In Articole

Anton Golopentia, membru post-mortem al Academiei Romane

Marele sociolog si statistician Anton Golopentia (1909-1951), prieten al lui Mircea Vulcanescu, a fost ales ca Membru Post-Mortem al Academiei Romane in sesiunea din 30 iunie 2017, alaturi de Parintele Nicolae Steinhardt si fostul detinut politic Ion Jovin. Votul Adunarii Generale pentru alegerea lui Anton Golopentia a fost acordat in unanimitate.

Anton Golopentia (12 mai 1909, Judetul Caras-Severin – 9 septembrie 1951, inchisoarea Vacaresti) a fost un sociolog si geopolitician roman, unul din fondatorii scolii romanesti de geopolitica. A fost o personalitate stiintifica complexa, licentiat in Drept si Filosofie, cu doctoratul obtinut in Germania, unde primise o bursa si unde a intrat in contact cu lucrarile geopoliticienilor germani. In perioada 1947 – 1948 a ocupat functia de director general la Institutul Central de Statistica.

A colaborat cu Dimitrie Gusti la elaborarea de studii de sociologie si filozofie. Tot sub conducerea lui Dimitrie Gusti, Anton Golopentia a turnat, impreuna cu Henri Stahl, filmul sociologic Un sat basarabean – Cornova (1931). A fost unul din membrii fondatori ai revistei Geopolitica si geoistorie. Din punctul sau de vedere, geopolitica este stiinta care studiaza potentialul statelor si dinamica schimbarii mediului geopolitic. In opinia sa, geopolitica trebuie sa fie un fel de meteorologie politica. Sociologul Anton Golopentia si folclorista Stefania Cristescu, parintii doamnei Sanda Golopentia, s-au cunoscut la Cornova, in timpul campaniei monografice intreprinse de profesorul Dimitrie Gusti.

Vorbind despre „proiectul polifonic”, cu prilejul decernarii titlului de Doctor Honoris Causa Litterarum Humaniorum al Universitatii de Vest din Timisoara, doamna Golopentia a descris importante etape ale structurarii volumului „Ultima carte”. Marturia este cutremuratoare:

sanda golopentia, anton golopentia, academia romana„Totul a inceput cu doua scrisori intarziate: una catre Stefania Golopentia, sotie, si cealalta catre doi copii (subsemnata, de 11 ani, si Dan Golopentia, de opt ani pe atunci). Tatal meu, arestat ca martor in Procesul Patrascanu, le scrisese intr-un moment, in anul 1951, in care-i devenise clar ca, prins in angrenaj, nu va mai iesi viu din inchisoare. Tratat ca «dusman al poporului» si deprins sa cantareasca lucid situatiile, ii va fi fost clar si ca scrisorile acestea, desi scrise conform «codului» tolerat, nu ne vor fi transmise cata vreme traieste. Imi imaginez insa ca a nadajduit ca, la moartea lui, ele sa ne fie inmanate. Oricum, asa cum pusese in declaratii, ca intr-o sticla aruncata in mare, tot ce dorea sa transmita pentru mai tarziu, scriind si jucand o ultima carte, «urma alege» e dictonul care revine de mai multe ori, atunci cand vorbeste despre sine in cele 18 luni de inchisoare, tot astfel scrisorile acestea erau menite sa ne spuna regretul ca nu va mai apuca sa-si arate dragul pentru noi trei si nici sa ne ajute in lupta pentru viata, pe care o presimtea grea, sau sa ne treaca ceva din ce stia ori simtea, asa cum se bucura sa o faca orice parinte. Scrisoarea catre ea, Stefania Golopentia nu a primit-o niciodata.

anton golpentia, academia romana

Scrisoarea noastra ne-a parvenit, mie si fratelui meu, la peste 40 de ani distanta, cand am ajuns sa citesc in anul 1997, la Arhivele S.R.I., dosarul 40.002 al Procesului Patrascanu si, intr-o buna zi, in cadrul lui, am dat peste textul, numerotat ca tot restul, «Sanda si Danut, dragii mei». Cum, la fel cu viata noastra din acea perioada, repertoriata de filatori-cronicari, care nu s-au multumit sa noteze, in ture, ce face Anton Golopentia, ci ne-au inclus in istorisire si pe noi copiii, pe mama sau bunica, scrisorile acestea ne apartin doar in parte, le-am publicat, printre celelalte declaratii, in volumul pe care l-am intitulat «Ultima carte», unde sunt cuprinse toate declaratiile in ancheta date de Anton Golopentia. Din ce mi se adresa mie in scrisoarea catre copii, o fraza a schimbat in buna masura cursul ultimilor mei aproape douazeci de ani. Era simpla. «Uite-te in cartile mele», spunea tatal meu si, adresata copilului de atunci, fraza aceasta putea functiona doar ca o incurajare si un indemn la lectura. Prinsa insa in coconul timpului care i-a fost si ne-a fost refuzat, scrisa de un om pe care «patria», asa cum s-a definit ea in anii 1950, il suprimase brutal, desi toata truda lui de om fara vacante, fara agoniseala si fara cariera fusese pusa in slujba Romaniei cu competenta si autenticitate, fraza revenea obsedant, punand sub semnul intrebarii tot ce aveam eu insami de incheiat (…).

anton golopentia, academia romana

Toate erau bune si frumoase, dar o rugaminte adia in fraza deschizatoare de drum, dincolo de ce pusese in ea tatal meu, complicata si adancita de ani rai care nu s-au incheiat inca deplin, caci nu au fost vazuti in rautatea lor de neinteles. Asa ca am inceput cu ce era vizibil. Si m-am uitat in ceea ce intelegeam ca a fost trait, in ciuda torturii, ca ultima carte pe care o scria, ca ultimul prilej de a tine in mana un stilou, chiar daca cerneala era din ce in ce mai apatoasa. In anii 1950–1951, cei arestati ca martori isi scriau inca singuri declaratiile, primeau, dupa «interogare» hartie si cerneala si puneau pe hartie ce reiesise din convorbiri. Iar Anton Golopentia si-a scris declaratiile cu grija vizibila, cu, in surdina, bucuria de a scrie si a citi ce a scris, a carei lipsa a fost pentru el fatala in aceeasi masura cu privatiunile si agresiunile fizice. Timp de aproximativ trei ani, casa rosie din Glendale Avenue unde locuim a devenit echivalentul unui spatiu de detentie, m-am simtit traind fara lumina si fara semeni in celule cavou si am transcris la calculator, de una singura, ceea ce a devenit volumul «Ultima carte». Lucrand, ma uitam la textele care inlocuisera cartile in timpul celor 18 luni de inchisoare si agonie. Nu numai la declaratiile lui Anton Golopentia, ci si la declaratiile altor functionari de la Institutul de Statistica, cu care fusese confruntat. La declaratiile, apoi, ale altor oameni inclusi in snopul Lotului Patrascanu. Am vrut dupa aceea sa aud, cum le-a auzit el, vocile anchetatorilor. Si volumul «Ultima carte» crestea pe masura, devenea polifonic, asa cum au fost, in anii aceia, locurile in care s-a suferit si s-a murit fara rost, istovindu-se din nou o putinta de inchegare romaneasca”. (Jurnalul National)

Prefata la „Ultima carte” (Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2001)

A scrie despre sau in inchisoare

de Prof. Dr. Sanda Golopentia

(…) Paginile de fata nu sunt pagini despre inchisoare, ci pagini scrise in inchisoare. Ele insumeaza declaratiile in ancheta scrise de Anton Golopentia incepand cu a doua zi dupa arestare (care a avut loc la 16 ianuarie 1950) si sfarsind cu data de 26.5.1951, care premerge cu trei luni si jumatate moartea autorului, survenita la 9 septembrie 1951. Cartea aceasta nu se incheaga asadar, prin naratiune, in jurul vocii libere a lui A.G., ci rezulta din cazna unui dialog impus, in care „autorul” raspunde la intrebarile altora iar raspunsurile sale sunt acerb negociate in versiuni orale succesive inainte de a fi puse pe hartie. Cititorului, pe buna dreptate nestiutor, ii amintim ca foile si cerneala necesare redactarii unei declaratii ii erau date detinutului numai dupa ce, in urma interogarii orale, se considera ca s-a ajuns la „rezultate” consemnabile sau, in mod exceptional si dupa cereri repetate, spre a scrie declaratii de completare, memorii etc. Deseori, si A.G. a vorbit despre asta, recuzitele scrisului veneau in acest ultim caz prea tarziu, dorinta de a intregi cele spuse disparuse si partea aceasta „mai libera” a rostirii reintra in virtualitate.

In parte, si din ce in ce mai mult pe masura ce A.G. inainteaza, prin umilire si tortura, spre istovire, boala si moarte, anchetatorii devin „co-autori”, punandu-i in gura enunturi auto-incriminatoare prin care se declara „dusman al poporului”, faptuitor al unor „acte dusmanoase impotriva Republicii”, pasibil de condamnare la moarte sau cere sa lucreze in mina ori la Canalul Dunarea-Marea Neagra etc. Departe de a „supralicita”, pasaje de acest tip i-au fost sugerate lui A.G., ca si altora, la care ele revin obsedant. Le-am intalnit si reintalnit parcurgand volumele dosarului 40.002, au vorbit de altfel despre „recomandarile” de acest fel ale anchetatorilor si altii, intre care H. Zilber:

Fiecare dintre noi se intalneste o data in viata cu moartea, ca gradinarul din povestea persana, si fiecare fuge la Ispahan unde [ea il] asteapta. Oamenii se nasc cu posibilitati multiple si le realizeaza haotic, pana vine o zi cand un fapt, poate divers, pune pecetea destinului. Din ziua aceea, nu mai exista scapare. Daca Nikolski n-ar fi vrut sa ma trimita la Canal, viata mea, poate si a altora, ar fi fost alta.

Faptul divers in viata mea se numeste Ceslanski, un fost functionar imbracat in haine de maior de Securitate. Fusese insarcinat de Nikolski sa-mi faca formele de trimitere la Canal. Rasfoise dosarul si, de buna credinta, imi spuse: „Eu trebuie numai sa te expediez de aici. Din curiozitate, am citit dosarul. Nu contine nimic. Degeaba nu te tine insa partidul aici. Probabil ca ai facut ceva. Ei nu se inseala. Iti propun o cale noua. Fa-ti o autocritica.” Pe vremea aceea, pentru prima oara dupa 23 August 1944, se purta mult noua spovedanie. Multi au luat-o in serios. Printre prosti am fost si eu [?] (p. 60-61).

A departaja cu atentie ceea ce apartine discursului anchetatorilor de ceea ce apartine discursului firesc al celui anchetat e o operatie delicata, care impune lectura de ansamblu a textelor produse in detentie si in libertate (mai cu seama atunci cand cel arestat practicase scrisul, cum e cazul lui A.G.). Aceasta operatie se cere insa asumata de editori, ea este obligatia morala a tuturor celor care incearca sa-i ghideze pe cititorii de astazi prin hatisurile intunecate ale epocii de care vorbim. Am incercat sa-i raspundem prin note atent insotitoare a caror lectura in paralel este, intr-un volum de felul celui pe care il prezentam cititorilor, mai necesara ca oricand, caci ele compara declaratii succesive ale lui A.G. cu declaratiile altora, spusele arestatilor cu spusele anchetatorilor, faptele reale cu scenariile construite de autoritati, scrisul liber cu scrisul in detentie etc.

Initiativa de a da statut de carte declaratiilor in ancheta ale lui A.G.

Daca ar fi iesit viu din inchisoare, e putin probabil ca Anton Golopentia si-ar fi scris vreodata memoriile. Discret si tacut cu privire la sine, el ar fi pastrat in adanc chinul anilor sai neliberi, cum au facut-o atatia altii. Gestul de a-si publica integral declaratiile e si mai improbabil. Din cate stiu, de altfel, nimeni nu l-a savarsit pana acum.

Initiativa de a da statut si circulatie de carte declaratiilor in ancheta ale lui A.G. si durerii lor imi apartine. Am actionat in spiritul ei timp de aproape trei ani, traversand perioade de indoiala grea. Cine dintre noi si-ar vrea expuse gandurile macinate pe care, mai norocosi, ni le-am spus doar noua insine interior, oferindu-le rar ascultarii unor oameni apropiati si, chiar in asemenea cazuri, regretand-o aproape instantaneu. Solitar si complex, Anton Golopentia nu practicase decat in scrisori-dar confesiunea, in anii sai de adolescenta, si atunci abordand o singura fateta a existentei, cu masura si seninatate. Or iata ca, la varsta de patruzeci de ani, dupa ce muncise ca putini altii in cadrul Institutului Social si apoi al Institutului Central de Statistica, dupa o demisie fortata din postul de Director General al celui din urma si un an de somaj, Anton Golopentia este supus, pe durata a aproape douazeci de luni, la chinul analizelor autocritice si al declaratiilor monoton reiterate pe care acest volum le aduce, fara a-l cruta, in fata cititorilor.

Cauzele care m-au impins la gestul de fata sunt greu de pus in cuvinte potrivite.

Prima, si cea mai importanta, este aceea de a face cu neputinta transformarea in fapt „natural”, banalizarea celor petrecute prin nararea lor la persoana a treia: un individ a fost arestat, va fi avut niste culpe si a murit in cursul anchetei.

A doua cauza este reprezentata de numarul masiv de afirmatii neadevarate colportate in clara cunostinta de cauza de o serie dintre institutiile si oamenii implicati direct in anchetarea si moartea lui A.G. Cum unele dintre aceste afirmatii au inceput sa fie puse in circulatie, fiind socotite adevarate (caci era si ramane in continuare greu de imaginat ca o institutie emite acte false cu privire la propria ei functionare), se impunea sa-i fie dat cuvantul, dincolo de moarte, celui pe care asemenea afirmatii continua sa-l lezeze de dreptul elementar la adevar.

A treia cauza este reprezentata de faptul ca declaratiile reproduse aduc pâna la noi cotidianul nemijlocit al anchetelor din inchisorile politice ale S.S.I-ului, M.A.I.-ului si D.G.S.P.-ului de la inceputul anilor 1950, pe care A.G. s-a straduit sa le inteleaga, in care a cautat, asa cum o facuse toata viata, sa descopere partea de invataminte, fara inversunare, cu buna credinta deschisa si urat inselata.

anton golopentia, academia romana

Sursa: imagini si text, marturisitorii.ro.

Recommended Posts

Leave a Comment

Redacția noastră vă ascultă. Contactați-ne!

Suntem bucuroși să stăm de vorbă. Așteptăm mesajele voastre.

Not readable? Change text. captcha txt
constantin prezan, bolsevism
%d bloggers like this: