Ioan Popescu (1830‑1901), dascăl transilvănean la Bârlad, a fost unul dintre giganții care au pus început bazele şcolii publice a românilor, pe lângă Spiru Haret și Simion Mehedinți. După ce a luptat alături de Avram Iancu pentru libertatea românilor transilvăneni, a trecut Carpaţii în Bucovina şi apoi s‑a stabilit în Moldova, la Bârlad, unde a militat pentru libertatea, unitatea şi independenţa românilor din Principate şi, apoi, din Regat. A fost o figură eroică a neamului românesc. Prin urmare, se cuvine să ne amintim şi să clarificăm care anume a fost sensul activităţii lui Ioan Popescu. Înţelegând sensul activităţii lui, vom înţelege şi natura preocupărilor lui, modurile variate şi organic solidare în care concepea el miza unui sistem naţional de educaţie având la bază învăţământul, adică practica şcolară a cunoaşterii. Pentru că educaţie bazată pe ignoranţă şi amnezie nu există.

Ideea care apare din mai toate luările lui de poziţie referitoare la educaţie este aceea că şcoala trebuie să educe „buni Români”. Sigur, ei trebuie să fie şi buni cetăţeni, gospodari, taţi de familie, după cum şi fetele se cuvine să fie educate pentru a deveni „bune române, bune Creştine, bune Econome, bune mame şi bune Cetăţene”¹.

Şcoala trebuie să pregătească buni români. Popescu nu spune nicăieri că şcoala trebuie să „cultive excelenţa” sau „starea de bine”, provenite din competiție, sau să condiţioneze elevii pentru adaptarea la „megatrendurile pieţei globale a muncii”. El spune că, în primul rând, şcoala trebuie să educe buni români. Formula poate părea desuetă astăzi, dar are un tâlc profund; şi anume acela că şcoala trebuie să educe românii pentru a locui România. Şcoala nu are a cultiva calităţi deteritorializate: „excelenţa” e migrantă, de nicăieri. Şcoala are a cultiva buni români, adică oameni care să locuiască România. Şi, pentru a o locui, trebuie să aibă un număr de virtuţi şi de calităţi. Dacă eşti ignorant sau stupid îţi pierzi ţara. Nu o mai locuieşti, eşti înlocuit.

Iată cum ne avertiza Ioan Popescu asupra legăturii care există între capacitatea de a locui în propria ţară, de a fi stăpân la tine acasă şi cultivarea acuităţii intelectuale şi a tăriei morale. Într‑o epocă în care orizonturile s‑au lărgit, e nevoie de o mare capacitate intelectuală pentru a reuşi să faci faţă concurenţei: „Mai este la prima linie şi aceea că trăim într’un secul în care s’au întocmit şi se întocmesc pe fiecare zi relaţiuni nemijlocite între noi Românii şi alte popoare, şi la care necesităţile de tot felul şi deprinderile au ajuns pe o aşa scară încât neputând nimine trăi fără a lucra, şi a lucra nu atât cu puterile corpului, pe cât cu calcule rezultate din instrucţiune, au ajuns prin munca, industria şi comerţul lor a domni peste popoarele neluminate. Noi rămânând în starea primitivă în care ne‑a lăsat sau aruncat o soartă vitregă, suntem expuşi a ajunge şierbii şi uneltele altor limbe, care împinse de necesitate şi ajutate de lumina şi persistenţa cu care ne întrec cu totul; înarmaţi şi cu o creştere socială şi politică dirigeată cu scop bine determinat, sunt gata a ne copleşi, a face să fim străini în ţara noastră, ca să nu zicem, a face să dispărem dintre popoare, ca întunericul înaintea luminei. Faţă cu aceste, suntem chemaţi de o imperativă datorie naţională a ne sili să punem pe tot Românul în posiţiune să aibă o profesiune, să cunoască o artă sau măestrie, căci numai astfel vom putea scăpa a înlocui comerţul şi industria străină, în cea mai mare parte, cu comerţul şi industria naţională. Dar, deosebit de aceste, chiar este o condiţiune a culturei şi civilizaţiunei naţionale, ca tot Românul să vieţuiască în nelipsă, şi cât se poate mai bine. Însă spre a putea pune pe fiecare Român în atare poziţiune, este nedispensabil instrucţiunea, este a începe negreşit cu şcoala”².

Şcoala românească trebuie, aşadar, să cultive mai ales virtuţile care fac posibilă perpetuarea românilor în ţara lor. Aceasta este misiunea ei. Altfel spus, şcoala se cuvine să cultive virtuţile care fac posibilă locuirea României de către români. Şcoala este, ea însăşi, un rod al civilizaţiei, adică al unei societăţi sedentare, nu nomade, așadar nu trecătoare, şi care a ajuns la un anumit grad de diviziune socială a muncii, adică de specializare, precum meșteșugarii și breslele. Şcoala trebuie să cultive virtuţile care fac posibilă perpetuarea vieţii stabile, nu a vieţii migrante, și nu a „societății deschise” în care totul poate fi amestecat cu orice fără noimă și fără înțeles, fără trecut și fără succes pe viitor. Şcoala trebuie să ajute la dăinuirea ţării. Educaţia trebuie să fie pentru locuire, nu pentru înlocuire, adică să dea elevilor cetăţeni ai ţării acea conştiinţă naţională, acel sentiment de stăpânire de sine şi de loc al lor în lume care să le permită, ca adulţi, să trăiască liniştiţi, virtuoşi şi îmbelşugaţi în ţara lor. În România, în cazul şcolii româneşti.

Educaţia care se face astăzi în şcoala românească reformată structural şi sistemic în acord cu principiile impuse de organisme internaţionale nu este una a locuirii, ci a înlocuirii: produce criză de conştiinţă naţională, de competenţă, de libertate şi de politeţe. Prin urmare, văduviţi de rost naţional, de modalităţi de a‑şi câştiga existenţa la ei acasă şi de posibilitatea de a convieţui civilizat cu fraţii lor, românii emigrează şi sunt înlocuiţi, în România, de forţă de muncă imigrantă. Deci, unii vin alți pleacă, și viță vercea, și unde-i baza?

Şi asta pentru că educaţia nu se mai face în spiritul lui Ioan Popescu, pentru locuire, ci în spiritul experimental progresist, al înlocuirii. Acest tip de învăţământ este, de fapt, echivalentul unei mutilări. Deşi vorbeşte de „creativitate”, el vizează doar antrenarea flexibilităţii şi abilităţilor de contorsionist care îţi permit să te înghesui în cuşca pe care ţi‑o pregăteşte cineva „de sus”. Educaţia de acest fel nu te face stăpân al propriei vieţi, ci te dresează să fii un sclav infinit suferitor, adaptabil.

Ideea lui Ioan Popescu şi a pedagogilor şcolii clasice este că şcoala îi luminează pe români/oameni asupra datoriilor şi drepturilor lor şi apoi îi face „accesibili la orice profesiune la care s’ar simţi chemaţi de interesul şi talentul lor, a le da înainte de orice alta pânea vieţii sufleteşti ca fiinţe cugetătoare, a le da cheia perfecţionărei omeneşti care se capătă numai prin educaţiune şi învăţătura de carte”. Şcoala, în această concepțiune, este una care încurajează manifestarea potenţialului uman, descătuşează puterile creatoare ale omului. Îl statorniceşte pe om în drepturi şi datorii – de cetăţean şi de om – şi apoi îl cultivă pentru a‑l lăsa să‑şi manifeste talentele sau virtuţile proprii, este un mod de a actualiza, de a scoate la lumină tot ce e bun în om. Cât de modern, în sensul de „liberal” şi de „expansiv”, este acest mod de a înţelege şcoala şi cât de meschin, restrictiv şi sufocant este modul avansat de Expertul Anonim, care nu‑şi propune să lase omul să‑şi manifeste talentele sau înclinările sau potenţialul, ci îşi propune să‑l strunjească şi micşoreze în conformitate cu ceea ce crede el că cred experţii că vor avea nevoie corporaţiile în viitor. E crimă educaţională pe bază de ghicit în glob de cristal. Dacă e incompetenţă. Dacă nu e incompetenţă, e încercarea deliberată de a face din sistemul de educaţie un simplu mecanism de îndoctrinare, complet străin de nevoile fiinţei umane şi complet inamic libertăţii de gândire care e condiţia libertăţii de acţiune şi demnităţii.

Libertatea era sprijinită pe elevarea sufletească, nu pe „starea de bine” sau pe „discursuri motivaţionale”. Iată ce spunea Popescu: „Pârghia cea mai puternică, care înalţă pe om sufleteşte, este credinţa noastră tare şi statornică în Dumnezeu; deci să ne silim a ne face plăcuţi lui Dumnezeu, prin fapte bune; să ne fie milă de Românii noştri; să fim întotdeauna sinceri, cinstiţi şi să mărturisim adevărul”³. Din şcoala clasică a lui Ioan Popescu au ieşit oameni educaţi în spiritul solidarităţii naţionale – „să ne fie milă de Românii noştri”. Din şcoala reformată auzim doar de la elevi atât de excelenţi încât vor să plece, să‑şi mute „excelenţa” departe de „proştii de români”.

Care e profilul absolventului şcolilor conduse de Ioan Popescu este uşor de aflat şi pune pe gânduri în privinţa rezultatelor şcolii reformate de astăzi. Iată ce declara profesorul universitar Petru Răşcanu despre şcoala de la 1855, în condiţii de apostolat, de penurie de cărţi, hărţi şi alte materiale didactice: „Cu asemenea mijloace de lucru, şi încărcat şi cu două clase, îi trebuia lui Popescu multă ştiinţă şi multa dibăcie pedagogică, pentru a răspunde grelei sale însărcinări. Şi el a răspuns pe deplin. Nu se ştia în şcoala dela Bârlad ce va să zică a fi repetent. Toţi erau buni; era gradaţie numai între cei buni. Nu se afla ca un şcolar să fie izgonit din şcoală. Şcoala era făcută ca să înveţe pe copii carte; prin urmare, nu era o scuză pentru dascăl că unii erau mai puţin înzestraţi dela natură. Erau şi copii nărăviţi; dar tocmai de aceia era şcoala ca să le scoată năravurile rele şi să‑i facă buni. «L’am adus la şcoală, d‑le profesor, zicea părintele, e al d‑tale deacum. Mie să‑mi dai numai pelea şi ciolanele». Şi Popescu lua copilul, şi în patru ani îl da părintelui şi societăţii: cu oarecare ştiinţă de carte, vorbind frumos, mintos şi cu bună rânduială, şi cu mintea deschisă a înţelege multe lucruri mai presus decât vrâsta lor”⁴.

Educaţia pentru locuire, făcută în spiritul solidarităţii („cu milă”) româneşti, era una care rezolva nu doar problema culturii generale sau speciale, a meseriilor şi a vocaţiilor artistice sau intelectuale, ci şi, mai presus de orice, problema modului în care putem trăi cu toţii, civilizat, îmbelşugat, în România. Nu era o ţară „ca afară”, ci una ca înăuntrul sufletelor româneşti, frumos, cinstit şi înalt ridicate spre cer. Era ţara oamenilor conştienţi că „pe aici nu se trece”. Aici locuieşte cineva. Românii sunt acasă.

Note:

1. Iacov Antonovici, Un dascăl ardelean la Bârlad: Ioan Popescu (Atelierele Zanet Corlăţeanu, 1928, Huşi), p. 70
2. Iacov Antonovici, Un dascăl ardelean…, p. 17
3. Iacov Antonovici, Un dascăl ardelean…, p. 376
4. Iacov Antonovici, Un dascăl ardelean…, p. 352