Gheorghe Lupu – Controverse eminesciene

Consecvent credinței sale întru Eminescu, criticul şi eseistul Theodor Codreanu selectează, în cartea sa* apărută la Editura „Viitorul românesc”, studii şi articole răspândite în presa de specialitate într-un răstimp de peste trei decenii. Cuprinsul celor două părţi — Controverse eminesciene şi Eminescologie — se orientează după criterii întemeiate pe axiologie estetică, drept dovadă încălcarea rigorilor cronologice prin alăturarea unor lucrări din perioade diferite. Conviețuirea lor are o justificare în plus la preluarea, detalierea şi îmbogățirea nuanțată a unor idei pivotante care, de fapt, se fac vizibile peste tot, conferind întregului coeziune prin diversitate. Aceste idei se bazează pe principiul coordonator al cercetării obiective asupra fenomenului Eminescu în cultura română, dar şi cu destule accente de natură temperamentală, care dau un farmec dinamic lecturii. lau ca sprijin al acestor constatări chiar primul articol, pe care autorul îl recuperează, cu un anumit orgoliu, din anii studenţiei: Portrete eminesciene. Preluarea lui este argumentată printr-un fel de prioritate personală asupra unor imagini fetişizate de istoria literară, precum cele ale lui Maiorescu, Slavici şi Caragiale despre Eminescu.

Impunerea statutului rigid al poetului abstras din contingent şi trăind exclusiv în lumea impersonală a ideilor i s-a părut falsă. Dimpotrivă, cea percepută de Caragiale şi socotită convențională i-a trezit mai mult interes: „Ceva m-a determinat atunci să răstorn perspectiva impusă de Vianu şi de alți mari eminescologi, că portretele făcute de Titu Maiorescu şi loan Slavici lui Eminescu ar fi obiective, pe cînd cel schițat de Caragiale — convențional. Mi-am zis că e tocmai invers şi timpul mi-a dat dreptate”. Acest citat limpezeşte din capul locului părerea autorului despre sine, cât şi despre personalităţile cu ale căror idei se va confrunta, în mod programatic. Avându-l ca reper pe Eminescu, confruntările se vor manifesta  majoritar la nivelul unei urbanități fără fisuri. Atunci când ele există, se datorează unor atacuri incalificabile asupra lui Eminescu; altfel spus, asupra ființării noastre în ipostaza genialității. Autorul se află într-o stare de inconfort lăuntric aproape totdeauna când raportează complexitatea cosmosului eminescian atât la contemporanii poetului, cât şi în postumitate. Provoacă amărăciune receptarea limitată sau obstrucționistă, din cauze subiective şi obiective, a dimensiunii reale pe care o legitimează omul deplin al culturii române. O creativitate genezică şi ctitorială merita o înțelegere pe măsură, măcar din partea urmaşilor. Dar, se subînţelege, Eminescu n-a avut noroc nici în viață, nici după aceea; nici acasă, nici aiurea. Dimpotrivă, cu excepţia lui Maiorescu, și extrem de puţini dintre contemporanii săi vor fi avut revelația că respiră sub acelaşi cer cu un creator român de valoare universală.

Şi dacă tot veni vorba de receptarea liricii sale în alte „literaturi, situaţia se prezintă şi astăzi aproape umilitor. De pildă, în Larousse, inclusiv în ultima ediţie, se spune că Eminescu este poet român, autorul poeziei Împărat şi proletar. E limpede că informaţia provine de pe vremea proletcultismului; nimeni nu s-a oboşit s-o schimbe.

Dezinteresul sau interesul, ignoranţa şi lipsa de profesionalism aduc mari pagube răspândirii în lume a unei opere inestimabile. Dezvinovăţirea cu lipsa de circulaţie a limbii române şi cu inapetitul apusenilor față de ultimul mare romantic al Europei (şablon incomod şi restrictiv) nu se susțin. Din țările vecine, autori fără complexitatea ideatică a lui Eminescu au mai multă audienţă în alte literaturi, datorită unei politici naţionale de susținere şi răspândire a lor. La noi, Eminescu nu doar că suferă de lipsa unei astfel de atitudini, dar nu se simte în siguranţă nici aici. Mai mult, este privit cu o anume condescendență (ce-i drept, de către indivizi plătiți ori instruiți să o facă, iar uneori de către nefericiţi aflaţi în afara culturii române). Un rătăcit cu ifose elitiste, căruia-i pute spațiul mioritic (în care, de altfel, huzureşte) susţinea că este imposibil ca România să intre în Europa – care Europă? – cultivând poeme xenofobe, zice el, precum Doina. Aceeaşi cenzură democratică a înlăturat dimensiunea istorică a creației eminesciene, radiind Scrisoarea III din şcoală.

Cu aceste fenomene aberante se luptă Theodor Codreanu în cartea sa, care-i însumează preocupările de-o viață despre Eminescu. De la Ontologia arheității până la polemicile cu detractorii poetului, care atacă sistematic, sub ochii noştri, în presa literară de lângă noi sau prin alte mijloace, Theodor Codreanu duce un război pe cont propriu, dar în armonie cu veritabilii eminescologi,
pentru mai dreapta aşezare a creatorului nostru emblematic în destinul culturii române.

În Ontologia arheităţii, polemizează cu aserțiunea eronată că Eminescu ar depinde, potrivit comparatiştilor şi priorităților „izvorâte”, cum le califica disprețuitor Călinescu, de modele străine. Dar ştiut este că poetul avea o capacitate de asimilare culturală neobişnuită şi nu şi-ar fi permis să importe cultura occidentală; intruziunile, perfect decantate, aparțin unor teme cu caracter peren şi universal. Programul său de impunere a identității noastre spirituale în universalitate îşi păstrează intrinsec valabilitatea. Conturarea unui tablou al gândirii eminesciene demonstrează că el acţiona în conformitate cu imperativele sale endemice, neploconindu-se în fața ideilor de-a gata. Organicismul lui are în vedere regenerarea spirituală şi materială pornind de la temeiurile noastre ontice şi istorice. Cultivator al antitezelor, el vede în dinamica lor o rezolvare rodnică, specifică scindării omului modern. Depăşindu-şi înaintaşii, dar nefiind în dezacord substanțial cu Kant ori Schopenhauer, acceptă coordonata subiectivităţii în alchimia omului de geniu. Când spune că ştiinţa este „o vecinică corectură”, se subînțelege că ea, prin dialectica autodepăşirii, „se hrăneşte secol de secol prin paradoxii”; sugestie care-i aminteşte lui Theodor Codreanu de epistemologia deschisă din gnoseologia lui Gaston Bachelard, de la mijlocul secolului XX. Despre Archeus, se constată inechivoc originalitatea gândirii eminesciene. El „închide într-un singur focar reminiscența conştiinţei în genere kantiene şi, totodată, noumernul, calea de acces către el fiind conştiinţa individuală, lucru de neconceput în sistemul de referință kantian. La noumen, nici un fel de conştiinţă umană nu are acces. Eminescu are apetenţța uriaşă a cugetătorului care vrea să meargă până la capăt în regândirea ființei”. De asemeni, el posedă conştiinţa individual şi generic ontologică potrivit căreia fiecare om încearcă refacerea universului; cu atât mai mult geniul, care ctitoreşte „un complex de euri”. Autorul trăieşte convingerea că „poetul aduce în gândirea europeană mesajul ontic al poporului său. Intenţia lui cea mai statornică a fost să dovedească lumii că românismul poate fi roditor în sensul major al creației culturale”.

La fel de incitante şi profitabile sunt capitolele: Eminescu şi erosul divin, De ce totuşi Eminescu şi Einstein?, Armonia eminesciană, În oglinda pozitivismului. Din această perspectivă, mi se pare normală reacţia de apărare împotriva celor care îl atacă, din rea credinţă ori din interes şi prostie, pe „omul total al culturii române”. În lipsa lor de minima memoria, ei raportează structura biologică a creatorului la nimicniciile diurne şi accidentale. Degradarea şi agresivitatea gregară merg până acolo încât încearcă, dacă nu fisurarea, măcar macularea unei opere indestructibile. Referindu-se cu condescendență executorie la aceşti maidanezi în blugi sau în frac, Theodor Codreanu găseşte explicația într-o cabală bine orchestrată şi reiterată programatic, la momente aniversare, de către structuri disimulate sau fățişe, care se zbat să dovedească lipsa noastră de vocaţie creatoare şi, în concluzie, impunerea unui statut colonial la toate nivelurile. Pentru a-l înstrăina de noi înşine, Eminescu e învinovăţit că, prin cultivarea obstinantă a românităţii, ne-ar fi îndepărtat de paradisul feciorelnic al civilizaţiei apusene. Prin formulări ca „despărţirea de eminescianism” sau „Cazul Eminescu”, se urmăreşte instalarea unei diversiuni. Când cineva avansează aberaţii precum că Eminescu ar conține embrionar doctrina legionară sau că ar fi cultivat sentimente xenofobe şi antisemite, în mod special, ar trebui să stea cu textul în față. Dar tocmai asta nu fac, iar când se întâmplă, citatele sunt mutilate fără jenă, ca şi cum doar ei le-ar avea la îndemână. În privința demitizării unor simboluri naţionale, precum Eminescu sau Mihai Viteazu, apare limpede programul de transfer în deriziune a unor valori cardinale şi validate de istorie. Drept contraargument, sunt invocate idei din Mircea Eliade sau Carl Gustav Jung: distrugerea miturilor care ţin de sfera sacrului urmăreşte anihilarea memoriei colective şi invazia, fără piedici, a subculturii şi surogatelor fumigene.

Limbajul şi alura disprețuitoare a unor aşa-zişi elitişti dintr-un postmodernism artificial pentru că n-are obiect, ignorând componentele stabile ale spiritualităţii de la Carpaţi la Gurile Dunării, se transformă într-un comic provocator. Atacurile grobiene asupra lui Eminescu, şi nu numai, corespund unei demitizări prin miticizare.

În consens cu incitantul capitol De ce totuşi Eminescu şi Einstein?, aş adăuga constatarea marelui fizician că geniile nu sunt bine văzute de mediocrități. În context românesc, eludând realitatea că toate civilizațiile îşi apără cu sfințenie integritatea marilor ziditori de artă, denigratorii lui Eminescu: apatrizi, acefali, hidrocefali, onochefali parazitează zgomotos pe trunchiul unei opere inalterabile, prin care ne legitimăm universalității. Ei sunt esenţial nişte infirmi.

Şi, totuşi, o lumină străbate mânia îndreptățită a lui Theodor Codreanu. Ea se justifică faptic: dacă numai între 1995-1997 au apărut cincizeci de volume despre fenomenul Eminescu (apud Const. Cubleşan), nici astăzi pasiunea curată şi competenţa față de geniul nostru tutelar n-a scăzut. Stau mărturie cărțile scrise în ultima vreme şi manifestările, acolo unde au fost, sobre şi credibile, prilejuite de o sută cincizeci de ani de la naşterea poetului. Fie şi selectiv, în partea a doua a lucrării lui Theodor Codreanu – Eminescologie – această observație se materializează din belşug. Articolele, cronicile şi portretele spirituale despre G. Călinescu, M. Eliade, Edgar Papu, Jean-Louis Courriol, George Munteanu, D. Vatamaniuc întregesc, având acelaşi fluid ideatic, dar într-o tonalitate mai calmă, conținutul acestei cărți armonioase şi în răspăr cu adevăruri dureroase prin repetarea lor sistematică.

Limpezirea apelor lasă convingerea reconfortantă că nici în mileniul al treilea Eminescu nu va fi singur şi, prin el, nici noi.

*Theodor Codreanu, Controverse eminesciene, Ed. Viitorul românesc, Bucureşti, 2000.

Nicolae Georgescu – Critica Maioresciană – De la cuvânt la idee

S-a spus – în fine; dar printr-o expresie memorabilă ce-i aparține lui Nicolae Manolescu și care se cere, deci, de două ori a fi reținută – că în critica literară de la noi, prin Titu Maiorescu la început n-a fost cuvântul, ci ideea. Având o întemeiere atât de fermă – și orgolioasă, totodată – în filozofie, critica literară a ținut să se păstreze în zona aceasta a distribuirilor de caracteristici categoriale – și, mai ales, să se exprime sentențios, memorabil, cu aplomb în idee, cu respingeri și primiri apodictice, cu ierarhii clare – pornind, însă, de la o arhitectură prefigurată, construită mai întâi în idee. „Cazul Eminescu”, pentru a zice așa, verifică foloasele și paguba acestei viziuni – iar Titu Maiorescu, aflându-se la începutul firului, poate servi drept prilej de discuție. Nu contează prea mult cuvântul – ideile trebuie urmărite; ce a zis scriitorul este mai important decât cum a zis el – principiu în virtutea căruia avem dreptul să căutăm chiar dincolo de ce se vede în text, să identificăm intenția mai clară, mai limpede decât a putut-o el exprima. Libertatea pe care și-o ia criticul, în ipostaza maioresciană, intră, mi se pare, în contradicție cu rigorile la care obligă textul.

Atragem atenția că, după aproape două generații de critică literară în spirit maiorescian, prin George Călinescu se va postula că disciplina ca atare, critica literară, este o specie a literaturii –iar criticul literar ca scriitor trebuie să facă proba creatorului de literatură: să scrie poezii, romane, teatru, etc. I se permite criticului, în sens călinescian, metafora critică îndrăzneață, cognitivă, privirea de la mare distanță a operei – dar din vârful unei culturi vaste, în care filosofia este doar implicată, nu dominantă – intuiția expresă, gustul manifest, ironia cât de subțire, „armele” retoricii în general9 în sensul pe care-l dă Cicero oratorului: „vir deoctus dicendi peritus”). O paletă destul de largă de preocupări ale spiritului, dar nu cantonarea într-o axiologie prestabilită prin filozofie.

Ironia călinesciană este adesea trecută, sub beneficiu de inventar, în contul reproșurilor pe care le-ar face criticul cutărui adversar de idei – și mi-a fost dat să asist, de pildă, într-o întrunire de scriitori dintre cele mai selecte astăzi, la nedumeriri deplasate când am ascultat că expresia acestuia după care „Maiorescu a fost un mare mediocru” ar fi o minimalizare nedreaptă, etc. Dimpotrivă, G. Călinescu este în text și în context, pentru că discută tocmai Teoria formelor fără fond în interpretarea maioresciană – după care păstrarea formelor lipsite de conținut în cultură duce la mediocritate care se răspândește în întregul sistem. Da, parafrazează G. Călinescu folosind argumentele lui A. D. Xenopol (și ale altora, unele publice, altele recuperate după mărturii indirecte), dar dacă formele sunt astea care sunt – muzee fără opere originale, învățământ fără profesori buni, presă literară fără scriitori buni, etc. – trebuie folosite până ce se vor umple de un conținut adecvat, iar Titu Maiorescu le-a folosit din plin, a stat în ele, deci este un produs al lor, un „mediocru” în sensul teoriei sale – dar un mare mediocru.

G. Călinescu, apoi, se supune textului ca text, și atunci când acesta este de neînțeles: se cunoaște insistența cu care a comentat el versul eminescian „Basmele copite cresc”, cuvântul subliniat fiind astfel citibil în textul eminescian. I s-a explicat (Perpessicius însuși a făcut-o) că trebuie citit „basmele copile” – dar criticul a mers până în pânzele albe cu interpretările posibile ale primei lecturi. Numai după epuizarea acestora se poate, eventual și numai eventual, accepta o emendație de text. Nu este o mistică a textului, a realului, aici – ci o supunere necondiționată față de el.

Titu Maiorescu are o discuție cu totul specială cu textul eminescian, schimbând, modificând, organizând o punctuație proprie pentru a-l ajuta să-și etaleze ideea. Iar până la momentul G. Călinescu – Pompiliu Constantinescu (acesta trebuie neapărat pus în binom, amândoi fiind de talie și anvergură foarte apropiate), o vajnică dispensare de cuvânt în avantajul ideii s-a înstăpânit chiar prin criticii pe care i-aș numi filologi: Dimitrie Caracostea, de pildă, în „Arta cuvântului la Eminescu”, ia de bună organizarea textului ca text, adică nu critică țesătura de cuvinte – ci interpretează după fixarea ei în, repet, avantajul ideii, de către Maiorescu.

Rezultatul acestei maniere de a vedea lucrurile, a „maiorescianismului” critic în genere, este că astăzi, dacă luăm un text poetic din zona literaturii clasice în general, putem observa lesne că fiecare editor în parte își introduce, în el, propriile idei – mai ales prin punctuație, dar și prin schimbarea cuvântului în ton cu moda, reformele succesive ori după dominanța limbii-etalon definită, de obicei, ca limbă literară.

În sensul notațiilor de față, și semnele de punctuație într-un text se înțeleg ca litere, pentru că și ele sunt incizate și, mai ales, pentru că și ele îi aparțin scriitorului (autorului). Este o grămadă imensă de adaosuri maioresciene la textul poeziei lui Eminescu – pe care am încercat, și eu, s-o descâlcesc; dar nu cu mine aș vrea să încep, vă dau un exemplu din studiile lui Ștefan Cazimir. Dânsul a observat primul că în poezia „Atât de fragedă”, versurile: „Deodată trece-o cugetare, / Un văl pe ochii tăi ferbinți”, virgula nu este a lui Eminescu, ci a lui Titu Maiorescu. Fără virgulă, cum este în textul genuin, regimul substantivului „văl” este o obiect direct, sensul devenind: cugetarea trece un văl pe ochi. Cu virgulă, desigur, este o apoziție ce invită la abstract: cugetarea este ca un văl etc.1

Și totuși, mergând din loc în loc în căutarea voinței auctoriale, a lui Eminescu în cazul de față, nu de puține ori te afli în aporie, nu poți străpunge înțelesul textual, ideea îți domină cuvântul, te obligă s-o accepți.

Vreau să explic mai simplu  o situație textuală în Luceafărul de M. Eminescu, recurgând la experiența lecturii proprii.  Iniţial, am dorit să-mi subintitulez ediția M. Eminescu: Poesii (Ed. Academiei 2013) oarecum eponimic, simbolizând, adică, atât modul de alcătuire a ei cât şi scopul: ediţie critică synoptică, şi să pun chiar adaosul: cu formele şi punctuaţia autorului; chiar aşa au ieşit unele fragmente ale ei, gândite în chip de eşantion sau specimen pentru  dialog cu intelectualii avizați. Mi-a  atras atenţia Profesorul Florea Fugariu că synoptic este un termen rezervat textelor biblice şi, deşi puteam să inovez zicând, de pildă, sinopsică ori conspectă (aş fi putut să-i spun chiar synopsis editorial, cu avantajul că ocoleam termenul ediţie şi necesarele lui explicaţii, dezvoltând, în schimb, ideea de împreună-citire), mi s-a părut, totuşi, de bun simţ să accept uzanţele. Am renunţat, de asemenea, la precizarea „cu formele şi punctuaţia autorului” – înţelegând, în urma discuţiilor cu persoane avizate din editologia noastră, că nimeni, în nici o condiţie, nu poate avea superbia (hybris) să creadă că s-a instalat în vârful peniţei unui autor, vechi ori mai nou dar lipsind de lângă text. Orice ediţie de texte fiind o convenţie, trebuie să ne supunem regulilor, chiar dacă ni le facem singuri. Cititorul de azi şi de mâine va judeca singur dacă maniera noastră de a-l edita pe Eminescu îl apropie mai mult, şi cât de mult îl apropie, de poet.

De altfel, lucrurile nu sunt niciodată nici foarte sigure, nici definitive în cazul unei ediţii, şi iată exemplul pe care-l dau. După definitivarea lucrului ca pentru tipar, o scurtă ochire prin complicatul şantier al Luceafărului  mi-a atras atenţia asupra unui amănunt la care nu m-aş fi aşteptat: ghilimelele. Titu Maiorescu, numai el dar în toate cele 11 ediţii ale sale, pune discursul Demiurgului, care urmează imediat după ruga lui Hyperion, în ghilimele duble (franţuzeşti în primele ediţii, apoi obişnuite). Asta n-ar fi nimic, chestiune de manieră – dar în faţa lor nu pune liniuţa de dialog. (Dau începutul celor două discursuri).

Peste tot este această liniuţă de dialog urmată de ghilimele simple – inclusiv, desigur, în Almanahul României June pe care l-am luat ca bază pentru stabilirea textului. De obicei, Titu Maiorescu îndreaptă greşelile sau scăpările din ediţia I în cele următoare: aici, însă, nu. M-am frământat multe zile cu gândurile…nu înțelegeam nici ce poate să însemne, nici dacă este sau nu voință auctorială. Ieșind mai odihnit de la bibliotecă într-o după-amiază și oprindu-mă la terasa noastră, a scriitorilor, și stând pe gânduri cam în dorul lelii, cum se zice, mi-au picat ochii pe figura unui prieten care mi s-a părut cam melancolic, singur la o masă și cu privirile în gol, ca și mine. Numai că el nu m-a văzut – și nu mă vedea, deși îi făceam semne, ce-i drept slabe, de prezență. Ei bine, tot uitându-mă la el, cam dintr-o parte, l-am surprins murmurând ceva, apoi tăcând îndelung, apoi iarăși vorbind cu sine… Și mi-a țâșnit gândul: fără dialog şi cu ghilimele duble? Dar asta înseamnă discurs în discurs, adică Hyperion vorbeşte, cere, se roagă – şi răspunsul îi vine din sine însuşi, nu se iveşte Cineva în faţa lui, nu e o scenă teatrală aici. Urmează că drumul prin ceruri, impresiile, discuția întreagă – sunt în sine însuși, nu se desfășoară în lumea fizică înconjurătoare. Concluzie tranșantă oarecum. Totuși, textul are sens astfel. Justifică, mai ales, acel imperfect al premoniţiei, al dumiririi, din Almanahul României June, pe care numai ediţia I Titu Maiorescu îl primeşte. Demiurg îi spune lui Hyperion: „„Tu vreai un om să te socoţi, / Cu ei să te asameni?”” (ediţiile, de la P2 în sus,: „Tu vrei…”). Or, cu prezentul, tu vrei, se înţelege că Demiurg descoperă, uimit, abia acum intenţiile ascunse ale fiului său, se introduce psihologie în lumea categorială, se face mitologie din discursul theologal. E ceva ce nu ştie Atotputernicul?! Dimpotrivă, acest imperfect al dumiririi de sine, tu vreai, se potriveşte cu un dialog interior, marcat astfel de ghilimelele duble maioresciene. De mult timp vreai/vroiai tu asta, abia acum iți dai/îmi dau seama… Același imperfect al premoniției, cu funcție narativă de astă dată, justifică, apoi, drumul lui Hyperion în jos, spre marginea creației, nu în sus, spre centrul ei, cum demonstram cu textul îbn mână la pasajul respectiv.

I-am mulțumit Profesorului Toma Roma, și i-am explicat, mai târziu scena (într-adevăr, gândea îndelung un pasaj din Aristotel, era cu totul absorbit, poate chiar vorbea cu sine însuși, nu m-a observat).

Important este că, verificând îndelung celelalte situaţii textuale similare, observ că Titu Maiorescu interpretează în sistem. În prima rugă a fetei: Iar ea, vorbind cu el în somn, / Oftând din greu suspină: / „O, dulce-al nopţii mele Domn, / De ce nu vii tu? Vină!” – iarăşi lipseşte dialogul, de asemenea motivat: ea nu vorbeşte cu cineva,  ci în somn.  La prima replică a Luceafărului: „Din sfera mea venii cu greu…”, tot lipseşte dialogul. Ghilimele sunt simple în ambele locuri. Abia când o cheamă în „ocean”, ea răspunde:  – „O eşti frumos, cum numai-n vis…”  Aici este primul dialog marcat: este o discuție de la egal la egal în vis.  Însă în final:  … Dorinţele-i încrede: /„Cobori în jos, luceafăr blând”  –  lipseşte linia de dialog, şi e firesc: ea nu se roagă cu voce tare, s-o audă şi Cătălin, se roagă în gând – iar Hyperion: Dar nu mai cade ca-n trecut / În mări din tot înaltul: „Ce-ți pasă ţie, chip de lut / Dac-oi fi eu sau altul…”: nici el nu dialoghează, ci vorbeşte pentru sine.  Circularitatea (cele două situaţii de la începutul poemului se repetă în finalul lui) şi păstrarea acestei situaţii textuale în toate cele 11 ediţii Maiorescu arată că este voinţa cuiva, nu e greşeală / neatenție. Eminescu a citit mult Luceafărul împreună cu Titu Maiorescu, a discutat formele, termenii, punctuaţia – dar, în final, n-a acceptat propunerile criticului şi a dat poemul spre publicare unei publicaţii neutre. Totuşi, acest joc al ghilimelelor este mult prea interesant (citeşte: important), şi l-am considerat voinţa autorului, a lui Eminescu însuşi, într-o fază certă de elaborare a poemului – rămasă (păstrată) în varianta editorială a lui Titu Maiorescu. Am revăzut, așadar,  situaţia ghilimelelor peste tot, punând notele necesare.

Nu-mi fac iluzii, Titu Maiorescu are multe intervenții în text, pe care nu le pot păstra, dar aceasta mi se pare (vedeți: stau în zona dubiului, a părerii) demnă de discutat, și o păstrez ca pretext/prilej de discuție. Iată, de pildă, v. 171: „S-a rupt din locul lui de sus”. Așa are Titu Maiorescu, așa au toate edițiile și multe manuscrise. Se are în vedere, desigur, finalul: În locul lui menit din cer / Hyperion se-ntoarse… , considerându-se lui determinant fix. Totuși, Almanahul are din locul lin, și iarăși îl păstrez, pentru că imediat mai jos se dau numele proprii (pentru prima dată în poem) ale perechii umane: „ În vremea asta Cătălin…”: numele aduce prea evident sensul kata- din grecește, „în jos”, „jos”, deci este un kala-lin, un „lin de jos”, simetric la acel lin de sus, la  hyper-ion, cel care merge pe deasupra, la locul lin de sus. În fond, liniștea de jos se instaurează prin pereche – în același timp în care liniștea de sus se instaurează prin păstrarea locului lin de către Luceafăr. Repet: nu e nevoie să știi greacă pentru asta, să-ți aduci aminte de Kategoriile lui Aristotel (kata + agora): sensul kata = jos este unul larg cultural, se resimte ca atare. Și apoi, cine, de la Almanahul României June, ar fi putut schimba un cuvânt, fie el și doar din trei litere – dar cu sens atât de adânc? – Când, cum știm foarte bine, Almanahul are nota aceea de la început în care declară că păstrează textele autorilor. Este, cum consider eu, voința autorului – și trebuie respectată (oricum, însă, cu o notă de atenționare).

Acestea fiind limitele „voinţei auctoriale”, renunţarea la  afişarea ei în capul unei ediţii este deplin motivată. Iar eu am înțeles, pe propria piele cum se zice, că această ridicare mândră din text undeva deasupra, în sfere filosofice înalte oricum, este un hybris „congenital”, ca să-i zic așa, adică ascultă strict de legea hybrisului definită de către Eschil (Agamemnon, 603-606), care spune că prima greșeală, greșeala străveche (palaia hybris) odată săvârșită, se iubește pe sine și naște o greșeală nouă (filei de tiktein hybris neouzousan: o greșeală care se înnoiește încontinuu), mai devreme sau mai târziu, când clipa-i potrivită, fără să i te poți împotrivi.

…De vreme ce am adus discursul aici (sau s-a adus singur), concluzia acestor notații mi se pare a fi simplă: când spui că în critica literară de la noi, prin Titu Maiorescu la început n-a fost cuvântul, ci ideea, identifici acea palaia hybris, greșeala de început, hybrisul mereu născător din sine, neouzusa, ca trăsătură maioresciană a instituției criticii literare ca atare. Este o „îndrăzneală” ce decurge din reazemul în filozofie – dar duce, nu de puține ori, la criză de identitate. În genere, această criză se poate depăși prin individ; altfel spus: câtă filozofie – atâta critică. Curajul, îndrăzneala în sine, poate duce la aberații – și mulți critici „filosofează” fără a avea baza necesară. Cealaltă cale, cea a lui Călinescu, mi se pare a fi, în schimb, calea însăși (și iată o potrivire eponimică a numelui cu metoda) – evitată doar pentru că este grea, necesită talent cu carul și muncă de instruire enormă.

Cred că un editor trebuie să se supună căii, altfel se editează pe sine însuși în textul altuia – cum pare a fi făcut orgoliosul prim hybristes al criticii literare românești.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. Nicolae Georgescu.

1. Ștefan Cazimir: Câteva lecțiuni eminesciene, în Caietele Mihai Eminescu, vol. V, 1979.

„În largul mării” de Sławomir Mrożek, în regia lui Felix Alexa, cea dintâi premieră a anului 2025, la TNB

Noul an debutează la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti cu o premieră în regia lui Felix Alexa: În largul mării de Sławomir Mrożek, pe scena Sălii Pictura. Cu o distribuție remarcabilă și într-o atmosferă de o plasticitate extraordinară creată de scenografii Ștefan Caragiu și Liliana Cenean, regizorul Felix Alexa reimaginează comedia neagră a lui Sławomir Mrożek din anii ’60 pentru publicul de astăzi.

Poate cea mai bună piesă într-un act a unuia dintre cei mai importanți dramaturgi ai secolului XX, „În largul mării” este o parabolă politică și totodată o comedie absurdă care conține un mesaj neliniștitor în spatele umorului. Deși scrisă în plină cenzură sovietică, piesa este de o actualitate tulburătoare și pare desprinsă din titlurile de presă ale zilelor noastre.

Piesa urmărește soarta a trei naufragiați înfometați ce încearcă să găsească o modalitate „democratică” de a decide care dintre ei va fi mâncat de ceilalți doi. Argumentele devin din ce în ce mai demagogice, intimidarea și lingușeala din ce în ce mai intense, până când intervențiile unui poștaș aflat în trecere și ale unui bătrân servitor împing acțiunea către un punct culminant înfricoșător.

„În largul mării” condamnă, prin cinismul, absurdul și satira atât de caracteristice scriiturii lui Mrożek, brutalitatea machiavelică a puterii politice din toate timpurile.

„Ce poate fi mai actual astăzi decât ‘mâncatul omului de către om’, cum spune un personaj al piesei lui Mrożek? Aș spune că ne învârtim azi în jurul nuanțelor acestei acțiuni canibalice, în toate sensurile sale. Un text sclipitor de inteligent, ‘În largul mării’ devine acum mult mai incitant, periculos și acut decât atunci când a fost scris.

Pentru mine, spectacolul acesta este un strigăt de alarmă în ceea ce privește degradarea morală a societății. Sub umorul negru, subtil și percutant al piesei se ascund adevărurile dureroase ale vieții noastre cotidiene.

Și totuși, până unde poate merge ființa umană cu lipsa scrupulelor când ‘foamea’ devine elementul principal? Suficient de departe încât ‘În largul mării’, această bijuterie a teatrului absurdului, să devină de un realism crud.” – Felix Alexa.

Distribuție: Șerban Pavlu, Victoria Dicu, Emilian Mârnea, Andrei Finţi, Eduard Cîrlan.

Regie, Lighting design, Ilustrație muzicală: Felix Alexa.

Decor: Ştefan Caragiu

Costume: Liliana Cenean

Video design: Constantin Șimon

Primele reprezentaţii vor avea loc pe 17, 18 şi 19 ianuarie 2025, de la ora 19.00, iar premiera oficială, pe 24 ianuarie, ora 19.00.