In Articole

Caragiale, scrisoare catre Vlahuta - despre soarta neamului romanesc

„Incotro Alecule?”. Astfel isi incepea Ion Luca Caragiale o scrisoare adresata lui Alexandru Vlahuta, prietenul sau bun alaturi de care a lucrat la „Timpul”. Epistola, datata 1894, a fost redescoperita de „Magazin Istoric” si publicata in 2012.

Un text mai actual decat oricand, in care Caragiale ii raspunde, cu umor, inteligenta si patriotism nedisimulat dezamagitului de tot si de toate, Vlahuta.

Epistola lui Caragiale este nu doar o incercare de ridicare a moralului „fratelui Vlahuta”, ci si un elogiu adus virtutilor neamului romanesc „nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura franta”. Un neam despre care, spunea Caragiale, „inca nu crede in dreptate; inca nu poate scoate din sanu-i pe cine sa-i poata comanda; inca nu stie de cine sa asculte – fiindca nu are deocamdata incredere in nimeni…”.

Pe acelasi ton optimist, lipsit de incrancenare sau cinismul ironic pe care l-a abordat in operele sale, Caragiale il linisteste astfel pe destinatarul scrisorii: „Sa se piarza neamul romanesc! – Auzi dumneata! … Dar sa ne temem ca are sa se prapadeasca, sa se piarza, asa de azi pe maine, pana nici nu s’a ridicat inca bine ‘n picioare, un neam de zece milioane!…”.

Asadar, sa vedem:

„Frate Vlahuta,

De ce sa ne facem spaima si inima rea degeaba? La noi nu e nici mai multa nici mai putina stricaciune decat in alte parti ale lumii, si nici chiar nu s’ar putea altfel. Calitatile si defectele omenesti sunt pretutindeni aceleasi; oamenii sunt peste tot oameni. Limba, costume, obiceiuri, apucaturi intelectuale si morale, religiuni – precum si toate celelalte rezultate ale locului unde au trait, ale imprejurarilor prin care au trecut – ii pot arata ca si cum s’ar deosebi mult cei dintr’un loc de cei dintr’altul; ei insa, in fundul lor, pretutindeni si totdeauna sunt aceiasi. Nu exista pe pamant speta zoologica mai unitara decat a regelui creatiunii. Intre un polinezian antropofag si cel mai rafinat european, alta deosebire hotarata nu exista decat modul de a-si gati bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rau, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai asa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toti sunt la fel. Zi-le oameni si da-le pace!

Asadar, sa nu ne mai facem inima rea si spaima gandindu-ne ca lumea romaneasca ar fi mai stricata decat altele. Nu, hotarat; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefacut inca; nu e pan’acum dospit cumsecade. E inca nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura franta; inca nu crede in dreptate; inca nu poate scoate din sanu-i pe cine sa-i poata comanda; inca nu stie de cine sa asculte – fiindca nu are deocamdata incredere in nimeni… Fript cu lapte, sufla si ‘n branza. N’a ajuns sa cumpaneasca bine ceea ce i se pune impotriva; si astfel inca nu intelege ca in mana lui ar sta sa-si indrepteze soarta si sa dispuna apoi de ‘ntregul de ea – precum e drept si precum are sa si fie odata.

In fine, nu are inca destula indrazneala sa-si rafuiasca socotelile cu ‘binevoitorii lui epitropi’. Dar cu vremea, trebuie sa vina si asta; trebuie sa vina si intelegerea fara de care nu poate fi o natiune sigura de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei.

Romanii sunt astazi un neam intreg de peste zece milioane de suflete, avand una si aceeasi limba (nu ca s’o laudam noi), extraordinar de frumoasa si de … grea, avand un mod de gandire deosebit al lui, o comoara nepretuita de filosofie morala, de humor si de poezie – cu atat mai originala avutie cu cat este un amestec de mosteniri si de dobandiri antice, grecesti, slave, orientale si altele, pecetluite toate cu netagaduita lui nobila pecetie romanica, latina, care-l arata bun si netagaduit stapan al lor.

Din aceasta stapanire seculara a lui rezulta si puterea nebiruita de asimilare a acestui popor, ce inca d’abia pe departe incep a-si simti importanta in lumea europeana. Si de aceea, este asa greu de ‘nteles teama ce o au unii de ‘instrainarea neamului romanesc’, ‘de alterarea spiritului national’, de… ‘pierderea romanismului’!

Sa se piarza neamul romanesc! – Auzi dumneata!… Dar sa ne temem ca are sa se prapadeasca, sa se piarza, asa de azi pe maine, pana nici nu s’a ridicat inca bine ‘n picioare, un neam de zece milioane!…

De ce?… Fiindca un Fanica oarecare, sec, n’are destul respect pentru antemergatorii progresului nostru cultural?… Fiindca un mutunache maimuteste apucaturile si tonul de boulevardier parisien?… Fiindca inteligente tinere isi risipesc zadarnic vremea in a critica, in loc sa si-o intrebuinteze in a face mai bine decat au facut aceia pe care ii critica?… Tanar, batran, face omu, individual, ce-i place si ce stie face… Ei, si? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia sa faca; e vorba de ce poate face o lume intreaga… Si lumea isi vede inainte de mersul ei; faca oricine ce-o pofti… Cine nu merge cu ea inainte si sta, cu gandul la sine – sa-si faca in ceafa cararea, sa critice tot fara a face nimica, sa tafneasca de necaz ca altii au facut ceva inainte-i ori ca altii vor insemna ceva pentru dansul – acela isi crede ziua lui eterna; si, maine, lumea o sa fie departe de el inainte, si el o sa se afle inapoi, departe de ea. Ba, adesea, lumea trebuie sa dea cativa pasi inapoi, ca sa-si ia vant spre a merge mai sigur inainte. Vai de cel ce n’a luat seama la miscarea ei prudenta!… Se va gasi ratacit, ca s’a bizuit a merge cu capul inainte fara socoteala. Oamenii toti mor; unii mai de timpuriu, altii mai tarzior… Dar, toti mor; dar numai unii imbatranesc: aceia cari nu simt ca lumea merge si ca omul nu trebuie sa se intepeneasca ‘n calcae pe loc, ci trebuie sa se lase dus, in pasul lumii. De aceea vedem atatia tineri batrani si atatia batrani tineri… atatia sdraveni si verzi pana la chemarea de sus si atatia ofiliti si mucezit inainte de a fi legat rod… …

Sa se prapadeasca neamul romanesc? Dar intoarca-se Oltul si Muresul de-a’ndaratelea catre obarsia lor in creerii muntilor Ciucului, neamul romanesc tot el, neam romanesc va fi, lucrand cuminte, asteptand cu rabdare vremea cand sa dea si el culturii si civilizatiei europene concursul lui specific, pe cat va fi fost inzestrat pentru asta de Pronia cereasca – fiindca oricum ne-om invarti si ne-om rasuci noi oamenii, legile care stapanesc mersul omenirii tot in mana Proniei ceresti sunt si trebuie sa ramana; caci a puterii acesteia nepatrunse de noi este si omenirea o aratare.
Fie data in omenire parte cat mai frumoasa si neamului romanesc!
Dumnezeu sa te tina in sfanta lui paza!

Al tau vechiu,

Caragiale”

Sursa: I.L.Caragiale – „Despre lume, arta si neamul romanesc”, Editura Humanitas, 1994.

Recommended Posts

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Redacția noastră vă ascultă. Contactați-ne!

Suntem bucuroși să stăm de vorbă. Așteptăm mesajele voastre.

Not readable? Change text. captcha txt
dumitru constantin dulcam, creier, neorologiewilhelm filderman, testamentul lui filderman
%d bloggers like this: