Entries by Patrick Matis

Constantin Rădulescu Motru – Toți românii așteaptă mântuirea de la acțiunea poporului întreg


constantin radulescu motru, psihologia ciocoismului

Constantin Rădulescu Motru - Toți românii așteaptă mântuirea de la acțiunea poporului întreg

Nu este țară în hotarele lumii civilizate în care „gura lumii”, „gura satului” să aibă mai multă trecere ca în țara noastră! Cele mai multe din convingerile noastre sunt întemeiate pe „zvonul public” și numai foarte puține pe dovezile adunate de noi personal. Se zice „lumea zice”; și dacă „lumea zice”, românul, individual luat, pare că înțelege că tot așa trebuie să zică și el. Mai ales în lumea țărănească „gura satului” este obârșia tuturor convingerilor. În „gura satului” se revarsă, negreșit, gura lui Ion, gura lui Gheorghe, gura lui Petre și a altora, dar o dată ce acestea sunt vărsate, individualitatea lor s-a șters: „gura satului” contopește pe toți țăranii laolaltă, în același vad sufletesc. Și tot așa și la oraș, opinii personale foarte puține. „Ce zice lumea”, „ce zice partidul”, „ce zice stăpânirea”… dar foarte rar ce zic Ion și Gheorghe. Ce zic Ion și Gheorghe? Dar dacă Ion este în partidul liberal, trebuie să zică ce zic liberalii! Și dacă Gheorghe este în partidul conservator, trebuie să zică ce zic și conservatorii! Mai poate fi discuție? Indiferent de chestiunea în care cineva este chemat să zică ceva: fie în politică, fie în știință, fie și în literatură, părerea de grup primează asupra celei individuale. Fiecare grup își are părerea sa în bloc, căreia toți i se supun întocmai cum și la turmele de oi este un clopot la al cărui sunet se adună toate oile laolaltă. Când un român stă la îndoială fiți siguri că el nu stă fiindcă are o convingere personală de apărat, ci fiindcă nu știe încă de partea cărui grup să se dea. Să meargă după cum bate vântul din dreapta sau după cum bate cel din stânga? Iată suprema lui neliniște. Pentru risipirea acestei neliniști, sforțarea românului se îndreaptă în afară, ca să prindă cu urechea mai bine zvonul cel din urmă; mai niciodată sforțarea nu merge înăuntru, spre forul conștiinței.

Omul de caracter, la români, nu este acela care este consecvent cu sine însuși, ci acel care n-a ieșit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat totdeauna clopotul turmei. De consecvența cu sine însuși a grupului cine se întreabă? Nu este vorba cum sună clopotul, ci dacă sună; a sunat, ai fost prezent, și ești român, atunci ești om de caracter.

Nu este țară cu oameni mai curajoși ca țara noastră românească. Românii sunt eroi, dar cu deosebire când sunt în grup. În front, la război; în ceată, la revoltă; în cârd, la vânătoare… curajul românului nu are pereche. Iureșurile de la asaltul Griviței au rămas legendare; și tot așa, tind să devină legendare atacurile îndrăznețe din primăvara anului 1907. Dar românul izolat este blând ca mielul. Când îi bate cineva din picior, el tace. Așa a tăcut și tace în fața celei dintâi ciocoroade, dacă o vede îmbrăcată alt fel ca el. „Capul plecat sabia nu-l taie”. De aceea, la oricine care arată sabia, el se pleacă. Când simte însă cotul tovarășului, adică atunci când este în ceată, atunci, de îndată el se ridică: și atunci ferește, Doamne, pe oricine de dânsul, căci este repede la mânie.

Românul, ca soldat, este un element excelent, neîntrecut. Armatele românești n-au cunoscut niciodată frica propagată prin contagiune. Dar cu toate acestea, în timpul de pace armata românească prezintă un număr, relativ mare, de dezertori. Recrutarea la armată este pentru cei mai mulți o pacoste. Elevii cei mai leneși învață carte numai să-și scurteze termenul de militărie.

Dar absolut fără pereche este curajul românului în exprimarea opiniilor, dacă exprimarea el o face în numele grupului, ca redactor de jurnal bunăoară! Ești din același grup cu dânsul, atunci lauda lui pentru tine nu mai are margini; ești din celălalt grup, atunci ocara lui nu mai are margini! Iată un redactor curajos în tot cazul, îți zici! Ei bine, te înșeli. E curajos numai ca mandatar al grupului. Vorbește cu el între patru ochi și vei constata că nu-și aduce bine aminte de ce a scris. Între patru ochi opinia lui este chiar că toți românii sunt buni și patrioți…

Dar și religios este românul. De ochii satului însă; cam tot din aceeași cauză este și naționalist. Cu religia merge până la evlavie. Se poate ca el să uite pe Dumnezeul părinților săi, pe Atotputernicul și Izbăvitorul…? O așa uitare este cu neputință, mai ales că el nici n-a avut încă ocazia să învețe cine este acest Dumnezeu. Atotputernic și Izbăvitor! Și ce n-ai învățat nu poți să uiți; acesta este un adevăr prea știut. Românul este religios, dar pe câtă vreme vede pe toată lumea că este religioasă. Rar excepții la care religiozitatea să fie pornită din fundul inimii, de acolo de unde pornește și sentimentul personalității…

Tot așa se petrece și cu naționalismul lui. Tot românul face paradă cu sentimentele sale naționaliste. Dar numai până la faptă. Fapta fiind a fiecăruia, adică individuală, cu ea încetează și naționalismul. Dă-i unui român în mână toiagul apostolatului ca să predice naționalismul… pentru alții, și el este imediat gata de drum. Va predica peste tot locul sfânta cauză a naționalismului; va conjura pe toți semenii săi să se trezească din amorțire și să-și cultive inima și mintea cu sentimente și idei naționale; va fi cel mai aprig sfătuitor de bine. Dar până la fapte. Pune pe același român să facă o muncă anumită cu temei, și atunci lucrurile se schimbă. Dacă este profesor, cu neputință să-l faci să rămână la catedra sa; dacă este meseriaș, la meseria sa; dacă este agricultor, la ogorul său… Fiecare se codește să înceapă munca specială a profesiunii sale până ce mai întâi nu-i știe pe toți românii treziți la naționalism, și pe toți gata să înceapă munca cea serioasă. Ca să înceapă unul după altul, nu-i vine nimănui în minte. Lasă să începem cu toții. Să ne știm întâi cu toții naționaliști, pe urmă vom începe și cu fapte… Negreșit la începerea cu fapte sunt mai multe dificultăți de biruit ca la începerea cu vorba; dar deocamdată scapă fiecare de muncă. Și așa, suntem naționaliști. Un profesor care își face datoria în mod conștiincios, un meseriaș priceput, un agricultor harnic, dacă nu fac paradă de naționalism, nu sunt naționaliști; în schimb toți pierde-vară, care muncesc pe apucate și când au gust, dacă fac paradă de naționalism sunt naționaliști. Pe aceștia din urmă îi „știe lumea”, mă rog, că sunt naționaliști, pe când pe ceilalți nu; și lucru important este nu să-ți faci datoria de cetățean, ci să te știe lumea că ești naționalist…

Se apucă românul cu greu de câte ceva, dar de lăsat se lasă ușor, zice proverbul. Mai exact ar fi însă să se zică: sub influența mulțimii românul se apucă de orice, dar când este să execute prin faptă individuală lucrul de care s-a apucat, atunci se lasă de el foarte ușor. Nu este inițiativă pe care să nu o ia românul în grup! Să facem o școală? Să facem și două. Să facem o societate cu scopul acesta și acesta? Să facem și mai multe! Să contribuim pentru a asigura mersul acestei și acestei instituții? De ce nu? Să contribuim. Dar când vine rândul fiecăruia să pună în execuție hotărârea luată în grup, atunci fiecare amână pe mâine, sau se face nevăzut. Când se adună din nou grupul, atunci încep recriminările și noile hotărâri. Este rușine, domnilor, trebuie să începem odată! Patria își are ochii îndreptați asupra noastră! Ne privesc străinii, râd străinii. Să ne punem pe lucru. A doua zi aceeași indiferență. În grup, și ca grup, fiecare se judecă sever, foarte sever; în parte, individual, fiecare se judecă foarte indulgent. Lasă să înceapă ceilalți, ca să nu rămân eu singurul păcălit! Apoi ce sunt eu ca să îndrept lumea! Iată ultima ratio care împiedică activitatea fiecăruia.

Omul, care își are atenția îndreptată asupra activității sale personale și știe să prețuiască virtuțile din care izvorăște această activitate, așteaptă foarte puțin de la politică. Politica nu poate să reformeze adâncul sufletesc al unei societăți, ci ea se mărginește la schimbările de la suprafață. O lege politică bună sporește numai posibilitatea faptelor bune, dar nu dă și motivarea acestor fapte; motivarea vine din sufletul individual. Din bogăția acestui suflet individual răsar toate bunurile sociale: legile, moravurile, știința, arta și toată cultura societății. Fără el, nimic nu se produce; cum fără sămânță nu poate răsări nici firul de iarbă, cu toate că atmosfera dimprejurul lui ar fi în condițiile cele mai prielnice. Politica reglementează numai condițiile externe ale vieții sociale, sămânța faptelor sociale însă stă în sufletul fiecărui cetățean. Fără calitatea acestei semințe, nici un progres nu este cu putință – oricâte legi politice s-ar face…

Dar unde atenția nu este îndreptată asupra activității personale, și unde lipsește conștiința valorii sufletului individual, acolo este natural să stăpânească politica. De aceea românul este pasionat pentru politică. Pentru el politica este ca o baghetă magică prin care totul se poate transforma; fericirea neamului întreg, ca și fericirea sa personală pot fi aduse prin politică. „Dacă aș fi eu la guvern”, „dacă aș face eu legea”, cum s-ar mai îndrepta lucrurile! Pentru români lucrurile nu se pot îndrepta decât prin lege. Fiecare dintre noi are ca supremă ambiție să facă cel puțin o lege. Activitatea sa proprie nu este unul să o știe dirija cum trebuie; dar fiecare totuși vrea să facă o lege prin care să dirijeze activitatea tuturor. Toți așteaptă mântuirea de la acțiunea poporului întreg. „Iată ce trebuie să facem noi, românii”; „iată cum este mai bine pentru neamul nostru”; și niciodată: „iată ce trebuie să fac eu, Ion sau Gheorghe”, „iată ce este bine pentru activitatea mea”. Când românul se desparte de grup și se privește ca persoană aparte, atunci este totdeauna consumator; ca producător, niciodată nu are acest curaj. Când este consumator, atunci el, bineînțeles, ca toată lumea viețuitoare, este individualist; dar ca producător de bunuri, el așteaptă totdeauna să vadă ce fac alții pentru ca să înceapă și dânsul. Dacă nimeni nu începe, nu începe nici dânsul. Cele mai energice sfaturi nu reușesc să-i clatine rutina și să-l îndrepte spre întreprinderi individuale.

Și totuși răsar din când în când și întreprinderi individuale! Sunt câțiva industriași români, câțiva capitaliști întreprinzători români… Sunt negreșit, dar cu un suflet cu totul special, adică cu totul deosebit de sufletul unui industriaș sau al unui capitalist din țările apusene. Sufletul industriașului de aiurea este stăpânit de frigurile muncii și de riscul luptei; în sufletul industriașului român găsim desfășându-se abilitatea politicianului. Profitul capitalistului român provine, de cele mai multe ori, din măiestria cu care acesta își aservește bugetul statului. Capitalistul român nu are niciodată încredere în forțele lui individuale, ci, ca și cel mai sărac dintre compatrioții săi, el se bizuie pe protecția statului, exclusiv pe protecția statului.

Profesiunea care atrage mai mult pe român este aceea care nu-i prea departe de mulțime. Lui îi place să se simtă în mijlocul mulțimii, să vorbească și să se ajute cu mulțimea. Specularea forțelor naturii prin industrie și comerț, el o întreprinde numai în cazul cel rău, adică dacă nu poate fi funcționar, avocat sau politician. Când are talent, el rămâne la avocatură și la politicianism, adică la specularea concetățenilor săi. În această din urmă profesiune, sufletul românului câștigă o energie neîntrecută. Cel mai anonim dintre anonimi, intrat în politică, devine dintr-o dată „om mare”. Și cum toți românii au râvna să ajute și să îndrume neamul, țara este copleșită de „oameni mari”. Nu mai știe neamul pe cine să urmeze. Mare a devenit și Ion, mare a devenit și Gheorghe, mare a devenit și Petre… S-a zăpăcit aproape tot neamul, că prea are mulți „oameni mari”!

„Psihologia poporului român”, 1937, capitolul „Sufletul neamului nostru. Calități bune și defecte”, de Constantin Rădulescu Motru.

/0 Comments/by

Mircea Eliade – România în eternitate


mircea eliade, jertfa romanilor, pilotii orbi

Mircea Eliade - România în eternitate

Naționalismul nu e numai marea iubire pentru morţii şi pământul nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României. Nu iubeşti numai tot ce a fost al strămoşilor tăi şi ce este încă al tău – ci vrei ca acest tot să fie în eternitate, să rămână peste şi dincolo de istorie. Îţi iubeşti ţara şi neamul pentru că ştii că numai aşa vei putea rămâne şi tu aici, în istorie, legat şi păstrat de pământ.

Eternitatea pe care insul şi-o închipuie, o cucereşte sau o cerşeşte singur – este o cu totul altă problemă decât această eternitate colectivă, a neamului întreg. Aici răzbate setea omului de concret, setea de a şti păstrate veşnic locurile şi experienţele pe care le-a cunoscut şi le-a apărat câteva zeci de ani, câteva clipe. Cred că în orice fel de naţionalism trăieşte, mai mult sau mai puţin manifest, această iubire pentru eternitatea neamului. Şi mi se pare că nu este decât un singur fel de a-ţi sluji neamul şi ţara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor. Luptă pe care fiecare o înţelege după firea şi iubirea lui. Dar numai setea eternităţii poate transfigura acest sentiment şi această luptă. Numai prezenţa eternităţii poate depăşi politica. Toate acţiunile noastre pe acest pământ ar deveni meschine şi deşarte dacă n-ar fi intuiţia eternităţii, care să le dea o altă valoare şi o altă tărie. Sensul existenţei şi datoria fiecărui om este creaţia. Creaţia de orice formă: echilibrul interior, familie vie, operă, gând. Nae Ionescu spunea, cândva, că singura datorie a statului este de a îngădui şi ajuta pe orice om să creeze. Orice formă de viaţă organizată – de la formele biologice până la cele statale – are aceeaşi menire şi acelaşi scop: ca fiecare dintre membrii săi să creeze, să continue a rămâne viu şi fertil. Dar ce este altceva această creaţie, decât setea de eternitate, cel mai cert şi mai valid instinct omenesc? Naţionalismul nu poate face nici el excepţie; creaţia şi, deci, eternitatea sunt axele şi premisele sale.

Cei mai glorioşi „naţionalişti” nu sunt eroii, nici şefii politici; care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioşi „naţionalişti” sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru neamul şi ţara lui. Dar există şi o altfel de eternitate: un salt dincolo de istorie, prin care o ţară şi un neam intră şi rămâne în eternitate. Un salt pe care l-au făcut vechea Grecie, Italia, Franţa, Anglia, Germania, Rusia. Orice se poate întâmpla cu Italia, acum; poate să fie înfrântă, robită, ştearsă de pe faţa pământului. Dar nici o forţă istorică nu va putea să scoată Italia din eternitate. Nici o revoluţie, nici un măcel, nici un cataclism nu va putea ucide pe Dante Alighieri, pe Michelangelo, pe Leonardo. Chiar dacă toate muzeele ar fi distruse, chiar dacă toate bibliotecile ar fi incendiate – aceşti mari italieni, alături de atâţia alţii, vor continua să domine şi să fertilizeze lumea. Oricât de mare ar fi saltul care s-ar întâmpla în istorie – salt înainte sau salt înapoi – lumea va avea veşnic nevoie de această Italie din eternitate. După cum lumea va avea veşnic nevoie de Eschil, Platon, Cervantes, Shakespeare.

Mă gândesc că sunt ţări ce au ieşit din istorie şi au intrat în eternitate printr-un singur creator, printr-un singur geniu. Bunăoară Rusia, prin Dostoievski; sau Danemarca prin Sören Kierkegaard. Poate fi o mai vastă şi mai legitimă mândrie a unui neam decât saltul acesta dincolo de eternitate printr-o mare creaţie spirituală, care poartă cu ea toate virtuţile rasei? Ceea ce istoria păstreză în milioane de exemplare cenuşii şi impure, eternitatea primeşte în câteva exemplare perfecte, care oglindesc geniul şi forţele creatoare ale naţiunii întregi. Milioanele se transformă, sau se alterează (Grecia clasică) – dar acele câteva exemplare perfecte nu-şi vor putea trăda niciodată neamul, nu se vor putea niciodată transforma în altceva decât ceea ce sunt. De aceea mi se pare că o naţiune care izbuteşte să aleagă din sânul ei câteva genii în cinci veacuri de istorie – este o naţiune care nu are de ce să se teamă. Orice i s-ar întâmpla în viitor – şi-a cucerit de pe acum eternitatea…

Mă gândesc cu groază că şi pe noi, românii ne aşteaptă o „eternitate”: proverbul. Intrăm în proverbele celorlalte naţiuni, aşa cum a intrat scoţianul, irlandezul, ovreiul – şi, în Peninsula Balcanică, ţiganul. Am ajuns de pomină; şi, până ce vom fi cunoscuţi peste hotare prin capodoperele noastre sau prin românismul nostru, suntem cunoscuţi prin politica şi dezmăţul nostru intern. Nu ştiu dacă fiecare dintre dumneavoastră îşi dă seama cât de grav suntem compromişi. Numai câţiva paşi, şi intrăm în iremediabil – de unde nimeni nu ne va mai scoate. Proverbul va ajunge stăpânul nostru; şi aşa după cum, cu sau fără dreptate, se spune despre bulgari că sunt proşti, despre polonezi că sunt îngâmfaţi, şi despre spanioli că sunt grozavi în dragoste – tot aşa se va spune şi despre români că sunt hoţi. A şi început să se spună: nu numai prin gazetele şi cercurile politice europene, ci şi prin proverbe. Ascultaţi unul din ele, cules de Knickerbocker, „Quand quelqu’un vole, c’est la cleptomanie. Quand plusieurs volent, c’est une manie. Quand tout un peuple vole, c’est la Roumanie!” Nu vă plesneşte obrazul de ruşine? Aceasta este eternitatea care ni se pregăteşte. Aceasta este tot ce a făcut pentru noi, de la victorie încoace, politica, administraţia şi cultura noastră oficială.

Un gazetar italian, al cărui nume nu-l mai citez, de ruşine, povesteşte că un mare demnitar bulgar îi spunea: „În caz de război, armata noastră porneşte spre Iugoslavia, iar în România trimitem un milion de lei. Jumătate pentru presă, jumătate pentru restul ţării”. Glumă idioată? Poate că da. În orice caz, o glumă pe care nimeni nu are curajul s-o facă asupra Iugoslaviei, asupra Germaniei sau Italiei. O glumă care trece de la om la om, peste graniţele noastre. Şi care ne pregăteşte cel mai nedrept proverb care ni se poate potrivi. Trebuie să iubeşti România cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea împotriva tuturor evidenţelor – ca să poţi uita gradul de descompunere în care am ajuns.

Mircea Eliade, „România în eternitate”, Bucureşti, 13 octombrie 1935.

/0 Comments/by

Katya Kelaro – Fenomenul Pitești-Stanford (2)


fenomenul pitesti-standford, katya kelaro

Katya Kelaro - Fenomenul Pitești-Stanford II

– Oprimarea populației prin amenzi uriașe, disproporția între amenzile din România și cele din Franța, pentru lipsa declarației la ieșirea din casă: în România 2000 și chiar 20000 roni la Înviere, iar în Franța echivalentul a 800 de roni amendă individuală. Pentru instituții, amenzile au mers între 7000 și 10000 roni. Excesul de zel al polițiștilor care au urlat la văduvele venite să își pomenească soții morți, amendând preoții cu sume mult peste venitul lor lunar, arată un exercițiu de forță, de intimidare, de atentat la convingeri. Urletul polițiștilor din filmul de la Râmnic nu mai are legătură cu pandemia, ci cu alienarea ortodcșilor pentru că sunt creștini.

– Restricția de a sluji afară, după prima ordonanță militară, restricția de a sluji fără credincioși după a II a ordonanță militară.

– Răspândirea continuată a zvonului că împărtășania ortodoxă este mijlocul cel mai eficient de a răspândi covid 19 în România, fără a putea aduce argument acestor afirmații, ci doar insinuări nedovedite.

– Modul în care au fost verificate bisericile și intimidați preoții care au slujit în noaptea de Înviere, verificările ce amintesc de manevrele de tip securist, percheziționările bisericilor care nu făceau altceva decât să desfășoare slujba Învierii, iar toate cercetările au arătat că ortodocșii au respectat cu strictețe măsurile cerute; cu toate acestea, presa a continuat să arunce cu noroi în valorile românești și ortodoxe, fără a ține cont de faptul că și printre reprezentanții presei sunt totuși oameni născuți, educați în România, cu statut de cetățean român, de religie ortodoxă.

– Modul subit în care s-au dezis de valorile familiei în care au crescut, de valorile școlii care i-a format, denigrarea ostinată a episcopilor, folosirea unui limbaj nu critic, ci defăimător, discriminând prezentarea situației comunității ortodoxe în raport cu celelalte culte din România și din Europa; doar ortodoxia era focarul de infecție, motivul pentru care muncitorii români șomeri, nemaiavând loc de muncă au plecat la cules de sparanghel în Germania; din cauza BOR s-a spus că nu avem autostrăzi, nu avem spitale, deși BOR a construit spitale, centre de asistență, toate puse la dispoziția autorităților. De ce aceste lucruri nu au fost reflectate în jurnalele televiziunilor, pe canalele de știri, în presa on line și presa scrisă va rămâne o pată pe obrazul insensibil și tot mai dezonorat al presei pe plan local și național

– Cenzurarea opoziției, blocarea siteurilor de la acuzația de fake news la tot ceea ce nu se supunea exercițiului de nivelare a conștiinței, reducând omul la necesități fiziologice; interdicția de a gândi; reducerea omului doar la manevre de hrănire și excretorii, oamenilor li s-au explicat reguli de igienă fizică, dar li s-au ignorant regulile de igienă mentală, chiar și celor care nu sunt credincioși; igiena psihică a fost anihilată

– Presa a transmis excesiv, cu intenția de a înspăimânta populația, știri cu titluri apocaliptice, asociind imaginea virusului corona cu cea a unei bombe care torpilează un submarin în misiune; imaginea virusului care torpilează lumea a redus rezistența la stress, scăzând imunitatea populației, aspect foarte grav; oamenii nu au fost încurajați, ci înspăimântați, amenințați cu consecvență; teama amenzilor a fost mai mare decât cea de covid

– Închiderea cimitirelor cu lacăt, paza excesivă a celor care ar fi propagat fals covid, prin aducerea omagiului față de părinți și cei adormiți, ducând o lumină la capătul crucii

– Faptul că din imnul național s-a scos strofa ce conține versul „preoți cu crucea în frunte” arată mesajul pe care autoritățile l-au avut de transmis cetățenilor români, născuți, educați și care trăiesc în România; scoaterea acestei strofe din imnul național poate fi un semn de cenzură ideologică, aspect care amintește de experimentul Pitești Stanford; într-o societate democratică, integritatea imnului ține de integritatea teritorială a conștiinței. Aspect impardonabil, la care nu primim răspuns.

– Segregarea populației după criteriul vârstei și izolarea bătrânilor, amenzile disproporționat de mari în raport cu pensiile mizere ale cetățenilor români simpli, din mediul rural sau urban, intimidarea eforturilor de a lua pâine, medicamente, asistența bolilor care nu erau covid; eșuarea proiectului prin care se cerea scoaterea bătrânilor din case după sistemul occidental, experiment care nu a reușit. Bătrânii români sunt bineprimiți în familiile lor, protejați, ocrotiți și iubiți, bunicii români sunt alături de nepoții nu doar asimptomatici, ci și neinfectați. Nu s-au semnalat cazuri de transmitere de la nepoți la bunici a covid 19. Incercarea de a duce în spatii de carantinare a batranilor a fost o manevra de tip nazist care nu are legatura cu pandemia, ci tortura familiei traditionale, a ultimilor mohicani ai valorilor familiei românești. Dorinta autoritatilor a fost de a plasa batranii la inceput în spați carantinifere, apoi ospicii si azile. România a transmis lumii că bătrânii sunt sursa înțelepciunii și iubirii familiale, protecția puilor când părinții sunt duși la muncă. Bunicii noștri sunt pedagogi, profesori, istorici, înțelepți, icoană vie și tezaur. Mănâncă puțin, consumă puțin, infirmând ceea ce afirma Christine Lagarde ,,că trebuie făcut ceva cu bătrânii planetei”. A fost o afirmație discriminatorie, instigând luarea unor măsuri de reducere a populației seniorilor. Să ni se fi trasnmis că trebuie să murim înainte de 65 de ani?

– Modul în care a urlat presa din țară și intervenția brutală a președintelui peste protocolul dintre Patriarhie și Ministerul de Interne, modul cum au sărit mai multe asociații asociate ideologiilor anticreștine, încât ministrul afacerilor interne Marcel Vela s-a trezit peste noapte acționat în judecată de activiști de stânga, cu un potop de procese, pentru dorința legitimă de a oferi alinare ortodocșilor prin împărțirea luminii de Înviere. Am înțeles atunci că nu mai avem dreptul nici la lumină. Modul în care a vorbit în context președintele, înfierând ortodoxia și Învierea, a distanțat privitorul lucid de executivul și executantul politic. Nu cred că în alte țări s-a ajuns la un asalt atât de mare fizic și psihic asupra populației. Duritatea mesajelor cu efect intimidant, amenințările fățișe au condus la o dezamăgire profundă față de liderul votat cândva la alegeri, devenit peste noapte de nerecunoscut. Acolo nu mai era pandemie, era teroare, încălcat dreptul la onoare, la conștiință, la identitate. La identitatea de a fi român ortodox. Exercițiul a vrut să interzică și interzice în continuare ortodoxia. Presiunea ce amintește de Pitești continuă asupra populației care privește cu din ce în ce mai mare luare aminte. Poporul român este un popor foarte inteligent: sare și materie cenușie încă are. Sunt rezervele lui nesecate. Unii ne-au numit proști pe toți, apoi au început să înfiereze doar ortodoxia ca izvor al prostiei, limbajul suburban al activiștilor, isteriile lor, crizele aproape comițiale de limbaj și conștiință, strivirea comportamentului decent, oprimarea încercărilor de a gândi, interzicerea dreptului de a gândi fac parte din experimentul Pitești Stanford. Vor ridica într-o zi restricțiile, ultima va fi întoarcerea la biserici.

Iconoclasmul, euharisticlasmul presei aliate autorităților a fost evident, s-a simțit cine a fost școlit și plătit să fie doar dulăul acefal și imoral al momentului. Cert e că presa s-a cam compromis în ochii cetățeanului avizat, intelectualitatea nu e nici lașă, numai că spectacolul trebuia jucat până la final, dezgustând chiar poate și pe actorii din rolurile principale, pentru piesa și replicile pe care le-au avut de dat. Între timp, România întreabă: avem voie să muncim sau vom deveni carnea pe care copiii noștri o vor pune la masă? Ultima fază a experimentului este ca oamenii să devină canibali sau veți da drumul la economie? Că bisericile, am înțeles, au fost numite Catedrala prostirii neamului românesc… Tentativele care induc o stare asemănătoare experimentului Pitești în România 2020 momentan nu au reușit, în ciuda loviturilor meditatice în timpanul și pupila stropită cu comenzi și ordine încât omul să fie o ordonanță, un serv umil, degradat. De aceea, spitalului din Suceava i s-a luat medalia de onoare. Totul făcea parcă parte dintr-un plan, scenariu bine regizat pentru România. În Germania nu s-au efectuat presiuni intimidatorii asupra cetățeanului de rând. Catolicul sau lutheranul, evanghelistul, iehovistul, adventistul nu au fost ridiculizați la extrem, li s-a lăsat dreptul la demnitate în pace. Dar asupra ortodoxiei s-a declanșat un măcel, un linșaj care nu are legătură cu combaterea virusului, ci cu politici de extremă opresiune, nu mai sunt nici Marx, ci un fel de marș, a fost hulit, huiduit, pălmuit, scuipat de presă tot ce e ortodox. Nu a rămas nimic neatins, nepângărit. De la BOR la ISIS s-a indus inacceptabila idee de terorism, iar cei ce strigau ISIS erau chiar teroriștii clipei care ne-au confiscat dreptul de a participa la slujba de Înviere, nu și Învierea însăși.

(Va continua)

/0 Comments/by

Katya Kelaro – Fenomenul Pitești-Stanford (1)


fenomenul pitesti-standford, katya kelaro

Katya Kelaro - Fenomenul Pitești-Stanford I

Distrugerea bisericii și a libertății de conștiință

La început, au restrâns Cuvântul. Prima dată când am auzit că argumentarea la proba de literatură s-a redus la 15 rânduri, pentru clasa a VIII-a și a XII-a, am scris un eseu „Cel de-al șaisprezecelea rând” pentru dreptul la neîngrădire al gândirii. Să obligi un tânăr să-și rezerve timp la finalul examenului, nu pentru a verifica concordanțele verbale, nici expresivitatea exprimării, nici plasticitatea limbajului, ci să nu depășească cele 1000 de cuvinte, cât i se permit în 15 rânduri, căci altfel e depunctat, era semnalul că se pregătește eseul telegrafic, argumentarea gen teoremă, în care nu mai e nimic de demonstrat, hăcuirea limbii, exprimarea rudimentară, primitivul.

La orele de psihologie din liceu (liceul pedagogic) am învățat regula de aur: GÂNDIREA ESTE STRICT LEGATĂ DE LIMBAJ. Limbaj redus, gândire limitată. Nu am inventat eu această lege, e probată de generații de mari psihologi școlari. Având în vedere că vârful al doilea al pandemiei își va avea, indubitabil, culminația la Crăciun, părinților, cumpărați încă de pe 15 mai cărți fiilor voștri, rugați bibliotecile să împrumute copiilor, pe termen de câte o lună sau două, cât durează noul termen în pandemie, încurajați-i să citească. Nu vrem să plângem de milă copiilor, nici să constatăm cum promoțiile noi de absolvenți luptă cu analfabetismul, nu vrem să involueze mental, legați de borna celui de-al cinsprezecelea rând. Îndemnați copiii să citească! Acum, cuvântul are și el mască la gură. Doar 15 rânduri și o admitere incertă la liceu, precum și un bacalaureat neclar.

Apoi, au fost scoși autorii canonici (sunt așa de plictisitori clasicii români, dar nici cei din literatura universală nu sunt în grațiile autorilor de programe școlare), se caută autorii moderni, literatura dilematică, cu final deschis, acei autori care își expun toate anxietățile, substraturile drojdifere ale frustrărilor, complexelor, pornirilor instinctuale. Tânărul în formare ajunge la 17 ani într-o depresie cronică indusă, alimentat cu otrăvuri literare subtil administrate și îngurgitate în cantități mari pentru că e cool, e în trend, e o convenție, iar emanciparea a dus la formarea unor generații incapabile să ia decizii, dezorientate conștient, cărțile propulsate pe primul rând al școlii abandonându-le voința, mânând credința într-un ideal spre nisip, epave tinere, fără busolă, cu cârmă teleghidată.

Părinți, verificați lista de lecturi „benevole” dar obligatorii, fixați în vacanțe și în timpul școlii – care va deveni on line – un program de studiu, de lectură din cărți, drept igienă mentală. Cititul la calculator,de pe tabletă sau telefon obosește ochii și descurajează parcurgerea cărților mari, descurajează efortul intelectual de durată. Organizați-le cu dragoste și exigență un program de studiu salvator pentru psihicul lor.

Apoi, a fost un referendum, eșuat intenționat, pentru familie. Muncitorii români din UE erau presați să nu voteze că vor fi expulzați.

Am citit că la Suceava s-a aplicat alt protocol medical decât la Timișoara. De ce? Dacă s-a constatat în câteva zile că la Timișoara tratamentul dă randament, iar la Suceava schema trimisă de la București se afundă cu tot cu vieți în noroi, trebuia să li se permită schimbarea de direcție farmaceutică a protocolului. De ce s-a insistat la Suceava să se continue pe un drum greșit? Ca să se justifice instaurarea conducerii militare față de un spital care nu făcea față momentului. Dar ce reprezintă Suceava în contextul referendumului pro familie din 2018? Singurul județ cu prezență la vot pro familie aproape de 50%. Sucevenii lui Pimen au votat pro familie. Cu bucovinenii nu te joci, când e vorba de valori, știu ce a însemnat Bukov și distrugerea ortodoxiei în regimul austro-ungar, eforturile lor de a rămâne români, ortodocși: familia și biserica i-au salvat. Păpușarii din spatele referendumului antifamilie nu i-au iertat și li s-a pregătit lovitura. Acum, jubilează că Arhipăstorul lor, Pimen al Sucevei și Rădăuților e intubat, multe lucruri lasă a se înțelege că s-a pregătit momentul cu finețe și tac complice, dar starea acestui mare păstor al ortodoxiei îi va incrimina pe toți cei care au cerut în martie, pe ninsoare, preoților să slujească afară din biserici. Nu conta vârsta lor, iar Pimen, la cei 90 de ani ai săi și-a făcut datoria.

S-a spus că românii au genele mai puternice, de asta numărul morților de covid și nu cu covid e mic.

În România s-au aplicat manevre compuse parcă dintr-un test psihologic de mari proporții, care se aseamănă cu stilul fenomenului de la Pitești. Nu a fost nevoie să fim în închisoare, fiecare casă a fost o celulă, singurul drept lăsat, ca și în închisoare: dreptul la hrană. În închisoarea de la Pitești, cea mai dură din spațiul comunist, s-a testat rezistența psihică a deținuților politici, nu a celor de drept comun, nu infractorii. În 2020, s-a emis propunerea legislativă de a elibera deținuții de drept comun cu o pedeapsă mai mică de 7 ani.

La Pitești, educarea și reeducarea au fost centrate pe subiecți care la începutul experimentului aveau discernământul riguros, principii, valori robuste, credință în Dumnezeu. Ortodoxia a dat la Pitești dovada unei eroice rezistențe psihice, atât la tortura psihică, cât și la umilirea succesivă, în formă continuată, a celor ce au fost închiși pentru convingerile lor, dar au rezistat supliciului moral. I-au traumatizat pe viață pe deținuți, i-au obligat să nu mărturisească niciodată ce au trăit acolo, dar ortodoxia le-a dăruit puterea crucificării: de a rezista. Experimentul Pitești a fost unul din cele mai puternice experimente și mai odioase din lume, superior experimentului Stanford din 1971, când subiecții au fost voluntari și știau regulile de la început. Cu toate astea, în experimentul Stanford, jocul macabru a încetat în a 8-a zi, după ce un „deținut” a înnebunit, alții s-au baricadat de-a dreptul în celulă, refuzând să mai iasă când îi chemau gardienii. Poate nu ar fi rău să citiți despre Fenomenul Pitești, cartea lui Virgil Ierunca, român de-al nostru și să căutați pe internet Experimentul Stanford. Ce rol a jucat convingerea lor religioasă în rezistența față de tiranie, apartenența la un cult sau altul? Cert e că în a 8 a zi coloana lor morală s-a frânt. La Pitești, detenția a continuat ani de zile, nu era un joc, era real, unii au înnebunit, alții au murit, alții au ieșit din temniță niște resturi umane, cu ochii goliți de sens, veniți din infern, iadul era parfum față de ce a fost acolo. Nici demonii nu credeau că pot fi depășiți, și totuși au luat notițe, gândindu-se că voi fi ei înșiși subiecții unor torturi mai tenebroase decât iadul. Asta nu înseamnă că demonii sunt buni, ci că există oameni mai întunecați decât demonii.

Comparativ, citiți literatura din gulagul sovietic, mărturiile deportaților, „O zi din viața lui Ivan Denisovici” de Soljenițân, „Cevengur” al lui Platonov, reveniți la „A fost frumos la Gherla”, și apoi manualul de rezistență al intelectualului creștin: „Jurnalul fericirii” de Nicolae Steinhardt absolvent al închisorii de la Jilava. Nicolae Steinhardt a fost un intelectual român de origine evreiască, doctor în drept constituțional, născut în ritul mosaic și convertit la ortodoxie în mijlocul iadului din închisorile comuniste, fiind botezat de Mina Dobzeu. Odiseea lui, Golgota, Fericirile sunt descrise în Jurnalul fericirii.

De ce spun că între 16 martie - 15 mai 2020 în România au fost similitudini cu un posibil experiment Pitești?

– Prima măsură a autorităților române la începutul instaurării stării de urgență a fost activarea articolului 15 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care permite derogări de la aplicarea acesteia, în condițiile stării de urgență: a dispus îngrădirea drepturilor omului, efectuând o presiune psihologică enormă nejustificată asupra populației. Același articol 15 prevedea că nu trebuie îngrădit dreptul la viață, interzisă tortura și sclavia, dar trimiterea muncitorilor români sezonieri la lucru în Germania la cules de sparanghel, în condițiile în care populația era oprimată în casă, e o dovadă asimilabilă actelor de sclavie în secolul XXI, transmisă în direct, spre înfricoșarea populației din fața monitoarelor. Plecarea lor, punerea la dispoziție a avioanelor pentru transport, aducerea acestora la aeroportul din Cluj nu se putea face fără acordul autorităților. Noi doar am privit de la televizor această manevră, dizlocarea de populație pentru care s-au dat derogări la derogare, neasigurându-se nici distanțarea socială, nici igiena, am asistat cu toții la modul în care cetățenii români simpli au fost tratați comparabil cu situația sclavilor din trecut.

Tortura, deși interzisă de art. 15, s-a exercitat și se exercită prin nedeschiderea bisericilor nici după 15 mai, când se relaxează intratul la frizerie, dar dreptul la exercitarea confesiunii nu. E un atac fără explicații la convingeri, deși dreptul la intimitate era și este inalienabil. Nu e o acuză, e o constatare.

– Rolul presei: de la articole „Preoții români trebuie să fie testați și izolați. E o chestiune de sănătate publică”, „BOR între Iisus și ISIS”, „Cimitirele din România luminate în noaptea de Paști ca Las Vegasul”, „Virusul ucigaș covid 19 se transmite prin folosirea linguriței și vasului de împărtășanie” s-a exercitat o presiune continuă, cronică asupra comunității ortodoxe din România, în mod special asupra preoților și arhiereilor ortodocși, impardonabilă în condițiile în care presa se reclamă liberă, independentă, dar implicată profund în propagarea ideilor de stânga,

– Nereflectarea ajutorului acordat de Biserica Ortodoxă Română în timpul pandemiei către statul român; izolarea și denigrarea continuă a Bisericii ortodoxe, în ciuda eforturilor de a ajuta la ameliorarea situațiilor medicale, ignorarea eforturilor, donațiilor de aparatură medicală, hrană, faptul că atelierele patriarhale și mănăstirești au ajutat la producerea combinezoanelor, măștilor de protecție. Totul a fost trecut sub tăcere, presa oficială din capitală prezentând într-o selecție pro causa, distorsionând realitatea și discriminând și încercând discreditarea BOR, în raport cu statul; au prezentat mereu Biserica în opoziție cu eforturile autorităților, când de fapt Biserica a fost de partea celor suferinzi, canalizându-și eforturile pentru salvarea țării, indiferent de apartenența religioasă și politică a pacienților; BOR a salvat omul, nu a restricționat carantinarea, hrana, accesul la aparatură, la medicație, la tot ce era necesar salvării și supraviețuirii. BOR a fost înjosită sistematic, discriminată și incriminată la foc automat de mitralierele mediatice. Mulți dintre mai mari jurnaliști ai momentului, jurnaliștii de top, s-au raliat într-o poziție nu doar ostilă, ci persiflantă, defăimătoare, denigratoare, jignitoare, oprimantă la adresa BOR.

(Va continua)

/0 Comments/by

Crina Petec Călin – Mihai Eminescu şi fizica modernă


mihai eminescu, ziua lui eminescu, romania, societatea, statul, basarabia

Crina Petec Călin - Mihai Eminescu şi fizica modernă

La 19 ani Eminescu pleacă să studieze la Viena, apoi la Berlin. În Viena poetul s-a regăsit intr-o metropolă imperială dar şi familiară, o chintesenţă a culturii europene, dar şi o îmbinare între Occident şi Orient. Perioada vieneză eminesciană (1869 – 1872) aparţine romantismului târziu, propovăduind libertatea de expresie, justiţia, înnoirea. Este vorba mai degraba de o revoltă la adresa neoclasicismului secolului al XVIII-lea, revoltă care influentează nu numai artele ci şi ştiinţa. În această perioadă se manifestă un mare interes pentru ştiinţă în Germania şi Austria. Eminescu se conectează intens la această efervescentă lume nouă. (1)

Teza de la care am pornit în definirea acestui eseu ar fi faptul că, în opinia mai multor specialiști din domeniul fizicii contemporane şi al criticii literare, studiile poetului din capitala austriacă par a fi propice asimilării unor cunoştinte ştiinţifice.  În însemnările poetului din acea perioadă se regăsesc multe notiţe şi raţionamente de fizică cuantică şi elemente premergatoare teoriei relativitaţii transformate de Eminescu în metafore cu conotaţii filozofice.

Antiteza la aceasta afirmaţie aparţine unor cercetatori eminescieni cunoscuti. Există literaţi, precum G. Călinescu (2) sau Petru Creţia (16) care nu au apreciat cunoştintele ştiinţifice ale poetului. În „Opera lui M. Eminescu” (vol. II) G. Călinescu vorbeşte despre „superficialitatea” cunoştintelor acestuia în fizica modernă de atunci. Referindu-se la Manuscrisul nr. 2270 Călinescu decretează: „munca aceasta relevă o fire entuziastă de poet diletant în ale ştiinţelor, o minte curioasă, cunoştinţe solide însă nu.” (2)

Ipoteza prezentului eseu pornește de la ideea că Eminescu pare a fi  meditat  intens la aceste noi concepte de fizică modernă dupa cum povesteşte chiar Slavici – bun prieten al său  la Viena – care nu pricepea mare lucru  din preocupările „poetului neînţeles” şi care îl informa astfel pe Iacob Negruzzi: „Eminescu nu lucrează nimic – e leneş. Cel puţin el zice aşa. Eu însă nu cred; el e şiret”. Tot Slavici povesteşte că uneori, poetul financiar alimentat mai mereu cu întârziere de acasă, îşi cumpăra cafea, tutun, cărţi şi „dispărea” în singurătate timp de câteva săptămâni trăind în meditaţie, lectură şi mai ales scris: „iară el cunoștea la vârsta de douăzeci de ani nu numai învățăturile cuprinse în Evanghelii, ci și pe ale lui Platon, pe ale lui Confuciu, Zoroastru și Buddha” – povestea Slavici. (3)

Astfel, cercetătorii au descoperit printre manuscrisele eminesciene o traducere realizată de poet a articolului fizicianului şi filozofului Ludwig Boltzmann (17). De aici putem presupune că Eminescu a frecventat cursurile savantului german în perioada studiilor din capitala austro-ungară, timp în care celebrul Boltzmann era titularul catedrei de filosofie naturală a Universitații vieneze. (4) (5)

Pe langă Boltzmann se pare că şi alti fizicieni din acea perioadă se regăsesc traduşi printre manuscrisele poetului. Însemnări despre legea conservării energiei a lui J.R. Mayer (6) (se presupune că Eminescu ar fi primul traducător în limba română al articolului care prezenta celebra lege; poetul a tradus articolul lui Mayer cu 10 ani înainte de a-i urma cursurile de data aceasta la Berlin – manuscrisul  Ms. 2270) mecanica newtoniană,  gravitaţie, electricitate, teoria mecanică a căldurii şi propagarea sa, calorimetrie, legile gazelor sunt analizate şi asimilate de către poet. Acesta arată un interes serios, o preocupare profundă pentru înţelegerea unor concepte fundamentale ale fizicii pe care le-a transpus într-un mod cat se poate de original în poezie şi proză. (4) (5)

Un prim argument care ilustrează opinia fizicienilor referitoare la preocupările lui M. Eminescu legate de fizica modernă ni-l oferă însăşi capodopera lirică „Luceafărul” – 1883, poem alegoric care constituie o sinteză a tezei anterior prezentate. În tabloul al III-lea, Eminescu realizează în imagini artistice concrete o adevarată cosmogonie cu prilejul zborului Luceafărului către Demiurg.

Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger ne’ntrerupt
Rătăcitor prin ele.

[Luceafărul – 1883]

„În urechi ne sună muzica Cosmosului, prin faţa ochilor defilează imagini ale Nemărginirii, iar mintea încearcă să înţeleagă acum şi lecţia de relativitate servită nouă de către poet” – spune fizicianul Petre Osiceanu. (4)

Versurile „Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe” sugerează o călătorie de mii de ani lumină, care pentru Luceafăr durează câteva secunde: dilatarea timpului în teoria relativităţii. Cu cât călătorim cu o viteză mai apropiată de viteza luminii, cu atât timpul va trece mai încet pentru noi. Astfel, vom ajunge să călătorim distanţe de mii de ani lumină, rămânând tineri.

Imaginea „Creşteau în cer a lui aripe” sugerează faptul că Luceafărul zboară cu o viteză atât de mare încât cel rămas pe pământ măsoară alte lungimi ale obiectelor aflate în mişcare rapidă în spaţiu.

Doar că Luceafărul nu a călătorit mii de ani lumină cu o viteză apropiată de viteza luminii, pentru că în acest fel călătoria ar fi durat prea mult (chiar dacă pentru el ar fi durat doar câteva clipe). La întoarcere, Luceafărul nu ar mai fi găsit-o pe Cătălina în viață, deoarece trecuse prea mult timp. (4)

Poemul ne informează, însă, că pentru Cătălina au trecut doar câteva zile sau săptămâni. De aceea se presupune că Luceafărul nu a mers cu o viteză egală cu cea a luminii, ci cu una care a depăşit viteza luminii. Asta nu este posibil în teoria relativităţii asa cum a fost enuntată de Einstein (9) (aparută în 1905, la mai mult de un deceniu după dispariția lui Eminescu) dar ideea conţine elemente premergătoare acestei teorii, care începuseră să se dezvolte în perioada în care Eminescu se afla la Viena şi mai apoi la Berlin.

Un al doilea argument care arată cunoștintele înaintate ale poetului în fizică îl regăsim în nuvela „Sărmanul Dionis” scrisă de poet în perioada vieneză. Fizicienii susţin că ideea dilatării timpului se regăseste în următorul paragraf:

„Se-nţelege că atunci trebuie să ne despărţim pentru totdeauna; căci, în spaţii dorite, ziua va fi secol, şi când te vei întoarce nu vei mai găsi pe Ruben, ci un alt om, analog cu mine, pe care însă uşor îl vei găsi” (Sarmanul Dionis).

Ce ar putea să însemne „în spaţii dorite, ziua va fi secol”? Este acesta, poate, un efect al dilatării timpului demonstrat de Einstein în teoria relativitatii şi prezis de către percursorii acestuia? La fel se întâmplă şi în spaţiile vizitate de călătorul eminescian: acolo, o zi durează cât un secol. Când se întoarce la locul de plecare, unde se află Ruben, vor fi trecut secole. Ruben este fie mult îmbătrânit, fie transformat în altceva. (7)

Tema timpului este o componentă esenţială a liricii eminesciene, aceasta constituindu-se ca una dintre „cheile de boltă” ale viziunii lui poetice. D. Caracostea, între alţii, remarca importanţa dimensiunii temporale în modelarea viziunii poetice, dar şi în configurarea sentimentului eminescian al fiinţei: „Sentimentul timpului fiind hrănit de totalitatea experienţei poetice, este cea mai caracteristică formă internă pentru întregul sentiment de viaţă” (8). În opera lui Eminescu, fie că este vorba de lirică sau de proza literară, referirile la timp, expresiile temporalităţii, de diferite nuanţe, sunt extrem de frecvente, valorizările timpului fiind efectuate în modalităţi dintre cele mai diferite. (8)

Fizicienii accentuează această opinie a lui Caracostea adăugându-i o nouă dimensiune, aceea a spaţiului. În lirica eminesciană se întrepătrund relaţiile spaţiu-timp prezentându-ne de fapt un „amestec” al spaţiului şi timpului.

„O coordonată spaţială se exprimă în esenţă ca diferenţa dintre o coordonată spaţială şi una temporală” spune fizicianul Feynman. Câstigătorul premiului Nobel continuă raţionamentul: „Vom încerca deci să ne imaginăm obiectele într-un nou fel de lume, a spaţiului şi timpului considerate laolaltă. […] Această nouă lume, această entitate geometrică se numeşte spaţiu – timp”. Evident – această nouă geometrie este diferită de cea euclidiană, care implică numai coordonate spaţiale. Una din prezicerile imediate ale acestei noi geometrii o reprezintă nesimultaneitatea evenimentelor. „Dacă Soarele explodează ‘tocmai acum’ vor trece 8 minute pînă să aflăm acest lucru şi aceasta nu ne poate influenţa în nici un fel înainte.” Într- adevăr, acesta este intervalul de timp necesar fotonilor de lumină să călătorească de la Soare la Pămînt pentru a ne aduce, primii, „vestea”. „Ce înţelegem prin ‘tocmai acum’ e ceva misterios pe care nu îl putem defini şi pe care nu îl putem influenţa, dar el ne poate afecta mai tîrziu; şi noi l-am fi putut influenţa dacă am fi făcut ceva cu destul timp în urmă. Cînd privim steaua Alpha Centauri o vedem aşa cum a fost acum 4 ani; ne-am putea întreba: cum arată ‘acum’?  ‘Acum‘ înseamnă să atribuim stelei acelaşi timp cu al nostru faţă de sistemul particular de coordonate în care ne aflăm. Putem vedea Alpha Centauri doar prin intermediul luminii, care vine din trecutul nostru, cu 4 ani în urmă, dar nu ştim ce face ea ‘acum‘; vor trece 4 ani înainte ca ceea ce face ea ‘acum‘ să ne poată influenţa cumva.  Alpha Centauri ‘acum‘ este o abstracţie a minţii noastre; nu este ceva care să poată fi determinat fizic în acest moment, fiindcă trebuie să aşteptăm pentru a o putea observa. Mai mult, ‘acum‘ depinde de sistemul de coordonate… Trebuie să subliniem faptul că simultaneitatea nu are o semnificaţie unică… Nu există nici o ghicitoare în stare să ne prezică prezentul şi cu atît mai puţin viitorul”. (11)

Putem face o analogie şi cu basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, unul dintre cele mai valoroase din folclorul romanesc, care, pe lângă un mesaj filosofic exprimând idealul existential, are şi implicaţii din domeniul fizicii, şi anume acealaşi concept de timp şi spaţiu întâlnit la Eminescu.

Teoria ne-simultaneităţii evenimentelor se regăseşte original transpusă artistic în meditaţia „La steaua”:

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atît de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit 
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum 
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum 
Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit 
Încet pe cer se suie:
Era pe cînd nu s-a zărit,
Azi o vedem si nu e.

[LA  STEAUA… 1883]

Această problematică apare prezentată şi în „Luceafărul”:

Din sînul vecinicului ieri 
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n ceri
S-aprinde iarăşi soare

[Luceafărul – 1883]

Acestea sunt „demonstraţii eminesciene” ale teoriei prezentate mai sus. Poetul nu mai foloseşte metaforele ci îşi expune direct ideile şi implicit cunoştintele – înaintate pentru acea vreme – de astrofizică. Observăm cum adverbul „acum” folosit de către poet ca un „cuvânt-cheie”, este utilizat cu acelaşi înţeles şi de către fizicianul R. Feynman, care ne învaţă să desluşim nesimultaneitatea evenimentelor având axe geometrice spaţiul şi timpul. Doar „ieri” este „vecinic” pentru că „lumina vine din trecutul nostru”. (12)

După cum în ordinea realităţii fizice, empirice, timpul e de neconceput fără spaţiu, suferă transformări, se modifică, se dilată sau se contractă în funcţie de acesta, dar şi în funcţie de predispoziţiile subiective ale eului receptor, la fel şi în dimensiunea sa mitică, timpul, nu se poate lipsi de varianta sa spaţială. Sunt, şi spaţiul şi timpul, coordonatele esenţiale pe care se înscrie existenţa umană, în afara cărora aceasta ar rămâne o pură abstracţie fără nici un suport concret. Nici în spaţiul operei literare acest echilibru, această echivalenţă spaţiu/timp nu se desface, nu se deteriorează, aceste două componente neputând fi studiate separat, disociate, analizate una în absenţa celeilalte fără a destabiliza logica discursului. Într-un studiu intitulat „Formele timpului şi ale cronotopului în roman”, Mihail Bahtin defineşte cronotopul ca fiind „conexiunea esenţială a relaţiilor temporale şi spaţiale, valorificate artistic în literatură” (13). Cronotopul, ca expresie literară a timpului şi spaţiului real, exprimă, cu alte cuvinte, „caracterul indisolubil al spaţiului şi timpului”; dacă „indiciile” temporale se relevă numai în spaţiu, tot astfel, spaţiul este modelabil şi măsurabil prin timp.

În primele strofe ale poemului „La Steaua” Eminescu foloseşte marile concepte ale astrofizicii trecând treptat in ultima strofă la metafore poetice specifice și la aprecieri asupra condiţiei umane, conform structurii meditaţiei, ca specie a genului liric:

Tot astfel cînd al nostru dor
Pieri în noapte-adîncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

[LA  STEAUA… 1883]

Totodată, în „Luceafărul” regăsim acest amestec metaforic ce trece de data aceasta dincolo de spaţiu şi timp, în afara lor, o „supă universală” care se naşte din goluri (Big Bang Theory). În teoriile moderne ale expansiunii, din aceasta supă, denumită uneori „spumă cuantică” se poate naşte un Univers. De exemplu, undeva în depărtarea universului nostru, câmpul interstelar are fluctuaţii cuantice în interiorul „spumei”, acestea determinând la un moment dat expansiunea spaţiului. Simplu spus, unul dintre baloanele minuscule de spaţiu se umflă rapid, generând explozia, Big Bang-ul. În acest fel se naşte un nou Univers, chiar în interiorul universului nostru. Pe de altă parte, şi Universul nostru observabil ar fi apărut din spuma cuantică a unui univers precedent. (5)

Toate acestea sunt noţiuni moderne, apărute acum, la apoape 100 de ani de la dispariţia poetului. Iată cum Eminescu pare să sugereze aceeaşi spumă cuantică, în doar câteva versuri, atunci când Luceafărul merge la locul naşterii Universului să ceară renunțarea la nemurire – o nouă demonstraţie a polimorfismului operei Eminesciene care conţine atâtea dimensiuni original asamblate: filozofie, teologie, fizică, matematică, muzică (14):

Căci unde-ajunge nu-i hotar
Nici ochi spre a cunoaşte,
Si vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adînc asemenea
Uitării celei oarbe.

[Luceafărul – 1883]

În altă ordine de idei, revenind la nuvela „Sărmanul Dionis”, Eminescu a reflectat din nou, în proză, asupra acestor concepte.

„Si, într-un spaţiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricît de mare şi oricît de mică ar fi, numai o picătură în raport cu nemărginirea? Asemenea, în eternitatea fără margini nu este o bucată de timp, oricît de mare sau oricît de mică, numai o clipă suspendată?”

După ce îşi argumentează „reflecţiunile” logic, impecabil din punct de vedere matematic si fizic, Eminescu sintetizează:

„În aceste atome de spaţiu şi timp, cît infinit!”

Găsim aici atât imaginea cât şi cuvintele potrivite ce transcend astăzi viziunea contemporană asupra metafizicii spaţiului si timpului, adică a nemărginirii şi a eternităţii ca măsură a infinitului.  Eminescu sesizează existenţa infinitului mic şi a infinitului mare pe care, încă de la Einstein (9), ştiinţa încearcă să le cuprindă împreună într-o teorie unitară a lumii microscopice (nanoştiinţa de astăzi şi teoria particulelor elementare) şi a celei macroscopice (universul în care trăim şi Universul „cel mare” spre care ne îndreptam uneori privirea, un Univers infinit în spaţiu, fără început şi fără sfârşit în timp). (4)

Aici, cuvântul „atome” se poate referi la ceva infinitezimal, dar sugerează şi ideea de discret, numărabil, aşa cum îşi imagina Pitagora că este spaţiul: o colecţie de puncte discrete, pe care el le numea „monade”.

În această interpretare a lui Eminescu, spaţiul şi timpul ar fi discrete şi nu continui, o idee care se regăseşte în teoria modernă a gravitaţiei cuantice cu bucle. Ea uneşte teoria relativităţii cu mecanica cuantică, presupunând nu numai că spaţiul este discret, dar şi timpul.

Deci, regăsim si aici acele teorii ale gravitaţiei cuantice care ne spun că, la nivel microscopic, spaţiul -timpul ar fi o „spumă cuantică”: bulele de săpun, în mare parte goale, pentru că nu există spaţiu şi timp în interiorul acestora – „un infinit”. (5)

Deasemenea, fizicienii recunosc faptul că atunci când matematica “ne lasă” dar totuşi dorim să exprimăm măreţia Creaţiei altă solutie decât renunţarea la formule şi reîntoarcerea la poezie nu pare să existe. Geneza, Creaţia Cosmosului este liric descrisă de către Eminescu în „Scrisoarea I”:

[…] Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
[…]
Uscăţiv aşa cum este, gîrbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic
Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea -adîncă-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea ceriul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.

După toate consideraţiile prozaice despre Spaţiu, Timp, Univers, „Scrisoarea I” oferă un adevărat regal, care le condensează pe toate într-o copleşitoare revărsare de idei ce se transformă în metafore, cunoaştere si poezie.

Iată epoca increatului:

La-nceput, pe cînd fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe cînd totul era lipsă de viată şi voinţă,
Cînd nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Cînd pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Si în sine împăcată stăpînea eterna pace!…

Apoi, Eminescu se referă la momentul genezei:

Dar deodat-un punct se mişcă… cel întîi si singur. Iată-l
Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stapînul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în fâşii,
De atunci răsare lumea, luna, soare si stihii…
De atunci şi pînă astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Si în roiuri luminoase izvorînd din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
[…]
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adîncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă…
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric…

O intensă emoţie estetică este realizată prin descrierea apocatastazei inerente:

În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte;

Soarele, ce azi e mîndru, el îl vede trist si ros
Cum se-nchide ca o rană printre norii întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvîrl rebeli în spaţi
Ei, din frîiele luminii şi a soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adînc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întîmplă în întinderea pustie,
Si în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…
[…]
Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,
[…]
Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?…
Ca şi vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc.
[…]

Nu putea lipsi nici tema „fortuna labilis”:

Si pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpîneşte raza ta şi geniul morţii

[SCRISOAREA I, 1881]

Vedem cum creaţia, în viziunea lui Eminescu, seamănă uluitor de mult cu Big Bang-ul, în forma primară a teoriei sale: „Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!”. Punctul de care vorbeşte Eminescu este Universul observabil, la începutul lui, când tot ceea ce vedem pe cer era înghesuit într-un spaţiu mai mic decât un vârf de ac.

Din nou, Eminescu a avut intuiţia teoriilor lui Einstein, a căror consecinţă este Big Bang-ul. Desigur, el nu s-a ghidat de teorii matematice, ci cel mai probabil a fost influenţat de ideile filosofice ale creaţiei din nimic, „Creatio ex nihilo”, cum i se mai spune. Eminescu a încercat să îşi imagineze cum ar fi avut loc apariţia universului, iar versurile de mai sus sunt rezultatul acestor reflecţii personale.

Dacă fizica explică doar ceea ce a fost DUPĂ Big Bang, Eminescu căuta să îşi imagineze şi ce a fost înainte. Lucrul acesta este însă de neînchipuit pentru mintea umană, iar asta se vede din formele «apofatice» pe care le construieşte poetul. Apofatismul este o modalitate de abordare a transcendenței divine constând în a spune ceea ce nu este Dumnezeu și nu ceea ce este el. Formele «apofatice» sunt folosite des în mitologie, teologie și poezie, pentru a sugera ceea ce este inefabil şi nu se poate defini.

Iată forma construită de Eminescu:

La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,
Pe când totul era lipsă de viață și voință,
Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns…
Atunci nu era nici ne-existență, nici existență
Nu era nici aer, nici ceruri deasupra.
[…]
La început era doar întuneric ascuns de întuneric.

Eminescu continuă:

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!

Existenţa «întunericului ca o mare» sugerează prezenţa unui spaţiu gol, ceea ce desigur nu a fost aşa, căci, în varianta lui Einstein (10), timpul şi spaţiul au fost create in momentul apariţiei Big Bang-ului. Primele momente de DUPĂ Big Bang sunt descrise foarte bine, poate surprinzător, în poemul „Luceafărul”. Aici, Luceafărul pleacă la Creatorul Cosmosului pentru a-i cere să-l facă muritor. Călătoria către acel loc este descrisă prin comparaţie cu «ziua cea dentâi»:

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;

„Ziua cea dintâi” este, desigur, Big Bang-ul, pe care Eminescu îl vede ca un haos din care răsare lumina.

Se presupune că imediat după Big Bang, Cosmosul era haotic. Particulele elementare nu apucaseră să se combine în atomi şi alergau, brawnian, dintr-o parte în alta, ciocnindu-se unele de altele:

Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos…

Pentru că aveau sarcini electrice şi erau accelerate în mişcare, particulele emiteau multă radiaţie electromagnetică, adică lumină, exact aşa după cum zice si Eminescu. (15)

Să continuăm „Scrisoarea I”, cu descrierea viitorului, conform teoriilor fizicii moderne:

În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ’

Este adevărat că, la sfârşitul vieţii sale, soarele va fi roşu. Cu toate acestea, el nu se va stinge, ci din contră, va creşte şi va „înghiţi” Pământul. De aceea, unii „planeţi”, cum este Pământul, nu vor îngheţa, ci vor arde.

Galaxiile – grupuri imense de stele ţinute împreună de forţe de atracţie – se îndepărtează de noi şi se îndepărtează unele de altele. Putem să ne imaginăm că dacă ne vom întoarce pe Pămînt peste 100 milioane de ani cerul va fi pustiu ca urmare a acestei expansiuni.  Eminescu pare a fi intuit această situaţie:

Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Pînă ce pier

(Stelele-n Cer, 1880 – 1881)

Iar catapeteasma lumii în adînc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;

(SCRISOAREA I – 1881)

În concluzie, Eminescu integrează în opera sa concepte fundamentale ale stiinţelor naturii, filosofiei şi religiilor.  (14)

„Asta-i o teorie care-i greu de priceput” răspunde Eminescu lui Pogor (18) la Junimea cînd a fost întrebat dacă Sărmanul Dionis visează sau e treaz. Fizica, matematica sunt în general mai greu de înţeles.

Viziunea lui Eminescu şi ideile exprimate de poet atât de sigur şi incisiv sunt deci consecinţa firească a cunoaşterii şi nu „pesimism maladiv” cum greşit interpretează chiar cărturari reputaţi (16). Prin urmare, argumentele fizicienilor contemporani conduc la o receptare modernă a creaţiei eminesciene relevând şi „partea ascunsă”, strict literar mai greu de interpretat, a acesteia.

REFERINTE  BIBLIOGRAFICE

1) Dan Toma Dulciu – „EMINESCU – itinerar vienez”, Napoca Star, 2017.

2) George Călinescu – „Viaţa lui Mihai Eminescu”, Editura pentru Literatură, 1966.

3) Ioan Slavici – „Amintiri”, Editura pentru literatură, 1967.

4) Petru Oscianu – „Eminescu şi concepte fundamentale ale fizicii moderne: Timp, Spaţiu, Univers.”, București, noiembrie, 2010.

5) Cristian Presura – „Cine a descoperit teoria relativității, Einstein sau Eminescu?”, Hot News, ianuarie 2020.

6) J. R. Meyer – „Bemerkungen über das mechanische Aequivalent der Wärme”, Heilbronn, 1851.

7) Iulian Boldea – „Timp si temporalitate in opera lui Mihai Eminescu”, Editura Ardealul, 2000.

8) Dumitru Caracostea – „Creativitatea eminesciană”, Ed. Junimea, Iaşi, 1987.

9) Albert Einstein – „Cum văd eu lumea”, Editura Humanitas, 2000.

10) Albert Einstein – „On the electrodinamics of moving bodies”, Annalen der. Physik 17, 1905.

11) Richard Feynman – „Fizica Modernă”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1970.

12) Richard Feynman – „Lectures on Physics”, Addison – Wesley, Reading, Massachusetts, 1965.

13) Mihail Bahtin – „Probleme de literatură şi estetică”, Bucureşti, Ed. Univers, 1983.

14) Cornel Munteanu – „Eminescu. Polimorfismul operei”, Editura Țara Maramureșului, Petrova, 2013.

15) Steven Weinberg – „Primele trei minute: un punct de vedere modern asupra originii Universului”, Editura Politică, Bucureşti, 1984.

16) „Eminescu – editat şi comentat de Petru Creţia”, Humanitas, Bucureşti.

17) Ludwig Boltzmann – „Populare Schriften”, Werlagsgesesellschaft MbH, Braunschweig, Wiesbaden, 1979.

18) Jakob Negruzzi – „Amintiri din Junimea”, Humanitas, 2011.

/0 Comments/by

Călin Georgescu – Economia Civică


modele, agricultura, calin georgescu, dezvoltare sustenabila, noua ordine mondiala, noul nationalism, distributismul, călin georgescu

Călin Georgescu - Economia Civică

Idei, perspective, obiective

Modelul neoliberal, adoptat de toate partidele care s-au succedat la conducerea României după 1990, este instrumentul ideologic și economic menit să transforme țara într-o colonie economică și într-un paradis al capitalismului escrocilor (crony capitalism). Într-un mod radical diferit, economia civică promovează cu asiduitate valorile naționale românești și reorientează sistemul educațional către acestea și către o remoralizare și reprofesionalizare a societății. Dezvoltarea unei perspective românești și a unor puncte de vedere proprii și pozitive asupra societății, economiei, istoriei poporului român și relațiilor internaționale, începând cu cele din aria geografică imediată, nu poate fi decât benefică într-un mediu global în care sursa valorii economice contează. Mai mult, economia civică duce la întărirea coloanei vertebrale în relațiile cu partenerii internaționali, organizațiile și forurile din care România face parte.

Economia civică aplică în toate domeniile principiul antropologic fundamental al omului ca persoană. Ea urmărește respectarea demnității și autonomiei cetățenilor în toate laturile vieții sociale, de la alocația pentru nou-născuți până la asigurarea unui venit drept. Economia civică înlocuiește principiul troțkist-neoliberal al „distrugerii creatoare”, puse în slujba unui progres nesustenabil, cu dezvoltarea cu adevărat durabilă; relațiile violente și conflictuale sunt înlocuite cu cele de cooperare și întrajutorare; individualismul exacerbat, care absolutizează drepturile individuale și pornirile egoiste, cu personalismul de sorginte creștină, în care este urmărit interesul personal, dar cu responsabilitate și dragoste. Interesul personal trebuie armonizat cu cel al comunității.

Axele principale ale economiei civice sunt:

  • DISTRIBUTISMUL;
  • HRANA SĂNĂTOASĂ;
  • SĂNĂTATEA PUBLICĂ;
  • FAMILIA ȘI EDUCAȚIA;
  • AGRICULTURA TRADIȚIONALĂ;
  • DEZVOLTAREA DURABILĂ/SUSTENABILĂ;
  • NOUL NAȚIONALISM.

Călin Georgescu, Cumpăna României, Editura Christiana, Bucuresti, 2016.

/0 Comments/by

Ioan Roșca – Înfruntarea pandemiei politice


ioan rosca, anticomunism, pandemie, politica

Ioan Roșca - Înfruntarea pandemiei politice

Scriu greu, încercînd să rămân coerent la nivelul vieţii curente, pentru că sînt perplex în faţa problemelor filosofice legate de raportul dintre libertate şi datorie, sau de raportul dintre adevăr şi creaţia de sens. Nu e o mare ruşine, din moment ce nici Kant nu reuşit să găsească formula corectă de depăşire a contradicţiei dintre a face ce vrei şi a face ce trebuie (adică ce crezi că vrea Dumnezeu). A putut doar recomanda suprapunerea dintre dorinţă şi obligaţia morală – caz în care tensiunea dispare, deci o stratagemă meta-pragmatică (de unde, poate, denumirea de „raţiune practică”). Hegel a mers mai departe – justificînd adecvarea faţă de ce vrea statul-demiurg. Pentru ca Lenin şi alţii să compromită definitiv ideea supunerii voluntare, ca eliberare de contradicţii. Azi, orice ticăloşie acaparatoare îţi poate cere să te racordezi înţelept. Aşa că problema libertăţii de a spune nu, de a face ce vrei – măcar uneori – cînd nu coincide cu ce trebuie (o atitudine rebelă compromisă şi ea de delicvenţi care numai la revoltă nu se gîndesc) – se repune acut, sufocată de paradoxuri. Unii, printre care mă număr, simt că puterea de a nu te conforma nici unei determinări, nici măcar unei logici sau inerţii educate – e aşchia ta de putere demiurgică.

Libertatea e sau nu e, se pierde sau se cîştigă – răsturnînd opresorul. Pentru asta e necesar să spui adevărul împotriva minciunii înrobitoare, dar nu e suficient. Eliberarea e problematică – atunci cînd reacţia nu are masă critică şi nici strategie adecvată. Nu ştiu cum se poate depăşi stadiul protestului steril: denunţarea unor manipulări, declamarea drepturilor încălcate, cerşitul pe lîngă putere, expunerea cîtorva temerari la represiune, recursul la justiţia controlată de duşman. Poate vor găsi alţii soluţii operaţionale; sau se va întîmpla un accident salvator. Tot ce pot eu face e să semnalez contestarea improprie, care denotă o poziţie capitulardă pe singurul front pe care mai avem control: cel al conştientizării situaţiei, respingînd interpretările amăgitoare.

Criticile (palide, timide) pe care le aduc actualei pandemii politice puţinii contestatari iţiţi prin arena igienizată decretual arată cît de tare a înaintat procesul de domesticire a „cetăţenilor” prinşi în plasa statului funcţionalizat/mondializat. „Omul nou”, chiar cînd contestă acurateţea unor pretinse adevăruri, nu mai are curajul să respingă frontal tratarea sa ca animal de fermă, de către stăpîni/paraziţi ascunşi în spatele maşinăriilor instituţionale complexe. El denunţa picături din oceanul minciunii, schelăie victimos, bombăne contra unor „abuzuri”, cere dreptate, rezistă prin cultură şi se compensează psihic cu placebo-ul evaziunii interioare sau prin cura protestului cuminte… Neglijează dimensiunea normativă a existenţei colective, care îi determină de fapt viaţa – dezertînd din arena luptei politice. Chibiţează acum săţios despre probabilităţile de contagiere cu coronavirus (încît critica poate fi uşor stinsă de o creştere a curbelor de mortalitate – reală sau falsificată), în loc să tune că nici un risc medical nu justifică uciderea libertăţii umane şi capturarea individului într-un muşuroi programat. Oamenii mor – inevitabil, dar pînă atunci ei trăiesc plenar – dacă nu devin rotiţele unei maşinării, celulele unui organism care îi satelizează, anihilîndu-le autonomia. Chiar dacă Covid-19 ar/va face prăpăd (cum au mai făcut atîţia înaintea lui), nu ar trebui ca în numele fricii să se permită împingerea civilizaţiei spre modelul „1984”. Modul impropriu în care mulţi critică azi gestiunea „crizei medicale” îmi aminteşte de protestele privind exploatarea de la Roșia Montană, care s-au cantonat în zona ecologicului, pentru a nu stîrni periculos problematica jefuirii resurselor naţionale. Are şi civismul trucurile lui…
Să luăm cîteva exemple de reacţii timide care denotă o transformare antropomorfică a nemulţumitului înjugat, victimă care nu mai reacţionează cum ar face-o un om rămas liber.

  1. „Alte ţări au mers pe imunitate şi nu a fost mai rău.” Hîrîială inofensivă, la care se poate răspunde: „Noi am ales soluţia contrară – a izolării impuse, dar cu bună credinţă, pentru că multe ţări au făcut-o; nu aveam (şi încă nu avem) cum şti ce va ieşi din aceste abordări alternative”. Punct… Argumentele comparative, bazate pe mărunţişuri tabelate, legitimează de fapt ce se face cu noi, în numele similitudinii cu ce fac alţi stăpîni cu supuşii lor din alte ferme – deci nu sînt oportune/legitime şi convin de fapt perspectivei mondialiste. Hotărîm global cum să strănutăm fiecare? De ce să ne decidă soarta spectacolul trucat al lumii, montat mediatic de servicii secrete puse în slujba agendelor oculte, să se stabilească pe aiurea cum să locuim noi în propria casă/urbe/ţară? E inadmisibilă această globalizare/uniformizare decadentă – pentru că fiecare zonă organizată normativ are condiţii specifice (cum ar fi la noi: situaţia sistemului spitalicesc, situaţia creată de navetismul masiv în occident, situaţia creată de acapararea puterii de o reţea infracţională etc.) – deci optimizarea reală nu poate fi decît granulată local. Poate că alţii, muiaţi de o istorie mai blîndă, nu mai ţin prea mult la libertate, preferînd un slugărit relativ comod. Dar pentru noi, care am plătit „eliberarea” din 1989 cu distrugerea întregii economii naţionale, cu acapararea avuţiei de către mafia securicomunistă, care a vîndut-o străinilor pe nimic, satelizînd ţăra – a pierde libertăţile elementare, cîştigate atît de scump, întorcîndu-ne în 1948, pentru că a apărut un virus (probabil fabricat), înseamnă a rămîne în gol… fără mască şi fără aer. Cuminţirea prizonierilor altor „democraţii” nu ne poate servi de model – dimpotrivă , ne pune în gardă. Să se răfuiască fiecare cu tiranii lui. De ce am uita că democraţia operează numai în cetate? Cei dinăuntru se conformează, dacă tot ei decid. Uzurpatorii statului român, care pretind că ne reprezintă, răspund pentru ce ne fac nouă şi nu trebuie lăsaţi să se derobeze invocînd experienţe exterioare irelevante.
  2. „Ni se incalcă drepturile constituţionale – prin abuzuri normative.” E adevărat, nelegiuitorii şi-au permis derogări crase de la constituţie, prin găselniţe coapte mai demult, ca „starea de urgenţă” sau „starea de alertă” – legiferări liberticide abuzive şi invocate abuziv. Dar nu e vorba aici de „drepturi” acordate de constituţie ci de libertăţi fireşti – consfinţite de ea. Omul e născut liber şi legea lui fundamentală, veşnic legitimă, e să-şi apere viaţa şi interesele. Pentru ca să poată trăi în societate, el acceptă/suportă contractul social/constituţional – cu condiţia ca acesta să-i respecte/garanteze interesele existenţiale, cele cu care se naşte – în pădure sau în temniţă. Singura derogare acceptabilă fiind apărarea libertăţii altora – ceea ce nu inseamnă că aceştia ar putea decide exterminarea mea, pentru ca să se protejeze de cine ştie ce risc potenţial. Intr-o astfel de circumstanţă, va trebui să mă apar, revenind la interesele mele ne-mediate de norme colective. „Libertăţile” menţionate în constituţie nu vin de la putere (care plămădeşte instrumentul normativ de care are nevoie şi , dacă ar putea, ne-ar lega în lanţuri) ci sînt impuse implicit de oamenii prinşi sub normă – care altfel nu au de ce se angaja în a respecta legalitatea. Aşadar, încălcarea libertăţii fundamentale a persoanei atrage anularea contractului constituţional, eliberează victima agresiunii. Cît priveşte recursul la Curtea Constituţională – ca singura cale pe care s-ar mai putea stăvili dictatura făţişă (ce pare a se reinstaura acum, în locul falsei democraţii) – sînt sceptic şi atrag atenţia că nu ar trebui validat monopolul aceastei sinistre oficine, pe care s-a bazat menţinerea Sistemului Criminal. Trebuie să fim respectaţi atunci cînd denunţăm tirania, de frica răfuielilor potenţiale (dacă puterea e răsturnată), nu pentru că aşa concede un instrument al puterii – ca C.C. Care ştie numai de frică – de Ei sau de Noi. Nu inspirăm teamă? Şi-a pus puterea la punct aparatul mercenar – administrativ, normativ, represiv, mediatic, economic – încît nu riscă nimic dinspre supuşi? Atunci e gata. Vom avea drepturile găinilor din coteţ…
  3. „S-au luat măsuri excesive pentru o viroză ca atîtea altele.” Acest mesaj trebuie reformulat în formule atent completate, ca: „S-au luat măsuri excesive pentru o viroză, pretinzîndu-se ca ar fi vorba de o pandemie de nivelul ciumelor ce au decimat planeta, care impune întreruperea temporară a normalităţii”. E important de subliniat caracterul excepţional în numele căruia am fost supuşi la acest arbitrar „culcat, salt înainte!”. Căci altfel, se riscă continuarea procesului de aservire, concedîndu-ni-se perfid: „Da, a fost o viroză dură- nici nu am susţinut altceva. După atiţia ani de negligenţă, alături de întreaga lume civilizată, am trecut la lupta cu acest gen de fenomene ce lovesc periodic umanitatea. De acum- le vom trata pe toate la fel…”. Şi să te ţii – între stări de urgenţă şi stări de alertă – an de an, gripă de gripă, sub tirul întreţinut al microbilor de laborator. Şi dacă tot am mai emancipat un pic civilizaţia, cine ştie ce măsuri similare se pot lua şi pentru o prevenire a bolilor cronice, accidentelor de maşină etc. Şi în fine, tot în gama luptei cu contagierea, vînarea viruşilor contestatari, împiedicarea prin mijloace adecvate (pînă la vaccinare) a răspîndirii urii faţă de stăpîni. Securitate înainte de toate! Valoarea „enormă” a fiecărei vieţi, în numele căreia vom fi tranchilizaţi (în timp ce se va promova avortul şi hosexualitatea), va fi dezumflată – numai în caz de război… Atunci ni se va aminti brusc că nu e mare lucru să mori eroic – pentru a apăra stăpînii de paraziţi concurenţi, rezolvînd şi excedentul demografic. Distopie? Deja implementată. Majoritatea face ce i se spune, supunindu-se docil, cu o frica jalnic acoperită cu credinţa (simulată) că puterea ne îngrijeşte patern. Omul care nu mai are nimic sălbatic, devine descurcăreţ în lanţ… are inteligenţă de cuşcă – o treaptă spre inteligenţa artificială şi transumanism.
  4. „Nu s-a ţinut cont de părerea unor specialişti (cercetători, medici) ci s-au luat orbeşte decizii politice.” Aşa este – dar nu cred că e cazul nici să dăm cecuri în alb predicatorilor în halate albe, să întreţinem iluzia „ştiinţei” medicale şi să încurajăm dictatura castei medicale, complăcîndu-ne sub straturile groase de propagandă care întreţine o farsă rentabilă. Cei ce au sesizat jocul semantic între „au murit de COVID” şi „au murit cu COVID” (dublat de jocul statistic şi de cel al reţelelor de autoritate care fabrică industrial „adevăr” consensualizat) ar trebui să extrapoleze experienţa îndoctrinării medicale, percepînd mecanismele civilizaţiei amăgirii, care cufundă totul în minciună şi iluzie. Nu a venit momentul, acum cînd puterea medicală îşi dă în petic, setoasă de o pradă ce umflă dividende mari şi mici, ca „poporul” să afle că împăratul „ştiinţific” e gol, că medicina a rămas o bîjbîială, devenind şi o odioasă mega-afacere ce susţine o uriaşă schemă parazitară? Iţindu-ne fascinaţi la curbele falice ale creşterii si descreşterii îmbolnăvirii/mortalităţii, să nu rămînem cu fundul descoperit, că ne poate pătrunde viroza pînă în suflet… Iute şi din toate părţile te poate penetra lumina Orwelliană în epoca telecomunicaţiilor de înaltă frecvenţă şi joasă calitate. Sper că oamenii au aflat măcar ce înseamnă „spital” în România – o redută a incompetenţei şi cupidităţii clocăind de microbi perfectaţi – de care cel internat nu scapă uşor (de unde frica legitimă de spitalizare pe temei de COVID – pe care tot spitalele l-au propagat). Dacă te duc forţat acolo, nu prea mai ai speranţe. La noi se moare cu zile – de aceea sînt şi mai penibile măsurile de „apărare a sănătăţii publice”.
  5. „Masca nu ne protejează şi nu e sănătoasă, ascunzînd o afacere.” Probabil – dar să nu intrăm în capcana detaliilor discutabile, în loc să întrebăm: cine işi permite să-mi plaseze o botniţă pe faţă, interzicîndu-mi chiar să procur mîncare – daca nu o (su)port? Şi nu e vorba numai de un atac al fiinţei tale, ci şi al colectivităţii din care faci parte. Pe stradă au apărut „rinocerii” lui Ionescu! A da statului dreptul de a te silui, în numele protejării tale, ţine de iditotizare – deci rămîne în discuţie doar pretenţia că astfel ar fi apăraţi alţii – de tine. Dar o astfel de chestiune se poate pune – la limită – numai dacă s-a dovedit că eşti bolnav şi că poţi contagia. Să lăsăm americanilor privilegiul de a măcelari „preventiv” (că ruşii nu au avut niciodată nevoie de explicaţii)… Ideea de a fi marcat (cu botniţă, CIP sau cu altceva) sau de a fi urmărit peste tot – sînt din aceeaşi gama sinistră. Am luat-o către Coreea de Nord, via China. Nu ar trebui să cedăm din spaţiul nostru vital, căci nu vom mai avea un interior real al fiinţei. Cine vrea să verifice dacă mai ţin la demnitatea mea, şi ca atare nu pot să-mi pun cuminte stea galbenă pe faţă (ca semn de consimţămînt la domesticire) – ar trebui să primească răspunsul cuvenit. Dacă mai are de la cine… Şi aici intervine dimensiunea socială. Rezistenţii izolaţi nu pot decît să se sacrifice, de-mascarea cerînd agregare, întru formarea masei critice.
  6. „Trebuie cît mai multe teste”. Ideea e atractivă – pentru că pare a putea elimina carantinările inutile şi duce la concluzii statistice orientative. Din păcate însă, ştim că e vorba de o altă farsă, de un joc formal din care se mai fac nişte ghişefturi (din gama panseluţe, bordurici, săliţe de sport prin păduri, parculeţe în sate fără canalizare etc.). Şi de o nouă ocazie de încălcare a libertăţii de a nu te supune la siluiri/agresiuni – comise asupra ta, în numele binelui public. Să nu uităm nici acele ventilatoare care au servit la exterminarea temeinică a bătrînilor ajunşi pe mîinile experţilor în depopulare. Să mai observăm şi că la instituirea interdicţiilor, nu s-a facut nici un test celor ce intrau masiv în ţară din zone roşii/galbene (pe 12 martie, pdf-ul care cuprindea şi Spania în zona de izolare, a fost dat jos pe tăcute – de cei ce au nevoie de votul diasporei. „Poftiţi în ţară nestingheriţi, amorsaţi epidemia şi apoi… staţi în casă.”). Dacă autorităţile auto-alese ar fi fost măcar sincer speriate de COVID şi nu interesate de exerciţii pavloviene recomandate de aiurea, ar fi testat pe cei ce refulau în valuri din teritoriile lovite de molimă şi ar fi impus izolarea celor depistaţi pozitiv – la intrarea în ţară. În loc de asta… i-au trimis înapoi la produs, ducîndu-i grămadă pîna la scara avioanelor. Tot fără teste. Şi tot fără teste vor fi primiţi înapoi, cînd îi azvîrle euroboierul de pe plantaţiile exploatate cu români. Testările vor fi impuse masiv după ce bişniţa aferentă va fi pusă la punct. Căci la noi nici mafiotismul statal nu performează. Atuul paraziţilor este că sunt mulţi.
  7. „Sparangheliada e o ruşine, o probă de crasă incompetenţă, o dovadă de înaltă trădare.” E mai mult. E o aducere cu picioarele pe pămînt a celor ce vor să uite (pentru a se tîrî prin viaţă netorturaţi de scîrbă/furie/disperare) în ce situaţie ne aflăm de fapt – ca subiecţi ai dictaturii cuplată la neocolonialism. Torţionarii năpîrliţi postdecembrist, îmbogăţiti de tranziţie, fac orice din noi. Ne-a rămas ciuda neputincioasă, auto-amăgirea şi şansa de a intra spăşiţi în slujba lor – noi sau copiii noştri. Securitatea rămasă la cîrmă, revigorată de prada împărţită şi protejată de confraţii mondiali, ne vinde ieftin, face bişniţă cu ce a smuls avuţiei naţionale, se reproduce nestingherit, roteşte conducătorii prin partide de mucava, ne informează/educă. Trimite din buncăre neomiliţienii să ne dea amenzi dacă nu ne arătăm supuşi. Ne duc la treabă ca pe nişte sclavi, nu ne lasă nici să paştem îndestulător şi pretind linişte capitalistă în ferma de tranziţie. Au făcut zob sistemul economic, social, educaţional, medical – ceea ce arată cît de tare îi doare de sănătatea/bunăstarea românilor – în numele căreia execută acum numărul de dresaj (spre satisfacerea celor ce au transformat România în laborator-pionier de experimente sociale). Nu ne putem deci păcăli că ascultăm un regim de ordine, fie el şi dur – ştim că de fapt ne umilesc nişte ticăloşi înstăpîniţi pe ţară, de o mie de ori mai nocivi decît orice alţi microbi – pentru destinul unei Românii rămase fără anticorpi.
  8. „Se distruge economia, mai ales micile intreprinderi româneşti.” Sigur. Dar numai în măsura în care mai e ce pierde, prin paralizarea micilor servicii care şi le mai fac între ei marginalii. Căci majoritatea capitalului e deja acaparată/distrusă/înstrăinată şi monopolul mîinii invizibile e bine instalat. Majoritatea activităţilor ce produc uşor bani au devenit inutile/parazitare, lucru dovedit de faptul că le poţi opri oricît – fără mari efecte/pierderi. Iată că nu murim fără stadioane, concerte, cîrciumi, pseudo-şcoală, pseudo-spitale, pseudo-parlament etc. Pe lîngă nenumăratele forme de parazitism întreţinute de consumatori captivi au mai rămas cîteva oportunităţi de salahorie utilă, cel mai prost plătită. Dar mai e puţin şi vin roboţii… Asta e societatea de casino spre care sîntem „progresaţi” fatal. Pîna la urmă, care e problema, în această pseudo-economie naţională? Nu mai bine „stau acasă” – luînd salar – funcţionarii nuli pripăşiţi nepotist prin funcţii, decît să mai batjocorească oamenii prin birouri? Nu pot curge pensiile speciale spre bătrînii securişti „izolaţi” în viloaie şi merţane şi spre alţi cîini de pază ai sistemului? Nu ajung la uşă aduşi de bietul poştaş (dacă nu s-a finalizat capturarea bancară) firmiturile aruncate sărăcanilor traşi pe ajutor social şi pensiile genocidare ale „oamenilor muncii”? Nu găsesc cumpărătorii încolonaţi drumul spre supermarketurile străine (singurul pelerinaj lasat liber două luni…. ah, ar mai fi – la celălalt capăt – şi cei 8 care au voie să care/coboare coşciugul). Nu se pot face noi împrumuturi, înrobitoare pentru multe generaţii – la FMI, Banca Mondială etc. – cu alte dobînzi decît cele plătite de statele „sanatoase” ce ne-au primit fanariot în UE? Nu se pot extrage si exporta discret resturile de gaze, petrol, lemne, aur – cu răsplăţile de rigoare distribuite prin panamale? Nu se pot trimite badante si capşunari, cu avioane si trenuri speciale? „Economia” va merge înainte – noi vom rămîne pe jos.
  9. „Ne vaccinăm doar benevol şi dacă suntem asiguraţi în caz de efecte nocive – pentru că studiile nu sînt convingatoare.” Dar nu e nevoie de justificări, ca să rezişti transformării tale în animal de test. Nici măcar nu se poate susţine un interes legitim al altora: cei ce cred în vaccin se declară protejaţi de cei care nu-l fac. Dar dincolo de asta, sănătatea cuiva nu se trochează – decît de cei ce nu-şi mai pot vinde decît organele. Dacă nu ne considerăm în lagăr, nu ajunge un refuz blînd, faţă de o agresiune de nivel zero! Nu am dat nimănui dreptul la viaţa noastră. Cine sare cu seringa la tine, ar trebui să se aştepte la reacţii de legitimă apărăre. Animalele de fermă sînt vaccinate tot mai bogat – şi ştim la ce fel de metabolism rahitic au ajuns, în crescătoriile eficace de carne; la fel au evoluat şi plantele tratate cu „întăritoare” – pînă şi-au pierdut autonomia biologică şi au devenit un bun Monsanto. Deja am luat-o pe drumul artificializării vieţii, va creşte continuu doar doza ce trebuie injectată în noi ca să supravieţuim – şi preţul aferent. Nimic nou, ne-au vaccinat forţat şi comuniştii, doar că nu aveau interes să ne distrugă fizic sau să ne mulgă farmaceutic. Ăştia au. Dimensiunea afacerii „Big Pharma” – trebuie denunţată ca ghişeft genocidar, fără eufemisme. Nu ar trebui să admitem nici vaccinarea obligatorie gratuită, deşi formula asta ne-ar proteja cumva… căci nu ar mai vrea nimeni injectarea, dacă nu e cu ghişeft. Asta dacă nu ne vaccinează gratuit/asigurat… dar cu banii sifonaţi subtil din buget de către corporaţii „prietene” (după ce s-a scăpat de Institutul Cantacuzino şi de industria farmaceutică naţională). Ce se intîmplă acum ne obliga să ne uităm în spate ca să vedem cum am cedat pas cu pas, pentru ca să se lăfăie în huzur cîţiva iniţiaţi.
  10. „S-a trecut la cenzurarea mediei şi la dictatura informaţională.” Vai de mine! Operaţia asta avansează de mult şi e aproape gata. Nici nu se mai ascund. Intregul parlament a votat legi ca 217/2015, fără ca „avocatul poporului” să apere Constituţia şi fără ca românii să-şi apere libertatea. Securi-ziariştii sînt la posturi, „vectori de opinie publică” injectează consimţămînt aparent maselor idiotizate metodic. Ziarele sint cotropite, posturile tv sînt alocate cui trebuie, banaliştii ne menţin sub linia semnificativului. CNA funcţioneaza mai dihai ca cenzura comunistă, fără să sară nimeni în apărarea libertăţii de opinie – de care să mai ştie şi alţii. Internetul devine pe zi ce trece filtrul de care avea nevoie Ministerul Adevărului – sclavii intrînd fără lanţuri, călare pe „mouse” şi celulare, în ţarcul google-facebook-etc. Pun umărul la încarcerarea informaţională mercenarii IT, complet imuni la probleme de etică socio-tehnică, mulţumiţi de tainul bunişor. Nu întîmplator de vaccinuri se ocupă intens Bill Gates – cel care a reuşit performanţa de a priva toată omenirea de autonomie de calcul, băgîndu-şi DOS-ul (făţuit apoi ca Windows) ca intermediar inevitabil între hard si soft – o manevră de capturare a controlului prin intermediere monopolizantă care i-a adus averi colosale şi puterea aferentă. După ce a scos din joc şi proprietatea asupra artefactelor soft (înlocuită cu „licenţe”…) şi a atacat folosinţa locală (înlocuită cu „servicii” – creatoare de dependenţă), cum să nu încerce „Bill Gates” (adică cei din tagma sau spatele lui) şi capturarea sistemelor anatomice, implantînd în corpuri nanosisteme de operare imunitară, ca strat de interfaţare a relaţiilor organismului cu microbii… patentat şi controlabil de la distanţă… de cine trebuie? Informaticienii, care ştiu despre cine/ce e vorba – ar trebui să prezume astfel de intenţii, cuprinşi de fiori: ucigaşul autonomiei se ocupă acum de sănătatea publică!
  11. „Aşa cum arată doctorul X, profesorul Y, publicistul Z… este vorba de o conspiraţie mondială întru aservire şi exploatare.” Nu avem nevoie de informaţii îndoielnice (pe care nu le putem verifica, avînd în vedere monopolul puterii în gestiunea datelor „personale” şi „clasificate”) despre tot felul de acţiuni secrete/oculte, pentru a observa cum merge maşinăria socială înrobitoare şi alienantă. Ne expunem inutil eventualelor revelaţii că vreuna din susţinerile factuale încadrabile în „teoria conspiraţiei” e taxabilă ca „fake news”. Fenomenele politice degenerative sînt constatatibile direct şi interpretabile uşor din perspectivă libertară – fără risc de eroare. Nu vezi ce se întîmplă – numai dacă bagi capul în nisip, ca să-ţi poţi sluji stăpînii buni platnici fără disconfort moral. Tot ce face puterea mondială distribuită în lumina zilei (e drept, cu condiţia ca să nu fie stinsă lumina conştiinţei) – merge în direcţia transformării individului intr-o rotiţă supusă, lipsită de orice capacitate de reacţie/evadare. Şi e logic să fie aşa! Tratează omul altfel animalele şi plantele utile? Nu e istoria povestea domesticirilor în lanţ? De ce s-ar priva de sclavi umani profitorii postmodernişti, liberi de scrupule? Adevarata „teorie” fantezistă, difuzată continuu de trompetele sistemului, este cea a ne-conspiraţiei… Noi, care trăim capturarea vieţii şi domesticirea maselor nu avem nevoie de dovezi/detalii privind modul în care se pun la punct prin culise aceste operaţii – căci rezultatul lor e direct constatabil şi explicabil- chiar fără a presupune o organizare explicită a celor ce participă la jaf- e de ajuns să sesizeze oportunităţile. Este deci firească prezumţia că profitorii urmăresc controlul total, plata cu cardul, turnătoria, CIP-area, paşaportul medical, scanarea termică etc. – pentru că au interesul să-şi ţină în frîu victimele. Că ni se poceşte destinul – e secretul lui Polichinelle… Ce nu se vede/înţelege? Că am ajuns ca aceia care deţin instrumentul statal de exploatare a parcului uman să ne fixeze nivelul şi modul de viaţă, să ne închidă în casă cînd vor, să ne pună să ne omorîm unii pe alţii în războiale lor – dar să ne extermine dacă instigăm la vreun război al nostru de eliberare, să ne condamne pentru hoţie („evaziune”) dacă încercăm să-le scoatem gheara fiscală din buzunar, reducînd sifonarea bugetului spre „baieţii deştepţi” şi incomodînd schema împrumuturilor externe?
  12. „Indemnurile către creşterea distanţei sociale ne înstrăineaza de semenii noştri.” Şi mai putem tînji după o gregaritate ne-selectivă, observînd cum se compartă majoritatea acestora? Nu vedem că „semenii” îşi ascultă/sprijină domesticitorii, sau se declară „apolitici” – laşitate care împiedică formarea masei critice necesare pentru rezistenţă eficace? A venit momentul să vedem „integrarea” în turma obedientă ca pe un pericol pentru integritatea celui încă ne-dat pe brazdă. Mai bine ne-am găsi/ajuta între noi, supravieţuitorii contagierii, cei cărora nu le ajunge vieţuirea în jugul camuflat cu realităţi virtuale. Nu uitaţi „minerii”, „gospodinele” şi alţi „oameni de bine” – care au stat în calea eliberării României. Păzea! Oricînd pot pune pe noi neo-minerii, cu botniţe pe faţă şi în cuget. Integrare în iad? Şi în timpul comunismului unii intrau în jocul sistemului… ca sa facă un pic de bine dinăuntru… se bălăceau în socialitate degenerativă. Dar după 1989, am descoperit efectul participării, descurcării, adaptării. Gardienii lagărului au putut deschide larg uşile – evadarea a fost blocată de deţinuţii re-educaţi. În vremuri otrăvitoare, integrarea nu e deci cea mai buna formulă pentru a evita prăbuşirea la care se referă ultima pagină din „1984”: libertatea – ca necesitate înţeleasă, de a-l iubi pe Big Brother. Un pic de izolare morală faţă de descurcăreţii capturaţi în plasa sistemului nu ar strica. Apropierea de alţii trebuie să rămînă în sfera împlinirii dimensiunii noastre sociale, nu să devină calea de a fi scopiţi de dimensiunea noastră personală.
  13. „Vrem ridicarea restricţiilor privind accesul la biserici si cimitire.” Stranie cerere – pe care am lasat-o la urmă pentru ca e subtil expresivă. Are puterea politică dreptul de a reglementa viaţa spirituală a unei persoane sau a unei colectivităţi? Nu, desigur – dar iată că are puterea manipulatorie – atunci cînd slujitorii cultului sînt nişte mercenari traşi pe sfori, care prestează servicii religioase aşa cum alţii ridică gunoiul. Restricţiile de acest gen fiind nule de meta-drept, ar trebui aruncate la coş, călcate în picioare fără şovăire. Astfel de prevederi se refuză, nu se contestă. Căci un adevarat credincios nu poate da Cezarului ce aparţine Celuilalt – cu nici un preţ: ori pentru că îşi iubeşte nelimitat stăpînul inimii ori pentru că se teme de pedeapse mult mai grele decît cele de pe aici. Pentru un necredincios sau pseudo-credincios poate părea rezonabil să tratezi credinţa cum decid parlamentarii. Dar cel care ştie despre ce e vorba , chiar dacă nu e credincios, va sesiza enormitatea condiţionării trăirii mistice – o agresare crasă a conştiinţei. E deci momentul să ne arătăm solidaritatea cu prietenii religioşi, dacă împărtăşim cu ei morala creştină, ca temelie a piramidei de sensuri. E treaba celor care se supun la astfel de ucazuri dacă trădează sau nu religia autentică (începînd cu preoţii care acoperă cu sutana interese de funcţionari obedienţi). Dincolo de problemele cultului sînt însă problemele sufletului, care ne privesc pe fiecare: un om care nu se duce la mormîntul părinţilor decît cînd i se dă voie, mai are vreun strop de demnitate?

„Să nu permitem!” Dar am „permis” deja…

A consemnat Ioan Roşca via piatauniversitatii.com.

/0 Comments/by
,

Ești slab sau puternic?


slab, puternic

Ești slab sau puternic?

Aceasta este marea întrebare la care fiecare dintre noi e necesar să răspundem. A venit vremea să afirmăm clar și răspicat dacă suntem slabi sau dacă suntem puternici. Acum nu mai este vorba de laudă atunci când spunem că suntem puternici, ci e vorba de afirmarea valorii. O valoare astăzi, mai întăi, se afirmă verbal și apoi în fapte. Trebuie să spunem: sunt puternic, sunt cel mai bun din domeniul meu! Dar aceasta fară teama de a ne înșela sau că suntem prea vanitoși. Privim la noi, în noi, și afirmăm ceea ce vedem. Mai apoi vine responsabilitatea – dacă ne îndeplinim capacitățile, dacă facem ceea ce am afirmat, dacă ne ținem de cuvânt. Așa se face apocalipsa, adică trierea prin această revelație, căci revelație este când descoperim la noi că suntem ori slabi, ori puternici. Ambele în același timp nu se poate. Nu poți trăi și cu Mamon, și cu Dumnezeu în același timp. Un izvor nu poate să dea și apa dulce și apa sărată din același loc, după cum spunea Sfântul Augustin.

Apoi aș vrea să mai spun că răspunsul la aceasta întrebare este rezultatul analizei sale. Analizând-o, deci, ajungem la concluzia că este o alegere. Unii dintre noi alegem să fim slabi, sau mediocri, să procrastinăm și să întârziem împlinirea sufletească și prosperitatea plenară, alții să fim puternici, însă în punctul matematic zero cu toții suntem ceea ce suntem: echilibru. Zero nu reprezintă acel nimic despre care se vorbește, sau gol, vacuum, vid, lipsa de materie sau de energie, de conștiință, ci din contră – este viața în mișcarea să continuă. Este conștiință binelui și a răului, negativului și a pozitivului, a faptului că există și plusuri, dar și minusuri. E punctul de convergență a tuturor forțelor. De aceea este rotund, ca un cerc. De fapt, cercul este cifra zero. T = 0, în care o luam de la capăt. Nu se pune problema învârtirii în cerc, deoarece nu despre munca în zadar este vorba, ci despre mișcarea perpetuă.

Și slăbiciunea este o forță, să știți, însă o forță de distrugere, de nimicire a capacităților umane. Este gestionată de entropie, acea lege a fizicii care egalizează totul. Este chiar efectul acestei distrugeri, o teribilă golire ca o senzație de scurgere și de oprire a funcțiilor noastre. Însă slăbiciunea nu ajunge niciodată să distrugă în întregime capacitățile acestea inerente ființei umane pentru că ele sunt eterne, nu au început și nici sfârșit, a fost, sunt și vor fi dintotdeauna, iar ceea ce este etern, constanta universală reală în totalitatea diversității forțelor care lucrează împreună și o compun, nu poate fi distrusă. Astfel că, distrugerea este un final, nu-i așa? Un sfârșit.. or ceea ce are sfârșit pesemne că a avut cândva și un început.

Oamenilor așa ne place, să credem că totul a început odată cu „Big Bang-ul” cosmic și vă sfârși răcindu-se, precum Soarele la un moment dat, și dispărând undeva ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Ori nu Isaac Newton spunea la vremea sa că „nimic nu dispare, ci totul se transformă”? Ce mare vorba a avut! Dar care ar fi, în cazul dispariției noastre de aici, de exemplu, urmele pe care le lăsăm? Oare aceste urme nu ar fi moștenirea noastră? Mă gândesc că cineva, alții ca noi, vor veni aici, vor descăleca pentru a trăi și ei cam cum am trăit și noi, căci nu cunoaștem altfel de viață în aceste lumi.

A venit vremea deciziei noastre cele de căpătai. Suntem slabi sau puternici? Însă, ce înseamnă să fii puternic? A fost cineva, oare, puternic vreodată? Bineînțeles și desigur! Au fost aceia pe care lumea s-a sprijinit precum globul pământesc și bolta cerească pe Marele Atlas din vechime, care și-a dus crucea lumii atât pentru pământeni cât și pentru oamenii cerești. Și ca el au mai fost și alții în toate culturile cărora, astăzi, nu le mai vedem nici apusul căci, din câte observăm, s-ar afla într-o noapte în care nu se mai zărește nimic. Dar să știți că ei nu au murit. Să nu-i enumerăm acum, ci doar să ne aducem aminte de moștenirea lor pe care încă o avem în conștiințele noastre. Credeați, cumva, că eforturile lor, lumina lor (căci este una singură pe care au strălucit-o cu toții la vremea lor și cu toții o avem, chiar dacă, din păcate, am ales să închidem ochii Sufletului pentru a nu o vedea, din teama de a nu ne distruge, sau de a nu ne deranja confortul lui „lasă, ca e bine și așa!”) nu au lăsat urme adânci în psihicul nostru colectiv? Se spunea, la un moment dat, că astfel de lumină umană, spirituală, a strălucit o clipă și apoi s-a diluat în mulțimi. Și se mai spunea, și încă a rămas scris, că mulțimile nu au înțeles-o.

Este o căutare continuă, să știți, stimați cititori, pentru lumina ce ne deschide căile, să putem trăi, să putem realiza lucruri și contrui viitorul, să putem clădi, să putem avea succes în viață, să putem iubi și apoi să ne putem retrage undeva într-un loc frumos, paradisiac, unde doar contemplăm creația și ne refacem sufletele „obosite” de atâta trudă. Dar această oboseală este nevoia de recreere. Dar această recreere cu toții o simțim atunci când se apropie vremea să plecăm de aici și să ne eliberăm, măcar pentru un timp, de forma densă fizică pe care o proiectăm în această lume. Credeți cumva că fizicul nu este un efort în plus? Oare nu se cheltuiește energie sufletească, nu se cheltuiește conștiință, pe îndeletnicirile de zi cu zi? Totul se plătește, nimic nu ni se dă gratis. Cu toții aspirăm la moartea tuturor acestor poveri.

Cu toții simțim că nu mai putem, iar când ne vine rândul să ne exprima durerile, păsurile, simțim eliberare, nu-i așa? Din păcate este doar temporara. Apoi vine entropia să ne apese. A face ceva este efortul de a ieși din a nu face nimic.

A venit vremea să spunem eu pot sau eu nu pot, și las pe altul capabil să o facă. Fie că suntem muncitori, croitori, măturători de strada, profesori, învățători, medici, avocați, ingineri, arhitecți ori oameni politici, lideri spirituali or oameni de afaceri, e necesar să ne asumăm răspunderea. Vom răspunde pentru faptele noastre, vom da socoteală, iar ceea ce am dat este ceea ce vom primi. Deja a început lumea să-și vadă capodopera, fiindcă Legea Divină nu doarme și nu se lasă datoare.

A venit vremea să afirmam, deci, valoarea noastră și să ne facem vocația.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

A consemnat Patrick Matiș, „Fii Puternic!”, capitolul „Ești slab sau puternic?”.

/0 Comments/by
,

Miracolul economic românesc gestionat de Mircea Vulcănescu


mircea vulcanescu, a fi roman, ce inseamna sa fii roman, ispita romaneasca, ispita tracilor

Miracolul economic românesc gestionat de Mircea Vulcănescu

A fost un miracol economic unic printre ţările beligerante: rezervele de aur s-au dublat şi nivelul de trai a crescut. Este meritul combinaţiei de dârzenie şi abilitate a Mareşalului cu geniul economic al lui Mircea Vulcănescu. A fost unul dintre cei mai străluciţi intelectuali pe care i-a dat această ţară. Filosoful, sociologul, omul de litere, profesorul de Etică şi teologul Mircea Vulcănescu a fost şi un economist redutabil. A lucrat ca subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor, între 27 ianuarie 1941 şi 23 august 1944, în guvernarea Antonescu.

Graţie inteligenţei sale, sprijinită de combinaţia de dârzenie şi abilitate cu care Mareşalul a manevrat în relaţiile cu Hitler, a reuşit performanţa uluitoare de a face din România o ţară mai prosperă decât era la începutul războiului. O ţară care şi-a dublat rezervele de aur (lucru nereuşit de nici un alt stat beligerant), care a reuşit să stocheze armament pentru recucerirea Ardealului de Nord, o ţară în care nu doar hrana a fost din abundenţă, ci a crescut şi consumul obiectelor de lux. Sărăcia, foamea, cartelele au venit odată cu ocupaţia sovietică.

Cum a fost posibilă o asemenea performanţă, unică printre statele beligerante, explică amănunţit Mircea Vulcănescu însuşi, în procesul celui de-al doilea lot al foştilor membri ai Guvernului Antonescu, în care a fost acuzat de „hitlerism” şi de „declararea şi continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice”.

Pledoaria sa din 15 ianuarie 1948, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a Criminală, care a durat patru ore, este un document excepţional. Aici se găsesc explicaţiile miracolului economic al României, pe timp de război şi sub ocupaţia germană de facto. Pentru documentare, am folosit Mircea Vulcănescu – Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, 1992.

„Statul sunt eu!”

Primul detaliu lămuritor este organizarea Guvernului, condus cu mână forte de Mareşalul Antonescu. Acesta impune să fie singurul care face politică efectivă, restul membrilor Cabinetului trebuind să fie experţi care să propună măsuri. Deciziile şi răspunderile şi le asuma exclusiv Antonescu.

mircea vulcanescu, economia romaneasca

Iată ce spune Mareşalul într-o şedinţă de Consiliu din 1941: „Când veţi fi chemaţi să răspundeţi de ceea ce aţi făcut, eu sunt acela care va răspunde pentru dvs. toţi. De aceea pretind să ştiu tot ce faceţi în sectoarele dvs. de activitate. Pentru că numai eu guvernez în ţara asta”. Pentru ca în şedinţa din 12 septembrie 1941, să repete: „Politică face Mareşalul!”.

Antonescu era un om orgolios, obsedat de disciplină, dar care ştia să asculte: „Îndrăznind să-l întrerup, într-un Consiliu de Miniştri în care expusese un lucru inexact, pentru a restabili adevărul, mi-am atras din partea lui replica aspră: «Când te-ai născut dumneata, ca să îndrăzneşti să tai cuvântul din gura mareşalului Antonescu?» Ceea ce remarc că, în speţă, era just. Faptul nu m-a putut însă împiedica să revin, îndată ce furtuna s-a potolit, pentru a spune ceea ce aveam de spus.”

Rezultatele economice excepţionale ale României se datorează şi unei grile de principii de colaborare cu Germania, aplicate cu străşnicie.

Principiile colaborării industriale cu partenerii străini

mircea vulcanescu, economia romaneasca

  1. „Nu se colaborează decât în domeniile unde dezvoltarea întreprinderilor româneşti nu este asigurată în timp de pace, fie din lipsa materiilor prime, fie din aceea a debuşeurilor.”
  2. „Nu se colaborează decât dacă partenerul străin aduce industriei româneşti: materia primă, utilajul tehnic, priceperea tehnică (specialişti, licenţe, brevete), finanţare sau comenzi – pe care industria românească nu şi le poate procura din interior”.
  3. „Şi numai dacă colaboratorul străin se angajează să formeze personalul tehnic românesc la dânsul în întreprinderi”.
  4. „Nu se alienează fondul bogăţiilor româneşti, în sensul că nu se cedează majoritatea acţiunilor întreprinderii”.
  5. „Nu se cedează conducerea generală a întreprinderilor din mâinile româneşti”.

Principiile colaborării economice

  1. „Nu se exportă nimic în Germania, decât după ce se rezervă cantităţile necesare consumului intern şi după ce se rezervă şi cantităţile de export necesare pentru acoperirea importurilor trebuitoare ţării, pe care aceasta nu şi le poate procura din Germania”.
  2. „Schimburile se fac în mod echilibrat, la preţuri fixe; fiecare spor de preţ dintr-o parte trebuie compensat de un spor corespunzător de cealaltă. Se admit depăşiri momentane într-un sens sau altul, dar ele trebuie să fie compensate în cursul anului contractual”.
  3. „În acoperirea exporturilor, se primesc mărfuri necesare pieţei şi investiţiilor statului; unelte agricole, maşini, piese de schimb, dar şi rente, averi mobiliare şi răscumpărări de datorii externe”.
  4. „Petrolul, materialul necesar războiului, se exportă pe armament”.
  5. „Efortul net de finanţare, făcut din interior pentru aceste schimburi, se acoperă cu aur şi devize libere”.

Tot Germania a fost scoasă datoare

Drept urmare, România nu a fost secătuită. Dimpotrivă. Exporturile au fost mult mai mici decât înainte de război. Astfel, dacă în perioada interbelică exportam între 100.000 şi 300.000 de vagoane de grâne anual, „în patru ani (1941 – 1944), România exportă în total 85.000 de vagoane (…) Pentru a ne da seama de situaţie, ajuge să spunem că, după 23 august 1944, în nouă luni, până la capitularea Germaniei, România a furnizat aliaţilor, oficial, 63.000 de vagoane de cereale”, arată Vulcănescu. Începuse „frăţia” cu URSS.

mircea vulcanescu, economia romaneasca

Exporturile de lemn în Germania sunt mai mici de 10% față de cele interbelice. La fel se întâmplă şi pentru produsele alimentare. În condițiile în care România trebuia să alimenteze maşina de război germană, exporturile au scăzut, de la 7 milioane de tone în 1936, la o medie anuală de 3 milioane. De notat, consumul intern creşte de la 1,7 la 2,5 milioane de tone anual.

În schimb, cresc importurile, care permit economiei româneşti să funcţioneze. Cu excepţia produselor coloniale, interceptate de blocada aliată, unde importurile scad cu o zecime, la ţesături şi pielărie – reduse cu un sfert, respectiv o treime – celelalte importuri cresc. Se înregistrează importuri record la cocs, fier în bare, vehicule etc.

Pâinea albă, zahărul, săpunul se vând la liber, fără cartelă. Toate produsele se ieftinesc. Doar la bijuterii sau ceasuri elveţiene se înregistrează creşteri de preţuri. Ceea ce spune multe despre nivelul de trai din România.

Dar abilitatea formidabilă a României a fost ca, în condiţiile acestui flagrant dezechilibru între importuri şi exporturi, să iasă cu balanţa financiară dreaptă. Cheia a reprezentat-o jocul preţurilor: preţurile medii ale produselor româneşti exportate au crescut de cca 5 ori la produsele de bază, în vreme ce, la import, preţurile produselor metalurgice şi materiilor prime (baza importurilor) abia s-au dublat faţă de 1938. Acesteia i s-a adăugat şi jocul decontărilor şi al sistemului de clearing (troc) care opera în paralel între cele două ţări. Astfel, la 23 august, tot Germania era datoare României, cu 56 miliarde de mărci germane.

„Să nu ne răzbunaţi!”

Mircea Vulcănescu fusese condamnat, pe 9 octombrie 1946, în primă instanţă, la opt ani temniţă grea.

Excepţionala sa pledoarie se dovedeşte inutilă iar în ianuarie 1948, Curtea de Apel menţine pedeapsa. Strălucitul spirit enciclopedist, sufletul grupării Criterion, în care fusese coleg cu Mircea Eliade, Cioran, Mihail Sebastian, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Eugen Ionescu, Dan Botta, Emil Botta, Petru Comarnescu, Haig Acterian, Eugen Jebeleanu și Constantin Noica, se vede aruncat din nou în temniţă, ca urmare a trei legi ticăloase (312/1945, 455/1946 şi 29/1947) semnate de Regele Mihai la presiunea comuniştilor, şi cărora le-a căzut victimă toată floarea intelectualităţii româneşti.

Cu câţiva ani în urmă, acelaşi Rege îl decorase pe același Mircea Vulcănescu.

Devine deţinutul K9320 de la Aiud, „Puşcăria Intelectualilor”. Acolo avea să moară, la numai 48 de ani, după o trecere pe la Jilava, care îi va fi fatală.

Pe 28 octombrie 1952, cu puțin timp înainte de a închide ochii pentru totdeauna, a lăsat ca testament zguduitoarele cuvinte: „Să nu ne răzbunaţi!”

O situație unică

mircea vulcanescu, economia romaneasca

În perioada 1941 – 23 august 1944, România a reuşit să-şi răscumpere creanţe din străinătate şi să-şi procure, tot din străinătate, aur şi devize convertibile în aur de cca. 11 vagoane (din care 8 ½ din Germania). Ca urmare, stocul de aur al BNR s-a dublat, de la 13 ½ la 24 ½ vagoane.

„Este o situaţie unică, nemaiîntâlnită în nici o altă ţară, chiar victorioasă, cum e cazul Angliei, care nu a putut să-şi acopere nevoile decât cedând din aurul şi portofoliile străine pe care le poseda în alte ţări, rămânând şi îndatorată”, arată Vulcănescu în faţa instanţei.

Ca urmare a acestei realităţi, prin rezervele acumulate, prin cantităţile importate de armament german importate şi netrimise pe front, România devine o bază importantă de aprovizionare a aliaţilor pentru războiul dus în Vest, după 23 august.

Într-un raport realizat de Institutul Românesc de Conjunctură – condus de comunişti, printre care Lucreţiu Pătrăşcanu – se arată: „Convenţiile economice, aparent defavorabile, au jucat, în realitate, în favoarea României.”

Însuşi Hitler i-a reproşat asta lui Antonescu, la ultima lor întrevedere (5-6 august 1944): „Contribuţia economică a României către Axă a fost meschină.”

În raportul unei Legaţii neutre (neprecizată), interceptat de serviciile secrete româneşti şi citat în instanţă, se spune: „Ceea ce România a izbutit să obţină de la nemţi în cursul negocierilor economice cu Germania ţine de domeniul miracolului.”

/0 Comments/by

O întâlnire cu Brâncuși povestită de Petre Țuțea


constantin brancusi, petre tutea

O întâlnire cu Brâncuși povestită de Petre Țuțea

Mă servesc de amintire, această formă afectivă a memoriei, cum a definit-o Kierkegaard, după cât mi-amintesc, cu toate imperfecțiunile ei. De altfel,  istoria, memoriile și jurnalele, aceste alcătuiri din fapte și reflecții, nu sunt mai aproape de adevăr. Chiar ideea platonică, considerată arhetip, dacă nu este revelată, ci numai închipuită, este o plăsmuire mitică mai aproape de adevăr.

Într-o zi – înaintea ultimului război, căutam, cu prietenul meu Haig Acterian, un tip de om pe care să clădim poziția noastră în frământarea vremii. Căutam o certitudine spirituală. Am examinat toate tipurile, de la omul religios la omul tehnic, și n-am putut citi în om decât preaomenescul (folosind un termen al lui Nietzche) în care omenesul, neomenescul și supraomenescul se amestecau haotic. Am renunțat la căutarea certitudinii în om. Eram stăpâniți de ideea ordinii și de neliniștile devenirii. Așa am ajuns la termenii gnoseologiei: Divinitatea, omul, lumea, adevărul, eroarea, frumosul, urîtul, sacrul, satanicul, absurdul și sensul și la oglindirea lor în artă, unde purul inspirat se împletește cu forma și sensul, căutate în om și-n natură, sau în om, ca-n expresionism.

Așadar, căutam un artist, pentru a constata care sunt limitele artei în cunoașterea vieții și lumii, și dacă limbajul artistic alcătuit din imagini și semne este mai aproape de adevăr decât limbajul științei, alcătuit din semne neevocatoare. În treacăt fie spus, imaginea și semnul alunecă, în artist și-n omul de știință, peste obiect, artistul autonom nedepășind frumosul închipuit, iar omul de știință autonom nedepășind semnul util.

Atunci, Haig mi-a spus că Brâncuși se află în București și locuiește la hotelul „Bulevard”. Haig mi-a propus să mergem la Brâncuși, ca să constatăm, a spus el, cum se oglindesc în spiritul lui viața și lumea. Apoi a adăugat: desigur, trebuie să ținem seama că nu ne întâlnim cu un teolog, cu un filosof sau cu un savant, ci cu un mare artist.

Să mergem, i-am răspuns, fiindcă sunt curios să aflu conținutul acestor termeni: vocație, inspirație, sens, căutare, expresie, imagine și simbol. După câte știu, Brâncuși nu este un intuitiv, fiindcă tăcerea și infinitul, chiar prin coborîrea lor în cuvînt sau în materie, în sfera mijloacelor omului mărginit la jocul dintre imagine și simbol, nu-și pierd caracterul lor inefabil. Apoi, omul rămas aici, căutător de forme și sensuri, se poate situa arbitrar dincolo de bine și de rău, ca Nitzche. „Perspectivism estetic” (Charles Andler).

Un lucru este cert, a spus Haig, Brâncuși este un artist adevărat, în stilul căruia se oglindește sufletul neamului său.

Vom afla, am spus eu, dacă arta este nemesis, plăsmuire autonomă sau manifestare a inspirației. Omul, această creatură, este un dat primordial, care se desfășoară în timp și-n spațiu, în etape, ca un damnat, sau el stă sub semnul înnoirii, adică viața lui este constantă sau permanent neliniștită de cum trebuie să fie, cu alte cuvinte: totul se află în el din primordii  – fixism, sau evoluție ca desfășurare dintr-un început – sau evoluția este creatoare (Bergson)?

Prin viață, așa cum trebuie să fie, omul se mișcă în lumea valorilor, cum au fost definite aceste poziții comportamentale ale omului, determinate sau presupus autonome, am încheiat eu.

Haig acest eminent regizor, mi-a spus: vom merge la Brâncuși, fiindcă artiștii se mișcă liberi între cer și pământ, neconstrânși de limbajul științific sau comun.

Eu am adăugat: în poziția inactuală a artiștilor adevărați se pot întâlni: concretul, scopul, idealul, tristețea, bucuria, paradoxul, rătăcirea, absurdul, abisul, speranța, disperarea, ordinea, dezordinea, hazardul, trivialul și purul. Ca să aflăm esențele acestor stări, trebuie să mergem la acest mare artist. În fond, totul se reduce la semn, lucru, autonomie, eteronomie, etic, estetic, figurativ, nefigurativ, sugestie, evocare, inspirație și căutare. Așa ne putem apropia de conținutul și forma operei de artă.

constantin brancusi, petre tutea

Haig a aranjat întâlnirea. Când am ajuns la Brăncuși, seara, ne-a primit cu întrebarea: „De ce ați venit la mine?”

I-am răspuns eu: „Când vă aflați dumneavoastră la București, numai două primiri sunt deosebite: la palat și la dumneavoastră. Și apoi, noi dorim să aflăm de la un mare artist dacă arta trebuie să aibă mesaj și dacă mesaajul ei este mai aproape de adevăr decât comunicările științei”.

„Luați loc”, ne-a poftit Brâncuși.

Prima mea întrebare a fost: „Cum suportați captivitatea naturii?”

Brâncuși: „Nu mă simt captiv. De altfel, simt în mine o forță care îmi aparține. Eu admir alcătuirea pietrei și lemnului, pe care omul le desfigurează. Te-ai uitat vreodată cum sunt întocmite aceste lucruri?”

Eu: „În liceu, am văzut la microscop o lamă cu un preparat vegetal. Am privit-o cu indiferență.” Apoi am făcut o ușoară ironie: „eu pot fi satisfăcut că, nefiind artist, nu mi-am permis niciodată să desfigurez piatra și lemnul.”

Brâncuși s-a uitat curios la mine. Am citit în chipul lui expresia limitelor artei față de obiectele contemplate. Apoi i-am vorbit despre artistul captiv al ochiului și despre artistul inspirat. Haig a ținut să adauge că eu situez inspirația deasupra inițierii, în această din urmă formă fiind mult meșteșug.

Eu: „Neinspiratul se îneacă în semne și materie”.

Brâncuși: „Este foarte adevărat. Poate cineva să doarmă în cameră cu o statuie?”

I-am răspuns: „Și eu încerc, spiritual, să mă mișc între lumea vizibilă și cea invizibilă, dar neartistic.”

Arătând spre mine, Brâncuși l-a întrebat pe Haig: „Cu ce se ocupă?”

Haig: „Este un spirit care urmărește înlăturarea erorilor mintale și greșelilor morale, ale sale și ale altora”.

Brâncuși, către mine: „Și ai reușit?”

„Nu. Fiindcă omul singur nu ajunge la adevăr, mișcându-se între rătăcire și nimereală. De aceea, Socrate a vrut să caute un zeu, în dialogul Carmide, pentru a afla ce este înțelepciunea. Haig și cu mine dorim să discutăm cu dumneavoastră (despre) arta hieratică și arta voluptății.”

Brâncuși: „Vă ascult”.

A început Haig, afirmând că omul artist se mișcă liber între cer și pământ. Am continuat eu: „Artistul poate exprima voluptatea, fiind captivul clipelor, iar cel care practică arta hieratică este stăpânit de pasiunea purului și vrea să înlăture greșelile morale, să producă în contemplator și-n consumatorul de artă Katharsis-ul aristotelic, purificarea sufletului și moravurilor, împletind esteticul cu eticul.”

Am mai afirmat că „știința poate fi utilă, dar indiferentă moral. În știință se caută înlăturarea erorilor și descoperirea mijloacelor utile, în lupta de conservare și adaptare omul căutând prin cunoaștere să se stăpânească și să stăpânească natura.”

Apoi l-am întrebat pe Brâncuși: „Cum puteți evita, în geometrismul simplificator al dumneavoastră, decorativul?”

Brâncuși: „Opera singură exprimă răspunsul. Adică dacă spune sau nu spune ceva.”

Eu am citat o definiție a artei aparținând lui Charles Maurras: „Arta este jocul aparențelor”.

„Numai atât?!”, a zis Brâncuși.

Eu: „Nu, nu numai atât. Artistul se mișcă la confiniul dintre vizibil și invizibil. Oricâtă putere spirituală ar avea artistul, el nu poate realiza o artă pură. Arta nefigurativă sugerează, cea figurativă evocă. În ceea ce privește rostul acestor două stiluri, cred că decide mesjul. Să ne gândim la strălucitul Giotto. În arta sa se împletesc sugestia, evocarea și pasiunea idealului. Dar, petrecându-se aici, Giotto exprimă un joc în care dincolo este oglindit aici, ca ideea platonică, meșteșugul și mijloacele pământești menținându-l în calea spre perfecțiune. Arta lui Giotto ne sugerează că pământul este sediul trecător al omului, iar mijloacele oferite de natură servesc aspirația, care le depășește, deși nu poate fi atinsă. Orice mare artist este neliniștit fiindcă rămâne debitor idealului său.”

Apoi Haig a formulat scopul principal al vizitei noastre. Fiindcă noi venisem la Brâncuși să obținem un răspuns la o singură întrebare semnificativă și anume: care a fost ideea care a prezidat la înfăptuirea operei „Pasărea măiastră”. Când l-am întrebat, a răspuns:

„Am șlefuit materia pentru a afla linia continuă. Și când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit. Parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini.”

Vizita a luat sfârșit. I-am mulțumit lui Brâncuși pentru ospitalitate și pentru conversație și am plecat. Pe drum i-am spus lui Haig: „Mă gândesc la arta combinatorie a lui Leibniz întemeiată pe trei termeni: infinitul, continuul și limita, cum s-a spus. Răspunsul lui Brâncuși, gnoseologic și moral, exprimă limitele artei, un artist, chiar excepțional, neputând depăși mărginirea impusă de condițiile lumii de aici. Brâncuși este neliniștit de realul intangibil, ca orice mare artist care nu poate fi mulțumit de jocul ipotezelor.”

Petre Țuțeaa

/0 Comments/by