Pe-o bancă la fereastra mării,
Privesc sclipirile de stele
Scăldate-n apele cărării
Ce-mi poartă gândurile grele

Pe țărmurile dulci a zării
Și, mă sărută peste valuri
Pe-o bancă la fereastra mării
Purtându-mă spre alte maluri…

Mă-mbrățisează călătorii,
Vrăjiți de zânele curate
Și-mi dau, și mie, din fiorii
Tainelor mereu așteptate
Pe-o bancă la fereastra mării!

Omul mioritic e cel ce revine la oile lui — la treburile lui, dacă preferați — din confiscări ce-l aservesc unor interese străine, dându-i în grijă turma de treburi a altora. Altfel spus, cel ce se autodefinește întorcându-le spatele pretinșilor știutori de treaba lui mai bine ca el însuși. Trecând nepăsător pe lângă ei ca proverbialul urs pe lângă câinii ce latră, el își semnalează prin lipsa-i de luare-aminte diferența de gabarit existențial (lărgime a orizonturilor) în raport cu ei. Desigur însă că, privându-i de atenție pe niște dependenți patologici de ea, autorul omisiunii intră cu ei într-un conflict de interese: existența lor nu-l preocupă mai mult decât aceea a unor umbre străduindu-se să eclipseze o seninătate puternică și distantă, ce le traversează însă oricum. Logica excluziunii îi guvernează relația cu lumea: fiindcă el o dă la o parte virtual, ea caută să îl înlăture real. Cel ce îi întoarce spatele e de așteptat să fie lovit de ea tot pe la spate.

În esență, balada „Miorița” prezintă reacția atipică a unui individ ce, văzându-și de treaba lui, se descoperă intrat fără voie în treburile altora ca resursă de exploatat. Azvârlirea lui în lume prin naștere coincide cu trezirea unui apetit de hipertrofiere în semeni, ce se organizează pentru a dobândi un control cât mai deplin asupra lui. Cine de a cui treabă trebuie să vadă în primul rând e o agendă de priorități stabilită politic, iar monopolul violenței — deasemenea politic — veghează la respectarea ei. Însă balada preferată a românilor vorbește despre scoaterea din cadrul atenției a turmei bipede, cu tot cu lupta pentru supraviețuire la care ea obligă. De fapt, despre o suspendare a obligațiilor, despre libertatea în raport cu normele sociale. Păstorul mioritic are altă treabă decât cei cu care se însoțește ocazional și printre care nu ține neapărat să rămână: întorcându-și fața de la ei, el socializează substitutiv cu animalul, deschizând astfel calea de ieșire din țarcul categorial unde a fost repartizat la naștere. Ca și noi, dealtfel. Totul de parcă dincolo de lumea viilor nu s-ar întinde decât tot lume, deși altfel alcătuită; strict vorbind, o altă lume nu-i o nelume. În orice caz, vestea că se pune la cale trimiterea sa într-acolo e primită de erou cu un dezinteres demn de… tot interesul; frica de moarte — levierul ultim de coerciție uniformizantă în jocul social — nu pare a avea priză asupra lui.

Ne întrebăm ce raport există între abstracția făcută de ideologia vitalistă a comunității lui — darwinismul social, ce preconizează supraviețuirea și consumul mai presus de orice — și acel murmur articulat, inteligibil, ce-l interpelează pe omul mioritic dinspre o entitate lipsită, spun cei cunoscători, de darul vorbirii. Balada de căpătâi a românilor își are geneza într-un spațiu dialogic ectopic, creat prin deturnarea atenției de la obiectivele desemnate ideologic obștii: receptivitatea păstorului mioritic iese din limitele prescrise ei de normalitate. Cel ce-și permite să se abată de la norme și să adopte un comportament ciudat, atât de receptiv la nou că frizează alienarea mintală, e numit în baladă „mai ortoman”. Să dispună el de mai multă libertate mulțumită avuției lui, sau invers, avuția să fie consecința unei libertăți de spirit comparativ cu care a semenilor devine total neglijabilă, derizorie — de muscăraie erijându-se în maestră de lumini, capabilă să întunece după plac seninătatea diurnă a cerului cu roitul ei compact, organizat, calculat, dar în special asurzitor?

De remarcat acest joc riscant al (ne)atenției, ce face din diferențele sociale o serie de răni deschise așteptând îngrijire: a nu-i recunoaște tămăduitor pe cei lacerați de propria insignifianță e pe undeva o insidioasă conlucrare cu moartea lor socială. Iar vinovatul de acest omor virtual prin neglijență devine pasibil de trimiterea pe cealaltă lume, sau marcarea cu mama diferențelor. Căci sentințele cele mai feroce rămân nepronunțate, păstrate în cuta inimii, în contact c-un resentiment hrănitor ce-și refuză, odată cu articularea în spațiul public, și măsura finită. Cu cât e mai nesigură și neluată în seamă, cu atât treapta valorică urlă mai sfâșietor după recunoaștere, conform butadei antice homo homini lupus. Controlul social apare ca manipulare teatrală a luminilor guvernată de imperativul categoric „vezi doar ce ți se dă de văzut!”. Fă, adică, numai diferențele făcute de alții să-ți apară ca ultime, reale și fiabile; ia lucrurile așa cum ți le prezintă știutorii! Ierarhia valorică promovată oficial își susține „spatele” politic, ce la rându-i o servește loial; libertatea individului la adresa acestui infam tandem al coerciției e socotită păcat capital și, foarte previzibil, își atrage pedeapsa capitală.

 Cine își vede de treaba lui marginalizează în mod implicit treaba altora, de care ideologia comunității lui îi cere să se ocupe în virtutea ierarhiei de priorități decretate politic. Și, fiindcă își vede insistent de treaba lui, aceasta îl răsplătește de regulă mai devreme sau mai târziu, făcându-l ortoman — înstărindu-l, dându-i posibilitatea să ocupe un loc mai favorabil în lume, să se bucure de o mai mare libertate. Putința individului de a se dedica trup și suflet domeniului ce-l atrage se sporește de la sine, procurându-i și mai multă putință. În balada „Miorița”, conexiunea cauzală e făcută explicit: semenii neasemenea ai eroului îi pun gând rău fiindcă-i mai ortoman ca ei — „C-are oi mai multe / Mândre și cornute / Și cai învățați / Și câini mai bărbați”. E cazul însă să dăm acestei implicații logice circularitatea dialectică din care provine și de care am pomenit deja: cel numit „mai ortoman” a devenit astfel grație receptivității lui superioare la nevoile entităților din posesia sa — la glasul lor nearticulat, la păsurile lor nerostite, la expresia mai bălmăjită a naturii, s-ar putea spune. El e mai avut ca alții în măsura în care are deosebită grijă de treburile sale și își permite libertatea de a se ocupa predilect de ele. Cine-și dă liber de la păstoritul social își acordă prin asta șansa unui raport de excepție cu ceea ce se situează dincolo de orizontul social al vieții, și totodată își asumă riscul suprem al ieșirii în decor; cea mai ispititoare șansă și cel mai redutabil pericol se unesc inextricabil în linia virtuală a zării.

Atenție, „mai ortoman” nu e caracterizarea de sine a păstorului însuși, ci a naratorului. Ne intrigă faptul că, în ultimă instanță, omul mioritic are o lipsă patentă de interes pentru comparații cu alții, competiție și ierarhii, sau îndeplinirea eventualelor sarcini politice — toate „avuții” ce se reduc la nevoia de recunoaștere socială a individului. Grijile avute arată cine suntem de fapt. Mai mult, străinul familiar picat, practic, din cer — sfânt, sau animal poetic, sau poate ambele — vrea să fie înmormântat printre noi, a ghimpe în coastă apt să ne tulbure în continuare precara armonie cu lumea. Între noi și confortul deplin la care tindem prin compromisurile făcute el ține să-și lase urma-sepultură, perfect împăcat cu ideea trecerii în neființă și eventualele neplăceri pricinuite de ea. Undeva în jur încearcă să se disimuleze un semn discret de atras atenția, de trimis dincolo de orizontul comun al gândirii și simțirii, de trezit din somnul cel de toate zilele al rațiunii, prin care confundăm realul cu versiunea lui predată de „știutori”. Simbolic, semnul-sepultură subminează unitatea consensului de masă. Mormântul păstorului mioritic indică ieșirea din turma bipedă; via mioritica se deschide alăturea cu drumul bine bătut de mulțime, și totuși înlăuntrul ei. Departe de a aține calea trecătorilor ca miticul sfinx, locul de supremă reculegere și dispersie al românilor se pierde printre miriadele de ciurucuri ce le țin de cald.

Scoaterea atenției de pe făgașele prescrise ei face din omul mioritic un agent de circulație existențială — un om al întorsurii, în urma căruia venim în marea trecere. Problema e dacă să ne desprindem și noi de pluton, sau nu. Spre deosebire de confrații lui în uniformă, discretul făcător de semn mioritic nu se umflă în pene și nu se crede om de bine; dimpotrivă, reținerea lui extremă sugerează că ratarea ieșirii nu-i o tragedie, deoarece fiecare fruct se desprinde firește de ram când îi vine vremea, iar lucrurile nu trebuie grăbite. Ca tot ce-i cu adevărat important, șansa salvării se pierde ușor din vedere și trebuie să rămână așa, adică eluzivă, lunecătoare pe lângă om, slobodă de orice calcule și teorii ce pretind a-i anticipa venirea — soluția strict individuală la o problemă general umană.

Locul de unde vorbesc cei doi protagoniști ai „Mioriței” determină sensul celor rostite de ei. Ne aflăm, după cum spuneam, alături de domeniul normalității și normei sociale, pe acea cale de ieșire din comun care la Lewis Caroll ia forma unei galerii de vizuină iepurească: un portal de comunicare între lumi paralele și realități alternative. Deschidere la nivelul receptivității, dirijată către ceea ce cunoașterea academică, oficială, desemnează fie ca imposibil, fie ca aberant. A intra în vorbă cu animalul înseamnă a ieși din limitele rezonabilului trasate de autorități, a lua legătura cu străinii de regn, a flirta cu ideea de înstrăinare.

Eroul baladei are curajul să creadă în incredibil c-o deschidere de spirit neobișnuită; drept dovadă faptul că-și pleacă urechea la un glas ce, după opinia doctorilor în metafizică și medicină, nu poate veni decât dintr-o minte rătăcită, asaltată de halucinații auditive. Dialogul nonșalant c-o vedenie-auzenie echivalează cu un fluierat sacrilegiu în templul științei, slujit de preoți narcisiști, extrem de autodefensivi și refractari la întrebări de principiu în chestiunea adevărului (pentru ei, definitiv și irevocabil elucidată). Nu vom insista niciodată cât merită pe colosala forța disruptivă a gestului arhetipal, mustind de încredere în sine și lume, a celui ce și-a îndreptat atenția alăturea cu drumul prescris de știutorii oficiali. Numai Eminescu îi percepe vigoarea excepțională și alege să-l articuleze prin gura sclipitoarei sale eroine din „Luceafărul”, ce respinge hotărât seducătorul chip spectral: „Dară pe calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodată”. Însă păstorul mioritic nu rupe declarativ funesta vrajă a legicului și abstracțiunii, ci doar își întoarce fața într-altă direcție decât cea prescrisă de „știutori”. Minimalismu-i rebel, de dat cu tifla lucifericilor luminatori tereștri, îl consacră ca om al întorsurii; fiindcă volta respectivă e de fapt autografu-i pus pe versuri și cântat de români cam peste tot în afară de biserici până pe la începutul secolului trecut, spun folcloriștii. Văzduhul românesc poartă deja o semnătură cantabilă, ce prin fiecare respirare vine în contact cu intimitatea sinelui, înscriindu-se în ea. Așa ne e nouă scris, că vrem sau nu să luăm în seamă. Din transparența înconjurătoare — din senin, din iarbă verde — ni se trimite curaj și inspirație pentru o nouă abatere de la funcționarea programată.

Trăit în creierii munților, la adăpost de presiunile uniformizante ale obștei, omul mioritic paradigmatic își permite libertăți cărora judecățile de rând ale mulțimii le-ar spori prețul până la exorbitant în condițiile conviețuirii. Munții sunt „paranteze” naturale între care un spirit liber de prejudecăți — neștiințifice și științifice — plasează părerea semenilor, cu tot cu respectul lor față de experți și ierarhiile cunoașterii. Astfel scăpat — sărăcit? — de ea, el se îmbogățește fabulos cu libertate de creație printr-o cotitură dătătoare de destin urmașilor. Ceea ce „Miorița” narează naiv, fără vocabular tehnic și acrobații retorice, e afluența de libertate în viața cuiva rupt de comunitate cu de la sine putere: ieșind de sub incidența normelor sociale printr-un prim pas, eroul se trezește potopit cu libertate, conform principiului că de unde-ți dai singur, și largul îți dă (autoafectare, în jargon tehnic). Interlocutorul mioarei nu face decât să-și abată gândul din calea binecuvântată de autorități, și iată că firea îl umple de posibilități, făcând din el un ortoman existențial. Într-atât de înstărit că moartea vestită de mioară trece pe planul doi, strașnic eclipsată de țâșnirea dincoace de ea a posibilului. Ca și cum, prin rostirea — halucinată sau nu — a mioarei năzdrăvane, totul ar fi căpătat glas, iradiind bezna necunoscutului c-o insondabilă seninătate. Care, înseninându-l pe cel vizat de omor, ne tulbură din cale-afară pe noi, cei poate excesiv pătrunși de frica morții preluată necritic de la alții. Căci tot ce știm despre marea necunoscută provine din auzite — vorbăraie abil instrumentalizată de agenții controlului social.

E clar că avertismentul mioarei ține de extraordinar, din moment ce însuși primitorul său îi răspunde cu o prudență dubitativă exprimată condițional — „de ești năzdrăvană”. Cei doi nu-s învățați să dialogheze, luarea cuvântului de către animal frizând incredibilul. „Miorița” narează o erupție a logosului anapoda, nelalocul ei: un animal denunță sursele sociale ale morții, că-i vorba de un simplu caz izolat, sau de un mecanism mult mai general. Chiar să existe așa-numita moarte bună, nepusă la cale de semeni într-un fel sau altul? Dacă viața individului e fără scăpare socială, se mai poate oare vorbi de o moarte naturală a lui, deloc contaminată de mâna celorlalți? În orice caz, venerata departajare aristoteliană a însuflețitelor în cuvântătoare și necuvântătoare nu atârnă foarte greu în ochii omului mioritic; de parcă el, deși neinstruit în mod formal, ar intui că logosul nu începe și nu se termină acolo unde susțin marii baci ai gândirii științifice occidentale. Iar dacă ei se înșeală în legătură cu limitele raționalului, ce alte erori de principiu nu ne-or mai fi afectând înțelegerea formată de ei?

Ceea ce dorim să subliniem e unitatea de ansamblu a cunoașterii: un animal care vorbește nu o compromite doar parțial, ci pe întreaga-i întindere. Odată cu revelația vorbirii animale, toată tăcerea lumii, inclusiv a morților, devine suspectă. Gura mioarei revarsă peste lume un diluviu de alteritate, ce-i desface acesteia din urmă încheieturile și ne obligă astfel să revenim la planșeta de conceptualizare a ei întru o mai adecvată delimitare/redefinire și reasamblare a componentelor. O fi blândă oaia în genere, dar prin luarea cuvântului ea devastează nemilos cunoașterea; a vedea în ea o figură a deconstrucției revine, practic, la a lua în seamă responsabil, filozofic, intervenția ei în viața românească. Cu alte cuvinte, dacă logosul s-a deranjat să se deplaseze explicit dincolo de îngrăditura unde l-au plasat cei „știutori” și românii au cântat de mama focului mutația în cauză, mirabila evaziune trebuie primită cu toată atenția cuvenită. De ce românii s-ar face că plouă când seninătatea le surâde cu subînțeles?

În măsura în care dă cuvântul celor necuvântătoare, ortomanul e copleșit de aportul lor la cunoașterea-i. Cum îi dă liber de la comandă lui Aristotel și comentatorilor săi — cineva susținea că filozofia occidentală nu-i decât o înșiruire de note de subsol la Platon și Aristotel —, cum i se răspunde la dar cu un dar de cuvinte provenind dintr-o sursă inedită. Cel ce dă drumul știutorilor, eliberându-i din funcție, își dă totodată sieși propriul drumul, de urmat c-o voioșie de îndrăgostit așteptat la întâlnire: seninătatea îi surâde atât de galeș că el n-are vreme de pierdut cu împărțirea recunoașterii. De dincolo de cunoașterea geloasă, monogamică, exclusivistă, a marilor păstori de turme bipede, lui îi face cu ochiul o cunoaștere virgină — încă neposedată de nimeni și acoperită decent de văluri, deși zvârcolindu-se lasciv în imaginație. Prin miorița din balada omonimă, vine în discurs mițoasa ființă, a cărei lână de aur e imaginația: câți oameni, atâtea parcursuri, de urmat fie individual, fiecare pe firul lui, fie pe căi sucite și răsucite lucrativ între ele de meșteri ursitori-torcători-îmbroboditori (numiți sugestiv în engleză chiar spin doctors).

Cu riscul de a simplifica exagerat: ori întoarcem singuri spatele autorităților în chestiunea trăirii vieții, ori vom fi dați la întors până amețim și cădem blană la picioarele unor venali sforari de narative.

Să notăm această exemplară neascultare de semeni, ce-i permite eroului de baladă să facă urechea pleașcă la axiomatica „de beton” a păstoritului social — cunoașterea convențională ce se inculcă normativ maselor. Numai pentru că a ieșit din rândul lumii în căutarea altor modalități de raportare la real — poetice, inedite — el se trezește întâmpinat în stil de acesta prin gura mioarei năzdrăvane. La investiția de încredere a baciului neconformist, realul a supralicitat generos ca un nabab, poate spre a-și menține rangul de insuperabilă mărire dispensatoare de toate bogățiile firii.

Cel poftit de mioară să-și dea oile „la negru zăvoi” și le dăduse deja virtual, ca gânduri și simțiri: pentru a intra plenar în jocul imaginației la momentul potrivit, el va fi cochetat din vreme cu ieșirea din cuvântul de autoritate al comunității. Drumul i-a dat o inspirație înaltă doar fiindcă l-a găsit pregătit de primirea ei, emancipat de prejudecățile gloatei, ieșit salutar de pe făgașele de gândire bine bătute. Când discipolul e gata, maestrul se arată, credea Lao-țî; dar când discipolul e gata de tot, maestrul dispare, mai atrăgea atenția același. Din prezența sa nu rămâne decât o urmă de seninătate pe chipul muncit de îndoieli al elevului, atins în sfârșit de-o magistrală siguranță de sine reflectată aprobator de zare sub un chip omenesc: ei, acum, că ți-ai găsit drumul, dă-i bătaie!

Ortomanul absolut, bogătanul bogătanilor, e cel ce a dobândit încredere în sine cât pentru cel puțin o viață. Ceea ce face din ceilalți o turmă de lupi urlând la el de încercare; că ei și mușcă e foarte adevărat. Dar cu ce efect, cât de eficace? Mușcăturile ce nu ne vin de hac ne întăresc, iar radicalizarea lor e o dovadă de disperare: orice pas făcut pe calea marginalizării haitei urlătoare o lovește cu piciorul în botu-i căscat policefal. Când nu-i mai aude vociferările, elevul s-a măiestrit deja binișor, intrând în penumbra caracteristică celor zgârciți la prezență. „Iar tu de omor / Să nu le spui lor”, sună dispozițiile lui testamentare. Într-adevăr, pe culmea măiestriei, maestrul nu doar se șterge din peisaj, ci se străduie să-și șteargă până și urmele — desăvârșit, divin. Că Dumnezeu dă, dar nu bagă și-n sac, la fel cum și maestrul doar sugerează, fără să dea mură în gură. Dacă nu și-ar lăsa discipolii să se mistuie de dorul lui și s-ar teme de uitarea lor, ar fi el oare altceva decât un vulgar piețar de suveniruri?

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.