Academia Română nu este – și nu trebuie să devină – un club al vanităților intelectuale, un loc unde prestigiul se câștigă nu prin valoare, ci prin conformare la dogmele corectitudinii politice.
Academia Română trebuie să fie locul unde cultura se măsoară prin forța ideilor și prin perenitatea operelor, nu prin capriciile vremelnice sau prin impunerea unor modele fabricate.
Este – sau ar trebui să fie – ultimul bastion al valorii autentice, al excelenței culturale care depășește interesele temporare și care se fundamentează pe merit, nu pe jocurile de interese.
De aceea, pentru a doua oară în doar doi ani, Mircea Cărtărescu a fost respins de la masa academicienilor.
Chelului tichie de mărgăritar îi mai trebuie. Nu i-ați cumpărat oare toate premiile, naționale și internaționale, ridicându-l artificial pe un soclu de carton, mai puțin unul singur, la care nu va ajunge niciodată?
Nu ați risipit milioane de euro din banii publici pentru a împinge în față un autor mediocru, incapabil să stăpânească arta dialogului, dar care pretinde că este romancier?
Un romancier adevărat construiește lumi credibile, dă viață personajelor, stăpânește ritmul, emoția, conflictul. Cărtărescu însă e altceva: o construcție forțată, un experiment cultural supravegheat din umbră, menit să sondeze cât de adâncă poate fi obediența unei elite care s-a resemnat să înghită orice i se servește.
Nu, nu este romancier. Dar nici poet nu este. Poezia lui nu este decât un strigăt forțat, o succesiune de imagini grotești, un amestec de aberații care par să izvorască dintr-un spirit obsedat de viermi și limbrici.
În paginile lui, literatura devine o formă de vandalism stilistic, ca și cum un adolescent întârziat ar mâzgăli pereții unui WC public cu versuri pretențios absurde, sperând că asta îl face artist.
Un dadaism expirat, un onirism artificial în care autorul nu încetează să-și joace propriul rol, pierdut într-o spirală a autoadmirației și a reinventărilor sterile. O literatură schizoidă, lipsită de forță, de adevăr, de acea ardere interioară care face dintr-un scriitor un reper, nu un produs al propagandei.
Acesta este idolul vostru? Un experiment ratat, o operă de o mediocritate nemaiîntâlnită, ridicată la rang de capodoperă doar printr-un mecanism perfid de premii și recunoașteri aranjate.
Un scrib care nu ezită să murdărească numele marilor noștri clasici, să arunce vorbe de ocară asupra lui Mihai Eminescu și Emil Cioran, crezând că astfel își poate contura propria statuie.
Dar stați, că parcă am mai văzut acest film. Elena Ceaușescu nu era și ea academician, doctor inginer, distinsă cu premii internaționale de universități vestite, deși avea doar patru clase?
Nu asistăm la același experiment, reluat după decenii, doar cu alt protagonist? O nouă demonstrație că nu talentul sau geniul literar contează, ci servilismul, poziționarea corectă în angrenajul puterii culturale.
Trompetele sistemului s-au pus în mișcare la comandă, previzibile și zgomotoase ca un mecanism de propagandă bine uns. Cu o indignare mimată, s-au grăbit să ridice bocetul colectiv: „Cum să nu fie admis Cărtărescu?! Ce ofensă de neiertat!” Ofensă adusă cui, mă rog? Literaturii? Adevăratelor valori? Nu. Ofensă adusă vouă, pseudointelectuali de salon, cărora vi s-a servit ani la rând iluzia că puteți impune, prin simpla voastră prezență în peisajul cultural, cine este „mare scriitor” și cine trebuie împins pe ușa din dos a uitării.
Și cine strigă cel mai tare? Cine plânge cu lacrimi de crocodil pentru acest „mare scriitor” care nu-și găsește locul în rândul academicienilor? Ana Blandiana, eterna „disidentă” care, înainte să se reinventeze ca luptătoare anticomunistă, scria ode partidului unic, înfășurată în admirația pentru tovarășii zilei. Un alt „scriitoraș” mediocru, dar care se pretinde far călăuzitor al culturii. O actriță de mâna a doua, care a ajuns să confunde scena cu realitatea, crezând că dacă își recită replicile cu destul patos, va convinge pe oricine că avem de-a face cu o tragedie.
Dar cine sunteți „voi”, cei care v-ați declarat oripilați? Un pumn de servili cu pretenții de lideri de opinie și câteva redacții și televiziuni aservite puterii. Aparatul de propagandă s-a mișcat prompt, semn că supărarea e mare: cum de Academia Română îndrăznește să refuze un candidat pe care „elitele culturale” l-au împins cu atâta insistență spre recunoaștere supremă?
Este profund ofensator că doar un vot a lipsit pentru ca admiterea să devină realitate. Ar fi trebuit să fie 73 de voturi împotrivă și doar unul pentru – al Anei Blandiana, care ar vrea să transforme Academia Română într-un cenaclu sorosist. O platformă obedientă, în care meritul și valoarea să fie dictate de sus, nu validate de posteritate.
Dar poate că tocmai aici se deschide o breșă de speranță: Academia Română a mai arătat o dată că nu s-a predat complet. Deocamdată.
Și acum, să-l privim pe Mircea Cărtărescu fără vălul iluziilor, să dezgolim acest „mare scriitor” de haina strălucitoare a elogierilor forțate, să vedem nu harul său, ci lipsa lui crasă de talent.
Să lăsăm deoparte făcăturile servite la comandă și pupăturile lingușitoare ale criticilor trădători ai literaturii, și să ne întoarcem la ceea ce contează cu adevărat: o analiză literară nemistificată.
Această scriitură, obsedată până la paroxism de „materia visului”, este împovărată de fluxuri verbale nesfârșite, fraze care se întind ca niște monologuri somnambulice pe pagini întregi, într-o încercare disperată de a impresiona prin verbiaj. Dar în spatele acestor volute stilistice, cititorul nu descoperă decât o exasperare inevitabilă. Lipsa de structură epică și repetiția obositoare transformă acest stil într-un mecanism autoreferențial, un vârtej de cuvinte ce nu duce nicăieri. Cărtărescu nu construiește narațiuni, ci labirinturi de introspecție fără ieșire.
Și, dacă totul s-ar opri la acest exercițiu de autoreflexie sterilă, poate că am putea privi indulgent. Însă autorul nu se mulțumește cu simple explozii imagistice – el transformă literatura într-un teritoriu al macabrului gratuit și al grotescului programatic. Între teoriile livrești aruncate cu nonșalanță și ritualurile scabroase care par lipsite de orice miză artistică reală, se naște o „ficțiune” care, de fapt, refuză să fie ficțiune. Nu avem o lume construită literar, nu avem personaje vii, nu avem destine care să capteze sufletul cititorului. Avem doar o introspecție hipertrofiată, un eu care se privește în oglindă la nesfârșit, fără să descopere nimic în afară de propria umbră.
În mii de pagini, Cărtărescu nu face decât să recicleze aceleași vise, aceleași amintiri, aceleași obsesii. Literatura lui nu este o fereastră deschisă spre real sau imaginar, ci o cameră închisă, tapetată cu fragmente din propria psihologie. În acest spațiu claustrofobic, granițele dintre realitate și vis se topesc nu în numele artei, ci al unei derivații egolatre care transformă fiecare roman într-un monolog fără ecou.
Dar ceea ce ridică cele mai mari semne de întrebare este fascinația autorului pentru un imaginar erotic întunecat, aproape maladiv. Scene homosexuale și lesbiene apar în mod repetitiv, nu ca parte organică a unei construcții narative, ci ca un repertoriu de motive scandaloase, desfășurat cu o insistență suspectă. În acest carusel al exceselor, nu lipsesc nici insinuările incestuoase, nici explorările confuze ale identității de gen, toate parazitate de un aer de exhibiționism literar ce pare să răspundă mai degrabă unui program ideologic decât unei nevoi artistice autentice.
Și, inevitabil, întrebarea care se impune este: cine a construit acest mit?
Gloria lui Mircea Cărtărescu nu este oare o creație a rețelelor literare internaționale, un produs artificial al unei agende culturale care își împinge cu obstinație favoriții în prim-plan? Nu este el, mai degrabă, rezultatul unui val de promovare externă, decât rodul unei recunoașteri?
Într-o epocă în care literatura este subjugată tot mai des unor imperative ideologice, devine esențial să privim dincolo de aparențe. Valoarea unui scriitor nu trebuie să fie dictată de presiunea rețelelor de influență, ci de puterea operei sale de a rezista timpului. Literatura nu se măsoară în premii cumpărate, ci în ceea ce rămâne când tot zgomotul dispare.
Pentru moment, Academia Română rămâne ceea ce puține instituții culturale mai îndrăznesc să fie: un bastion al identității, un zid de apărare împotriva valului necontenit al globalismului cultural. Dar până când? Nu am nicio certitudine că această fortăreață va rezista asediului. Semnalele venite din partea președintelui Ioan-Aurel Pop nu doar că îmi stârnesc îngrijorarea, ci îmi provoacă o dezamăgire profundă. Se profilează, tot mai clar, spectrul unei cedări, al unei infiltrări insidioase, unde măștile cad treptat, iar ceea ce părea de neclintit începe să se fisureze.
Și avem deja acest semn revelator: un singur vot a lipsit pentru ca Mircea Cărtărescu să pătrundă în rândul academicienilor, un vot care, paradoxal, nu consfințește o victorie, ci prevestește o cădere. Este dovada că zilele acestui ultim bastion ar putea fi numărate, că un asediu lent, dar constant, își va atinge curând scopul.
În acest context, nu pot decât să-i felicit din tot sufletul pe academicienii Eugen Mihăescu și Nicolae Breban – singurii care au apărat cu demnitate valorile autentice, singurii care au avut curajul de a rămâne neclintiți în fața valului. Dar tocmai acest „singurii” doare cel mai tare. Unde sunt ceilalți? Cine mai ridică glasul? Cine mai stă drept atunci când restul se pleacă?
Lupta nu s-a încheiat, dar umbrele viitorului sunt grele. Academia Română rămâne, pentru moment, un simbol al rezistenței culturale. Dar pentru cât timp?
A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.
