Daniel Leș, meșter olar din Maramureș despre fascinația meșteșugului frământării pământului și olăritului

Cu adevărat extraordinară imaginea trecerii timpului și a omului prin lume, construită de artistul DANIEL LEȘ: cu toții vom ajunge „oale și ulcele”, dar ne-ar plăcea să știm că cineva priceput, peste veacuri, o să ne transforme într-un vas frumos. Eu am perceput și o undă de avertisment în vorbele lui: să ne trăim viața cu rost, să lăsăm ceva adevărat în urmă, să dăm mai departe din ce am învățat. MULȚUMESC, DANIEL LEȘ, pentru că ești, pentru că am avut onoarea să te cunosc!

„Totdeauna, cu sfințenie, atunci când iau lutul de jos, mă gândesc, după poveștile pe care le auzeam de la olarii bătrâni, că în mâinile mele sunt strămoșii mei.

Și nu înțelegeam când eram copil ce-i cu vorba asta: toți o să ajungem oale și ulcele; cumva ne vom contopi cu acest Pământ, cineva o să ne descopere, un olar iscusit și o să făurească din nou un alt vas. Și atunci, de când eram copil, îmi puneam această întrebare, oare eu ce fel de vas o să fiu?”

DANIEL LEȘ, făruitorul ceramist din BAIA SPRIE, MARAMUREȘ, a moștenit de la tatăl și bunicul său meseria de olar, o tradiție transmisă din generație în generație.Olarul român care a apărut în National Geographic și a emoționat o lume întreagă: „Dumnezeu să ne ajute să nu uităm că suntem un bulgăre de lut.”

DANIEL LEȘ, un olar din BAIA SPRIE, a impresionat o lume întreagă cu figurinele din lut inspirate din lumea satului românesc, dar și cu învățăturile sale. NATIONAL GEOGRAPHIC a distribuit un scurtmetraj realizat de regizorul MATEI PLEȘA despre olarul român, sub titlul „FASCINAȚIA MEȘTEȘUGULUI”.

„DAN LEŞ este un artist ceramist plin de suflet. Lucrările sale sunt povești și legende făcute din lut, la care adaugă un spirit tradițional românesc”, este prezentarea pe care i-o fac cei de la NATIONAL GEOGRAPHIC artistului român.

Bărbatul din BAIA SPRIE are un atelier de olărit unde primește adesea și oaspeți neexperimentați să se joace cu lutul, material pe care artistul îl consideră cel mai nobil. „Zice o vorbă din bătrâni de aici de la noi: greu îi a lucra cu lutul, greu îi a trăi cu mutul! Cu lutul e ca și cu oamenii, e foarte dificil. Dacă nu l-ai pregătit cum trebuie când îl pui pe roata olarului, n-o să iasă vasul pe care ți-l dorești. Sunt DAN LEȘ și frământ pământul ăsta din MARAMUREȘ de peste 40 de ani”, se prezintă simplu în scurtmetrajul lui MATEI PLEȘA. Ceramistul a învățat de la tatăl său să dea viață lutului. Chiar de la cinci ani a început să modeleze. „Vin dintr-o familie modestă de oameni muncitori de la sat, o familie corectă, care mi-a dat învățături bune, care mi-a făcut o educație prin joacă, când mergeam la culesul fânului aveau vorbe cu tâlc și povești la care stau și astăzi și mă gândesc la ele. E perioada copilăriei când se fixează lucrurile cel mai bine în viața ta”, își amintește olarul.

Daniel Leș, numit și „ultimul dac liber”, este foarte legat de pământul pe care îl modelează. S-a îndepărtat de arta populară și creează ceramică figurativă. Din mâinile sale prind viață personaje ale satului. „Îs atâtea lucruri care mă leagă de lutul ăsta. Nu vreau acuma să filosofez, dar eu cred că e materia cea mai nobilă, din care și noi suntem creați. Cu lutul e foarte frumos de lucrat atunci când lutul te ascultă, când lutul e maleabil. Și tata îmi spunea întotdeauna că trebuie să fie un lut bun, trebuie să stea un an de zile la dospit, să plouă pe el, să înghețe și să se dezghețe, în momentul în care devine maleabil, îl simți în mână că te ascultă, e o plăcere să lucrezi cu lutul”, mai spune bărbatul.

Locuiește într-o casă veche de 100 de ani, pe care a renovat-o. În timp, a construit și o casă de oaspeți numită cum altfel decât Casa Olarului, unde vin în vacanță oameni din toată țara. „Sunt oameni care mă caută, oameni care lucrează în corporații mari, și vin și spun: Dane, așa bine îmi face să-mi bag mâinile în lut să mă joc! Și-i las acolo la roată să se joace, să se murdărească. E o terapie. Le arăți că poți să mănânci o mâncare dintr-o farfurie de lut cu o lingură de lemn, le arăți că se poate face foc în curte și putem să ne gătim împreună. Le arăți că sunt obiceiuri în țara asta a noastră, mai ales în MARAMUREȘ, care te umplu de viață”, spune Daniel Leș.

Mihai Eminescu – Da, suntem reacționari!

Sunt acum câteva zile, cetiserăm în Românul, un articol în care ni se făcea onoarea de a fi recunoscuți de organ al reacțiunii. […]

Când capetele mai luminate ale generațiunilor trecute au îmbrățișat ideile liberale și s’au hotârît a se consuma în munca propagării lor, nu-și înfățișau viitorul astfel cum e prezentul. Adevărații apostoli ai libertății erau înainte de toate români pătrunși de conștiința unității noastre naționale și doreau libertatea și egalitatea numai ca niște înlesniri pentru desvoltarea poporului. Ideile liberale nu erau pentru dânșii un scop, ci un mijloc pe care întotdeauna-l subordonau principiului naționalității. Noi suntem urmașii acelor oameni, mai puțin liberali decât „naționalii-liberali”, dar mai mult naționali decât dânșii.

Nu ne-am sfiit niciodată și nu ne sfiim nici acum a declara fără șovăire, că susținem ideile liberale numai pe cât ele nu produc o perturbațiune în desvoltarea noastră națională și numai pe cât ele nu ne împing spre forme de viețuiri străine de firea poporului românesc. […]

Noi susținem că poporul românesc nu se va putea desvolta ca popor românesc, decât păstrând drept baze pentru desvoltarea sa, tradițiile sale iestorice astfel, cum ele s’au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de altă părere, s’o spună țării.

Noi susținem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrând firea noastră românească, decât să mergem repede înainte, desbrăcându-ne de dânsa prin străine legi și străine obiceiuri; cel ce e de altă părere, să aibă îndrăzneala de a ni-o spune. Tac însă cu toții, fiindcă știu, că grăind și-ar pierde toată trecerea. Și nimic mai mult de cât modul în care adversarii noștri discută cu noi, ne dovedește că ideile noastre sunt ideile țării, că viitorul e al nostru și că nu mai e departe ziua în care țara se va curăți de elementele stricate ce azi se răsfață într’însa.

Stând la mormintele fraților lor căzuți pe câmpiile Bulgariei, Românii di nce în ce se pătrund mai mult și tot mai mult de convingerea că viața publică este un lucru serios, iar nu o comedie unde cel mai isteț trebue să fie răsplătit prin aplauze.

Mihai Eminescu, TIMPUL, 17 februarie 1880.