voință și credință, chiar și un om simplu poate schimba lumea din jurul său.

Până la sfârșitul vieții sale în 1911, la vârsta de 62 de ani, Badea Cârțan a rămas un susținător fervent al ideii de unire a tuturor românilor, visul său neîmplinit de a vedea România unită. A fost înmormântat în cimitirul de la Sinaia, pe mormântul său scriindu-se: „Gheorghe Badea Cârțan Doarme Visând Întregirea Neamului Său”.

Astăzi, casa lui din Cârțișoara este un muzeu dedicat vieții și activității sale, iar povestea sa continuă să inspire generații întregi. Badea Cârțan a fost mai mult decât un țăran – a fost un luptător pentru identitate și un exemplu al spiritului românesc neclintit.

În februarie 2025, arta și iubirea își dau întâlnire pe scena Godot de la Palatul Bragadiru

În luna iubirii, sala de bal a Palatului Bragadiru devine locul ideal pentru momente de neuitat, găzduind o serie de evenimente teatrale și muzicale care aduc laolaltă emoție, energie și conexiuni autentice. De la premiere de excepție, la spectacole care îmbină tradiția și inovația, februarie este luna în care fiecare seară promite o nouă experiență culturală.

1 februarie, ora 20:00 – „Testosteron”

Testosteron, palatul bragadiru, teatrul godotLa o nuntă eşuată, mireasa dispare iar mirele ajunge la camera de gardă. Şapte bărbaţi, fiecare cu părerea lui despre femei, îşi dau întâlnire într-o comedie spumoasă despre bărbaţi macho şi mai puţin macho. O poveste despre iubire care devine un haos amuzant, în care adevărul e greu de găsit, dar râsul e garantat!

2 februarie, ora 19:00 – Analia Selis Turneu „Rădăcini” – Opening Tour Concert

Analia, palatul bragadiru, teatrul godotPe 2 februarie, Teatrul Godot găzduiește concertul de deschidere al turneului „ARGENTINISSIMO, RĂDĂCINI”, un omagiu adus tango-ului și folclorului latino-american. Analia Selis, împreună cu invitații săi Julio Santillán și Mariano Castro, vă invită să descoperiți ritmurile autentice ale Argentinei, într-o seară plină de pasiune și emoție.

8 februarie, ora 20:00 – Jazzy Jo & Band: A Love Situation

Jazzy Jo, palatul bragadiru, teatrul godotAlături de Ioana Sihota și trupa ei, dragostea devine ritm, iar muzica vorbește de la sine. De la clasicele standarde de jazz la ritmurile vibrante ale funk-ului, acest concert special dedicat iubirii aduce un strop de magie muzicală, reinterpretată și reorchestrată cu suflet.

9 februarie, ora 20:00 – Double Fiesta

Double Fiesta, teatrul godot, palatul bragadiru„Double Fiesta” este un spectacol de teatru-dans creat de Andrea Gavriliu. Muzica originală a lui Mihai Dobre acompaniază o noapte a transformării – o petrecere vibrantă în care cuvintele dispar, iar emoțiile prind viață prin mișcare. La final, rămâi cu senzația că ai fost acolo, trăind fiecare moment în ritmul său.

13 februarie, ora 21:00 – Red Swing | Vintage Valentine’s Day

Red Swing, palatul bragadiru, teatrul godotTrupa RedSwing te invită să sărbătorești iubirea într-un concert special dedicat Valentine’s Day, cu o atmosferă vintage plină de eleganță și ritmuri vibrante. Această seară te va transporta în 1930, într-o poveste romantică, unde dragostea și muzica swing devin personajele principale.

14 februarie, ora 20:00 – Valentine’s la Palatul Bragadiru cu Alexandra Ușurelu

Alexandra Usurelu, palatul bragadiru, teatrul godotDe Valentine’s Day, vă dăm întâlnire în atmosfera de poveste a Palatului Bragadiru, alături de îndrăgita Alexandra Ușurelu. Cu un band de jazz și o orchestră de coarde, artista va interpreta piese celebre și cântece nepublicate, într-o seară exclusivistă cu un aer aristocratic.

16 februarie, ora 19:00 – I.D.I.O.T.

I.D.I.O.T., teatrul godot, palatul bragadiruTony Green, un bărbat aflat la limita disperării, întâlnește un psiholog enigmatic. Acesta îi oferă o soluție neașteptată: promisiunea de a-i șterge toate datoriile, dar cu un preț pe care Tony nu îl poate anticipa. Într-un joc psihologic periculos, fiecare alegere îl poate aduce mai aproape de libertate sau de pierderea completă a controlului.

26 februarie, ora 20:00 – Palace Escape

Palace Escape, teatrul godot, palatul bragadiruSemnat de Andrea Gavriliu, „Palace Escape” adună 19 artiști într-un univers al cabaretului, umorului și sensibilității. Inspirat de frumusețea Palatului Bragadiru, spectacolul este o călătorie fascinantă, în care istoria muzicii și a dansului se împletesc într-o experiență electrizantă și plină de surprize.

Ce vei alege tu să faci? 

Vino și trăiește o experiență unică!

Spectacol nerecomandat persoanelor cu vârsta sub 14 ani.

Conține efecte stroboscopice de scurtă durată – nerecomandat persoanelor cu sensibilitate sau epileptice.

27 februarie, ora 19:30 – Raul Kusak – „Scenes from Memory”

Proiectul „Scenes from Memory”, semnat în întregime de Raul Kusak, depășește granițele pianului acustic, integrând în timp real o paletă variată de exerciții de sunet. Sonoritățile profunde, puternice, de însemnătate simbolică pentru istoria personală și profesională a artistului, constituie baza fundamentală a acestui proiect.

28 februarie, ora 20:00 – Nicu Alifantis & ZAN

Teatrul Godot te invită să trăiești o seară specială alături de Nicu Alifantis și trupa ZAN, într-un concert care promite să îți rămână în suflet. Cu o carieră de peste cinci decenii, Nicu Alifantis este unul dintre cei mai iubiți artiști români, maestru al poeziei cântate și al melodiilor care spun povești.

Bilete pe Teatrul Godot.ro, Ticketstore.ro, Biletlateatru.ro, IaBilet.ro şi alte site-uri specializate.

Contact:

Telefon: +0771778431

Email: contact@teatrulgodot.ro

Adresa: Palatul Bragadiru, Calea Rahovei nr. 147-153, Sector 5, București.

Nae Ionescu – De ce nu e bun șovinismul

Am scris, acum în urmă, în această foaie, o serie de articole asupra datelor orientării istorice a politicei noastre extrene. Era o încercare de a desprinde elementele permanente ale vieţii noastre de stat şi de a căpăta din aceste elemente indicaţiuni pentru orientarea noastră. Am afirmat cu acest prilej că latinitatea noastră – principalul argument al celor cari pledează pentru o occidentalizare – este în bună parte o prejudecată. Pentru cine cunoaşte cât de cât strcutura vieţii noastre de stat şi a vieţii noastre spirituale, afirmaţia aceasta nu închidea nimic surprinzător sau de… ruşine. De aceea în presa românească articolele mele au trecut necomentate.

Iată însă că aceste consideraţii au găsit un ecou la… Budapesta. Şi anume în coloanele confratelui «Nemzeti Ujsag»; care comentează punctul nostru de vedere, sub titlul „Abandonarea latinităţii valahe”. Am cetit. Am cetit, şi nu mă pot dumeri nici acum. Ce a înţeles şi mai ales ce a putut scoate confratele budapestan merită, în adevăr, atenţiunea noastră.

Citez: „Cele scrise de ziarul «Cuvântul» sunt foarte instructive; şi de natura a tempera entuziasmul exagerat care a contribuit la orientalizarea şi balcanizarea Ardealului. Articolul va avea de efect că Europa occidentală va lua notă de caracterul oriental al României; şi va înţelege ce greu păcat au făptuit cei cari, în numele democraţiei apusene, au aruncat Ardealul unei ţări cu suflet oriental”. Eu cred că dacă onoratul meu confrate ungur s-ar fi gândit că lucrurile acestea se cetesc şi dincolo de graniţa ţării sale, ar fi ezitat să le scrie. Pentru că, vedeţi, peste graniţă se găsesc şi oameni cari să fie sustraşi deformaţiei „patriotice” de perspectivă. Şi dacă nu altceva, dar cel puţin un lucru pot opune aceşti oameni consideraţiilor patriotice de la Budapesta: că Ardealul nu ne-a fost „aruncat” de nimeni, – ca atare „democraţia apuseană” nu a avut nimic de spus în această afacere.

Cu „democraţia apuseană” şi cu „Europa occidentală” avem noi, desigur, socotelile noastre: în care sunt înscrise precis debitul şi creditul. Şi nu am precupeţit niciodată recunoştinţa noastră discretă, sobră şi demnă, dar cu atât mai efectivă, atunci când am fost în situaţia de a fi primit mai mult decât am dat. Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi „Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s-a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi.

Dar confratele de la «Nemzeti Ujsag» ne „denunţă” Europei: vedeţi, valahii aştia nu sunt decât nişte… orientali: şi dv. le-aţi dat Ardealul! Stranie şi întristătoare atitudine. E destul de dureros să vezi un popor mândru ca cel al maghiarilor – dar oare maghiar să fie redactorul autor al articolului? – coborându-se la rolul de delator. Când însă delaţiunea e de aşa calitate, întristarea noastră devine jale. În adevăr, neamului omenesc nu-i e cruţată nici un fel de umilinţă.

Când noi ne-am exprimat îndoieli în chestia latinităţii noastre şi am afirmat caracterul categoric oriental al civilizaţiei româneşti, am exprimat nu numai un fapt, ci şi necesitatea orientării politicei noastre după realităţi. Nu ne-am gândit un singur moment că a nu fi occidental e o ruşine. Pentru că – am dovedit-o doară! – nu există pentru un popor civilizaţii sau culturi superioare sau inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care el e capabil, în virtutea componentelor lui istorice. A pune însă, peste aceste imperative ale realităţii, în cumpăna valorificării, formula structurală a apusului şi a răsăritului, şi a decide fără nici un fel de discuţie prealabilă în favoarea celei dintâi, iată ce nu poate face decât cineva care nu numai că ignorează primele elemente ale culturii şi civilizaţiei răsăritene, dar e străin şi de dureroasa îndoială în care se frământă de un sfert de veac metafizica europeană.

Evident însă, confratele nostru nu face numai teorie; ci el ar vrea să spună: aţi aruncat Ardealul orientalilor ălora de valahi; şi nu ni l-aţi lăsat nouă. Nouă, – cui? Desigur, nouă – Ungurilor; cari se ştie doară că suntem occidentali. A ni se refuza nouă dreptul de a ne uni cu Ardealul pentru că nu suntem occidentali, şi a ni-l cere dela democraţia apuseană, pentru Unguri ca reprezentanţi ai acestei democraţii, iată, desigur, încă o culme. Pe care o atinge «Nemzeti Ujsag»; care ştiţi ce înseamnă: Gazeta Poporului.

În ce mă priveşte, eu am ştiut întotdeauna că Ungurii sunt de origine turanică (s.n.) şi că reprezintă un popor tânăr, mândru, viguros, şi – în păturile lui adânci – o rasă nealterată. Pentru aceasta i-am şi preţuit întotdeauna; pentru ceea ce aduceau ei în centrul Europei: orizonturi largi de stepă, pasiuni puternice – cari impresionează chiar când se exercită în potriva noastră, – sălbatec romantism nostalgic al unui neam de plugari şi păstori, viaţă autentică şi un fel de cavalerism, unite toate într-un patriotism halucinant care a dat Europei cea mai înaltă şi mai cuprinzătoare formulă metafizică a misticei statului.

Şi iată-l acum pe confratele meu maghiar aruncând peste bord această magnifică moştenire, pentru a intra – slugă proastă – la occident. De ce? Ca să „capete” înapoi Ardealul. Ca şi cum Ardealul se capătă şi nu se ia, ca şi cum o ţară cu un suflet ca al fraţilor noştri de peste munţi se poate guverna cu mandat de la Europa apuseană, ca o colonie oarecare din Papuașia! Vai!

Nu scriu lucrurile acestea pentru Unguri. Nu-mi voiu permite niciodată să dau lecţii unui neam, mai ales când e străin. Le scriu însă pentru fraţii mei, Românii! Ca să înţeleagă ei ridiculul sinistru la care poate duce şovinismul; şi ca să ne ferească de acest cel mai greu păcat al unei rase.

„Cuvântul”, 21 Martie 1930

Lucian Ciuchiță – Arhiva TVR în exil: Ultimul asalt asupra identității naționale

Tezaur după tezaur… așa se pierde identitatea unui popor, a unei națiuni. Rând pe rând, elementele ce definesc spiritul unui neam sunt risipite, distruse sau, mai subtil, exilate în uitare. Arhiva Televiziunii Române a fost supusă primei sale „arderi” pe 13 iunie 1990, un moment care a marcat începutul unui proces insidios de ștergere a memoriei colective. Acum, o a doua „incendiere” pare iminentă, o dispariție mascată sub pretextul modernizării.

De ce? Simplu: pentru a se pierde orice urmă, orice dovadă ce ar putea atesta decenii de minciună, manipulare și adevăr incomod. O istorie stânjenitoare pentru cei ce doresc să rescrie trecutul după bunul plac. Un alt tezaur cultural, de data aceasta format din mii de casete beta conținând arhiva TVR, a fost expediat în condiții suspecte peste hotare. La sfârșitul anului 2024, fără aprobarea Ministerului Culturii și fără informarea Arhivelor Naționale sau a altor autorități competente, aceste înregistrări de o valoare inestimabilă, parte integrantă a patrimoniului național neclasat, au fost trimise în Germania. Totul sub umbrela unui așa-zis Acord de „digitalizare gratuită” încheiat cu European Broadcasting Union (EBU), o inițiativă ce ridică numeroase semne de întrebare.

Am fost martor ocular la prima incendiere din 1990. Eram reporter la Actualități TVR și am trăit acea tragedie ca pe o rană deschisă în conștiința noastră colectivă. Astăzi, mă aflu din nou în postura unui martor incomod la ceea ce se prefigurează a fi distrugerea definitivă a arhivei TVR. Mă tem că, sub diferite pretexte, se va șterge tot ce a mai rămas, ultimele probe care mai pot spune adevărul despre trecutul recent al României.

Acesta este doar un capitol dintr-o strategie amplă și calculată: tezaurul cultural dispare, resursele naturale sunt exploatate fără discernământ, resursele umane sunt împrăștiate în toate colțurile lumii. Pas cu pas, se șterge identitatea noastră națională pentru a face loc unei populații migratoare, docile și fără rădăcini.

România asistă neputincioasă la propria ei deposedare, într-o tăcere asurzitoare. Fiecare arhivă pierdută, fiecare document șters, fiecare mărturie eliminată înseamnă un pas mai aproape de uitare, de anihilarea identității naționale. Și, odată pierdută memoria colectivă, cine va mai putea spune adevărul? Cine va mai putea reconstitui firul istoriei autentice, al suferinței și al luptei pentru libertate?

Suntem martorii unui proces lent, dar sigur, de distrugere a României profunde, a acelei Românii care a rezistat prin veacuri datorită memoriei sale culturale.

În fața acestui dezastru tăcut, singura armă rămasă este conștiința trează și refuzul de a uita.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.