Patrick Matis, Author at Revista România Culturală

About Patrick Matis

I caress the world with thoughts, I shatter the atmosphere with visions, I splash the bilboards with otherwordly sounds. I am the Cydrone.

Entries by Patrick Matis

Articole, Modelul de Tara

Mircia Chelaru – Steagul, cântecul și limba

Mircia Chelaru - Steagul, cântecul și limba

STEAGUL. Am început „noua eră” post-socialistă cu o gaură în steag. Prea bine, vor spune unii, am smuls simbolul comuniştilor! Ce am pus în loc? Cine suntem şi de unde venim? Steagul este locul la care te aduni când eşti în primejdie.

Steagul este simbolul puterii tale pe un teritoriu care nu doar că îl administrezi, dar care este proprietate de ţară! Steagul este expresia obârşiei istorice care te-a consacrat în conştiinţa universalităţii.

Steagul este expresia suverană a unei puteri legitime şi pe care îl pui în faţa Ta la tratative, la negocieri la „summit”-uri sau pe cortul de campanie din pustiurile afgane.

El este cel care se ridică, în semn de omagiu suprem, la olimpiadele lumii, sau ţi se înfăşoară pe catafalc atunci când cazi secerat sub El, pentru El! Drapelul Naţiunii dă sensul luptei tale, dă putere numelui tău, te face egal în faţa celor de-o seamă cu tine!

Ce este cu steagul nostru, acum? A rămas orfan de trecutul său. A rămas cu aceeaşi gaură revoluţionară în piept, aşteptând ca fiii lui de atunci să-i umple din nou sufletul. Steagul meu şi al tuturor românilor a rămas fără inimă!

Pe la diferite primării steagul nostru este interzis sau pus de ziua lui în doliu. Pieţele Tricolorului din reşedinţele de judeţ se populează doar la ordinul prefectului, o dată pe an. Şi cu cine!

Cu cei care fac din acest moment o simplă bifă în calendarul activităţilor publice. În rest, stă atârnat pe câte un catarg de sector, zdrenţuit de vânt şi nepăsare…

El, curcubeu dacic coborât din tăria timpurilor străvechi, ne priveşte îngăduitor, pentru că este legat prin jurământ să nu ne lase. Chiar şi atunci când mulți dintre noi îl părăsesc ticălos pentru simbrie străină.

CÂNTECUL nostru este izvorât din cele şapte note eterice combinate în regula terţelor sacre şi a cuvintelor dătătoare de viaţă. Fraza noastră muzicală este consonantă cu vibraţia cosmică, producând armonia apolinică şi desărvârşirea rugăciunii.

Oriunde ai fi în lume, nu poţi confunda nici jocul Ciuleandrei, nici Căluşarii, nici balada lui Ciprian! Oriunde ai fi în această lume, buciumul din Apuseni, hăulita de la Gorj sau ţâpurita din Oaş nu sunt repetabile pe nici o altă paralelă.

Dar iată că se perfuzează o otravă cu gust de manea în ateneul nostru interior şi mii de sunete scâncite, hăhăituri de patruped schilodit ne invadează teritoriul nevăzut al sufletelor.

Nu ar fi o nenorocire prea mare dacă asemenea decadenţe ar avea clienţi doar dintr-o anume etnie. Nici nu am avea vreo temere asupra unor mofturi ocazionate de petreceri private.

Dar când totul se manelizează, când jurii cu pretenţii trimit la Eurovision expresia ușuratecă a ceea ce se vrea a ne reprezenta, atunci nu mai este nimic de tolerat! […].

LIMBA. Rolul limbii în devenirea unei naţiuni este deja axiomatic şi nu necesită nici o altă argumentaţie.

Structura limbii române, modelul de gândire care stă în spatele logicii verbale şi creaţiei cuvintelor, reprezentarea noţiunilor şi organizarea frazelor au o diferenţă proximă ireductibilă la alte limbi.

Puţine popoare şi-au conservat în asfel de parametri limba, ştiut fiind că majoritatea au suferit prelucrări de cabinet şi în laboratoare lingvistice care au fost apoi impuse de elitişti în circulaţia de masă.

Orice limbă este supusă propriilor limite pe care le depăşeşte prin acumulări referenţiale compatibile din limbile de contact.

Domeniile nou apărute produc noţiuni noi, dezvoltă pachete de termeni intraductibili şi este evidentă nevoia de preluare în limbajul tehnic şi ştiinţific a acestora. Limbajul informatic, spre exemplu, este deja universal şi valoarea sa de numitor comun al umanităţii este o realitate.

A te opune este ilogic, iar a refuza este o aberaţie. Dar a surclasa propria limbă cu cuvinte cosmopolite pentru a da greutate unor spuse personale, şi mai ales în spaţiul public academic, şi mai grav în mass media culturală, este o abjecţie.

Un studiu furnizat de regretatul profesor Pruteanu arată că în mai puţin de zece ani, vocabularul curent a fost invadat cu peste 400 de cuvinte străine, în majoritate covârşitoare, englezisme. De la mii de reclame frivole până la replici casnice curente.

Generaţia juvenilă a fost cea mai infestată fiind, evident, şi cea mai vulnerabilă, din lipsa experienţei lingvistice consolidate.

Cool, naşpa, nice, free, workshop, fashion, shoping, live, driver, mini sau super market, platza, room service, organizer, chief manager, p.r. (adică public relations), open space, call center şi cred că nu este cazul să extindem exemplificările, sunt folosite cotidian intrând deja în automatismele de exprimare publică.

O limbă este expresia spiritualităţii unui popor. O limbă trebuie apărată de barbarismele externe… Limba română are suficientă resursă de exprimare semantică pentru a reda sensurile cuvintelor invadatoare, păstrându-le autenticitatea.

Uzurparea limbii este un atentat la autenticul etnonim şi duce la diluarea identităţii prin expresie. Nu doar agramatismele devenite cronice sunt trotilul de sub noi, ci această frenezie a simplificării gândului în care te-ai născut.

Simplificarea expresiei nu este doar lene intelectuală, ci şi simplism logic, ceea ce sărăceşte profilul uman al individului.

Pledoaria pentru apărarea identităţii prin prezervarea expresiei lingvistice nu este doar o problemă de mândrie naţională, ci o chestiune de existenţă istorică.

Cei care o masacrează zilnic, mai ales în „talk-show”-uri cu vedete analfabete şi „businessman”-i agramaţi, sunt cariile podoabei ce ne-a fost lăsată de ctitorii de neam şi obşte. A ne apăra de asemenea invazie subculturată este o obligaţie a întregii naţii!

A consemnat pentru dumneavoastra, gen. (r) dr. Mircia Chelaru via certitudinea.ro.

03/09/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Lucian Ciuchiță – Iarba ofilită de acasă

Lucian Ciuchiță - Iarba ofilită de acasă

Mă simt gol pe dinauntru când văd că istoria se repetă, şi iar se repetă, cu această naţiune, aproape obligat să mă întreb dacă nu suntem cumva blestemaţi să nu ne apreciem valorile umane, să le obligăm permanent să emigreze în căutarea afirmării şi recunoaşterii profesionale. Câtă lipsă de învăţătura şi de bun simţ (al cunoaşterii) există în aceasta ţară? După cum spunea Dimitrie Cantemir, învăţătura nu prea le-a plăcut de la 1700 încoace, era doar pentru nebuni! Câţi mai suntem pe singurul drum întru raţiune? Cred că avem neapărată nevoie de „chirurgie socială”.

Populaţia este extrem de bolnavă şi nici nu pare să-i pese, comportându-se cu o indiferenţă maladivă. Este sub forma unor zombi, cu creierul spălat, care mişună ziua, în amiaza mare pe străzi, ca o muscă fără cap!

Cum este posibil să treci cu vederea cele ce se întâmplă în această ţară? Mă oripilează şi mă consternează lipsa de atitudine şi spirit civic.

Este o lucrare satirică, un pamflet care îşi propune să atingă o anumită stare de fapt şi care ne provoacă la un mic test de maturitate intelectuală.

Sunt doar un român într-o societate cu grave probleme de funcţionare, care a trecut brusc de la „Iepoca socialistă, multilateral dezvoltată”, la cea de manelişti prosperi!

Fraţilor, corabia se scufundă în marea prostiei şi voi vă certaţi pe punte de ce are crabul carapace? Nu vedem pădurea din cauza copacilor şi nici marea din cauza valurilor!

Istoria este plină de fapte abominabile, comunismul ne-a făcut mai mult rău în 45 de ani, decât ungurii în toată istoria lor, dar nu se vrea adevărul, trăim într-o ignoranţă crasă. Nu vreau să intru cu nimeni în polemică, dar simt că anumite interpretări nu-şi au rostul, irită inutil toate părţile implicate şi nu rezolvă nimic constructiv.

Cât timp oamenii care citesc cărţi sunt conduşi de cei care se uită la televizor, nu va fi bine!

Acum râdeţi şi dumneavoastră, dar poate mai încet şi cu ceva lacrimi, în timp însă se va crea o imunitate la logică, transformându-vă în simple păpuşi în teatrul absurdului, care acceptă orice ideologie fără să exprime o minimă rezistenţă, din cauza ignoranţei, a lipsei de curaj, sau, şi mai grav, din oportunism.

Ideologia comunistă s-a bazat pe oameni slabi în gândire şi uşor de prostit, iar aroma parfumului unei democraţii „originale”, nu cred că poate înlătura mirosul fetid al unei istorii prea puţin cunoscute, care, dacă se va repeta, ne va face să trăim vremuri „interesante”!

Din păcate, societatea noastră exclude scriitorii puternici din rândurile ei, promovându-i, în schimb, pe „scriitorii de curte”.

În schimb, scriitorii de curte, sunt în rolul lupului moralist si au depăşit stadiul de bufon al literelor. Când au pe mână fonduri speciale pentru „lumina tiparului”, umbrită, din păcate, de exprimările lor grobiene şi pline de emfază, atunci le convine regimul (Sistemul).

Când nu mai sunt „primadonă”, regimul devine brusc, un joc al intereselor murdare şi spun cu aceeaşi raţiune impură că: „Dumnezeu este incorect, încalcă regulile!”

Suntem pregătiţi să acceptam o idee sau nu, am ajuns cu toţii la un nivel ridicat de interpretare şi avem capacitatea necesară să discutăm despre orice subiect, să medităm într-o manieră proprie la sensul unor cuvinte care îmbracă o exprimare într-un alt stil?

Dacă nu, dormiţi în pace şi în letargia momentului, neosteniţi însă să aduceţi cât mai multe articole cu daci, voievozi, istorii paralele, false valori şi mai multe nonvalori, buricul pământului în varianta românească şi multe alte inepţii.

Vă alimentaţi inutil cu gânduri şi fapte eroice ale poporului în vremuri străvechi, dar e cazul să reveniţi cu picioarele pe pământ, acum în mileniul III, şi să vedeţi ce se întâmplă în realitate.

Politicul este mizerabil şi nu face nimic, doar pasează pisica şi îşi umflă conturile personale. Biserica domneşte peste toţi şi face afaceri cu indulgenţe şi „bune intenţii”, păduri, voturi la partid şi cu… Intelectualitatea este marginalizată şi invitată să părăsească ţara! Ţăranii sunt în urmă cu 100 de ani şi faci ce vrei cu ei.

Unde sunt urmaşii Romei? Detest prostia majorității.

A consemnat Lucian Ciuchiță via CERTITUDINEA nr. 70, 2020.

02/09/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Mircea Dogaru – Secuii, după dispariția Ungariei de pe hartă! Perioada 1526-1600…

Mircea Dogaru - Secuii, după dispariția Ungariei de pe hartă! Perioada 1526-1600…

Am relatat deja că, la 29 august 1526 s-a produs ceea ce istografia ungară a epocii a numit „Mohácsi vész” (Pieirea de la Mohacs). Sultanul Suleyman Kanuni (Soliman Magnificul) (1520-1566) a zbrobit la Mohacs armata ungară, regele Ludovic II Jagello (1516-1526) căzând în luptă. Ungaria a fost ocupată şi voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya (1510-1540) a fost proclamat „rege” la 16 octombrie 1526, la Alba Regală (Székesféhervar).

În replică, împăratul romano-german Carol Quintul l-a proclamat „rege” al Ungariei, la 16 decembrie 1526, la Bratislava (Pozsony) pe fratele său, Ferdinand de Habsburg. S-a declanşat astfel un război otomano-german pentru Ungaria, încheiat la 29 august 1541, când aceasta a fost transformată, aproape în totalitate într-un paşalâc (vilayet) cu centrul la Buda (Orta Macaristan).

Despre secui, deşi ofensiva pentru ungurizarea lor era în plină desfăşurare, „de sus în jos”, fiind înglobaţi printre ei şi români ungurizaţi (ex. Familia cnezilor Mihalcea din Lemnia, devenită Mihalcsa prin înnobilare după 1514), cărturarii umanişti ai epocii continuă să scrie că se deosebeau „de unguri în aproape toate obiceiurile, legile şi felul lor de a trăi, afară de religie şi nu se aseamănă nicidecum nici chiar ca limbă când vorbesc după chipul strămoşilor” (Antonius Verantius) păstrând ”cuvinte proprii neamului lor” (Nicolaus Olahus) „legi şi obiceiuri cu totul deosebite ale altora” (Antonio Possevino).

Catolicizaţi după anul 1001 de regii unguri, ei trăiau în aşa-zisa „Secuime”, pe pământ românesc, alături încă de „mulţi valahi care nu ştiu ungureşte” (Antonio Possevino) şi care erau ortodocşi. Deosebirile religioase erau însă depăşite de solidaritatea economică (acelaşi mod de viaţă) şi socială, în faţa ofensivei feudalităţii ungureşti care încerca să-i iobăgească, răpindu-le vechea demnitate de luptători liberi şi suferind aceeaşi dramă a pactizării liderilor lor cu asupritorul ungur.

În aceste condiţii, în scopul lărgirii prin absorbţie a „naţiunii” ungureşti din Transilvania, lipsiţi de sprijinul „regatului apostolic” ungar recent decedat, ungurii au operat o primă şi istorică întoarcere de 180°, fracţionându-se ca Meduza. În timp ce ungurii din Pannonia au păstrat catolicismul pentru a rezista Islamului şi a avea sprijinul Habsburgilor catolici, cei din Transilvania au adoptat protestantismul, religie la modă în Europa Centrală, care le oferea, ca armă, posibilităţi superioare atingerii scopului.

Nemaifiind vârful de lance al papalităţii, adică „apostolici”, ci au devenit cei mai duri critici ai Romei, argumentele „logice” urmând să-i atragă pe români şi secui, într-o primă fază la opera nivelatoare de transformare a principatului într-o „Ungarie”… protestantă şi a locuitorilor săi într-o nouă naţiune „ungurească”.

Nu au adoptat însă lutheranismul deoarece, câştigând o Germanie în plină expansiune, care viza inclusiv cucerirea Transilvaniei (abia împiedicată de principii români în perioada 1529-1556) acesta reprezenta concurenţa, fiind adoptat rapid de saşi.

Devenite centre de expansiune religioasă şi ideologică lutherană, Sibiul (din 1520) şi Braşovul (după 1530) îşi întindeau tentaculele deja asupra „Secuimii” câştigând, la îndemnurile lui Iohannes Honterus, sat după sat în Trei Scaune.

Pentru a-i putea topi în noua „natio” ungurească pe secuii catolici şi românii ortodocşi şi a stăvili expansionismul „naţiunii” germane prin saşii lutherani, ungurii din Transilvania au devenit, prin urmare, adepţii reformatorului francez Jean Calvin (1509-1564) întemeietorul unei Republici teocratice (şi negustoreşti) în Elveţia (1541).

Noua ofensivă „spirituală” ungurească, în fapt deznaționalizatoare, a prins.

Pe de o parte datorită avantajului oferit de condiţiile păcii generale de la Augsburg (1555) dintre reformaţi şi catolici care, adoptând principiul Cuius regio, illius et religio, impunea supuşilor unui ţinut să adopte religia suveranului lor, pe de alta datorită faptului că românii majoritari ofereau în epocă, potrivit lui Caesare Alsati (Terra romena tra Oriente e Occidente. Chiese et etnie nel tardo 1500, Milano, 1982) unei Europe fostă catolică, sfâşiată de războaie „religioase”, „un luminos exemplu de recunoaştere reciprocă a bisericilor” şi „de dialog ecumenic” vădind vocaţia poporului român pentru mediere „între Occidentul latin, de care îl leagă limba şi tradiţia etnică şi Răsăritul ortodox, în al cărui mediu spiritual a crescut”.

Mai puţin toleranţi decât românii, în faţa ofensivei lutherane din sud şi a celei calvine care înainta pe Mureş spre Târnave, apoi pe Olt şi Niraj spre Trei Scaune, secuii au adoptat rapid „unitarianismul” care, respingând, în numele lui Dumnezeu unic, Trinitatea, se apropie de mozaism.

Centrul de răspândire a noii religii a devenit, din 1564, Odorheiul, ca „apostol al secuilor” impunându-se David Férenczi.

Ultraradical, acesta a alunecat însă, în 1568, către anabaptism, respingând botezul copiilor ca nefiresc, propunând un botez conștient, la maturitate.

Supuşi unei ofensive accentuate, în vederea iobăgirii lor, secuii au adoptat noile secte, în fapt ideologii antifeudale în haină religioasă, ridicându-se la luptă în aprilie 1562, cu sprijinul românilor din „Secuime”, dar şi al celor de peste munţi, sub conducerea lui Despot Vodă, domnul Moldovei (1561 – 1563)…

Acesta fost suspectat, în acest context, că ar fi trecut la acţiunea pentru reunificarea „celor trei Dacii”. Decisă de Dieta de la Sighişoara (20 iunie 1562), represiunea a fost crâncenă.

În plus, pentru a produce dezbinare în masa secuiască, toţi fruntaşii acesteia (primores şi primipili), fără excepţie, au fost acceptați în rândurile nobilimii ungureşti, deznaţionalizându-se rapid.

În acelaşi timp, pentru a stopa proliferarea sectelor periculoase pentru planurile „ungurimii”, Dieta de la Turda, din 1568, dominată de magnaţii unguri sau ungurizaţi din jurul principelui Ioan Sigismund, fiul lui Ioan Zapolya şi al Isabellei, a decis ca singurele biserici „recepte”, adică oficial permise în Transilvania, să fie cele catolică, luterană, calvină şi unitariană.

Părea o reînviere a vechiului „Unio Trium Nationum”, în condiţiile în care religia ortodoxă a populaţiei majoritare era ignorată.

În fapt, însă, secuii de rând, încă neungurizaţi, vor sprijini din acest moment toate ridicările la luptă ale românilor pentru libertare şi unire, începând cu mişcarea declanşată la Debretin, în 1569, de „Omul Negru” (Gheorghe Crăciun) care se declara „trimis al lui Dumnezeu”, continuată de Vasile Suciu din Baia Mare şi până la epopeea lui Mihai Viteazul.

Sângeroasa reprimare a tentativei lor de revoltă i-a făcut pe secuii de rând să sprijine necondiţionat eforturile românilor de obţinere a independenţei depline şi realizare a unităţii statale sub sceptrul lui „Mihai, domnul Unirii”, între cei care şi-au vărsat sângele pentru Mihai fiind Ludovic Rakoczi şeful „infanteriei ungureşti” a domnului Unirii, Gyorgy Balogh, şeful serviciului său de informaţii, cunoscut sub numele de cod „Grigorcea”, capitanul de mercenari Gyorgy Racz (Gheorghe Racea) şi Janos Kaptury, autorul textului jurământului de credinţă faţă de Mihai, ca domn al întregii Românii.

A consemnat col. dr. Mircea Dogaru via certitudinea.ro.

01/09/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Articole, Modelul de Tara

Florian Colceag – Revoluția socială – De la statul tricefal la structurile de reţea

Florian Colceag - Revoluția socială – De la statul tricefal la structurile de reţea

Una dintre marile probleme ale momentului actual este generată de o imprecisă înţelegere a structurii şi a rolului statului în societatea modernă. Ca să înţelegem aceasta, este nevoie să avem o viziune istorică asupra evoluţiei în timp a statului.

Primele forme de guvernare de tip tribal cuprindeau trei direcţii şi trei tipologii umane: direcţia acţiunii de tip militar, care cerea un lider carismatic, capabil să însufleţească oamenii; direcţia rezolvării problemelor legate de spiritualitatea locală, care impunea un lider organizatoric, capabil să organizeze viaţa socială a oamenilor; direcţia asigurării hranei şi a condițiilor de trai – lider tehnic, capabil să asigure generarea de activităţi care ţineau de asigurarea hranei şi supravieţuirea fizică.

Acest tip de stat de stat „tricefal” datează din vremea paleoliticului, fiind completat ulterior, în neolitic, de încă trei funcţii, mai elastice: funcţia de negociator – ce completează si se opune funcţiei războinice, funcţia de făuritor de unelte – ce completeaza şi se opune funcţiei celui care asigura hrana, şi funcţia de educare şi creşterea nivelului de conştiinţă şi emancipare – ce completează şi se opune funcţiei organizatorului.

Această structură mai elastică a permis apariţia şi dezvoltarea statului modern. Exercitarea funcţiilor specifice a creat însă, în permanenţă, coliziuni între atribuţiile structurii, coliziuni ce au fost semnalate încă de pe vremea lui Platon. Puterea – căutată în primul rând de structura războincă – şi averea – căutată de structura tehnică de producţie – au avut tendinţa de a diminua rolul implicării sociale (reclamat de structura organizatorică), al competenţei (cerut de structura de emancipare), al responsabilităţii (cerut de structura de negociere) şi al calităţii – cerut de structura făuritoare de unelte.

Epoca modernă, în statele cu structură echilibrată, a introdus necesitatea dialogului, asumarea delegării de funcţionalitate, descentralizarea activităţilor statului clasic de tip centralist, introducerea feedback-ului în relaţiile dintre structuri, partajarea deciziilor prin consultare publică, precum şi alte mecanisme care permit statului, modelat în neolitic şi actualizat prin diferenţierea fiecărei funcţii, să aibă o funcţionare mai bună.

Această funcţionare se bazează atât pe structura piramidală clasică, cât şi pe structura reţelelor de competenţă, create pe diverse domenii (şi între domenii) şi aplicate, prin programe specifice, tuturor domeniilor de interes.

Strucutra piramidală este necesar să se mentină deoarece asigură, potenţial, urmatoarele: viteza de intervenție, acumulări de fonduri necesare intervenţiilor în regim de urgenţă, o reţea umană cu un anumit grad de specializare, care poate lucra pentru crearea unei viziuni de dezvoltare şi poate menţine continuitatea programelor.

Instrumentul principal, pe care structurile piramidale statale pot realiza aceste obiective, este banul ca simbol al statului. Acesta are putere atâta timp cât oamenii au încredere în structurile piramidale. În societăţile moderne, toate aceste atribuţii sunt preluate şi de societatea civilă, mai ales în epoca modernă, cu ajutorul tehnologiilor IT.

De exemplu, reţeaua de farmacii conectate între ele, care răspund clientului furnizând un anumit medicament, chiar dacă acesta nu se găseşte pe teritoriul lor sau în depozitele proprii. Rezultatul este că, în cel mult 24 de ore, clientul are medicamentul livrat prin poştă către farmacie, sau găseşte specialistul de care are nevoie. Toate acestea se fac fără controlul statului centralizat, datorită existenţei alianţelor profesioniste din domeniul sanitar (breslele) care, de asemenea, sunt inventate în perioade vechi, dar mai târzii decât cele neolitice. Actualizarea acestui tip de structuri sunt acum în înflorire directă cu ajutorul informaticii, ceea ce permite dezvoltarea structurilor de reţea în raport cu statul piramidal.

Avantajul uriaş pe care-l aduc aceste structuri de reţea este că, prin ele, sunt valorificate multe alte tipuri de valori, în afara valorilor monetare care permit intervenţia în timp real şi colaborarea oamenilor în rezolvarea problemelor curente.

A consemnat pentru dumneavoastra prof. dr. Florian Colceag via certitudinea.ro.

01/09/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Teodor Palade – De ce ne este frică de COVID-19?

Teodor Palade - De ce ne este frică de COVID-19?

Suntem cu toţii înspăimântaţi. Ne punem masca, ne îndepărtăm de cei din jur, ne temem ca nu cumva să tuşim ori să strănutăm şi ne suprimăm dorinţa omenească de afla care este motivul adevărat pentru care lumea întreagă este cuprinsă de spaimă.

„Oricine crede că statele vor putea opri viruşii se înşeală”

Nu numai noi, oamenii cu meserii mult depărtate de medicină, suntem nelămuriţi asupra cauzelor reale care au stat la baza declanşării acestei isterii mondiale. Specialişti de talie internaţională nu-şi pot explica de unde a răsărit valul de frică, acest fenomen dificil de motivat exclusiv prin caracteristicile atribuite virusului SARS Cov-2. Însuşiri descrise ca apocalipice, nemaiîntâlnite.

Dr. Joel Kettner, canadian, o somitate în domeniul sănătăţii publice, Director Medical al Centrului Internaţional pentru Boli Infecţioase, se miră şi el aidoma nouă, novicilor: „Nu am văzut niciodată ceva ca acum, nici măcar ceva apropiat de ce se întâmplă acum. Nu am în vedere pandemia, pentru că am mai văzut 30 de pandemii, câte una în fiecare an. Ele se numesc gripe. Iar alte viroze respiratorii nu ştim totdeauna ce sunt. Dar nu am văzut niciodată genul acesta de reacţii şi încerc să înţeleg de ce.”

Poate că această frică extrem de ciudată, ce pare a reînvia din străfundurile spaimelor noastre ancestrale, are ca motiv mediatizarea excesivă a bolii, o gripă obişnuită de altfel, aşa cum crede medicul israelian Yoram Lass, Director General a Ministerului Sănătăţii din Israel: „În SUA mor anual 40.000 de oameni în sezonul gripei obişnuite… În fiecare ţară mor mai mulţi oameni din cauza gripei obişnuite decât cei care mor din cauza coronavirusului. Există un foarte bun exemplu pe care îl trecem toţi cu vederea: gripa porcină din 2009 (…) La vremea aceea nu era Facebook sau poate că era, dar se găsea la începuturi. Prin comparaţie, coronavirusul este un virus cu PR. Oricine crede că statele vor putea opri viruşii se înşeală.”

Epidemiologul german Prof. Hendrik Streeck, Director al Institutului de Virologie şi Cercetare HIV din Bonn, este convins că sperietura noastră, a lumii întregi, este gratuită. Nimic nu ar trebui s-o amplifice la asemenea dimensiuni pentru că: „Noul patogen nu este atât de periculos, este chiar mai puţin periculos decât SARS-1. Ceea ce îl distinge pe SARSCov-2 este că se reproduce în partea superioară a gâtului şi din acest motiv este mult mai infecţios deoarece virusul sare dintr-un gât în altul, ca să zicem aşa (…) Nu xistă niciun risc semnificativ de a contacta boala atunci când mergeţi la cumpărături. Focarele grave au apărut după ce oamenii au stat împreună o perioadă mai lungă de timp (…) Când am luat probe de pe mânerele de la uşă, telefoane sau toalete, nu a fost posibil să cultivăm virusul.”

Sau, poate, suntem doar victimele credulităţii noastre prosteşti în confruntarea cu proliferarea bizară a unei noi categorii de „specialişti” care au căpătat, la fel de brusc cum au apărut, acces total la mijloacele de informare în masă. Virusologul american Giulio Tarro, ne atenţionează că: „Prea mulţi oameni vorbesc despre coronavirus fără să se bazeze pe date ştiinţifice şi fără să deţină cunoştinţe corespunzătoare”

Sunt unii care au prevăzut grozăvia şi i-au atribuit cauze pe care noi, azi, cu greu reuşim să le descifrăm. Încă din anul 2013, în cartea „Tempetes microbiennes”, Patrick Zylberman scria că spaima care va veni, „teroarea sanitară”, este rezultanta unei strategii politice, este un instrument de guvernare: „În cauză este o întreagă concepţie despre destinele societăţii omeneşti într-o perspectivă care, prin multe aspecte, pare a fi preluată de la religii acum la apusul lor, ideea apocaliptică a unui sfârşit al lumii. După ce politica a fost înlocuită de către economie, acum, şi aceasta, pentru a putea guverna, va trebui completată cu o nouă paradigmă, aceea a biosiguranţei, căreia va trebui să-i fie sacrificate toate celelalte exigenţe. Este legitim să te întrebi dacă o astfel de societate se va mai putea defini umană sau dacă pierderea raporturilor sensibile ale figurii, ale prieteniei, ale iubirii va putea fi compensată, într-adevăr, de o siguranţă sanitară abstractă şi, de presupus, întru totul falsă.”

Ne temem fiindcă suntem oameni

Dincolo de părerile şi sentinţele pe tema Coronavirus promovate prin mijloacele de comunicare în masă ne cuprinde teama pentru că suntem oameni. Iar istoria noastră este presărată de catastrofe. Unele naturale, altele, cele mai multe, pregătite şi declanşate de noi, cu bună ştiinţă, împotriva noastră.

Ne mai este teamă întrucât, fără vrerea noastră, suntem puşi în situaţia de a fi parte activă a unui studiu straniu, de o amploare nemaiîntâlnită la vreuna dintre epidemiile sau pandemiile cu care omenirea s-a confruntat până în prezent. Şi nu înţelegem care este motorul acestei acţiuni.

Ne cuprinde frica pentru că în mod intenţionat suntem lipsiţi de orice termen de comparaţie cu altceva ce ar fi fost mai puţin, la fel, sau mai periculos decât acest virus. Cu altă maladie globală, spre exemplu. Ni se spune că este rău, foarte rău. Aşa o fi. Dar în comparaţie cu ce? Cu gripele sezoniere anterioare, ci HIV, cu cancerul, cu bolile autoimune, cu bolile cardiace, de plămâni, cu ebola?

Recent, fostul președinte al Colegiului Medicilor din România, profesorul Vasile Astărăstoae încearcă un răspuns la întrebarea de mai sus. Prezintă comparaţii. Modest, limitat la experienţa românească, el demonstrează prin puterea cifrelor că lamentarea autorităţilor despre iminenta clacare a sistemului spitalicesc din cauza înbolnăvirilor cu SARS Cov-2 este numai o poveste. O minciună menită să ne înspăimânte, alături de multe altele.

În anul 2020, ne spune dl. Astărăstoae, deşi de la nivel guvernamental se clamează blocajul sistemului sanitar şi se adoptă noi restricţii pentru populaţia şi aşa îngrozită, spitalele au fost şi sunt mult mai goale decât perioada similară a anului trecut. Au fost mult mai puţine internări, decesele la nivel naţional sunt la un acelaşi nivel, iar consumul de medicamente în primele 6 luni ale anului 2020 a scăzut cu 30% comparativ cu primul semestru al anului 2019. Prof Astărăstoae descrie, bazat pe cifre, o realitate complet diferită de aceea cu care zilnic suntem speriaţi: „În primul rând, în pofida pandemiei, numărul persoanelor spitalizate a scăzut dramatic comparativ cu 2019. Aceasta în condițiile în care asimptomaticii (adică persoane sănătoase purtătoare ale viruslui SARS-CoV-2) au fost internate obligatoriu și deși acuratețea testelor de depistare nu a fost confirmată de un organism independent. Cu alte cuvinte, în această perioadă, nu a existat un risc real ca sistemul spitalicesc să nu poată face față numărului mare de pacienți. În al doilea rând, trebuie să ne explicăm de ce a scăzut dramatic numărul persoanelor internate în spitale.”¹

Dl. Astărăstoae, este unul dintre puţinii români care nu s-a speriat de acest virus şi care, atât cât i s-a permis, a încercat să demonstreze că în spatele acestei imagini înfricoşătoare prosperă o seamă de interese dubioase.

Ne mai sperie posibilitatea ca, pe baza unor teste incerte, mai mult decât discutabile, să fim internaţi cu forţa în spitalele devenite puşcării. Un fel de lagăre din care răzbat strigătele de ajutor şi indignare ale celor obligaţi să trăiască, sau să moară, în condiţii de ne imaginat în alte vremuri.

Cum să nu-ţi fie teamă când vezi că cele mai simple activităţi – strângerea mâinii prietenului, sărutul iubitei, îmbrăţişarea copilului, prima zi de şcoală, mersul la dentist etc – au devenit, prin lege, complicate. Ba chiar interzise.

Sub Vocaţia Ameninţării

Te sperii pentru că, zilnic, zeci de specialişti te ameninţă şi nu mai obosesc spunându-ţi că acest virus este echivalentul medical al apocalipsei

Cum să nu fim speriaţi când, ca într-un vis urât, trăim în epoca înfloririi vocaţiei ameninţării? Da, guvernele şi-au descoperit, brusc, vocaţia ameninţării. Aflat în faţa promterului fără de care nu se poate adresa naţiunii, până şi preşedintele a găsit vocaţia ameninţării ascunsă printre scheletele din palat şi îşi agită furios arătătorul spre noi. La umbra acestor adevăraţi reprezentanţi ai statului, poliţia şi-a redescoperit şi ea vocaţia ameninţării aflată după 1989 într-un oareşcare declin. Şi lanţul continuă. El pare fără de sfârşit. Medicii ameninţă, Direcţia de Sănătate Publică ameninţă, prefecţii ameninţă, ziariştii ameninţă, dl. Arafat ameninţă, comisiile şi comiţiile infiinţate pentru a „stăpâni” pandemia ameninţă, ministrul sănătăţii ameninţă, ministrul de interne ameninţă, jandarmeria prin reprezentanţii ei în teren ameninţă, cititorii de temperatură de la intrarea în magazine ameninţă, paznicii locurilor de joacă pentru copii din parcuri ameninţă, controlorii de bilete de pe mijloacele de transport în comun ameninţă…Şi, parcă nu ar fi îndeajuns, până şi noi între noi ne ameninţăm.

Şi, totuşi, de ce ne este teamă?

De ce ne este frică de această boală cu nume scos parcă din romanele cu tematică ştiinţifico-fantastică? Ne este frică pentru că nu suntem liberi, pentru că stăpânii noştri asta doresc, pentru că drepturile noastre au fost prea des încălcate şi niciodată nu am fost capabili să-i tragem la răspundere pe vinovaţi, pentru că această pandemie ce pare a nu se mai termina prea seamănă cu o operaţiune pusă la cale cu mult timp înainte, pentru că realitatea contrazice în mod constant datele oficiale şi, în ultimă instanţă, noi românii ne temem pentru că ne-am pierdut speranţa. Suntem un popor înfricoşat pentru că aşa arată un popor fără de speranţă! Înspăimântat şi derutat.

Note:

„Dr. Vasile Astărăstoae prezintă datele din spitalele românești. Va claca sistemul sau avem de-a face cu o altfel de operațiune…”, Romanian Global News, 28.08.2020.

A consemnat pentru dumneavoastra Teodor Palade via teopal.ro.

31/08/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Mircia Chelaru – Teoria națiunilor! Malformații și concepte

Mircia Chelaru - Teoria națiunilor! Malformații și concepte

Implicarea ideologiilor în abordarea conceptului de naţiune nu putea să scape nici socialismului, care interpretează naţiunea funcţie de anumite evoluţii politice, lansând ideea că populaţiile cuprinse în interiorul frontierelor trasate după pacea din 1947 aparţin naţiunilor socialiste. Conform acestor interpretări, acest tip de naţiune este superior naţiunii burgheze întrucât se caracterizează prin omogenitatea socială şi comunitate de interese şi aspiraţii fundamentale ale clasei muncitoare, ţărănimii şi intelectualităţii.

Eşecul acestui concept inventat a fost sesizat chiar de ideologii vremii, încercând să intervină reparatoriu cu noi sintagme cum ar fi „naţiune în socialism”, „naţiune nouă”, „naţiune cu trăsături socialiste” ş.a. nu ar fi exclus să asistăm la alte asemenea „noutăţi” de valoare cum ar fi „naţiunea de tip tranzitoriu”, „naţiunea reformată” sau „naţiunea de tip social democrat”.

O abordare care, după cum am insistat în parcursul acestor din urmă rânduri, produce o hidoşenie greu de surprins în raţionamentul corect ştiinţific. Spun „corect ştiinţific” pentru că, avertizez, nici ştiinţa, cu toate rigorile sale de clasificare nu a scăpat de malformaţii ideologice grave.

Se poate aprecia, din perspectiva abordărilor ideologice prezentate, că există trei mari curente care îşi revendică teoria asupra conceptului de naţiune: spiritualismul naţional, materialismul naţional şi empirismul naţional.

Teoria spiritualismului naţional are un profund caracter metafizic conform căruia naţiunea este sufletul colectiv al poporului. Mai nou, teoria naţiunii astrale, cu proiecţia divinităţii şi eternităţii pe pământul naţiunilor materiale, adâncesc şi mai mult confuzia asupra experimentului social, întrucât enunţurile rămân cel mai adesea fără explicaţii glisând în misticism repetitiv.

Teoria materialismului naţional argumentează organizarea socială pe resursa de materie biologică, masa şi substanţa ereditară, transferată din generaţie în generaţie.

Cea din urmă abordare pleacă de la datele existenţei sociale, de la concretul unei lumi reale şi alege, corespunzător timpului istoric, elementele de gen proxim, dintre acei factori de viaţă socială de interes pe care îi postulează ca elemente constitutive ale naţiunii.

Toate aceste teorii, indiferent de nuanţele personale pe care le dau unii autori, se autointitulează naţionale şi îşi revendică dreptul asupra definiţiei şi interpretării naţiunii. Aceste teorii, îmbrăcate cu teze ideologice specifice, devin doctrine de partid, care la rândul lor se proclamă naţionale.

Ele abordează, din păcate, unilateral sau în cel mai fericit caz îşi însuşesc dimensiunea restrânsă a conceptului, producând de fiecare dată coliziuni conceptuale, propulsând teze în antiteză, generând în final tensiuni şi conflicte intra şi inter – naţiuni.

Empirismul naţional este tratat în limitele temporale ale conceptului de înţelegere umană, de perspectiva ştiinţifică dependentă de informaţia socială produsă şi corectitudinea procesării acestei.

Naţiunea, ca subiect conceptual este tributară ideologiilor incapabile, a imixtiunilor voluntariste şi autocrate în esenţa naturală, dar nu mai puţin al construcţiilor artificializate de interese oligarhice şi etnocentrocratice.

Noile cercetări asupra teoriei naţiunilor au reuşit să explice condiţia neechivalentă a naţiunilor pornindu-se de la premisele constitutive şi formele de manifestare, evidenţiind mai bine elementele comune de continuitate dar şi pe cele de diferenţiere şi discontinuitate.

Este evident că putem construi modele explicative, cu interpretări aparent satisfăcătoare, într-un staticism relativ.

Evident că investigările viitoare, şi nu în ultimul rând, încercarea de redefinire a conţinutului modern al conceptului de naţiune din interiorul unei metode multidisciplinare (cauzale, sistemice şi inclusiv procesual organice) pot aduce explicaţii de echivalenţă satisfăcătoare, conştientizând necesitatea depăşirii orizonturilor ideologiilor partizane.

„Naţiunile – spunea Dumitru Stăniloaie – sunt realităţi voite de Dumnezeu. De aceea nu se cuvine să le respingem dreptul la existenţă, ci trebuie să le considerăm ca fapte date, de neînlăturat, chiar în planul de viaţă mai înaltă a religiei, în speţă a creştinismului”.

A consemnat Gral. (r) Dr. Mircia CHELARU.

30/08/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Prezentări

Revista România Culturală – Numărul 1, august-septembrie 2020

Revista România Culturală - Numărul 1, august-septembrie 2020

Suntem la jumătatea anului 2020 și, tumultuos așa cum a fost de la început, ne pregătim de două lucruri: ori să dispărem ca națiune ori să ne afirmăm ca neam și țară, ca și cultură europeană milenară, român cu român, om cu om, trezindu’ne din „somnul cel de moarte” și să prosperăm întru totul în Grădina Maicii Domnului așa cum am fost lăsați de Creator. Ori una, ori alta!

Avem să ne dumirim dacă vom pieri din propria noastră alegere sau vom rupe lanțurile sclaviei psihologice în care ne aflăm.

Aceste cuvinte ne indică o răscruce de drumuri. Înaintea pășirii pe oricare dintre acestea două se află alegerea noastră. Noi alegem să ne urâm pe noi înșine, crezându-ne un neam josnic, fără de istorie, destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale (Friedrich Engels), sau un neam de eroi care am conturat de milenii fizionomia Europei neamurilor sale. Ca și traci, am contribuit la schimbarea la față a Europei. Ca și români-valahi am contribuit la stăvilirea hoardelor cu adevărat sălbatice din stepele asiatice care aveau să măture popoarele europene într’o vâltoare pe de’a întregul deznaționalizantă și care aveau să’i facă pe oameni să se dezică de Hristos. Practică preluată și de hoardele sălbatice sovietice care aidoma i’au imitat pe aceia care le semănau, și anume pe cotropitorii pașalâcurilor turcești de acum sute de ani. Cât de mult seamănă oamenii și caracterele lor, dar și vremurile între ele! Nu credeți?

Astăzi, cultura este asaltată din toate părțile mediatice care le sunt la dispoziție. Și pentru că este o redută care poate resuscita, de fapt singura, civilizația omenească, ea trebuie și apărată. Prin lansarea în mediul online a Revistei România Culturală, ne propunem exact acest lucru: să aparăm, să promovăm și să reconstruim cultura română așa cum a fost, este și va trebui să mai fie. Este drumul regenerării culturale pe care am ales să mergem. S-o luăm ca pe o misiune de îndeplinit!

Astfel că avem cultură literară, științifică, artistică, tradițională (etnografie, muzicologie, folclor etc.), dar și cultură politico-economică și istorică (militar- strategică și nu numai). Suntem cei care am revoluționat multe domenii științifice din secolul trecut, dar și păstrătorii unei legi naturale a pământului râvnit de toți. Suntem o cultură milenară originând în grandioasa cultură solară a pelasgilor, a tracilor (geți, daci, apuli, carpi, sciți, iliri, masageți, samotraci etc.), perlă a cunoașterii universală și arhetipală a trecutului antic. Suntem un popor de simpli oameni de glie, agricultori (cultivatori ai pământului și crescători de animale) în comuniune continuă cu natura înconjurătoare. Avem repere și la ele ne vom întoarce să ne adăpăm din înțelepciunea lor datorită căreia am trăit în bunăstare mii de ani!

Cultura este o manifestare inteligentă a conștiinței pe toate planurile existenței umane. Atunci când am fost chemați din interior am răspuns. Este timpul să răspundem din nou la chemarea sufletului uman care se tânguiește lovit de frenetica și halucinanta lovitură a non-valorii neomarxist-involutive.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

redactor-șef Patrick Matiș

29/08/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Articole, Modelul de Tara

Călin Georgescu – Unde merge lumea, unde mergem noi?

Călin Georgescu - Unde merge lumea, unde mergem noi?

Nu de prostie mă cutremur, ci de veșnicia ei!

Oamenii au spirit gregar. Își sacrifică pe te miri ce darul cel mai de preț primit de la Dumnezeu la naștere: libertatea. Acest fapt este opera iluziei, dublată de frica teribilă de moarte și care îi face să caute siguranțe deșarte. Oamenii vor protecție, o găsesc în căldura îndoielnică a mulțimii și uită că de fapt o au din naștere, de la Dumnezeu.

Întregul efort al lui Iisus Hristos a constat în a anihila condiționarea impusă omului de către societate. Hristos a fost cel mai antisocial om care a trăit pe pământ. A vrut să distrugă zidurile înălțate de societatea manipulatoare și menite să îngrădească libertatea. Le-a arătat oamenilor realitatea pură a vieții, dar ei nu o puteau vedea, datorită dogmelor în care trăiau și care astăzi s-au amplificat exponențial, în loc să scadă. Realitatea nu trebuia inventată, ci doar descoperită. Dar nimeni nu avea timp de așa ceva.

În fapt, Hristos a condamnat oamenii la nemurire, iar aceștia l-au condamnat la moarte. Si așa a rămas până astăzi, în plină pandemie COVID19, pandemia prostiei, a fricii și a ignoranței.

Trăiesc un sentiment ciudat, de scârbă cosmică, văzând atâția oameni care îngenunchează în masă. La prima știre falsă, la primul steag fals (vezi cazuri similare – Războiul din Golf, Irak, Iran, 11 septembrie în New York, Siria și altele asemănătoare) mulțimea a ascultat de vocea stridentă a propagandei și s-a predat necondiționat… A renunțat la libertate.

Nu contest prezența unui virus, botezat COVID 19, alături de zeci de mii de alte virusuri prezente în mod natural și normal în viața noastră. Contest abuzurile care se fac în numele lui, pentru a constrânge o lume întreagă la supunere necondiționată și, de aici, înjosirea demnității persoanei odată cu îngrădirea libertății sale.

În istorie s-au dus războaie sângeroase pentru libertate, însuși Hristos a murit pe cruce pentru ca noi să fim liberi. Iar noi, ce facem acum? O cedăm de parcă am vinde semințe și acadele la bâlci.

Societatea modernă a creat mase de oameni dezrădăcinați, înghesuiți în uriașe aglomerări urbane, lipsiți de posibilitatea de a trăi pe propriile picioare și de a acționa pe cont propriu. Consecința imediată a acestei masificări a fost dezintegrarea comunităților organice, cele care îi ofereau individului un sprijin – familia în primul rând. Odată ce individul a fost aruncat într-un mediu alienant, separat de Dumnezeu și de natură, de semenii săi și de propria sa esență umană, el și-a pierdut busola sufletească. A devenit un animal de turmă, un număr și o simplă unealtă în mâinile sistemului. Astfel se explică în câteva cuvinte lașitatea, frica, dezbinarea, relativismul moral, mocirla și deșertăciunea care au ajuns la paroxism pe timpul pandemiei actuale.

Astăzi pare că nu se mai moare de nimic, decât de COVID 19. Nu mai poți muri de cancer, de diabet, de boli cardiovasculare, de accident, de bătrânețe – mori doar de COVID. Nu mai există altă moarte. Moartea s-a predat și ea, a murit și a lăsat-o pe sora ei mai mică, prostia, să îi ia locul. Pentru o vreme, pentru totdeauna? Depinde de noi.

Escrocheria COVID 19 apare în toată splendoarea ei în momentul în care comparăm acest virus cu adevăratele flageluri care afectează omenirea. Din cele 60 de milioane de decese anuale din întreaga lume, se spune că 200.000 de oameni ar fi murit de COVID 19. Cum se raportează aceste cifre la cele 18 milioane de morți de boli de inimă, 10 milioane de cancer, 6,5 milioane de boli pulmonare, 1,6 milioane din cauza diareii, 1,5 milioane în accidente rutiere și cel puțin 800.000 de mii de sinucideri?

Guvernele trădătoare lucrează cu mass media și mai trădătoare pentru a amplifica frica și anunță constant creșterea numărului de morți. Deși se moare de COVID 19 mai puțin decât de o gripă banală, propaganda globalistă face dintr-un țânțar o bestie a Apocalipsei. Media nu mai este jurnalism liber, este pusă în slujba unui sistem politic aservit mafiei financiar-bancare.

Anual, la nivel mondial, dispar peste 8 milioane de copii pe rețelele crimei organizate de pedofilie. Până astăzi, în anul 2020, au murit peste 3,9 milioane de copii datorită sărăciei. Trei sute de copii mor în fiecare oră din lipsă de apă și hrană. Și asta nu pentru că nu ar fi apă și hrană, ci pentru că omenirea este dominată de o mână de indivizi lacomi care nu se mai satură să obțină, prin furt, totul în această lume. Două sute dintre cele mai puternice corporații din lume domină economia celor 195 de state luate la un loc. Câteva familii de bancheri au în buzunar întregul sistem financiar al băncilor centrale, care înrobesc omenirea prin politica de camătă și îndatorare perpetuă a statelor și a fiecărui cetățean în parte.

Marele Hasek spunea: „oameni, fiți vigilenți, vi se trage preșul de sub picioare, vi se ia și ultimul drept la a fi natură umană îndumnezeită”. La rândul său, Roosevelt declara: „singurul lucru de care trebuie să ne temem este teama însăși”. Despre ce teamă este însă vorba?

În primul rând, teama de a sfida sistemul. Ordinul de a purta mască este executat imediat, necondiționat, fiindcă celor mai mulți le este frică de sistem, nu de virus. Majoritatea se supun din lașitate, nu pentru că le-ar fi frică de infecție. Este adevărat că sunt destui care cred că vor muri dacă nu poartă mască chiar atunci când aleargă singuri în parc sau în pădure. O cumplită schizofrenie afectează omenirea. Pe de-o parte suntem bombardați cu știri permanente despre „marile realizări ale științei și tehnologiei”, iar pe de altă parte suntem obligați să purtăm o mască banală sau orice bucată de pânză, cu scopul de a ne apăra de un virus „ucigaș”? Este ca și cum ai vrea să te aperi de țânțari punând la fereastră o plasă de handbal.

Singurul lucru care ne protejează cu adevărat este consolidarea naturală a imunității. Dar de aceste măsuri nu se mai vorbește. Știința medicală a murit și ea. Oricum, știința fără conștiință este o crimă. Nu există virus care să sară la 2 metri, nici care să știe cu precizie să nu acționeze peste 2 metri. Aceste pretenții absurde contrazic știința și întreaga cercetare de până acum a omenirii. Majoritatea medicilor știu că este așa, dar nu spun nimic.

Prea puțini sunt cei care își dau seama că masca este un simbol al supunerii necondiționate față de „noua normalitate” impusă de puterile mondiale. Este un mesaj subliminal că a venit vremea să tăcem. Îl parafrazez pe Traian Dorz: „Când va respira și gândul numai libertate”, atunci vom avea sănătate și demnitate.

Dar cui îi mai pasă astăzi de aceste valori? Ulise pe corabia ce îl ducea spre Itaca le spunea mateloților săi: „Nu v-ați născut ca să trăiți ca animalele, ci ca să agonisiți virtute și cunoaștere”. Iar cunoașterea – informația filtrată de gândirea critică și de experiența practică – a fost înlocuită cu dogmele și cu stereotipurile furnizate de mass media și de industria divertismentului.

În urma acestor abuzuri deja au apărut și vor continua să apară consecințe sociale extrem de grave: sinucideri, tulburări psihice, distrugerea relațiilor interumane deja fragilizate de mediul alienant al societății moderne.

Societatea tehnologică, așa cum este ea proiectată de stăpânii lumii, nu dorește să fim liberi. Un om liber nu se supune celor care doresc puterea absolută. El se revoltă cu toată ființa sa împotriva psihopaților din deep state, statul subteran global. Psihopații care decid destinele planetei pun alți psihopați la conducerea țărilor, pentru a-și asigura supremația bolnavă asupra întregii omeniri.

Omule, este important să știi ceea ce nu știi! Să afli cine ești înainte să-ți spună alții cine trebuie să fii. Din păcate, oamenii societății moderne înțeleg lucrurile doar superficial. Tot ceea ce depășește micile lor preocupări zilnice, tot ce iese din tiparul unei existențe condiționate de automatismele societății de consum, fie îi „lasă reci”, fie îi sperie și-i face să-și găsească refugiu și consolare în siguranțe deșarte și chiar în minciuni flagrante. Iată de ce majoritatea dintre noi nu înțeleg că afacerea COVID 19 are implicații adânci care depășesc cu mult realitatea plată a statisticilor, a argumentelor „științifice’’ și a implicațiilor socio-economice. Nu se înțelege că toți suntem Unul, că Universul este Unul, iar de Unimea noastră depinde soarta vieții pe această planetă.

Ne aflăm în mijlocul unui război psihologic de dimensiuni biblice. Nu putem vorbi de pace în lume atâta timp cât sunt încă răni nevindecate în fiecare dintre noi. Un om devine violent când nu mai are încredere în sine. A nu avea încredere înseamnă a orbecăi în necunoscut. Neîncrederea, astăzi, este uriașă în lume, datorită fricii de necunoscut. O frică perpetuată de-a lungul generațiilor și devenită „calitate comportamentală” prin aportul structurilor sistemului, de la educație la religiozitatea organizată instituțional și alte componente ale sistemului. Dacă ar exista boli în mod real, ea, neîncrederea, în special neîncrederea în eul nostru adevărat ar fi boala Mileniului III.

Forțele întunericului vor să ne facă să ne lepădăm de Sursa Creației, de Întreg, adică de Dumnezeu. Separarea de Dumnezeu s-a amplificat astăzi într-o asemenea măsură, încât a ajuns să ne împietrească inima și să ne întunece mintea. În loc să trăim prin Hristos și în Hristos ca să cunoaștem Adevărul eliberator, trăim în și prin dogme și prejudecăți.

În plină pandemie COVID, mulțimile s-au lepădat de atotputernicia lui Hristos: cred în atotputernicia unui virus.

Orice pictor sau scriitor își semnează opera. La fel a semnat și Dumnezeu această lume – o Creație desăvârșită. Oare a greșit? Oare i-a scăpat din mână un virus criminal, pretext pentru controlul și supunerea lumii, apoi bombardarea cu 5G și obligativitatea vaccinării?

În fața acestei situații de pandemie, instituțiile religioase din întreaga lume au eșuat lamentabil și au îngenunchiat în fața statului subteran, situându-se împotriva omului demn și liber. Este un fapt de necontestat căruia nu putem să-i găsim nici o justificare. Chemarea pe care Hristos ne-a adresat-o nouă, oamenilor, este de a ne sfinți în întregime, atât în ce privește sufletul, cât și în ce privește trupul (1 Tesalonicieni, 5: 22-23). Dar cum ar putea deveni sfânt omul care nu știe cine este și ce vrea dacă nu-i spune altcineva (sistemul, propaganda) „adevărul” despre sine însuși? În locul unui om puternic, așa cum îi place lui Dumnezeu, avem un individ laș și ipocrit, care se simte în siguranță cu turma, nu cu el însuși și cu Creatorul său. În loc de „Unde este Hristos, suntem cu toții (deci și eu însumi)”, avem, mai nou, dictonul „Unde merg ceilalți merg și eu, cu turma”. Acesta este noul mit colectiv dezvăluit de „pandemie”, mit în care majoritatea covârșitoare și-a găsit speranța.

Acum se vede cine are credință nemărginită, sau măcar cât un bob de muștar, pentru a fi capabil să trăiască plenar momentele cruciale prin care trece astăzi omenirea. Să fim încredințați – credința este în primul rând încredere în Dumnezeu – că totul este spre binele nostru suprem, ca să ne putem trezi.

Forțele întunericului au lansat un atac furibund asupra Americii președintelui Trump. Încleștarea dintre Trump, sprijinit de patrioții din întreaga lume, și deep state-ul global capătă pe zi ce trece dimensiuni apocaliptice. „It’s biblical” spun americanii. Trump este eroul legendar care decapitează balaurul cu șapte capete: Big Pharma, politicienii corupți, mass media corporatistă, sistemul cămătăresc al băncilor centrale, complexul industrial-militar care vrea războaie permanente, stânga radicală și rețelele de pedofilie globale. O victorie a lui Trump ar însemna, practic, eliberarea întregii omeniri din sclavia în care se află de la Revoluția Franceză încoace. O înfrângere ar trimite omenirea în cea mai neagră sclavie pe care a cunoscut-o vreodată. Forțele răului dispun de resurse financiare uriașe, de ordinul trilioanelor de dolari. Toți sunt cumpărați. Cei care odinioară își umflau mușchii „anti-globaliști” acum au amuțit într-o tăcere complice. Siria tace. Iranul tace. Tac până și Hezbollah și Hamas. Trump și patrioții – inclusiv patrioții din armata americană – au însă un plan bine pus la punct de „asanare a mlaștinii”. Ar putea să curme dintr-o lovitură răul ce cuprinde acum omenirea. O victorie a lui Trump nu ar folosi însă la nimic unor oameni care nu s-au trezit încă. Iată de ce deep state-ul este lăsat să-și facă jocurile, așa încât oamenii să simtă pe propria piele dimensiunea cosmică a Răului. Poate doar atunci se vor trezi cu adevărat.

În actualele circumstanțe, ce se întâmplă în România ține de domeniul absurdului. Nu poți nici măcar să te întrebi ce este bine și ce este rău, ce este frumos și ce este urât, ce funcționează și ce nu în țara noastră. Toate întrebările și temele mari sunt irelevante și inutile. De fapt, este ridicol să-ți mai pui asemenea întrebări. Totul se învârte în jurul unor nimicuri. Dacă oamenii sunt condiționați să se gândească doar la nimicuri, nu mai au timp și energie pentru lucrurile mari, cum ar fi patriotismul, suveranitatea națională, demnitatea. Acestea rămân clișee, vorbe în vânt.

Nu există oameni treziți în România, decât foarte rar. Când cineva se trezește este imediat înghițit de cireada „democratică”, cea mai mare consumatoare din Europa de cola, zahăr rafinat, facebook și televiziune.

Lașitatea, dublată de fariseism, face legea într-o țară în care poliția a redevenit miliția de altădată, iar mai nou tinde să devină Gestapo. Pseudocultura este singura care se plimbă liberă pe străzi, fără mască și fără să fie amendată de forțele de ordine.

Pseudoculții conduc România de peste 30 de ani. De luat aminte, într-o lume cu rost, puterea se dă celui care o simte ca o povară, nu ca un drog și un desfrâu. Pretinsa intelectualitate a trădat – doar nu putea să fie mai prejos decât primitiva clasă politică. Iar Academia Română tace și ea din moment ce marile ei conștiințe nu mai sunt printre noi. Nu mai întreabă nimeni de Virgiliu N. Constantinescu, de Florin Constantiniu, de Mircea Malița, de Solomon Marcus sau de Valentin Trebici. Au murit – dar nu din cauza unui steag fals! – liberi și demni până la sfârșitul vieții.

Elitele au dispărut, iar securimea, devenită prosper om de afaceri, are grijă doar de profitul ei rezultat din privatizarea țării.

La rândul lor, administratorii credinței se îngrijesc doar de puterea lor lumească, nu mai au timp și de poporul obidit. Cât timp îi va mai lua României să-i canonizeze pe Arsenie Boca, pe Valeriu Gafencu? Nimic mai caraghios decât să apari în sutană, cu masca pe față! Biserica lui Hristos s-a transformat într-un spectacol jalnic. Ortodoxia geme astăzi sub interesele care au transformat-o în ideologie și business. Mulți falși profeți, puțină credință! Astăzi, în România se vorbește mai mult de virus decât de Dumnezeu.

Cine înțelege oare cât de ușor ar fi să fim liberi și prosperi într-o țară închinată doar lui Dumnezeu și numai Lui? Facerea de bine a fost un blestem pentru eroii neamului. Ce soartă tragică au avut Horea, Cuza, Eminescu, Antonescu, Codreanu!…

Eminescu, conștiința națională, este evocat festivist doar atunci când convine trădătorilor de neam. Partea critică și patriotică a operei sale este trecută sub tăcere. Nu-și mai amintește nimeni de personalități emblematice, icoane ale națiunii române moderne: Kogălniceanu, Haret, Brâncuși, Simion Mehedinți… De la manele la Mozart sau la Enescu este foarte greu de trecut, poate chiar imposibil.

Știința și cercetarea sunt puse astăzi la zid. Medicii tac și ei. Lumea pare prea preocupată să nu-și piardă fericirea pe care o promite „noua normalitate”. Consensul general este că-i mai bine așa, supuși, cu masca pe față. Ne închinăm la porțile Occidentului, ca înainte la Poarta Otomană, și nu înțelegem nimic din eroismul istoric al lui Mihai Viteazu sau al lui Vlad Țepeș. Cei care au murit pentru libertatea țării oricum nu mai sunt, de mult. Și oricum, ce mai contează, când istoria o scriu azi trădătorii și lacheii. Iar dacă ne vom pierde cumva țara, vom ridica senini din umeri, arătând spre cine altul decât spre… Dumnezeu: „Noi ce să mai facem? Așa a vrut Domnul să fie…” Părăsindu-l pe Hristos, am pierdut rostul vieții adevărate. Poporul român este pribeag în țara lui, o colonie furnizoare de materii prime și de forță de muncă. Mai presus de orice, impactul demografic este devastator. Când un român cade, nu mai este nimeni să-i ia locul. Ca persoane ne-am pierdut printre nimicuri, am pierdut capacitatea de a ne bucura de lucrurile esențiale, acelea care contează cu adevărat.

Am dat înțelepciunea pe informația nemestecată de pe internet, iubirea pe dezbinare și pe indiferență, iar forța caracterului pe pragmatismul pecuniar al necinstei și al lașității.

Suntem un popor bolnav. Nu suntem însă conștienți că starea de sănătate nu poate fi niciodată impusă din afară, ea reprezintă o înflorire a propriei energii interioare. Doar un cutremur existențial trăit adânc de fiecare dintre noi va duce la o trezire colectivă și ne va readuce din nou la viață. De aici vor decurge sănătatea familiei, a comunității, a țării și a lumii întregi. Ne vindecăm împreună – asta pare destul de greu de înțeles. Dar este singura soluție. Cum facem asta? Prin rugăciune, comunicând cu Dumnezeu și trecând cu toții la fapte.

„In această bătălie împotriva forțelor răului – scria de curând generalul Michael Flynn, un mare patriot american și susținător devotat al președintelui Trump – nu mai putem pretinde că vom îndepărta aceste forțe ale întunericului doar prin rugăciune. Rugăciunea contează, dar este nevoie să acționăm.”

Generația actuală are nobila șansă de a face istorie, de-a construi o lume esențială, fără ură și violență. Fie să înflorească doar libertatea și iubirea! Etern!

28/08/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Stiri

Dan Diaconu – Istoria cu repetiție

Dan Diaconu - Istoria cu repetiție

Au trecut treizeci de ani de când ne-am despărțit de regimul partidului unic. Pe-atunci eram disperați de existența unei doctrine unice, de penuria alimentară și de multe alte disfuncționalități ale sistemului. Cred că nu trebuie să ne mai întrebăm dacă atunci a fost revoluție sau lovitură de stat pentru că efectiv nu mai contează. Era un sistem care se prăbușea sub propria greutate. Mecanismele economice deveniseră greoaie, eternul „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” era refrenul momentului, politicul nu accepta nicio critică, iar propaganda devenise caducă. Părerea mea era că și Ceaușescu se săturase de propriul cult al personalității. Regimul lui Ceaușescu a fost, așadar, unul parcă desenat după șablon: a avut o perioadă de entuziasm la începutul său, o plafonare spre mijlocul anilor `70 și o cădere în anii `80.

Omorârea ritualică a lui Ceaușescu a fost o golănie executată la ordin extern. N-am nici cea mai mică îndoială. E cât se poate de clar că Ceaușescu nu era vinovat de niciunul dintre capetele de acuzare. Nu-l poți acuza de subminarea economiei naționale pe cel care te-a lăsat fără nicio datorie. Datorii făcute nu pentru bomboane și tinichele pe roți, ci pentru industrializarea țării. Iată-ne acum cu datorii de opt ori mai mari decât a făcut Ceaușescu și fără nici pic de industrie, fără infrastructură, dar bine furajați cu chimicale importate și imbecilizați de o propagandă infinit mai infectă decât cea de-atunci.

Nu vreau să par superstițios, însă ceea ce ni se întâmplă seamănă ca două picături de apă cu destinul pe care l-am avut în comunismul (mai exact socialism – n. red.) ceaușist. Am început cu un entuziasm debordant în anii `90, în 2008 a venit plafonarea, iar acum urmează căderea. Mai mult, pentru ca treburile să semene ca după picături de apă, vă voi spune că după alegerea lui Ceaușescu în funcția de secretar general al PCR, a urmat o perioadă în care existau multiple opinii care se discutau astfel încât deciziile de la vârf să se ia după analiza fiecărui aspect. Era un mecanism mai greoi, dar pluralitatea opiniilor era benefică. Apogeul lui Ceaușescu a fost atins în timpul crizei din Cehoslovacia. A reușit magistral să evite o invazie sovietică și, în același timp, a arătat o independență de neimaginat până atunci față de Moscova. Criza respectivă însă i-a arătat lui Ceaușescu un lucru pe care puțini l-au înțeles, anume că e pe propriile picioare. Cei de lângă el au făcut un pas lateral, pregătindu-și „planul B” pentru cazul în care rușii ar invada țara. Nu s-a întâmplat asta. Ceaușescu, scăpat pe propriile-i picioare, a înțeles că nu mai e obligat să împartă decizia cu nimeni. Evenimentele ulterioare, în mare, le cunoașteți.

La fel s-a întâmplat și cu noi. Anii `90 ne-au adus o multitudine de opinii de care se ținea cont. Unii rămăseseră comuniști, alții ultraliberali, alții tradiționaliști ș.a.m.d. Societatea își dezbătea fiecare mișcare pe care-o făcea. Apoi au venit anii 2000 în care puterea s-a centralizat, însă, la pachet, oamenii au primit beneficii prin creșterea rapidă a nivelului de trai. Electrocasnice, mașini, excursii în afara țării, case ș.a.m.d. În anul 2008 am avut apogeul. Însă, în același timp, am avut și o culme a centralizării politice sub bagheta nefastă a lui traian băsescu. Atrăgând PSD sub aripa sa, băsescu a reușit să concentreze 90% din puterea țării. Criza i-a afectat credibilitatea, dar prin intermediul Securității, a reușit să se mențină la putere în 2009. Românii însă au cunoscut cea mai mare cădere a nivelului de trai din 1989.

Este ciudat că, în pofida ticăloșiei sale, băsescu a avut și-un rol benefic în toată povestea asta. A făcut în așa fel încât PSD să-i scape din mâini și să refuze centralizarea. Însă tot jocul a fost condus tot de mâna nevăzută a Securității. Așa a apărut ceva mai târziu „schisma” dintre PNL și PSD, care a permis infectarea PNL cu elementele ticăloase din PD-ul lui băsescu. Așa a ajuns la putere Plăvanul, un păpușat fără sare și piper, numai bun pentru a executa ordinele fără să gândească. Planul însă a avut o scăpare în momentul în care PSD-ul a fost preluat de gruparea Dragnea care a continuat opoziția. Cazul însă, în ciuda câștigării alegerilor de către PSD, a fost rezolvat cu arestarea lui Dragnea. De data aceasta preluarea partidului s-a făcut printr-o lovitură soft care a adus la putere aripa cea mai securistă și, în același timp, cea mai irelevantă a partidului. Și, pentru ca totul să fie ca la carte, lovitura de palat a fost cimentată prin recent încheiatul congres cu cântec în urma căruia partidul a fost pe deplin cedat Securității. Mișcarea era obligatorie în contextul a ceea ce urmează.

Practic, prin încheierea socotelilor cu PSD-ul, întreg eșichierul politic este subordonat Securității. Lucru solicitat de către licurici care, prin vocea limbricului îndesat de la Ambasadă, tună și fulgeră împotriva oricui refuză ordinele transmise pe bilețel, ridicând, în același timp, în slăvi păpușa mecanică de la Cotroceni.

Poate vă întrebați de ce s-a făcut toată mișcarea asta. E simplu: ați început să costați prea mult. Preluarea României s-a făcut după rețeta clasică a capitalismului: faci dumping până omori concurența, după care crești prețul. Până acum s-a tot făcut dumping, iar în perioada 2009-2020 s-a tot forțat menținerea prețului. Care preț însă nu poate fi menținut la infinit. De-aceea Dragnea, prin îndrăzneala de a cere mai mult, a încălcat o lege nescrisă și-a fost băgat la bulău.

Acum însă, toate treburile sunt așezate cum trebuie. Întreaga clasă politică e în mâna Securității, toate instituțiile statului sunt îmbibate de securiști, astfel încât s-a asigurat conducerea unică a țării. Limbricul de la Ambasadă e și el liniștit întrucât are doar un singur telefon pe care trebuie să-l dea atunci când trebuie. Simplu și facil.

Ceea ce urmează e ultima parte din perioada lui Ceaușescu: foamea. Deja semnele se văd: producția agricolă prăbușită, subvenții din părți, bani mai puțini de la UE, oportunități de afaceri reduse la minim (vezi ce se întâmplă în transporturi) ș.a.m.d. Șomajul crâncen va fi următorul fenomen (la momentul preluării articolului, aprox. 1.000.000 de șomeri în România – n. red.). După agricultură se va prăbuși și business-ul localnicilor (a se vedea afacerile locale din domeniul HoReCa – n. red.), astfel încât întreaga țară va fi dependentă de câteva multinaționale care vor plăti prost joburi ultra grele. India vă spune ceva? Ăla e modelul. Și uite-așa se-nchide cercul istoriei care rimează urât de tot cu ceea ce-am trăit.

În acest mod unii vor „ieși din sistem” fără să înțeleagă nimic, în timp ce supraviețuitorii, la momentul oportun, vor fi gata să-și dea viața pentru „libertate”. E frumos, nu-i așa?

A consemnat pentru dumneavoastră Dan Diaconu via trenduri.blogspot.com.

27/08/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Teodor Palade – Sub apăsarea pandemiei, disperarea neputinţei contra sfidării tăcute

Teodor Palade - Sub apăsarea pandemiei, disperarea neputinţei contra sfidării tăcute

Prin tradiţie, guvernanţii ne cred proşti. Proşti fiindcă „am pus gura” la minciunile cu care de lungi decenii ne îmbrobodesc. Proşti fiindcă, odată îmbrobodiţi, i-am votat în mod repetat deşi de fiecare dată după alegeri ne-am plâns că am fost înşelaţi. Proşti întrucât ne este frică de ei, în loc ca lor să le fie frică de noi. Proşti deoarece ne lăsăm cumpăraţi cu o sticlă de ulei, un kilogram de carne congelată sau o geacă din fâş colorată. Proşti pentru că îi plătim regeşte în timp ce noi răbdăm de foame. Proşti dintr-o altă mie de motive pe care ei le speculează cu pricepere fiindcă şi-au făcut o meserie bănoasă din asta. Adevărul? Adevărul este că şi clasa politică, „deştepţii” naţiunii, aparţine aceluiaşi popor. Iar azi, disperarea neputinţei „deştepţilor” se confruntă cu sfidarea tăcută a „proştilor”.

Disperarea neputinţei

Asistăm la o avalanşă nesfârşită de ameninţări. Medici, cei mai mulţi dintre ei ancoraţi de partidele politice prin sinecuri şi funcţii înalte, nu mai contenesc în a prezice catastrofe. După februarie 2020 nu a trecut o zi în care cineva să nu anunţe măcar o nenorocire epidemiologică. Recent, un medic, Marinescu pe numele său, a căror spuse au fost preluate cu entuziasm de mass-media şi nu a fost contrazis de nimeni, afirmă cu seninătate că în fiecare zi se îmbolnăvesc în România cel puţin zece mii de oameni: „Dacă avem 1.000 de cazuri zilnic, ar trebui să ne gândim la un total de 10.000 de infectări pentru ziua respectivă.”¹ Dacă ar fi să-l credem, până acum ar fi cam trebuit să adăugăm numelui ţării sufixul COVID. Acelaşi medic, infecţionistul Marinescu, ne mai prezintă în mod public încă una dintre surprinzătoarele sale descoperiri. Ţineţi-vă bine de ceva şi fiţi atenţi să nu vă tăiaţi în mintea ascuţită brici a doctorului specialist în infecţii! „Ei bine, dacă ancheta epidemiologică nu este realizată eficient și rapid, se formează un bulgăre de zăpadă. Este descoperit un pacient infectat, iar lucrurile întârzie să apară”.² Formidabilă descoperire, nu-i aşa?

Pe e altă parte, dl ministru Nelu (Tătaru!), chirurgo-politician de profesie, ne anunţă că va trebui să trăim ani îndelungaţi terorizaţi de asasinul în masă botezat Noul Coronavirus. De ce? Fiindcă, neputincioşi cum suntem, în şase luni de zile numai 2% dintre noi am fost capabili să ne imunizăm…

E limpede, a fost de nenumărate ori demonstrat că, la comandă politică, oficialităţile sanitare manipulează în mod grosolan atât numărul infectaţilor cât şi al deceselor. Cum ne-am putea explica altfel miracolul că toţi morţii anului 2020 (cu foarte mici excepţii) sunt victime ale acestui virus? De o jumătate de an nu se mai moare din alt motiv! Vedem cum din statistici au dispărut brusc studiile comparative cu decesele survenite din cauze independente de noul coronavirus. Explicaţia? Simplă. S-au evaporat ca prin minune celelalte boli. De când ne-a invadat coronavirusul nu mai răcim, nu ne mai atacă perfidul cancer, ficatul a devenit imun la alcool, colonul s-a cuminţit şi nu mai îndrăzneşte să dea vreun semn că s-ar putea îmbolnăvi, toate inimile românilor au revenit la vigoarea din copilărie, gripele ne înrudite direct cu SARS Cov-2 s-au mutat pe lună, accidentele vasculare cerebrale nu se mai manifestă iar decesele care nu au drept cauză noul coronavirus s-au retras voluntar din statistici.

Niciun tratament medicamentos coerent după un semestru sub pandemie

Ce semn mai convingător al neputinţei celor care, năuci, ne tot supun la cazne decât faptul evident că după un lung semestru de „luptă” cu gripa nu s-a găsit o schemă serioasă de tratament? Nici măcar una! Pur şi simplu se bâjbâie. Fiecare doctor ceva mai răsărit în meseria sa aplică metoda proprie pentru însănătoşirea ghinionistului ajuns pe mâna lui. La un moment dat un domn, medic în Timişoara, a ajuns repede celebru întrucât vindeca toţi bolnavii de COVID-19. Descoperise o schemă personală, revoluţionară, de tratament. Era gata-gata să-i ridicăm o statuie în Parcul Rozelor… Numai că, din nefericire, i-a trecut!

Pe de altă parte, în mod voit, datele privitoare la tratamentul medicamentos apărute în presă sau pe internet sunt contradictorii. Compuse parcă special pentru a nu mai înţelege nimic şi pentru a nu avea îndrăzneala să iei cumva singur vreo pastilă care te-ar putea feri de boală sau însănătoşi fără să treci prin furcile caudine mutate din însorita Italie în spitalele româneşti. Eminenţele medicale cenuşii, cocoţate pe funcţii de manageri de spitale, de consultanţi la ministerul sănătăţii, de băgători de seamă pe lângă nu ştiu care ONG-uri specializate deja în epidemii, ministrul sănătăţii în persoană, reprezentantul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii în România, însuşi marele Arafat, ruda apropiată a Babei Vanga dl Cercel, ei, cei care ne sufocă zilnic cu sfaturi destinate retardaţilor mintali, nu au reuşit să reducă niciuna dintre consecinţele acestui virus ciudat. Netulburat de vânzoleale inventată ca urmare a prezenţei sale, virusul îşi vede netulburat de treabă. A înlăturat deja concurenţa! Ne îmbolnăvim cu miile, suntem carantinaţi cu zecile de mii şi murim cu zecile în fiecare zi. Numai de coronavirus!

„Armele” perfecte împotriva virusului, doar nişte improvizaţii

În neputinţa lor, eroii încoronaţi cu străduinţa sterilă de a ne fi pavăză în faţa dihoniei, laureaţii luptătorilor din prima linie a „războiului”, cei care teoretic răspund de sănătatea poporului român, după cercetări dificile au descoperit ca arme de distrugere în masă a virusului trei mijloace de luptă nemaipomenite: masca, distanţa de 1,5 metri şi spălatul pe mâini. Conform strategiei lor, dacă ai mască ai scăpat de griji. Şi nu numai tu. Nu se vor mai îmbolnăvi în veci nici apropiaţii tăi, rudele, copiii, părinţii. Chiar şi necunoscutul întâlnit întâmplător pe stradă nu mai are nicio grijă dacă tu porţi masca. Mai mult, urmare a celor descoperite de specialiştii guvernului şi propăvăduite zilnic pe toate canalele de televiziune, dacă ai nasul în mască, înseamnă că ÎŢI PASĂ! Altfel, eşti un nesimţit!

Anders Tegnell este epidemiolog şef la Agenţia de Sănătate Publică din Suedia şi este, totodată, considerat cel mai important expert suedez în boli infecţioase. Iată ce spune el despre eficienţa portului măştii: „Este foarte periculos să crezi că măştile de faţă ar putea schimba jocul atunci când vine vorba de COVID-19 (…) „Măștile de față vin în completarea altor lucruri atunci când acele lucruri se află în locuri sigure. Dar să începeți să aveți măști pentru față și apoi să credeți că vă puteți aglomera în autobuze sau centre comerciale – aceasta este cu siguranță o greșeală (…) E surprinzător că până acum nu există un studiu serios privitor la rezultatele reale ale purtatului măştii.”³Concluziile domnului Tegnell au la bază situaţia din ţări precum Belgia şi Spania unde portul măştii este obligatoriu şi unde rata îmbolnăvirilor continuă să crească într-un ritm îngrijorător. De celelalte două „arme”, ce să mai vorbim? Una ne distruge încet dar sigur calitatea de fiinţă socială, iar celalaltă ne împinge din punct de vedere al higienei personale în plin ev mediu întunecat.

Indisciplina, iată cel mai important aliat al virusului!

Suntem un popor de indisciplinaţi, dintr-un continent de îndisciplinaţi aflat şi el într-o lume a indisciplinaţior. Cu câteva excepţii (Noua Zeelandă, Suedia, Irlanda şi vreo câteva insuliţe stinghere) omenirea se dovedeşte a fi rebelă, nesupusă. Unii, mai neascultători, au ieşit cu zecile de mii în stradă şi au strigat „Libertate”. Câtă inconştienţă!

Educatorii noştri epidemiologi ne-o spun răspicat: indisciplina, nesupunerea, crâcnirea, reprezintă cei mai fideli aliaţi ai pandemiei. „Suntem bolnavi fiindcă suntem indisciplinaţi” a devenit deja un truism. În mod normal, de-ar fi să-i ascultăm pe adepţii dictaturii medicale aflaţi astăzi la putere, niciun cetăţean supus şi disciplinat nu ar trebui să fie atins de virus. Iar dacă virusul greşeşte, diciplinatul ar trebui să facă o formă mai uşoară a bolii. Ba chiar să se afle în rândurile preafericiţilor asimptomatici.

Cu o grabă suspectă, au fost exilate în nemărginitul tărâm al timpului trecut libertăţile fundamentale ale omului. Dacă aminteşti de ele, imediat eşti catalogat drept coronasceptic. Şi, dacă eşti coronaceptic este mai grav decât ai fi, la un loc, criminal în serie, pedofil, terorist şi pesedist. Eşti, adică, o scursură a societăţii. Unul care încurajezi rata îmbolnăvirilor, nu-ţi iubeşti rudele, nu îţi pasă de suferinţa pe care o produci semenilor tăi şi sfidezi, cinic, societatea care se jertfeşte pentru tine.

În lupta asta crâncenă, cine mai are timp să observe că impunerea necondiţionată a unor regului arbitrare înseamnă de fapt sufocarea programată a libertăţii?

Sfidarea tăcută

Părerile despre societate, în sensul în care aceasta reprezintă totalitatea oamenilor care trăiesc laolaltă, sunt împărţite. Unii spun că ea are întotdeauna dreptate, iar alţii că este doar o adunătură cu instincte de turmă care nu-şi cunoaşte interesele şi care trebuie strunită cu biciul.

De loc surprinzător pentru cei care îi cunosc pe români, societatea noastră a ales sfidarea tăcută ca formă de luptă împotriva abuzurilor guvernamentale privitoare la libertatea de decizie a cetăţeanului în relaţie cu propria viaţă. Conştienţi că atât sub povara privaţiunilor impuse de guvern, dar şi înafara lor, oricine se poate îmbolnăvi, noi ne-au reluat pe tăcute vechile obiceiuri. Petrecem, ne distrăm, dansăm, ne iubim, ne îmbrăţişăm. Spre disperarea guvernanţilor, am ales să trăim ca oamenii normali. Să fie acesta un semn de inconştienţă sau de înţelepciune?

Note:

A consemnat pentru dumneavoastra Teodor Palade via teopal.ro.

26/08/2020/0 Comments/by Patrick Matis