Când mă vor aresta,
să nu faci gălăgie,
națiune.
Continuă-ți somnul tău adânc
într-un hamac de televiziune.

Poate ți se pare firesc –
să se mai ridice câte unul,
ca o muscă ce iese
dintr-o cameră cu geam deschis,
și imediat să vină cineva
cu paleta,
zâmbind regulamentar.

Să nu te miri că n-ai glas,
ai dat cu el la schimb
pe telecomandă.
Ți-ai băgat conștiința într-un buzunar mic,
ca pe-o monedă străină
care nu mai merge la tonomat.

Te bucuri că ai rămas la mal –
dar nu știi că malul s-a mutat,
între timp, la ei.
Tu stai liniștit pe un petic de pământ
care plutește.
Ai impresia că ești acasă.

Când mă vor lua băieții vechi
cu nume moderne,
în costume gri cu politețe,
să-ți amintești că și tu ai fost închis
într-o celulă mai largă,
cu pereți vopsiți în culori optimiste.

Ai voie să respiri,
să vorbești despre vreme,
să votezi
și chiar să râzi,
dar numai în limitele stabilite
de râsul permis.

Nu te bucura că m-au luat –
eu plec cu Libertatea sub braț,
ca un ziar
care mai are două-trei idei în el.
Tu rămâi cu Speranța pierdută
pe undeva între raftul de reduceri
și gura sobei.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.