Aceasta este întrebarea care se impune tot mai apăsat într-un peisaj public asediat de zgomot și vitriol. Ca scriitor și jurnalist care nu și-a plecat niciodată condeiul sub presiunea compromisului, am ales inițial să rămân în expectativă. Am privit cu luciditate spectacolul isteriei colective, analizând fiecare reacție, fiecare cuvânt rostogolit de purtătorii de mesaje ai Sistemului. Dar astăzi mă simt dator să vin în fața dumneavoastră cu această întrebare esențială: de ce le este frică de Călin Georgescu?
Privind tabloul complex al reacțiilor publice, răspunsul devine aproape evident. Frica cea mare nu vine de la cetățeanul de rând, ci de la Sistem — o construcție obscură, bine unsă, care și-a instalat trompetele în fiecare colț al societății. Trompete care se fac auzite pe toate frecvențele, încercând să acopere orice voce care nu se aliniază directivelor trasate. Și iată că, în acest cor dezlănțuit, se regăsesc aceleași figuri binecunoscute: Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, Cristian Tudor Popescu, Vladimir Tismăneanu, Stelian Tănase, Adrian Papahagi, Daniel David și alți pretinși vectori de opinie, alături de actori lipsiți de valoare, care par să fi abandonat scena teatrului pentru cea a manipulării ideologice, precum și de influenceri și sociologi fără credibilitate.
Televiziunile — acele fabrici ale iluziei — își joacă și ele rolul, mânjind noblețea meseriei gazetărești cu pseudojurnalism închinat idolilor momentului. Să ne amintim că tot acești indivizi, înhămați la carul propagandei oficiale, au sărit la comandă pentru a-i stigmatiza pe cei care au refuzat vaccinarea cu un ser experimental. Tot ei s-au grăbit să glorifice Ucraina fără nuanțe și fără întrebări, iar acum, tot ei, conform aceleași partituri, sunt chemați să fie împotriva lui Călin Georgescu. Dar de ce această vehemență? Ce pericol reprezintă acest om pentru ei?
Este limpede că frica pătrunde ca un șarpe veninos în inimile trădătorilor și ale epigonilor acestui sistem odios, țesut sub umbrele globaliste ale sorosismului. Oricine nu se aliniază dogmelor impuse de acest sistem infam devine, inevitabil, ținta unor atacuri orchestrate cu cinism și perfidie.
Nu-i de mirare că așa-numiții intelectuali ai lui Traian Băsescu sunt mereu prezenți la posturile lor de observație, gata să sfâșie orice voce disidentă. Cu vigilența unor hiene înfometate, acești purtători de flamuri ideologice pândesc orice cuvânt care iese din linia trasată de stăpânii lor. Presa scrisă și televiziunile, altădată bastioane ale libertății de exprimare, s-au transformat în tribunale ale inchiziției moderne, unde orice opinie care se abate de la linia impusă este arsă pe rug. Organele de propagandă ale sistemului își etalează vechile trucuri, încercând să-l discrediteze pe Georgescu insinuând că ar fi nebun. Dar nu aceeași soartă i-au rezervat-o și lui Mihai Eminescu? A fost poate cea mai perfidă strategie a istoriei: să arunci peste o voce incomodă mantia nebuniei, ca și cum adevărul spus cu pasiune ar fi o formă de delir.
Iar dacă această calomnie nu prinde rădăcini, există mereu planul de rezervă — stigmatizarea prin etichete grele și distructive: fascist, legionar, dușman al democrației. Este o metodă veche, dar atât de eficientă pentru cei care vor să înăbușe orice formă de gândire liberă. Nu recunoașteți oare tiparul? Se strecoară ca o umbră sinistră de-a lungul istoriei noastre.
Fiecare voce curajoasă care amenință ordinea impusă devine o țintă predilectă, iar mașinăria discreditării nu își schimbă niciodată mecanismul — doar victimele.
Cu toate acestea, o tăcere intrigantă planează deasupra unui nume: Mircea Cărtărescu. El, cel care ne-a îndemnat cu emfază să ne vaccinăm, asumându-și indirect povara unor suflete care poate zac acum pe conștiința lui. El, bardul oficial al unui sistem care l-a ridicat pe soclul popularității cu premii artificiale, susținând o operă care, prin accentele ei obscene, sfidează cu nerușinare valorile perene ale literaturii române.
Încununat cu glorie oficială și apărat cu averi fabuloase, Cărtărescu a fost, în mod aproape simbolic, mutat în Statele Unite, departe de privirea furioasă a unui popor care, într-o zi, s-ar putea trezi din amorțirea impusă și ar putea cere socoteală tuturor celor care i-au trădat valorile și speranțele. Probabil că, în liniștea unei rezidențe luxoase, Cărtărescu reflectă la privilegiile oferite de sistemul care l-a încoronat drept cel mai obedient fiu al globalismului.
Un posibil răspuns este că Georgescu propune o schimbare — una care ar putea scoate la lumină și aduce în fața justiției pe cei vinovați de trădarea neamului și a țării. O schimbare care ar amenința sinecurile lor grase, locurile călduțe obținute prin servilism și trădare de principii. Sistemul sorosist care a căpușat această națiune are tot interesul să-și apere tentaculele, iar vocile lor sunt mobilizate pentru a arunca noroi, pentru a semăna confuzie și a dezbina.
Privind lucrurile prin această prismă, răspunsul devine clar. Frica lor nu este despre Călin Georgescu ca individ, ci despre ceea ce reprezintă el — o amenințare la adresa sistemului care și-a impus hegemonia asupra valorilor și destinului nostru colectiv. Este frica de adevăr, de dreptate, de schimbarea inevitabilă care vine atunci când poporul își recapătă vocea și își cere drepturile. Și poate că, în fața acestui adevăr, fiecare dintre noi are datoria să privească dincolo de manipulări și să-și pună aceeași întrebare esențială: cui i-e frică de Călin Georgescu? Răspunsul, dragi prieteni, se află chiar în fața noastră, la îndemâna celor care au ochi să privească dincolo de aparențe și inimă să simtă adevărul ascuns în spatele cuvintelor.
Dar istoria are întotdeauna un mod ciudat de a face dreptate, iar ziua în care vocea poporului se va ridica poate nu este departe. Poate atunci vom înțelege mai bine cine sunt cu adevărat cei care au trădat și cine a avut curajul să rostească adevărul.
A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.