Ideea care aș dori să se desprindă din acest eseu e că înțelepciunea noastră populară acționează cumva similar cu o inteligență universală, mai ceva decât inteligența artificială creată de om în lumea computerelor (n.r) șlefuită de milenii pe o populație largă de povestitori profunzi și gânditori inspirați. Astfel că idei absolut valoroase și valabile s-au cernut de-a lungul veacurilor și au răzbătut, inexorabil, la suprafață. Spectaculos e faptul că nu e vorba doar de idei subiective, ci de idei reflectate inclusiv în știința ultra-modernă.

Însuși Carl Jung, în a sa carte, „Omul și simbolurile lui” spunea despre omul neolitic următoarele:

„Miturile se întorc la povestitorul primitiv și la visele lui, la bărbații mișcați de fanteziile lor. Acești oameni nu erau foarte diferiți de cei pe care generațiile ulterioare i-au numit poeți sau filozofi. Povestitorii primitivi nu s-au preocupat de originea fanteziei lor; mult mai târziu, oamenii au început să se întrebe de unde a început o poveste”.

Iar străvechile culturi „Hamangia” (cu splendidul ei Gânditor), „Gumelnița”, „Cucuteni” și altele și-au dovedit profunzimea prin deosebitele artefacte pe care ni le-au lăsat. Iar de-atunci încoace, folclorul și-a făcut continuu treaba cum a știut mai bine.

Și acum să vedem câteva astfel de idei strămoșești cu reflexii în știința actuală

Cu toții ne-am obișnuit din copilărie cu formula obligatorie de introducere în atmosfera magică a basmelor: „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti…”. Să cităm însă doar introducerea din Principiul Antropic:

„În fizică și în cosmologie, Principiul Antropic (din greacă anthropos – om) este un argument filosofic care afirmă că observațiile din Universul fizic trebuie să fie compatibile cu viața conștientă care le observă.

Principiul scoate în evidență reglarea incredibil de fină a universului, care ar exclude hazardul materialist și ar implica aportul unei forțe energetice hiper-inteligente.

Susținătorii argumentului motivează că astfel se explică de ce universul are exact vârsta și constantele fizice fundamentale care fac posibilă apariția și găzduirea vieții conștiente.

Principiul a fost formulat în 1961 de către astronomul Robert Dicke (1916 – 1997), care s-a bazat pe unele lucrări ale fizicianului englez Paul Dirac: ‘Universul are proprietățile pe care le are și pe care omul le poate observa, deoarece, dacă ar fi avut alte proprietăți, omul nu ar fi existat.’”

Cu alte cuvinte, într-un mod absolut miraculos o serie de constante cosmogonice sunt într-atât de fin reglate încât dacă ar fi diferit doar foarte, foarte puțin viața nu ar mai fi fost posibilă. Iar principiul antropic afirmă că de aceea au fost așa de fin reglate constantele cosmogonice că de n-ar fi fost așa nu ar mai fi fost cine să observe acest fapt.

Ei, păi nu seamănă izbitor principiul acesta astro-fizic cu mai simpla formulare românească: „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti…”?

Să trecem la basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, de Petre Ispirescu.

Se cuvine spus că întrucâtva seamănă cu basmul irlandez „Oisín și Niamh”, cu basmul breton „King Herla in Otherworld” („Regina Herla în Cealaltă Lume”), cu basmul japonez „Urashima Tarō și prințesa Otohime” și, ceva mai puțin, cu „Seven Sleepers of Ephesus” (Cei Șapte Adormiți din Efes).

Despre Paradoxul Gemenilor („Twin paradox”) găsim ușor literatură online.

În esență e vorba, ipotetic, de doi gemeni dintre care unul face o călătorie în spațiu cu viteze relativiste și se întoarce acasă pentru a descoperi că geamănul care a rămas pe Pământ a îmbătrânit mai mult decât el.

Surprinzător, basmul lui Petre Ispirescu oferă o explicație de bun simț, compensatorie, la acest paradox științific.

Aceasta fiindcă diferența temporală care se realizează în scenariul Paradoxului Gemenilor se bazează pe accelerația luminică grație căreia pornește primul geamăn în călătoria relativistă. Dar pentru a ajunge înapoi de Pământ va trebui să inverseze accelerația astfel că va pierde timpul pe care l-a câștigat la început accelerând.

Exact la fel, în basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, Făt Frumos se întoarce la casa părintească biruit de dor și, întorcându-se, consumă accelerat timpul pe care l-a câștigat în tărâmul tinereții veșnice. Astfel că el îmbătrânește rapid și moare, respectând legea compensației ca o lege a firii.

Alt laitmotiv: Atât în basmul „Fata din grădina de aur” de Richard Kunisch, posibilă sursă de inspirație pentru Luceafărul eminescian, cât și în „Povestea lui Harap Alb”, calul năzdrăvan zboară ca vântul, ca fulgerul şi ca gândul. De asemenea, și în poemul „Fata-n grădina de aur” de Mihai Eminescu găsim versurile: „La calul meu cel alb; el se avântă, / Ca gândul zboară-n lume fără frică, / Dar dacă vrei s-o afli, ține minte: / Nu sta în valea-aducerei aminte”.

În scrierile moderne viteza gândului e percepută și calculată ca și viteza de transmisie a semnalului electric prin sinapsele nervoase, fiind astfel mult mai mică decât viteza luminii.

Dar în basmele românești viteza gândului are o altă dimensiune. E suficient să te gândești într-o clipită bunăoară la soare și deja gândul și imaginația ți-e dintr-odată acolo unde luminii i-ar trebui opt minute ca să ajungă. Ori te poți gândi la Galaxia Andromeda și gândul îți ajunge instant acolo unde luminii i-ar trebui două milioane și jumătate de ani ca să ajungă. Deci caii năzdrăvani din basme zboară cu viteze super-luminice, fiind capabili să ajungă în alte lumi sau alte universuri, ca printr-un soi de „găuri de vierme” (wormholes – n.red.) pe care fizicienii încă încearcă să le teoretizeze.

Și, în final, îndrăznesc să readuc în atenție o idee SF publicată în mod curajos de România Culturală: „Interfranjarea luminii și legile cuantice ar fi în gena culturii române”.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.