O întrebare care a ars în tăcerea gândurilor marilor înțelepți, care a încolțit în rândurile poemelor scrise cu sângele disperării, și care, chiar și azi, răsună precum un ecou veșnic într-o catedrală abandonată a sensului. Este viața o realitate? Sau o iluzie atât de bine concepută încât însăși ideea de „real” devine o glumă cosmică, rostită de o forță care râde dincolo de timp și spațiu?

Viața… Un cuvânt scurt, dar care ascunde în el prăpăstii și ceruri.

Un fir invizibil ce ne leagă de un mister mai profund decât toate teoriile științei, decât toate dogmele religiei și toate incantațiile poeziei. Este ea o minciună? Poate. Dar nu o minciună banală, ci una sacrală, născută din nevoia noastră de sens, din disperata dorință de a ne simți vii în mijlocul unei eternități tăcute.

Minciuna vieții este poate cea mai frumoasă formă de adevăr la care avem acces. O metaforă în care murim puțin câte puțin pentru a învăța, în mod paradoxal, ce înseamnă cu adevărat a trăi.
Sau poate viața e o parabolă. Un text sacru scris de o inteligență străină nouă, în care fiecare suferință devine un vers, fiecare clipă de iubire o paranteză divină, iar fiecare moarte – un punct de suspensie.

Ne naștem într-o poveste fără titlu și murim înainte de a-i înțelege concluzia. Trăim în labirinturi de simboluri, în care nimic nu e întâmplător, dar totul pare aleatoriu. Poate că viața este un exercițiu de interpretare: un cod lăsat nouă de o conștiință mai mare, o poveste pe care doar sufletul o poate citi cu adevărat.

Dar dacă totul este fabricat? Dacă viața este doar o simulare – o linie de cod într-un Matrix metafizic? Trăim, iubim, suferim, ne revoltăm… și totuși poate nu suntem decât niște ființe modelate de un algoritm, niște umbre într-o realitate virtuală a unei entități insondabile. Poate suntem gânduri ale unei Minți Supreme, visele unei conștiințe cosmice care se visează pe sine în milioane de forme. Ce este liberul arbitru într-un univers algoritmic?

Ce este suferința într-un joc perfect reglat?

Ce este rugăciunea dacă nimeni nu apasă butonul „răspunde”?

Și totuși, dincolo de toate acestea – Matrix, algoritmi, parabole și iluzii – o forță rămâne tăcută și constantă: Conștiința.

Nu cea individuală, ci aceea universală, impersonală, infinită.

Un ocean de lumină în care picăturile noastre de „eu” se întorc după fiecare moarte, după fiecare vis. Dumnezeu, în sensul său cel mai larg – nu ca o figură bătrână ce judecă dintr-un nor, ci ca o Esență care ființează prin tot ceea ce este, prin noi și dincolo de noi. Viața este, poate, modul prin care această Conștiință se joacă, se descoperă, se uită pe sine pentru a se regăsi într-o clipă de uimire umană.

Viața este visul lui Dumnezeu. Sau poate suntem noi cei care visăm divinitatea în încercarea de a ne salva de absurditate.

Într-un final, viața nu este nici minciună, nici adevăr.

Este experiență. Este miracol și haos, poezie și calcule, durere și extaz, naștere și uitare. Este singura formă de răspuns pe care ne-o oferă tăcerea Universului. Și poate că în această tăcere, în lipsa unui răspuns clar, se ascunde însăși frumusețea vieții.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.