„Punct. Și de la capăt” – premieră cu Maia Morgenstern şi Marius Bodochi la Teatrul Godot pe 16 martie 2025

Începutul primăverii aduce la sala Teatrului Godot din Palatul Bragadiru un spectacol surprinzător, într-o distribuție de excepție – „Punct și de la capăt”! Pe scena Teatrului Godot vor urca pe 16 martie: Maia Morgenstern, Marius Bodochi, Răzvan Oprea şi Diana Stancu, într-o comedie modernă, care atinge cu umor situații incomode ale societății actuale. Regia este semnată de Răzvan Oprea după textul lui Jade Rose Parker.

Carla și Francois sunt un cuplu pe cât de atipic, pe atât de clasic. Căsătoriți de 30 de ani, fiecare a ascuns câte ceva în tot acest timp: Carla moștenirea ei genetica și Francois mentalitatea.

Într-o zi Carla este obligată să afirme cine a fost și mai ales ce a fost înainte de căsătorie, iar Francois să-și recunoască misoginismul, obtuzitatea și ipocrizia. Din ciocnirea acestor două lumi se naște o comedie cu totul neobișnuită în peisajul teatrului românesc, pe deplin contaminantă și de o modernitate surprinzătoare, dar echilibrată. Comedia clasică de cuplu este aici amplificată.

Un cuplu cu adevărat surprinzător are însă ca ingredient principal iubirea. Iubirea vindecă tot și schimbă tot. După conflicte greu de depășit, situații complicat de acceptat, un calvar ce pare că nu se mai termină, până la urmă, cei doi vor reveni la liniștea lor după o îmbrațișare.

Actrița Maia Morgenstern face un rol cu totul neobișnuit, aducând un umor contaminant și solar. Carla este o femeie specială și Maia Morgenstern o crează cu măiestrie absolută.

Actorul Marius Bodochi aduce o energie atât de vie, prin rolul acestui politician versat și care va fi bulversat de adevăruri total incomode. Cu abilitate unică, Marius Bodochi interpretează un rol excepțional și inedit în misoginul Francois, primar al orașului Paris.

Actorii Răzvan Oprea și Diana Stancu le țin unisonul cu două personaje autentice, exponente ale lumii noi și care colorează situațiile comice existente, fiecare susținându-și punctul de vedere și binele personal. Rachon (Răzvan Oprea) este un politician progresist aflat în campanie electorală împotriva lui Francois, iar Louise (Diana Stancu) este fiica adoptivă a cuplului principal care stârnește o situație nepotrivită pentru imaginea de familie perfectă construită până în prezent.

La finalul zilei, singurul lucru care contează între doi oameni este iubirea. Restul sunt detalii.” Ne spune regizorul Răzvan Oprea despre subiectul acestui spectacol.

O producție marca Teatru Total.

Din distribuție fac parte:

Maia Morgenstern – Carla

Marius Bodochi – Francois

Răzvan Oprea – Rachon

Diana Stancu – Louise

Un spectacol de comedie de la care soții sau iubiții vor pleca întotdeauna ținându-se de mână.

Pentru informații și rezervări, vă rugăm să vizitați site-ul oficial al Teatrului Godot: www.teatrulgodot.ro.

Contact:

Telefon: +0771778431

Email: contact@teatrulgodot.ro

Adresa: Palatul Bragadiru, Calea Rahovei nr. 147-153, Sector 5, București.

Lucian Ciuchiță – Cui i-e frică de Călin Georgescu?

Aceasta este întrebarea care se impune tot mai apăsat într-un peisaj public asediat de zgomot și vitriol. Ca scriitor și jurnalist care nu și-a plecat niciodată condeiul sub presiunea compromisului, am ales inițial să rămân în expectativă. Am privit cu luciditate spectacolul isteriei colective, analizând fiecare reacție, fiecare cuvânt rostogolit de purtătorii de mesaje ai Sistemului. Dar astăzi mă simt dator să vin în fața dumneavoastră cu această întrebare esențială: de ce le este frică de Călin Georgescu?

Privind tabloul complex al reacțiilor publice, răspunsul devine aproape evident. Frica cea mare nu vine de la cetățeanul de rând, ci de la Sistem — o construcție obscură, bine unsă, care și-a instalat trompetele în fiecare colț al societății. Trompete care se fac auzite pe toate frecvențele, încercând să acopere orice voce care nu se aliniază directivelor trasate. Și iată că, în acest cor dezlănțuit, se regăsesc aceleași figuri binecunoscute: Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, Cristian Tudor Popescu, Vladimir Tismăneanu, Stelian Tănase, Adrian Papahagi, Daniel David și alți pretinși vectori de opinie, alături de actori lipsiți de valoare, care par să fi abandonat scena teatrului pentru cea a manipulării ideologice, precum și de influenceri și sociologi fără credibilitate.

Televiziunile — acele fabrici ale iluziei — își joacă și ele rolul, mânjind noblețea meseriei gazetărești cu pseudojurnalism închinat idolilor momentului. Să ne amintim că tot acești indivizi, înhămați la carul propagandei oficiale, au sărit la comandă pentru a-i stigmatiza pe cei care au refuzat vaccinarea cu un ser experimental. Tot ei s-au grăbit să glorifice Ucraina fără nuanțe și fără întrebări, iar acum, tot ei, conform aceleași partituri, sunt chemați să fie împotriva lui Călin Georgescu. Dar de ce această vehemență? Ce pericol reprezintă acest om pentru ei?

Este limpede că frica pătrunde ca un șarpe veninos în inimile trădătorilor și ale epigonilor acestui sistem odios, țesut sub umbrele globaliste ale sorosismului. Oricine nu se aliniază dogmelor impuse de acest sistem infam devine, inevitabil, ținta unor atacuri orchestrate cu cinism și perfidie.

Nu-i de mirare că așa-numiții intelectuali ai lui Traian Băsescu sunt mereu prezenți la posturile lor de observație, gata să sfâșie orice voce disidentă. Cu vigilența unor hiene înfometate, acești purtători de flamuri ideologice pândesc orice cuvânt care iese din linia trasată de stăpânii lor. Presa scrisă și televiziunile, altădată bastioane ale libertății de exprimare, s-au transformat în tribunale ale inchiziției moderne, unde orice opinie care se abate de la linia impusă este arsă pe rug. Organele de propagandă ale sistemului își etalează vechile trucuri, încercând să-l discrediteze pe Georgescu insinuând că ar fi nebun. Dar nu aceeași soartă i-au rezervat-o și lui Mihai Eminescu? A fost poate cea mai perfidă strategie a istoriei: să arunci peste o voce incomodă mantia nebuniei, ca și cum adevărul spus cu pasiune ar fi o formă de delir.

Iar dacă această calomnie nu prinde rădăcini, există mereu planul de rezervă — stigmatizarea prin etichete grele și distructive: fascist, legionar, dușman al democrației. Este o metodă veche, dar atât de eficientă pentru cei care vor să înăbușe orice formă de gândire liberă. Nu recunoașteți oare tiparul? Se strecoară ca o umbră sinistră de-a lungul istoriei noastre.

Fiecare voce curajoasă care amenință ordinea impusă devine o țintă predilectă, iar mașinăria discreditării nu își schimbă niciodată mecanismul — doar victimele.

Cu toate acestea, o tăcere intrigantă planează deasupra unui nume: Mircea Cărtărescu. El, cel care ne-a îndemnat cu emfază să ne vaccinăm, asumându-și indirect povara unor suflete care poate zac acum pe conștiința lui. El, bardul oficial al unui sistem care l-a ridicat pe soclul popularității cu premii artificiale, susținând o operă care, prin accentele ei obscene, sfidează cu nerușinare valorile perene ale literaturii române.

Încununat cu glorie oficială și apărat cu averi fabuloase, Cărtărescu a fost, în mod aproape simbolic, mutat în Statele Unite, departe de privirea furioasă a unui popor care, într-o zi, s-ar putea trezi din amorțirea impusă și ar putea cere socoteală tuturor celor care i-au trădat valorile și speranțele. Probabil că, în liniștea unei rezidențe luxoase, Cărtărescu reflectă la privilegiile oferite de sistemul care l-a încoronat drept cel mai obedient fiu al globalismului.

Un posibil răspuns este că Georgescu propune o schimbare — una care ar putea scoate la lumină și aduce în fața justiției pe cei vinovați de trădarea neamului și a țării. O schimbare care ar amenința sinecurile lor grase, locurile călduțe obținute prin servilism și trădare de principii. Sistemul sorosist care a căpușat această națiune are tot interesul să-și apere tentaculele, iar vocile lor sunt mobilizate pentru a arunca noroi, pentru a semăna confuzie și a dezbina.

Privind lucrurile prin această prismă, răspunsul devine clar. Frica lor nu este despre Călin Georgescu ca individ, ci despre ceea ce reprezintă el — o amenințare la adresa sistemului care și-a impus hegemonia asupra valorilor și destinului nostru colectiv. Este frica de adevăr, de dreptate, de schimbarea inevitabilă care vine atunci când poporul își recapătă vocea și își cere drepturile. Și poate că, în fața acestui adevăr, fiecare dintre noi are datoria să privească dincolo de manipulări și să-și pună aceeași întrebare esențială: cui i-e frică de Călin Georgescu? Răspunsul, dragi prieteni, se află chiar în fața noastră, la îndemâna celor care au ochi să privească dincolo de aparențe și inimă să simtă adevărul ascuns în spatele cuvintelor.

Dar istoria are întotdeauna un mod ciudat de a face dreptate, iar ziua în care vocea poporului se va ridica poate nu este departe. Poate atunci vom înțelege mai bine cine sunt cu adevărat cei care au trădat și cine a avut curajul să rostească adevărul.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Iulia Gorneanu – Zilele Lupului: Filipii de Iarnă (partea întâi)

Despre sacralitatea Lupului și despre faptul că el guvernează peste treizeci de sărbători ale calendarului popular am mai povestit. Dintre acestea, cele mai însemnate sunt zilele Filipilor de Iarnă, cele care încheie perioada de împerechere a lupilor, începută în urmă cu 80 de zile, la Filipii de Toamnă.

Pe 25 ianuarie a fost cea mai importantă zi a lor, Filipii de Iarnă patronând întreg intervalul situat între Sânpetru Lupilor (16 ianuarie) și ultima zi a lunii, ce stă sub semnul Filipului cel Șchiop. Acest timp ceremonial provoca în vechime o explozie a gândirii magice, ritualuri de îndepărtare a lupilor de turmele de oi și de împiedicare a înmulțirii lor.

filip, filipii de iarna, zilele lupuluiSă recapitulăm câteva dintre ele:
• Era interzisă aruncarea cenușii din vatră, deoarece cărbunii aprinși, odată găsiți de lupi, le-ar putea stimula fecunditatea;
• Nu era permisă pronunțarea numelui animalului venerat pentru a nu-l invoca;
• Femeile nu aveau voie să-și descurce părul pentru ca pădurea, la rândul ei, să încurce cărările lupilor;
• Nu era permis să se arunce gunoiul din casă;
• Nu se împrumutau lucruri;
• Femeilor le era interzis să coasă, să toarcă, să țeasă, să împletească;
• Se lega simbolic gura lupului prin încleștarea dinților metalici de la pieptenii de scărmănat lână;
• Se chituia gura sobei, cu credința că se astupă și ochii lupului;
• Pentru ca Filipii să le apere gospodăria „de rele, de primejdii, de foc, de lupi, de șerpi”, femeile atârnau de lemnul coșului o secure și o lasă acolo până la sfârșitul lui ianuar, când se încheie zilele lor.

filip, filipii de iarna, zilele lupului

Cum Filipii au preluat numele Sfântului Apostol Filip, în mentalul popular aceste divinități precreștine au împrumutat și aura sfântului. În acest sens, răspunsurile țăranilor la chestionarele întocmite de Th. D. Speranția la începutul veacului 20 sunt relevante:
„Filipii se închipuiesc ca niște sfinți însărcinați de Dumnezeu cu îngrijirea vitelor”.
„Filipii au fost niște apostoli care, pe vremea prigonirilor în contra creștinilor, au fost dați într-o groapa cu lupi, de unde au scăpat”.

Theodor D. Speranția

Theodor D. Speranția

În imaginarul colectiv, Filipii apar și ca divinități răzbunătoare ce trebuie îmblânzite prin îndeplinirea unor ritualuri sau întreruperea lucrului:
„O babă a tors în acele zile pe cuptor iar lupii, făcând o gaura acolo, au mâncat-o”. (Tony Brill – Legendele românilor).
„Se povestește că o babă n-a voit să țină Filipii, sub cuvânt că, neavând vite, n-o s-o mănânce pe ea, dar ieșind seara pe afară a mușcat-o un lup”. (Th. D. Speranția – Răspunsuri la chestionarul de sărbători păgânești).
„Acești Filipi au fost șase frați zdrențăroși, cari rătăceau prin lume și aveau puterea să schimonosească, să pocească pe cei care nu țineau zilele lor”.
„Filipii o țin și femeile și bărbații, iar mocanii o țin atâtea zile câți cai au. (…) Ca să mai scape de ele, le mai dau și copiilor la căsătorie câte o zi de ținut.”

În culegerile lui Tudor Pamfile, Filipii apar drept zei protectori ai casei (un fel de „lar domesticus”) și sunt sărbătoriți prin ne-muncă îndeosebi de femei.

În concluzie, prin unele locuri se crede ca Filipii sunt niște sfinți mai mari peste toate fiarele sălbatice, prin altele, că sunt zei ai casei sau patroni ai lupilor, în timp ce unii spun ca Filipii ar fi chiar întruchipări ale acestor animale. Cert este că „zilele rele de lupi” au fost atestate în toate zonele țarii, până în prima jumătate a secolului al XX-lea. Acum, se mai țin sporadic doar în mediul păstoresc.

A consemnat pentru dumneavoastră Iulia Gorneanu.

Iulia Gorneanu – Zilele Lupului: Filipii de Iarnă (partea a doua)

Lupul nu este văzut doar ca simplu distrugător al turmelor, în imaginarul țăranului român el este singurul animal ce alungă bolile copiilor și poate vedea dracii. Etnologul Ion Ghinoiu vorbește despre o „vietate, în egală măsură temută și îndrăgită, prototip al războinicului înnăscut și model de demnitate, personificată și aleasă totem de către strămoșii autohtoni ai românilor, geto-dacii”, în timp ce Mircea Eliade susține că dacii se numeau ei înșiși „lupi” sau „cei care sunt asemenea lupilor”.

Ion Ghinoiu

Ion Ghinoiu

Cert este faptul că Lupul rămâne animalul cel mai venerat din calendarul popular al românilor, prezență simbolică în momentele cheie din viața omului: „[…] Și-ți va mai ieși / Lupul înainte / Frate bun să-l prinzi / Că Lupul mai știe / Seama codrilor / Și el te va scoate/ La drumul de plai / La fecior de crai / Să te duci în rai”. În acest fragment al unui cântec ceremonial de înmormântare din Gorj, Lupul deține un rol psihopomp, de animal-călăuză al sufletului mortului spre lumea de dincolo.

Această ipostază a Lupului, închipuit ca stăpân al lumii morților, se regăsește în mitologia greacă, etruscă (unde zeul morții are urechi de lup) precum și în cea a țărilor nordice. În satele noastre, urletul lupului este considerat purtător al unui mesaj funest.

Prestigiul sacral al acestui animal în peisajul rural românesc este atestat de faptul că în Maramureș mamele își pun copii bolnavi sub semnul Lupului, botezându-i cu numele lui, iar în Hunedoara le dau primul lapte printr-un instrument ritual în formă de cerc, numit „gură de Lup”. Astfel, printr-un transfer simbolic al puterii animalului invocat, se transmite copilului vigoarea, vitalitatea și forța acestuia.

filip, filipii de iarna, zilele lupului

Elena Niculiță-Voronca

Elena Niculiță-Voronca

Totodată, caracterul totemic al lupului este dat și de credința în metamorfozarea oamenilor în lupi (pricolici, tricolici, vârcolaci). Acest animal-devorator al soarelui și al lunii, datorită faptului că vede noaptea, este adesea asociat cu simbolurile luminii.

Datinile și credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică, de Elena Niculiță-Voronca

Datinile și credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică, de Elena Niculiță-Voronca

Lupul albastru din mitologia mongolă, lupul singuratic al popoarelor din preeria nord-americană, lupul ceresc al chinezilor, lupul din antichitatea romană atribuit Zeului Marte… acest animal legendar iese din calendarul popular al românilor și le bântuie poveștile, basmele, legendele. Am selectat pentru voi una dintre acestea, consemnată acum mai bine de un veac de Elena Niculiță-Voronca în excepționala culegere „Datinile și credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică”:

„Diavolul s-a apucat să facă dihănii de plop, ca să-l mănânce pe Dumnezeu, și a făcut pe lup. Iată vine Dumnezeu! ‘Ce faci?’ – îl întreabă. ‘Ia, fac și eu , numai nu poate umbla.’ ‘Mai cioplește-l puțin!’… L-a cioplit. ‘Dă-mi-l mie, zice Dumnezeu, c-a umbla.’ ‘Ți-l dau!’ Dumnezeu l-a blagoslovit și s-a făcut lup; iar din surcelele cioplite a făcut căței și i-a amuțat asupra dracului. Dracul, la fugă. Lupul și câinii după drac. Dracul, de frică, s-a suit într-un copac, da’ lupu’ a sărit și l-a apucat de călcâi. De aceea e dracul cu călcâiul rupt”.

A consemnat pentru dumneavoastră Iulia Gorneanu.