Articole despre valorile românești.

ioan lupas, iuliu maniu

Ioan Lupas – Despre „versatilul” Iuliu Maniu

Iuliu Maniu si Alexandru Vaida nu doreau unirea Transilvaniei cu Romania ci anexarea Romaniei de catre Austro-Ungaria, faceau presiuni pentru iesirea ei din Razboiul de Reintregire si renuntarea la statalitate!

Constantin Stere marturisea: „Vaida si Maniu, cari credeau ca singura noastra scapare in vremurile acelea era intrarea noastra in confederatia austro-ungara, au mers pana acolo, ca au cerut, pentru mine, fara stirea mea, audienta la imparat. Noroc ca nu m-am dus. Altfel puteam fi foarte bine impuscat, fara ca nici Vaida nici Maniu sa se gaseasca obligati de a vorbi, clarificand o realitate…”. (Prof. I. Lupas, membru al Academiei Romane, Un episod istoric din anul 1917, Bucuresti, 1932, pag. 14.)

Iuliu Maniu organizeaza pe 6 mai 1928 la Alba Iulia adunarea si marsul asupra Bucurestiului, care trebuia sa porneasca de la Alba Iulia pentru rasturnarea prin forta a guvernului liberal si aducerea dezertorului Carol 2 la carma tarii. Rusinoasa incercare a lui Iuliu Maniu si a Partidului National Taranesc de a da o lovitura de stat, pentru a lua mult ravnita putere, punand in joc chiar desprinderea Transilvaniei de Romania – la 10 ani de la Unirea cea Mare din 1918. Omul acesta „efeminat si versatil”, cum l-a caracterizat Iorga la un moment dat, n-a prea stiut niciodata ce vrea. Primul sau „act politic” dupa Unire a fost sa nu voteze Constitutia din 1923. Din cate analize s-au facut in jurul acestei atitudini, nu s-a gasit o alta mai plauzibila decat aceea a lui Constantin C. Giurescu: „In primavara lui 1923 s-a votat de catre Parlament Constitutia cea noua, inlocuind-o pe cea din 1866, Iuliu Maniu e contra si n-o voteaza, desi e constitutia statului unitar roman… Cand, dupa trecerea unei jumatati de secol, te intrebi care a fost ratiunea care l-a facut sa fie contra, nu gasesti decat una singura, de ordin personal: necazul sau dezamagirea ca aceasta constitutie s-a infaptuit sub guvernul Bratianu si nu al lui. Din acelasi motiv, Maniu a refuzat sa participe si la incoronarea regelui Ferdinand si a reginei Maria, la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, eveniment care consfintea acelasi act istoric”.

Disparitia prematura a regelui Ferdinand si a lui Ionel Bratianu, precum si distantarea reginei Maria de regenta l-au determinat pe liderul P.N.T. sa caute mijloace total nedemocratice pentru a lua puterea. In tot cursul anului 1927, el trimite emisari la Paris pentru a lua legatura cu printul Carol (devenit Carol Caraiman, dupa renuntarea la succesiune) si a-i transmite vointa lui Maniu de a sprijini reintoarcerea sa in tara ca rege. Planul comun stabilit intre Carol si Maniu era acela al ajungerii P.N.T la guvernare si a declansarii unei campanii de presa favorabile revenirii fostului print. Pentru ca P.N.T. nu avea fonduri, Maniu a apelat la serviciile lordului Rothermere, magnat al presei engleze, dar si finantator si aprig luptator in campania de Ne-recunoastere a alipirii Transilvaniei la Romania. Constatand ca nu poate obtine venirea la guvernare pe cai legale, Maniu a declansat o campanie de agitatie politica impotriva guvernului liberal: miscari de strada, indemn la nesupunere civica, la neplata impozitelor, la neprezentarea la incorporare etc. Printr-o intelegere secreta cu Partidul Comunist Roman (interzis de lege ca agentura sovietica si ca sustinator al dezlipirii Transilvaniei de Romania), P.N.T. organizeaza, la 18 martie 1927, o manifestatie la Bucuresti pentru a forta Regenta. La aceasta adunare, la care a participat 40.000 de persoane, Ion Mihalache le-a spus participantilor taranisti, socialisti si comunisti: „Camarazi, n-ati venit sa ascultati discursuri, ci sa luati o hotarare si sa primiti o comanda. Puneti baioneta si faceti piramide. Inalta Regenta sa priveasca si sa inteleaga ca, daca nu, va veni o a doua comanda: Navaliti!”. Adunarea a votat o motiune prin care se cerea Regentei sa cedeze puterea lui Iuliu Maniu! Guvernul a atras atentia P.N.T. ca a depasit marginile democratiei si ale libertatii publice. Nesatisfacut de raspuns, P.N.T. a hotarat retragerea deputatilor si senatorilor taranisti din Parlament si instituirea lor intr-un for politic propriu, precum si organizarea unei adunari „nationale” la Alba Iulia in ziua de 22 aprilie 1928.

Asa numitul „for politic propriu” era de fapt o tentativa de constituire a unui parlament paralel cu cel al tarii, care se erija intr-un Parlament al Transilvaniei! Iorga va atrage atentia ca aceasta „Adunare nationala a lor” va fi un adevarat parlament. Dandu-si seama ca „Parlamentul lor” ia o intorsatura periculoasa, Maniu va vorbi despre un congres al partidului si schimba data la 6 mai 1928, anuntand ca acolo si atunci va avea loc un eveniment senzational! care va forta Regenta sa-i acorde formarea guvernului. Era vorba de sincronizarea actiunii P.N.T. cu intrarea frauduloasa in tara a lui Carol Caraiman si proclamarea lui ca rege la Alba Iulia, urmata de declansarea unui Mars asupra Bucurestiului pentru urcarea pe tron a acestuia, la 10 mai! Guvernul a luat masuri de supraveghere si de contracarare a acestei tentative de lovitura de stat, precum si de urmarire a miscarilor lui Carol la Paris. Acesta actiona si el prin agenti proprii pentru organizarea unei miscari procarliste in armata si printr-un anume Ionescu (Mauriciu Leibovici, prieten al Elenei Lupescu) isi asigura finantarea deplasarilor.

La 28 aprilie 1928, Carol Caraiman debarca in Anglia, de unde urma sa plece la Alba Iulia la 6 mai. Intre Carol si lordul Rothermere (omul lui Maniu) a intervenit o intelegere privind revizuirea conditiilor in care Transilvania a revenit la Romania, in schimbul sprijinului pentru ocuparea tronului Romaniei. Concernul de presa al lordului englez a declansat o campanie de presa in vederea revizuirii granitelor Ungariei! In acest sens au fost tiparite in Ungaria 20.000 de manifeste continand proclamatia pentru tara a lui Carol! (Sa ne reamintim ca in anii ’80 ai secolului abia incheiat fostul rege Mihai I incercase si el miscari asemanatoare tot in Ungaria, avand moneda de schimb tot Transilvania! Actiuni regesti si… patriotice).

La 10 ani de la Marea Unire si la 8 ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, Carol Caraiman si Iuliu Maniu se situau pe pozitiile iredentismului maghiar. Faptul n-a fost trecut cu vederea si peste timp, actiunea lui Maniu va fi citata ca argument in discutiile Dictatului de la Viena din 1940. In timpul negocierilor dintre Ungaria, Italia si Germania s-a argumentat cu nemultumirea si nefericirea populatiei Transilvaniei exprimata prin vocea Partidului National Taranesc! Dar lucrurile nu s-au oprit aici, marsavia celor doi „patrioti” continuand intr-un mod jalnic pentru ei si dureros pentru tara.

Complotul Carol-Maniu a fost depistat si urmarit de serviciile romanesti de informatii atat pe plan intern cat si extern. Au fost trecute in stare de alarma mai multe unitati militare si s-a constituit un comandament la Deva si la Arad sub conducerea subsecretarului de stat in Ministerul de Interne, Gheorghe Tatarascu. Pe plan extern, spionajul romanesc la Paris a primit misiunea de a urmari miscarile aventurierului Carol Caraiman in Anglia. Au fost gasite manifestele tiparite in Ungaria. Un avion pregatit pentru zborul lui Carol la Alba Iulia,in ziua de 6 mai, a fost descoperit pe aeroportul Corydon de langa Londra. Ca urmare a interventiei statului roman, lui Carol i s-a pus in vedere sa paraseasca Anglia in 48 de ore, prezenta lui fiind indezirabila din cauza faptului ca a abuzat de ospitalitatea ce i s-a acordat. In aceasta situatie, jenanta pentru un om normal, Carol l-a informat pe Maniu ca nu mai poate sosi la Alba Iulia.

Printul aventurier in care Maniu isi pusese speranta de a veni la guvernare, era la fel de versatil ca si liderul P.N.T. Dupa prima renuntare la drepturile dinastice din 1 august 1919, cand a dezertat din armata in timp de razboi pentru a se casatori la Odesa cu Zizi Lambrino, el a fost numit, la 1 ianuarie 1924, inspector general al Aeronauticii in cadrul Ministerului de Razboi. In aceasta calitate el a primit un credit destinat achizitionarii unui lot de 150 de avioane de recunoastere si 60 de avioane de vanatoare. In calitatea pe care o avea, Carol a orientat actiunea spre firma britanica Siskin-Amstrong, care oferea avioane total necunoscute. Refuzul ofiterilor romani specialisti de a nu achizitiona avioane de la aceasta firma necunoscuta, l-a infuriat pe Carol, care s-a deplasat la fabrica din Conventry, starnind un adevarat scandal, umilindu-i pe militarii romani in fata englezilor.

Lucrurile s-au complicat si mai mult prin aparitia la fata locului a printului Paul de Grecia, inteles cu Carol intr-o afacere catastrofala pentru armata romana, cum vom vedea in continuare. In fata unei incalcari grave a regulilor administrative, atasatul militar al Romaniei in Anglia, nimeni altul decat colonelul Ion Antonescu, este nevoit sa intervina cu autoritatea-i bine cunoscuta si sa opareasca amestecul ilegal al celor doi printi. (De atunci Carol ii va purta o ura nedisimulata viitorului general si conducator de stat).

Prototipul avionului ales s-a dovedit inferior la toate caracteristicile, iar testele facute de ofiterii romani au demonstrat ca aparatele erau realizate de mantuiala. Mai tarziu s-a constatat ca in spatele acestor afaceri oneroase si periculoase pentru securitatea Romaniei se afla o firma particulara ai caror patroni mascati erau printul Carol de Romania si printul Paul de Grecia! Plangandu-se de „dictatura” liberalilor care nu-l lasau sa-si faca de cap (Bratianu ii pusese in vedere Elenei Lupescu sa paraseasca tara) dar si pentru ca scandalul cu firma de avioane Amstrong izbucnise in presa europeana, Carol se hotaraste sa paraseasca tara, pastrand relatii stranse cu Maniu – si el nemultumit ca nu poate veni la guvernare. Se intalneste la Paris cu Elena Lupescu de unde pleaca la Venetia, fiind oaspetele lui Mussolini, care il va instrui pe Carol in tainele socialismului. Din Italia va trimite la 12 septembrie 1925, regelui Ferdinand, o scrisoare prin care il anunta ca va renunta definitiv la calitatea de mostenitor al tronului. Joc perfid si periculos, pentru ca, dupa cum am vazut, el va trata permanent cu Maniu sa revina in tara cand taranistii vor veni la guvernare. Cum dupa un timp afacerea cu avioanele s-a stins, Carol a acceptat sa vina, prin Anglia, la Bucuresti si sa aterizeze la Alba Iulia, in ziua de 6 mai 1928. Pus pe fuga de guvernul englez, sturlubaticul print n-a mai avut ce face decat sa-l anunte pe Maniu ca nu mai are cu ce veni.

In absenta lui Carol, Maniu si Mihalache hotarasc, la 6 mai, sa porneasca un mars asupra Bucurestiului cu cei aproximativ 100.000 de oameni. In aceasta adunare (la care participau si comunisti si socialisti) s-a cerut, din multime, repunerea la vot a unirii Transilvaniei cu Romania, data fiind implinirea a 1o ani de la Marea Unire. In multime au fost raspandite ziare cu titluri precise: Luati bine aminte, la Alba Iulia s-a facut unirea, tot la Alba Iulia se poate desface. Ion Mihalache a avut si aici un discurs violent, indemnand la revolta. „Aceste steaguri nu se pot intoarce inapoi (sic!) infrante. Juram aici sa punem viata noastra la dispozitia patriei, a unei patrii insa care inceteaza a mai fi a ciocoilor”. Cu strigate de lupta si fluturari de steaguri tricolore si rosii,manifestatia s-a transformat in ceea ce fusese planuit: o actiune de forta impotriva ordinii de drept din tara si impotriva Regentei pentru a-l aduce pe Carol. „Adunarea lor” de la Alba Iulia a declarat guvernul liberal ca anticonstitutional, iar natiunea in stare de legitima aparare si indreptatita la folosirea oricaror mijloace pentru inlaturarea acelui regim. Ea nega guvernului orice drept de a se rosti in numele tarii si pretindea Regentei sa demita cabinetul Vintila Bratianu si sa instaleze unul P.N.T. prezidat de Iuliu Maniu.

Doua coloane, constituite dupa principii militare, cu ordine date in plic sigilat si cu drapele sfintite, s-au indreptat spre Vintul de Jos si spre Teius, unde au ocupat garile, cerand trenuri pentru a se deplasa la Bucuresti. Speriat ca isi va lega numele de marsul ilegal, Iuliu Maniu hotaraste sa intre in secret, in legatura cu reprezentantii guvernului si sa-si ofere colaborarea fortelor de ordine de sub conducerea lui Tatarescu. Impreuna cu acesta elaboreaza un plan de sabotare a actiunii partidului sau! Tatarescu trimite mai multe garnituri spre Alba Iulia care vor prelua manifestanti si-i vor raspandi in diferite directii. Asa a sfarsit periculoasa si rusinoasa incercare a lui Maniu de a lua puterea si de a-l aduce pe tronul tarii pe Carol Caraiman, la 6 mai 1928. In ceea ce il priveste pe printul aventurier nu exista o caracterizare mai lucida decat aceea facuta de fratele sau, printul Nicolae: „Cum au putut crede oamenii nostri politici ca s-ar intoarce in tara fara amanta acest om, care a dezertat din armata in timpul razboiului, s-a automutilat pentru a nu lupta pe front contra comunistilor unguri, care, desi avea comanda unui regiment, a fugit miseleste cu Lupeasca, metresa lui, fara sa dea doi bani pe regalitate, sotie, fiu si parinti?”

Si noi ne intrebam cum au putut crede intr-un asemenea om?!

Trecand peste guvernarile in care a fost implicat P.N.T.-ul, 1928-1931 (cand au fost inaugurate „curbele de sacrificiu”) si 1932-1933, accesul la documentele arhivate si memorii ne dezvaluie adevaratele portrete ale personalitatilor P.N.T. De ce adevarul a fost deformat cu buna stiinta, pentru a induce o imagine idilica despre unii lideri care au dominat viata politica interbelica?

Iata, pentru inceput, continutul unei telegrame trimisa in 1930 de ambasadorul Frantei la Bucuresti (Gabriel Puaux) catre P. Berthelot, secretar in Ministerul de Externe francez : „…Romania, aflata acum la stramtoare, nu va refuza nici o garantie ceruta de noi pentru acordarea imprumutului. Vom putea deci controla finantele tarii, …, iar P.N.T., incasand un comision substantial, usor de acoperit prin cursul scazut al titlurile de emisiune, va ramane obligatul nostru”. In urma acestei operatiuni financiare, P.N.T.-ul a primit un comision de 5% din cele 2 miliarde de franci imprumutate de Romania! Transferul s-a efectuat prin banca „De Paris et des Pays Bas”. 100 de milioane de franci era o suma fabuloasa in acele vremuri.

Sa presupunem ca de aceasta „mica” spaga nu aveau stiinta nici Maniu si nici Mihalache, iar banii au fost impartiti, de catre activistii taranisti, familiilor nevoiase din satele tarii. Conform doctrinei de dreapta, nu?

Comentariile patetice, acuzatoare sau jignitoare la aceste randuri nu arata decat mentalitatea veche mioritica: sunt personaje sau evenimente din istoria noastra despre care nu ai voie sa vorbesti + scrii decat pozitiv + la superlativ. Numai ca tuturor celor care sunt ghidati in viata de aceasta mentalitate, istoria le da peste nas ori le intoarce si celalalt obraz. Nu am absolut nimic impotriva P.N.T.C.D.-ului, este un partid care a platit cu sange si martiri trecerea sa prin istoria Romaniei, dar acestea nu inseamna ca trebuie ascunse sub pres umbrele din trecutul sau. Chiar daca incomoda pentru unii, prezentarea acestora ne ajuta sa intelegem mai bine trecutul, sa evadam din sabloane, sa deschidem ochii, sa invatam din greseli.

In aceasta parte va prezint un document care va va lasa un gust amar. Pentru inceput trebuie precizat ca in timpul dictaturii Maresalului Antonescu aparitia ziarelor partidelor fusese intrerupta. In data de 27.08.1944, oficiosul P.N.T.-ului, „Dreptatea” reintra pe piata presei. Nu vreau sa comentez randurile care urmeaza, sincer mi-e greata, asa ca va las pe voi sa le judecati apreciind contextul dar si demnitatea care „supureaza” din ele. La data de 29.09.1944, in urma loviturii de stat din 23 august, Armata Rosie intra in Bucuresti. Este intampinata cu entuziasm de rege, regina mama si liderii partidelor (fotografiile sunt marturii). Numarul din acea zi al ziarului „Dreptatea” publica urmatorul editorial: „Armata Rosie, garantie de ordine si securitate in sud-estul european, nu face decit sa continue misiunea ei seculara de sprijin si de ridicare a popoarelor mici. Istoria ne invata, pe aceia care stim s-o citim, ca statele din acest colt de Europa au ajuns la autonomie si apoi la independenta si libertate numai datorita sacrificiului neprecupetit al Sfintei Rusii. Victoriosi, soldatii maresalului Stalin au gasit repede drum spre inimile noastre […]. Intreaga opinie publica romaneasca saluta sosirea armatelor dezrobitoare […]. Traiasca Armata Rosie ! Traiasca Armata Romana ! Traiasca Romania Mare!” Probabil ca Maniu si Mihalache au cunoscut acest editorial… Cel mai mult doare ultima urare, o batjocura adusa tarii in conditiile de atunci: „Traiasca Romania Mare!” ocupata de bolsevici…

– Va urma –

/0 Comments/by
nicolae dabija, lenin, revolutia bolsevica

Nicolae Dabija – Lenin, parintele terorismului mondial

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/05/dabija-620×264.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/05/dabija-620×264.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Nicolae Dabija – Lenin, parintele terorismului mondial” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1558213905176{margin-bottom: 0px !important;}”]Se spune ca Revolutia din 1917 a fost facuta de Lenin. Dar el va afla despre rasturnarea guvernului tarist de la 27 februarie 1917 din Rusia abia la 2 martie 1917, din ziare, cand se afla la Zurich. Era de neasteptat, pentru „conducatorul revolutiei proletare”, sa afle ca ministrii, demnitarii si tarul fusesera arestati. Altii facusera revolutia in locul lui. S-a grabit sa plece spre Rusia.

In acele zile era in toi Primul Razboi Mondial. Germania, care lupta contra Imperiului Rus isi dorea tara-rivala paralizata din interior. Lenin fusese racolat de mai mult timp, impreuna cu alti „revolutionari de profesie” rusi, de catre politia secreta germana. I se sugereaza sa se intoarca in Rusia. I se dau fonduri impresionante de bani.

Social-democratul german Eduard Berstein afirma: pentru a efectua revolutia din octombrie, Germania ii dase lui Lenin o suma „foarte mare, aproape incredibila”, de 50 de milioane de marci-aur. Cu acesti bani se putea face un razboi, darmite o revolutie.

Din legendarul tren blindat sau „sigilat”, daruit de nemti, inainte de a ajunge la gara Finlandeza din Petersburg, Lenin – cu „modestia” care-l caracteriza, telegrafiaza sefilor partidului bolsevic ca sosirea sa sa fie anuntata in ziarul „Pravda”, or, el nu dorea sa se intoarca ca un emigrant de duzina, ci ca un lider, de care pana la acea ora in toata Rusia n-auzisera decat o mana de oameni.

Pe front, in 1917, nemtii aruncau in transeele ostasilor rusi manifeste semnate de V. I. Lenin, care spuneau: „Predati-va! Aruncati armele si intoarceti-va acasa! Principalii vostri dusmani nu se afla in transeele germane, care-s si ei muncitori ca si voi, ci in scaunele guvernamentale de la Petrograd”. Lenin devenise aliatul cel mai de nadejde al dusmanilor patriei lui.

Visa sa transforme razboiul mondial intr-un razboi civil. Specula si el, ca si comunistii de azi, pe ideea internationalismului, mai importanta ca cea de patriotism. Generalul Erich von Gudendorff, seful Statului Major German, avea sa scrie: „Inlesnind calatoria lui Lenin in Rusia, guvernul nostru si-a asumat o mare raspundere. Actiunea a fost pe deplin justificata din punct de vedere militar. Trebuia sa invingem Rusia”.

Dupa ce ia puterea, Lenin ii ajuta, din interior, pe nemti sa invinga Rusia. „Decretul despre pace” din noiembrie 1917 emis de Lenin insemna, de fapt, abandonarea fronturilor cu Germania de catre armata rusa, dar si o grava tradare de catre noua Rusie a aliatilor.

Romania se pomenise de una singura pe Frontul de Est, contra puternicelor armate ale Kaizerului. La 3 decembrie 1917, la nici o luna de la preluarea puterii, bolsevicii stabilesc legatura cu germanii, intrebandu-i care sunt conditiile lor. Partea germana cere cedarea unor teritorii de peste 150.000 kilometri patrati. Conform pacii de la Brest-Litovsk, conditiile careia Lenin i le-a dictat lui L. Trotki (Lev Bronstein, nascut la Telenesti), ajuns al doilea om dupa Lenin in vastul imperiu, ca acesta sa le accepte fara discutii: Rusia sovietica renunta la 34% din populatia sa, 32% din pamantul agricol, 89% din minele de carbune.

Buharin, care vede in aceste cedari „o tradare a revolutiei”, e numit de Lenin tradator. Intrucat Petrogradul urma a fi cedat si el, benevol, Lenin muta capitala tarii la Moscova.

Congresul Sovietelor voteaza la 15 martie 1918 Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk, cu 724 voturi pentru, 276 – impotriva, la rugamintea lui Lenin, care totodata indemna populatia „sa nu opuna rezistenta armatei nemtilor”.

Cetatenii rusi se intrebau, nedumeriti: „Cum este posibil ca trupele Kaiserului sa vina in trenuri de pasageri, ca niste turisti, si sa ocupe oras dupa oras fara nici un fel de lupta?!”

Lenin isi indeplinea promisiunile luate. Dar in curand Antanta, din care facea parte si Romania, avea sa invinga Germania si aliatii ei. Astfel Rusia bolsevica a fost salvata de „pacea rusinoasa” de la Brest-Litovsk, semnata de Lenin, prin care Rusia ramanea aproape fara teritoriu in partea ei europeana.

„Revolutia” din 25 octombrie 1917, n-a fost decat o banala lovitura de palat, in ea n-a existat nici macar un singur ranit.

„Semana mai degraba cu o schimbare a garzii”, isi va aminti bolsevicul Suhanov. A doua zi insa Petersburgul se trezi intr-o alta tara, intr-o alta lume, intr-o alta epoca. Cea a inceputului unui dezastru care nici acum, la 2004, inca nu s-a incheiat.

Asa zisa «revolutie din Octombrie» din 1917 a fost una orientata contra poporului rus. Din componenta primului Birou Politic, constituit la 25 martie 1919, din care facusera parte 5 membri permanenti: Lenin (Ulianov), Kamenev (Rozenfeld), Krestinski, Stalin (Djugasvili), Trotki (Bronstein), nici unul nu era rus.

Alti conducatori importanti: Dzerjinski (polonez), Zinoviev (evreu, numele adevarat Radomyslski), Ordjonikidze (gruzin), Sverdlov (evreu), Rakovski (bulgar din Romania), Enukidze (gruzin), Linacearski (polonez), Aitakov (turkmen), Rudzutac (leton), Mikoian (armean), Smidt (neamt), Kaganovici (evreu), Radek (evreu), Smilga (leton), Stucika (leton), Kosior (polonez) etc. erau selectati din minoritatile asuprite de imperiul tarist.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/05/lenin2.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/05/lenin2.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1558283227916{margin-bottom: 0px !important;}”]Astfel Dumnezeu batea Rusia pentru lacomia ei de a se fi latit fara scrupule peste alte neamuri. Din cei 500 de comisari ai poporului ai RSFSR de la sfarsitul lui 1917 – 475 erau nerusi si doar 25 dintre ei – de regula muncitori necarturari – apartineau poporului pe care pretindeau ca-l reprezinta.

V.I. Lenin, fiind evreu dupa mama – care era fiica lui Izrael Moisevici Blank din Jitomir, si calmac dupa tata, bunica lui, Anna Alexeevna Smirnova, fiind o calmaca botezata, nu avea incredere in rusi. Intr-o discutie cu L. Trotki, Lenin a spus: „Rusii sunt prea blanzi, as putea spune chiar blegi”, de aceea nu merita sa li se dea functii importante” (in cartea lui D. Volkogonov, pag. 293).

Timp de aproape un secol s-a vorbit despre „bunatatea” legendara a lui Ilici. Dar nu Stalin a fost cel care a declansat executiile in masa, ci Lenin. Stalin doar le-a continuat. Exista ordine de spanzurare, de impuscare, de inchidere a mii de oameni in lagare de concentrare, scrise personal de „cel mai bun dintre buni” – V.I.Lenin.

In foametea din anii 1921-1922 murisera peste 25 de milioane de oameni. Dar in acelasi timp, la indicatiile sadice ale lui Lenin, tara trimite sute de tone de grane, bani, aur, obiecte de valoare etc. partidelor comuniste din strainatate ca acestea sa declanseze „revolutia mondiala”. La 7 decembrie 1922 Biroul Politic, sub presedintia lui Lenin, decide sa exporte aproape un milion de tone de grau peste hotare – pentru a infiinta cat mai multe partide comuniste in Europa. „Grija” lui cea mare nu era propriul popor, ci extinderea terorismului mondial.

Intr-o telegrama din 1918 trimisa lui Stalin, Lenin scria: „Este timpul sa incurajam declansarea revolutiei din Italia. Dupa parerea mea, acest lucru presupune sovietizarea Ungariei, poate si a tarilor cehe si a Romaniei”.

Sovietizarea Romaniei a fost una dintre preocuparile leninistilor moscoviti din toate timpurile. Desi pana la 1917 Lenin mentiona in lucrarile sale ca Basarabia e teritoriu care apartine Romaniei, („…la periferiile Rusiei locuiesc finlandezi, polonezi, romani…” etc.), dupa preluarea puterii se razgandeste si la 12 aprilie si 18 aprilie 1918, la cateva saptamani, dupa ce Sfatul Tarii votase unirea Basarabiei cu Romania, Guvernul condus de el protesteaza, in viziunea lui Lenin, desi votarea a fost „o manifestare a vointei poporului”, ea „este in flagranta contradictie cu normele dreptului international”, dand indicatii – caz unic in experienta diplomatica mondiala – sa fie imediat arestat ambasadorul roman la Petrograd, Diamandi.

Intr-o telegrama trimisa la 5 mai 1919 presedintelui Republicii Sovietice Ucrainene, Cristian Rakovski, romanul bulgar, care pana la 1918 in zeci de articole si cuvantari vorbise ca Basarabia e pamant romanesc, cotropit de Rusia tarista, Lenin il apostrofeaza pentru abuzuri la Lugansk, condamnand intr-un fel si dorinta expansionista a Ucrainei de a ataca si cuceri Romania.

In aceeasi perioada Grigore Kotovski se lauda plin de grandomanie ca daca n-ar fi existat disciplina militara ar fi trecut de mult Nistrul cu cele cateva sute de cavaleristi ai sai ca sa „elibereze” Romania de sub calcaiul boierilor si mosierilor exploatatori.

Lenin a lichidat toate partidele din Rusia, instaurand dictatura unui singur partid, cel bolsevic. Tot el creeaza CEKA, cu puteri nelimitate. CEKA era stat in stat. Indicatiile erau urmatoarele: „Daca vedeti pe cineva destept, imbracat cuviincios si care vorbeste corect ruseste –impuscati-l pe loc, pentru ca nu-i de-al nostru”.

Biserica Ortodoxa Rusa avea trecut pana nu demult (poate-l mai are si azi) numele lui Lenin in calendarele sale, care era pomenit obligatoriu la slujbele de la 22 aprilie. Dar n-a fost om care sa-l fi urat cel mai mult pe Dumnezeu, caruia a si incercat intr-un fel dupa 1917 sa-i ia locul. I se laudase bolsevicului G. M. Krjijanovski ca inca in clasa a cincea „mi-am smuls crucea de la gat si am aruncat-o in lada de gunoi”. Ii numea pe preoti „contrarevolutionari in sutane”.

Indicatiile lui Lenin erau clare: – cine purta haina preoteasca trebuia impuscat sau cel putin arestat. El va scrie in 1922, intr-o scrisoare adresata Biroului Politic: „Cu cat va fi mai mare numarul victimelor din randul clericilor reactionari si burghezi, cu atat mai bine”. Intr-o alta scrisoare din acelasi an va indica: „Cu cat impuscam mai multi preoti, cu atat mai bine”. La 22 martie 1922 gaseste de cuviinta sa ceara la sedinta Biroului Politic „arestarea sinodului si a patriarhului” Bisericii Ortodoxe.

Patriotul Tihon e arestat si va muri in curand pentru ca el „si banda lui se opun fatis preluarii bunurilor bisericesti”. Sunt confiscate raclele sfintilor rusi: Sf. Serghei din Radonej, Sf. Barnabas din Vetluga etc., care sunt dezbracate de aur si argint si profanate, zeci de tone de aur si argint, diamante, obiecte de pret sunt rupte de pe icoane, scoase din biserici, topite si vandute in strainatate pentru sprijinirea partidelor comuniste din diverse tari. Din 1918 pana in 1924 au fost impuscati „intre paisprezece si douazeci de mii de clerici si laici activi” (la Volkogonov, pag. 411). Din cele 80.000 de biserici mai functionau 11.525.

Orasul Simbirsk, in care se nascuse V. Lenin, avea in 1917 zeci de biserici, catedrale si manastiri. In urmatorii ani toate cladirile de cult, intre care si biserica in care a fost botezat Lenin, au fost aruncate in aer. Cimitirele au fost rase de buldozere, in cimitirul Pokrovski a fost lasat neatins doar un mormant, cel al lui Ilia Nicolaevici Ulianov, tatal acestui monstru, caruia insa i-a fost distrusa crucea, inlocuita cu un insemn bolsevic.

Tara avea nevoie de alta religie si de alti dumnezei. Religie noua, in conceptia lui Lenin, urma sa fie ideea comunist-bolsevica, iar noul dumnezeu era gata sa devina chiar el, paranoicul din Simbirsk.

Lenin a murit acum 80 de ani. Autopsia a dovedit ca moartea lui Lenin a fost provocata de „o afectiune incurabila a vaselor sangvine”, consecinta a unui sifilis netratat in tineretea „revolutionara”. Marele Sifilitic, cum i se zicea la Zurich, era – cum au scris, intre primii revolutionari bulgari, cu marturii care au fost reproduse acum cativa ani in presa de pe mapamond, inclusiv in „Literatura si arta” – homosexual si in exilurile sale de la Razliv sau Siberia n-o lua pe Nadejda Konstantinovna Krupskaia, ci pe „frumuselul” Griska Zinoviev (Zinoviev catre Lenin: „Te pup pe tine si fundul tau marxist”).

Scriitorul rus Ilia Ehrenburg mentiona cu ironie: „E de ajuns sa te uiti la Krupskaia, ca sa-ti dai seama ca pe Lenin nu l-au interesat femeile”. Dar poate s-a si casatorit cu Krupskaia, tocmai pentru ca semana leit cu un barbat matahalos?! Savantii sovietici au creat dupa moartea lui Lenin un Institut special care sa-i studieze creierul. (Institutul „Creierului lui V.I.Lenin”, condus de Vogt), desi creierul la moartea lui, in urma bolii, era „cat o nuca”. Si nu prea aveai ce studia.

Dar V.I. Lenin se tragea dintr-o familie cu grave boli de creier, tatal sau isi pierduse facultatile mintale in jurul varstei de 40 de ani. Se stie ca V. I. Lenin a murit nebun: in ultimii ani de viata latra ca un caine, in loc sa vorbeasca – scheuna jalnic, uitase sa citeasca si sa scrie, medicul Kojevnikov, la 11 martie 1923, nota in jurnalul sau ca maretul orator „spunea nu” unde trebuia sa spuna „da” si invers. Krupskaia e cea care il invata de la o vreme sa vorbeasca. In 1923 deprinsese doar cateva cuvinte. Iata cuvintele cele mai importante ale limbii pe care reusise sa si le insuseasca dupa luni de truda: „celula” (de inchisoare), „congres”, „taran”, „muncitor”, „popor” si „revolutie”.

„Lenin a murit, dar fapta lui este vie”, zic comunistii. Atata timp cat faptele unui degenerat vor fi „vii” si luate drept modele, iar schizofreniile lui politice vor continua sa fie calauze pentru niste indivizi, care cred ca omul poate fi fericit numai intr-o cazarma, iar marile lui crime vor fi calificate drept „merite in fata istoriei”, pentru ca „orice crima in numele revolutiei este morala”, (citat din V.I.Lenin), atata timp cat dintr-un om avid de sange se va face un sfant infailibil, o icoana la care sa se inchine generatii, aceasta orbire evidenta nu poate fi decat o pedeapsa a lui Dumnezeu.

Iar comunistii de azi, care se considera continuatorii lui Lenin, ar trebui sa poarte deopotriva raspundere si pentru crimele lui. Care sunt enorme. Unui comunist totul ii este permis. Orice ticalosie facuta de un comunist este morala, si orice ticalos daca-i comunist este un erou. (Acestor idei Lenin le-a dat rostire la Congresul Comsomolului din 1919: „Noi nu credem in moralitatea eterna si consideram perimate toate povestile despre moralitate!”). Intr-o discutie cu bolsevicul Vladimir Voitinski, a precizat nevoia de ticalosi a bolsevicilor: „Partidul nu este o scoala pentru doamne… un ticalos poate sa fie exact omul de care avem nevoie, tocmai pentru ca e ticalos”.

Toate metodele propuse de Lenin pentru a schimba fata lumii sunt metode teroriste. V. I. Lenin a fost parintele terorismului mondial. De-o mie de ori mai periculos ca Ben-Laden, Carlos „Sacalul” sau Igor Smirnov, nepotul lui din flori. Venirea lui V. I. Lenin la putere in Rusia anului 1917 a insemnat un blestem pentru aceasta tara si pentru tarile peste care acest vast imperiu s-a latit sau a venit in atingere.

El a aruncat dezvoltarea acestei tari, dar si a tarilor carora le-au fost impuse ideile leniniste, cu o suta de ani inapoi. Timp, se pare, pentru unele popoare irecuperabil. Cat unii vor incerca sa ne faca sa mai credem ca ideile lui Lenin ne pot face fericiti vreodata, iar noi ii vom si crede – vom fi un popor condamnat, cu un destin ratat, scos in afara istoriei de istoria insasi.

Sursa. art-emis.ro – titlul original: „Un geniu monstruos” (fragmente).[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
curaj romanesc, curaj la romani

Ion Coja – De unde atata curaj la romani?

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/05/barbariile-revolutiei-1848.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/05/barbariile-revolutiei-1848.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Ion Coja – De unde atata curaj la romani?” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes”][mk_padding_divider size=”20″][mk_blockquote font_family=”none”]Ungurii sunt rebeli, sasii inseala pe Dumnezeu si pe Rege, numai romanii sunt loiali, dar se afla pe ultima treapta a culturii.

Guvernatorul Transilvaniei Wohlgemuth, intr-o scrisoare catre Maiestatea Sa Franz Josef, pe cand se afla in doaga mortii.[/mk_blockquote][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1557642946023{margin-bottom: 0px !important;}”]Maiorescu a vegheat ca Rapoartele sa cuprinda numai fapte adevarate, fiindca stia ca vor fi puricate silaba cu silaba de austrieci. Totusi, ele contin unele cifre care par indoielnice. Asa cum mi-au sarit mie in ochi, tot asa trebuie sa le fi remarcat si Maiorescu. Si daca le-a trecut totusi in rapoarte, inseamna ca pana la urma s-a convins de veridicitatea lor. Asta inseamna ca unul dintre cei trei prefecti a reusit sa-l convinga. Eu am considerat ca acela a fost Simion Balint, cel mai intelept si mai scolit dintre cei trei. In plus, Balint avea notite din timpul luptelor pe care le-a dus legiunea condusa de el in anii degheneratiunii 1848-49, ceea ce trebuie sa fi cantarit greu in ochii Maiorescului. (Avram Iancu nu avea deloc iar notizele lui Axente Sever incepeau doar de la lupta de la Manarade, unde carul lui cu efecte personale a cazut in mana insurgentilor.) Iata o convorbire posibila intre Maiorescu si Balint pe baza informatiilor luate din cele trei Rapoarte:

— Parinte Simione, n-am nici cea mai mica dubie ca ceea ce am scris in Raportul dumitale n-ar fi adevarat. Totusi, un lucru imi da multa bataie de cap, fiindca aduce ceva obscuritate in curgerea faptelor. A fi adevarat, nu e tot una cu a fi crezut. Cand gubernatorele va citi Raportul nostru, se va intreba cu indreptatire cum se face ca in toate luptele ce le-a dus Legiunea Vechilor Saline, la care ai fost dumneata ductore patitu, numarul mortilor cazuti in lupte o fost todeauna mai mare la unguri ca la romani. La lupta din 13 aprilie 1849 de la Buru, au cazut sapte unguri si doi romani, la Cacova-Ierii, 25 unguri si noua romani, pe sesul Teiusului au fost 80 ori 90 de unguri morti, contra la 17 romani. Aceste cifre par necredibile, pentru ca se stie ca ungurii erau cu mult mai bine armati ca romanii. Apoi, am scris in Raport ca la 13 iuniu 1849, in luptele de la Rosia, ati atacat 240 de chientesi numai cu 80 de vanatori, reusind sa-i alungati din localitate. Eu nu vreau de feliu ca ceea ce scriem noi, sa fie privit ca fantasmagorie de cei care vor citi Rapoartele. Aici ar trebui mai multe esplicatii.

— Si eu mi-am pus aceasta intrebare si, din cate stiu, si in luptele celorlalti corifei se intalneste aceeasi situatie. Eu pui pe sama felului de a fi al romanilor, ca le-o succes in aproape toate bataliile si luptele sa se tie in viata mai bine ca ungurii, ori de s-or aparat, ori de-or atacat, de-or fostu in numar inmaritu fata de insurgenti, ori togma dimpotriva. Asta este, in mod curiosu, legat de nefrica de morte, care-i mostenire de la daci si de corajie, care vine din credinta crestina ca lupta nostra-i cu dreptate si ca Dumnedieu e cu noi. Cand striga Acesentie Severu, cu gals de tunet: „Pentru imparatul, cu Dumnedieu, dupa mine!”, porneau ficiorii nostri chiuind, ca la nunta! Doamne, cum mai navaleau peste dusmanul impetrit de groza! Si pentru cati dintre ei, Doamne, fu mortea mireasa loru! N-o sa-l potu uita pe studintele de la Blasiu din Legiunea nostra, vulneratu de morte la Cacova-Ierii si pe care l-am grijitu ca preot inainte de a-si da sufletul. Inainte sa mora mi-o spusu ca, desi n-are inca 20 de ani, more impacatu, fiindca prin mortea lui si a altora ca elu, invie si se sustiene in sampiternu neamul romanescu! (Si popa Balint isi sterse pe furis o lacrima.) Asta-i sorta romaniloru, sa mora cei mai buni dintre ei, ca neamul sa dainuie! Iar chientesii si honvezii pradatori si ucigasi, taciunari si spurcatori de besearici, aveau cugetul lor apasatu de simtamantul vinovatiei, din care nu potea izvodi nici corajie si nici determinare. De asta, in toate luptele, afara de cele dintai, am fostu mai potenciosi ca ei.

Aici se cuvine sa deduc si operatiunile belice ce le-am dat intre comunele Bedeleu si Valea-Poenei, unde o ramasu de pomeneala primul-decurion Grigore Muncaciu. In cea lupta o conculcat la pamant, el singur, trei chientesi, fiind vanator tare bine ochitoriu. Dupa fapta asta, de mirare ea insasi, s-o aruncatu unde era lupta mai indarjita. Prins cu pusca goala, s-o oprit sa si-o incarce, cand un palc de vreo diece chientesi au inieptat armele spre el si l-au luatu la ochi. Botogasul insa n-o asceptatu detunatura pusciloru, ci s-o aruncatu cu o clipa mai devreme la pementu, prefacandu-se ca ar fi mortu. Atunci s-or repezit spre el cativa chientesi, ca sa-i ia toalele si caciula, fiindca rumanul nostru purta o mandrete de caciula gavanoasa, facuta din pielicica de miel neagra, cu varful indoit spre-o ureche, ce-i sedea tare bine. El s-o datu a fi mort, ca si eu am crediutu asemenea. Dar cand chientesii, cu puscile la spinare, au ajuns la cativa pasi de elu, rumanul mieu sari in pitiore si slobozi doua focuri din pusca lui cu doua tevi in cei mai de aproape insurgenti. Ceilalti au luat-o la sanatoasa, iar Muncaciu mieu fugea inferbantat dupa ei, uitand ca pusca lui era iarasi goala! Dar i-au sarit in ajutoriu cativa lancieri, care au macelat pe inca cativa pe care i-or putut ajunge, ca fugeau ca iepurii! Muncaciu, numai in acea incontrare, o puscat singur cinci chientesi. Si ca el au fost destui, precum tribunul Matei Nicola, vice-tribunul Gratian Cartianu ori Ioan Munteanu, parohul din Bedeleu. Romani, unul si unul! Si asemenea intamplari s-or mai auzi si din gura lui Iancu si Acsentie. Aceste maiestrii belice insa nu le-or succes romaniloru cazute din ceriu. La inceputul vrajbiloru, au fost cateva catastrofe in care si-au pierdut viata degeaba multi romani. Glotasii lui Acsentie or fost batuti mar la Sancrai, atunci cand el manca pateu de gasca fara grija, purtat de alte ganduri la contesa Pogany acasa… Atunci or pierit 36 de glotasi si s-or pierdut tribunii cei far’ de noroc, Barna si cu Todoran. In Zarand, tanarul locotenent austrian Clima, cu cea mai insemnacioasa parte a oastei sale tierane de opt sute de glotasi, fura macelate fara pardon, cu Clima cu tot. Si Florian Micas fu batut de secuii porniti de la Lutita ca adevarati fii ai fara-de-legii, ca sa stinga tot gintul romanesc de pe valea Murasului si a Tarnavelor, iar apotecarul Nicolae Solomon, ductorele garzii romanesti din Deva, lua bataie cand o atacat, cam rau preparat dupa cum spun unii, trupele maghiare ale lui Kemeny, ce ocupasera urbiul. Cetele lui Probu Prodan nu se putura tane indelungat si fura si ele decimate, la castrele Maginei de garda din Aiud, cu care prilej fura depradate si dearse satele Magina si Cacova. Iar ceata lui Iosif Moga fu luata printr-o surprindere pe drumul de la Tureni, intre Clusiu si Turda, inaintea Craciunului anului 1848, unde cazura 100 de glotasi, iar 200 fura luati ca prinsi.

Vrajbile au inceput tare rau pentru romani. Dar aceste infrangeri le-au fostu de invataminte ca sa deprinza maiestriile belice. In anul urmatoriu, 1849, s-au dedat atat de apriatu cu luptele, incat ungurilor nu le-o mai succes nicio invingere mai momentosa contra romanilor ce aparau muntii. De aici inainte, incontrarile cu romanii luara alta inturnatura. Iar tribuni precum Axentie, Ioan Buteanu, preotul Vladutiu, popa Groza, Ciurileanu, Nicolae Corches, Aiudeanu, Andreica, Iambor, Rusu, Faur, Vasile Moldovan au ajuns ductori patiti, ce sciau sa randuiasca la superlativ economia luptei. De Avram Iancu nici nu mai pomenescu. Lui i-o succes de la inceput tot ce-o cercat a face! De aia ii apuca pe fanaticii unguri zgarciul cand aud de numele lui.

La 6 decembrie 1848, o cetisoara a Iancului, condusa de Matei Filip, care la vremea aia avea 70 de ani si slujise ca soldat al maiestatii sale imparatul Ferdinandu, castiga o lupta in satul Rogosel, unde la locul incontrarii ramasera 35 de insurgenti deculati. Romanii avura doi raniti usor. Matei Filip ii provocase pe insurgenti sa depuie armele, dar ofitirul ungur care-i comanda ordona deschiderea focului. Atunci albaceanul Ispas lua la ochi pe acel ofitir nejudecat si, cu o puscatura bine nemerita, il rasturna la pamant. Ramasi fara ductore, insurgentii, veniti in dezordine, fura luati la gona de romani, care castigara o invingere ilustra. In 26 Februarie, pornira asupra satului Marisel 600 de honvezi. Lupta s-o dat la muntele Varful-Batranei, unde honvezii au fost respinsi, lasand la locul incontrarii 13 morti. Mariselenii avura 6 morti, 4 case si 3 gosodarii dearse, iar o cireada de 30 de vite fu anecsata de catre unguri. La 12 Martie, alti 1600 de honvezi rebelira din nou asupra Mariselului. Adusi la stramtoare, intre dealuri, unde o contributiune mare avura mariselencele Pelaghiei Rosu, ungurii fura luati printr-o surprindere, lasand pe campul de lupta 30 de morti, printre care se gasea si sergentul Vitez Lajos. Mariselenii au avut doar cativa raniti. In 10 aprilie 1849, tribunul Fodor avu o lovire cu cele trei companii de honvezi ale lui Francisc Banffy, acesta lasand in urma lui 15 morti. Romanii avura un mort si trei raniti. La 8 mai 1849, Hatvany trimise doua companii la Rosia Montana care, intarite cu alti 650 de gardisti unguri rosieni, l-au atacat pe tribunul Andreica. Lupta ce s-a dat o dus la imprejmuirea uneia din companii de catre lancieri si macelarea mai intreaga a aceleia. Cealalta, batuta si ea la superlativ, se retirase spre Abrud. In acea batalie, ungurii pierdura ca la 300 de oameni. Romanii avura numai un mort si mai multi raniti. In 11 iunie 1849, doua companii de secui aduceau de la Brad victualii catre Abrud. Parohul Groza, care tinea stramtoarea de la Buces, ataca acea companie si o puse pe fuga, luandu-le 38 de care de pita si doua de slanina. Ungurii avura 15 morti, printre care se afla si un sergent, iar romanii avura un mort si cativa raniti. Iar lupta glotasilor cu Carol Velics, din 3 iulie, s-o finit cu 10 insurgenti morti. De partea nostra o fostu cadiutu un singur glotas mort. In 22 iulie, tribunul Fodor trebui sa tina lupta cu o trupa ungureasca de 250 de oameni, ce veni asupra lor dinspre Trascau. Acestia erau condusi de maiorul Gyarmati si capitanul Dorgai. Fodor, cu 70 vanatori si 80 lancieri, dadu lupta decisiva la multele Bedeleu, unde, dupa o inclestare de mai multe ore, reusi sa-i puna pe unguri pe fuga. Vrajmasul avu 15 morti si lasa in mainile lui Fodor 3 prinsi si toate carutele cu munition si victualii. Romanii avura un mort. Ce dovedescu toate aceste incontrari cu neprietenii? Ca romanii au stiut mai bine ca ungurii a se folosi de relief, de vreme si de armele lor cele slabe, ca sa invinga pe dusman si sa escape totodata cu viata, ceea ce ne-ar potea dumiri de ce numarul mortilor nostri din lupte o fost aproape de fiecare data mai cumpatat decat al neprieteniloru cu care s-or incontrat.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
soldati romani, al doilea razboi mondial

Waldemar Faber – Cei mai buni soldati in timpul acelui razboi au fost romanii

[vc_section][vc_row][vc_column][vc_row_inner][vc_column_inner][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/05/soldati-romani.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/05/soldati-romani.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Waldemar Faber – Cei mai buni soldati in timpul acelui razboi au fost romanii” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1557233932730{margin-bottom: 0px !important;}”]Fragment din interviul realizat de Roxana Onica cu dl. Waldemar Faber (n.1910), care cuprinde marturia sa din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

In ’39 a izbucnit razboiul si am fost mobilizat. M-am dus la Arad si am cautat sa scap si am scapat propriu-zis, dar in ’42 m-au luat totusi si am fost doi ani si aproape opt luni in zona operativa, in Rusia. Am luat parte la marile razboaie de tancuri. Eu am facut si linie ofensiva, adica si sant de transee, dar am fost si translator, fiindca stiam nemteste. Armata romana lupta impreuna cu armata germana si era deci sub comanda germana, iar eu am fost chemat intotdeauna la comandamente, ca translator. Asta a fost scaparea mea, ca n-am ramas definitiv ingropat in Rusia. Am stiut germana, insa nu m-am inrolat in armata germana ci am ramas tot timpul in armata romana. Cand a fost vorba ca toti nemtii sa se duca in armata germana, eu am renuntat fiindca eu aici m-am nascut si aici am muncit (plange). Familia mea e in Germania, iar eu sunt singur aici. Eu nu m-am dus acolo si nici nu vreau sa ma duc. Eu sunt cetatean al acestei tari si nu plec de-aici.

In armata eu traduceam comenzile, ordinele care se dadeau. De exemplu, cand se dadea ordinul ca Regimentul 23 ocupa pozitia de la Rabnita pana nu stiu unde, asta trebuia tradus din nemteste la comandamentul roman. Eu traduceam si se transmitea imediat mai departe. Eram de exemplu la unitatea mea si venea un jandarm care se oprea si ma intreba: „Dumneata esti romanul care vorbesti germana?” Eu aveam atunci o barba mare si toata lumea m-a cunoscut; eu eram „romanul cu barba”, ca nu se prea purta barba pe front. M-a luat atunci jandarmul pe motocicleta, in atas si-am mers la Comandament, caci trebuia tradus si transcris ceva. Cand erau insa atacuri mari, ofensive, atunci bagau pe toata lumea in transee. Eu am facut timp de 7 luni si transee. Trageam in rusi ca n-aveam incotro, ca daca nu trageam, trageau ei, asa ca era reciprocitate. La razboi nu poti sa alegi, nu poti sa zici „nu trage ca nu-ti fac nimic!”. Am scapat, dar urmarile se vad, caci sunt suferind, dar totul merge. In februarie 1944 ne-am retras peste Nistru si am intrat in Basarabia. De-atunci mi-am ras barba. Am stat in Basarabia la o manastire, in Odorhei, timp de trei luni de zile. De-acolo am venit in Moldova, iar la Iasi ne-a prins asa-zisul 23 august 1944, insa frontul nu s-a spart la 23 august, ci in 19 august.

In 23 august a fost doar in Bucuresti, cand romanii s-au indreptat impotriva nemtilor si-au spus: „Gata, noi iesim din Alianta si ne unim acum cu rusii impotriva voastra”. Insa frontul s-a spart in 19 august 1944. In 19 august eu am fost la Buzau cu inca doi insi, iar de-acolo am vrut sa ne refugiem, sa venim in Transilvania si ne-au prins nemtii care au vrut sa ne duca mai departe cu ei, ca prizonieri. Am fost prizonieri timp de 48 de ore, apoi am poposit la un ocol silvic, iar seful ocolului ne-a intrebat de ce mergem cu ei si i-am spus „ce sa facem, ca vrem sa scapam de-aici?” Noi am dormit in podul cu fan, iar nemtii jos, iar noaptea acest om ne-a luat si ne-a dus la stana si ne-am imbracat in izmene si camasa taraneasca. Am luat bata si-am stat langa oi timp de cinci zile si-asa am scapat noi si de unii si de altii. Apoi ne-am imbracat si ne-am dus pana la Mizil unde ne-am interesat unde e unitatea noastra si ne-am dus inapoi pana la Slatina Olt. Acolo ne-a repartizat iarasi la regimentul nostru din care am fost trimisi cativa pe front, iar pe mine m-au trimis la Regimentul 2 Pionier Garda (Bucuresti) si ne-a trimis in Ardealul de Nord, la viaductul Caracau. Era trecerea intre Ardeal si Moldova. Cand a fost terminat viaductul ne-a dus de-a lungul Muresului pentru deminarea terenului, caci acolo se retrasesera nemtii si minasera foarte multe terenuri. Am ramas deci in Lunca Bradului circa trei luni de zile. Am cautat minele, ca pionier de garda. Acolo a venit ordinul ca toti soldatii de origine germana sa fie predati unitatilor sovietice. Colonelul m-a chemat atunci la el, caci acolo eram langa comandant, langa colonel, pentru ca eu am fost furierul, omul de incredere si ne cunosteam deja de pe front. Colonelul se numea Cornateanu Remus (a murit intre timp). El m-a intrebat: Ai citit telegrama? Ce zici? Ce facem? Ce am facut? Eu am avut un prieten foarte bun, din Barzava, si care era cu mine acolo. El m-a facut din Faber, Crisan Vasile si m-a trimis sub acest nume ca delegat la Sibiu, la corpul de armata, ca sa nu fiu in unitate. Dar n-a venit nimeni pe acolo?

Colonelul mi-a spus asa: Ai fost bun pana acum, vei fi bun si de-acum inainte. Eu nu te dau, dar sa nu fi in unitate? Si-atunci mi-a dat o delegatie cu livretul Crisan Vasile si-am calatorit la Sibiu, unde am ramas trei zile si-apoi m-am intors. Inainte sa merg la unitate am intrebat ce s-a mai intamplat si mi s-a spus ca pot merge, ca nu-i nimic. Si-atunci m-am prezentat la unitate. Asa ca, in ’45 n-am fost dus la munca obligatorie cum au fost dusi ceilalti germani din Romania. Si-asa am scapat si de-acolo? In 25 mai 1945 am fost demobilizat si-am venit acasa. Din momentul acela au inceput greutatile vietii de dupa razboi. Am plecat dintr-un regim si-am intrat in altul, caci dupa ’45 s-a instaurat regimul comunist din 23 august ’44. N-am stiut incotro s-o luam.

(Cum a fost la razboi?) Cei mai buni soldati in timpul acelui razboi au fost romanii. Soldatul roman mergea la baioneta, dar neamtul nu mergea si rareori mergeau si ungurii. Romanii insa, daca era ordin, mergeau la baioneta si cei mai buni soldati erau vanatorii de munte. Eu am fost in multe comandamente germane si numai laude am auzit despre infanteria romaneasca si despre vanatorii de munte, care erau trupele de elita. Aceste trupe au fost exceptional de bine instruite si disciplinate, sub generalul Mucinski. Au fost cei mai buni soldati pe front. Cei mai rai soldati erau italienii, ei erau foarte fricosi. Noi romanii am schimbat cu italienii si au fost si italieni pe frontul de est. Noi am primit uniforma de la italieni cand ne-am dus pe front prima data, caci noi n-am avut haine. Era o uniforma gri.

Italienii au fost cei mai prosti soldati si de aceea ne-au batut pe noi in frontul acela, pe Don, ca italienii n-au rezistat. Ei au fost scosi. Am fost noi, au fost ungurii si germanii care au avut o tehnica foarte buna. Soldatul german era un tehnician, nu un combatant. El mergea numai cu burta plina, insa romanii, ai nostri, au mers cu burta goala (la lupta). Cand am ajuns in subzistenta germana ne-am bucurat, dar n-am stiut sa gatim. Am primit alimente si n-am stiut ce sa facem cu ele. M-au trimis pe mine ca sa invat cum se prepara mancarurile germane si am stat trei zile sa invat. Dupa cele trei zile m-am intors si i-am invatat pe-ai nostri cum trebuie sa gateasca, insa a lor nostri nu le-a placut mancarea nemteasca, ca nu erau obisnuiti cu asa ceva. Ei aveau carne uscata, iar la noi nu mancau asa ceva. Am facut insa macaroane cu carnea aceea uscata, dar noi eram obisnuiti s-avem carne proaspata. Despre rusi ce sa va spun decat ca poporul rus, ca oameni, este un popor bland, credincios si poti sa vorbesti cu ei. Armata facea insa ce i se ordona. Si ai nostri, daca li se ordona sa traga, au trebuit sa traga ca nu puteau sa astepte sa traga ceilalti. Asta nu exista pe front. Eu, de exemplu, am fost neamt si peste rusi a trecut o data Germania, apoi au venit inapoi, dar eu m-am inteles foarte bine cu rusii. Ei stiau ca sunt neamt in armata romana si nimeni nu s-a atins de mine. Toata lumea stia ca cel cu barba e neamt? Eu n-aveam nimic cu ei. Rusii aveau tot o uniforma asemanatoare noua, un gri deschis. Noi aveam de fapt o uniforma kaki, insa noaptea nu se vedea ce uniforma era, ne puteam deosebi doar dupa cascheta. Stiam ca acolo este rusul, iar aici suntem noi. Poporul rus, ca atare, sa stiti ca n-are nimic. Si poporul roman se intelegea cu cel rus, ca de altfel si cu poporul maghiar, ma refer la oamenii obisnuiti, numai politica e cea care ne otraveste. De ce se casatoreau unguri cu romani!? De exemplu, in Tg. Mures? Cate casnicii amestecate nu sunt acolo? Dar totusi traiesc bine, insa cand se-ncepe cu politica atunci nu e bine. Si cu evreii la fel. De fapt, evreii sunt un popor care nu prea se amesteca cu altul, doar intre ei? Dar ceilalti, nemti cu romani, maghiari cu romani era la moda.

In timpul razboiului am fost in Rusia si in Ungaria, caci frontul s-a mutat pe urma in Ungaria. Am fost la Debretin, pana sus la Tokai. Am fost si la Kosice. Eu am fost, pe front, la aprovizionare si a trebuit sa decontam frontul de rasarit. Cu toate ca nu eram ofiter, fiindca stiam nemteste si eram in subzistenta germana, am avut gestiune cu alimentele, alaturi de ofiterii care aveau in gestiune imbracamintea. A trebuit sa mergem sa decontam. Daca castiga Germania trebuiau sa deconteze nemtii, dar a pierdut razboiul si-atunci a trebuit sa dovedim ce s-a consumat. Noi am facut in fiecare zi statul de hrana, meniul, si asta trebuia inregistrat. Intrucat nemtii au pierdut, ei n-au mai trebuit sa deconteze nimic, insa armata noastra cerea („Ce-ati facut cu ce-ati primit?”) si trebuia sa dovedim. Ne-am dus prima data la Debretin, si cand am ajuns unde era unitatea de decontare, in Ungaria, era deja sus, spre Cehoslovacia si ne-am dus si noi acolo si am depus deconturile. Ne-am intors inapoi si-abia atunci ne-au demobilizat, dupa ce am decontat. Si asta era in 25 mai 1945. Dupa 5-6 ani am primit o citatie la tribunal ca trebuie sa dovedesc unde au ajuns trei lazi care ramasesera nedecontate. Am zis atunci ca nu aveam ce face cu acele lazi goale, dar nici nu puteam sa le scad si au ramas in sold. Ce se facuse cu ele!? Le-am aruncat, caci erau goale, dar dupa ani de zile m-au chemat. Toata decontarea a durat cam doua saptamani; la Debretin am stat cinci zile.

Sursa: memoria.ro.[/vc_column_text][/vc_column_inner][/vc_row_inner][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text]

 [/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

/0 Comments/by
razboiul troian, traci

De la Razboiul Troian la razboiul pentru adevarul istoric despre traci

Descoperirile arheologice din ultimii 50 de ani, pe vechile teritorii ale tracilor, din Asia Mica pina la Muntii Metaliferi (Cehia), au scos la iveala un numar mare de obiecte care descriu suportul cultural si civilizatoric trac al populatiilor de la Marea Neagra si Marea Egee, pana la nord de Muntii Carpati. Ele arunca lumina in vremurile intunecate ale miilor de ani de dinainte de Hristos. Lumina care inca nu lumineaza pe istoricii politici ai Europei. Se incearca, tenace, cu ultimele puteri informationale, sa se mentina vechile structuri politico-„stiintifice”.

Invatatii, care au scris multe carti cu coperti frumoase, in special in vestul Europei, au esuat de mult in ochii mei. Istoricul Ernest Gamillscheg conchide ca „problema istorica a devenit problema politica, ceea ce n-a inlesnit cunoasterea adevarului”. Criteriile politice, pe de o parte, si spiritul stiintific si homerian pe de alta parte, trebuiesc despartite. Numai asa pot aparea in Europa carti si documentare de adevarata valoare. Ultimii cincizeci de ani nu au fost generosi din acest punct de vedere. Cu toate ca ei au umplut bibliotecile Europei. Evolutia europeana a ultimilor 10 ani lasa insa, de asemenea, putine sperante pentru viitorul apropiat.

Totul depinde insa de statul roman, daca va reusi sa-si apere si valorifice comorile culturale care stau ascunse – multumesc lui Dumnezeu! – in pamintul tarii. Dar statul roman actual si-a desfiintat Legea Patrimoniului National! De ce? Caci toate tarile Europei au aceasta lege! Totul depinde de invatatii romani, daca ei vor sti sa-si foloseasca documentele in piatra descoperite, in special, in ultimii 50 de ani. Documente nefalsificate intr-o lume a falsificarilor. Pietre care, gravitational, pot tavalui fel de fel de teorii, care mai de care mai fanteziste.

„In razboiul troian erau tot asa de multi zei si-ntr-o tabara si-n cealalta. Asta era o dreapta si eleganta viziune, de care modernii – prea pasionat sau prea josnic – nu sint capabili. Ei vor ca rationalitatea sa fie in orice caz partaica. La inceputul civilizatiei noastre i-a reusit lui Homer luxul obiectivitatii; la noi, antipozii unei epoci tarzii, exista, inca, numai loc pentru pozitie” (E.M. Cioran).

Am vizitat, in vara lui 2001, o expozitie in Germania, despre Troia. Niciun cuvant, in toata expozitia, despre traci, cu toate ca troienii erau traci. Desi, intr-o publicatie germana, Der Spiegel, puteam citi, cu zece ani inainte: „Cumpana civilizatiei nu sta, asa cum cercetatorii pina acum au crezut, in Orientul Apropiat, ci in Europa. Mii de ani inaintea scribilor templelor sumeriene, preotii Europei vechi foloseau primele semne de scris ale istoriei omenirii. Invatatura «ex oriente lux» s-a adeverit, in lumina acestor cunostinte”. (Der Spiegel, Nr. 41-1990 ). Se foloseste acelasi drum batatorit, redus la modelul greco-roman.

„Pelasgii si Thracii au in realitate multe drepturi sa priveasca ca aducatorii civilizatiei epocei de peatra in Tesalia, Beotia si Phocis” scria, in 1912, Ioan G. Andriesescu, in studiul sau „Dacia inainte de Romani”. De fapt, Andriesescu nu facea decat sa confirme ceea ce spusese, despre geto-daci, Clement Alexandrinul, in perioada 150-215 d.Ch: „Barbarii n-au fost numai descoperitorii filosofiei, ci si descoperitorii tehnicii, stiintei si artei. Trebuie sa mergem mai departe acum, sa arat lamuritor ca filosofia greaca a furat din filosofia barbara… Pentru ca trebuie sa mai spun ca cei mai multi dintre ei au fost de neam barbar si si-au facut ucenicia printre barbari… Pe Platon il gasim ca lauda pe fata pe barbari si isi aminteste ca atit el cit si Pitagora au invatat mai multe si mai frumoase invataturi, traind printre barbari”.

Faptul ca transferurile culturale s-au facut dinspre spatiul Carpati-Egee catre intreaga Europa, inca din timpurile intunecate si apoi, timp de o mie de ani, din Bizant, este scris cu litera mica. O dorinta si a Vaticanului, unde o multime de documente din perioada antica si evul mediu sunt tinute secret. Exista cumva teama ca se prabusesc diferite mituri? Cu mult inaintea stralucirii Culturii Bizantine si a aureolei Culturii Grecesti, a plutit pe cerul Europei spiritualitatea si rafinamentul Culturii Trace: prima mare cultura a Europei.

Extras din cartea «O mica incursiune in Cultura Romana» de Ioan Mugioiu

/0 Comments/by
corectitudinea politica, deconstructie, deconstructivism

Irina Bazon – Corectitudinea politica – Deconstructie si literatura

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/02/monkeyblog.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/02/monkeyblog.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Irina Bazon – Corectitudinea politica – Deconstructie si literatura” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1614719164672{margin-bottom: 0px !important;}”]Literatura constituie, daca nu cel mai important indicator cultural, cel putin un barometru semnificativ al nivelului de civilizatie al unei societati. Natura umana si mediul intra in relatie pentru a alcatui fiecare constiinta individuala care, la randul ei, se exprima prin cuvinte. Literatura – constand in acele cuvinte pe care societatea, in ansamblul ei, le considera drept exemplare – reprezinta atunci, am putea spune, un punct de pornire, o fereastra spre cultura.

Prin urmare, sfera literaturii de astazi merita sa fie examinata pentru viziunea pe care o ofera asupra climatului cultural actual. Literatura americana contemporana este impregnata de „-isme”: marxism, freudianism, feminism si asa mai departe. Cele mai multe reprezinta echivalentul academic a ceea ce in cultura comuna poarta numele de „corectitudine politica”. Teoreticienii literari preiau un anumit model teoretic si il aplica literaturii in efortul de a „descoperi” in text o noua semnificatie, corespunzatoare teoriei.

De exemplu, intr-o abordare feminista, poemul lui Andrew Marvel, Upon Appleton House, nu mai are drept tema frumusetea tinutului traditional; in schimb, vorbeste despre relele pe care le-a generat o mostenire pe linie patriarhala. Acesti „critici culturali” – denumiti astfel intrucat critica lor abordeaza literatura din perspectiva unei anumite culturi – au aparut in anii 1960, insa scolile lor de critica au inceput efectiv sa ia avant odata cu ivirea scolii deconstructiviste in 1970.

Lucrarile lui Jacques Derrida, parintele deconstructivismului, au inceput sa fie traduse din franceza de catre profesorul american Gayatri Spivak la mijlocul anilor ’70, intr-o vreme cand literatura americana atinsese un stadiu al dezvoltarii optim pentru a primi influenta teoriei derridiene. Marxistii economici activau deja in campusurile universitare, iar criticii culturali erau inca alimentati de radicalismul epocii. Sustinatorii feminismului, ai teoriilor „queer”1 si ai scriitorilor de culoare castigasera teren in primul deceniu, desi doar un vag sentiment al represiunii se inscria in arsenalul lor limitat. Ceea ce le lipsea era fundamentul filozofic, resortul pe care l-ar fi oferit existenta unui logos propriu. Sosirea curentului deconstructivist2 din Franta le-a furnizat acea filozofie.

Generatia universitarilor din acea vreme atragea atentia celor din generatia anterioara ca principiile pe care se bazasera erau total gresite. In acest caz, revolta era indreptata impotriva Noilor Critici3 – numiti astfel chiar si acum, la zeci de ani de la lansarea lor. Noii Critici erau preocupati de gasirea semnificatiei textelor fara a lua in considerare elementele extratextuale, ca, de pilda, intentia autorului; acest proces de interpretare avea drept principiu calauzitor ideea ca „textul este totul”.

Noua generatie de critici si-a propus rasturnarea acestui principiu. In locul afirmatiei „textul este totul”, ei au proclamat ca „totul este text”4 si au inceput sa analizeze orice lucru in raport cu opera literara. In cazul unei poezii care includea un personaj feminin, criticii supuneau analizei legatura poetului cu mama, sotia, sora sa si asa mai departe, straduindu-se sa ofere, in acest mod, o interpretare operei. Aceasta metoda de a folosi datele biografice pentru a capata o noua intelegere asupra operei ar putea avea (si deseori a avut) efecte pozitive. Totusi, aceste noi interpretari nu constituiau incercari de a discerne adevaratul sens al unei opere (asa cum izbutisera Noii Critici) sau de a dezvalui macar intentia autorului (ca in interpretarile traditionale). Criticii din aceasta noua generatie au devenit, in schimb, primii academicieni care au profesat ceea ce este cunoscut in sferele literare drept „criticismul cultural”. Ei s-au straduit sa inteleaga literatura din perspectiva feminista sau din perspectiva homosexualilor sau a minoritatilor radicale. Scopul lor nu era acela de a descoperi sensul – erau mult prea influentati de relativisti pentru asta – ci de a depista elemente sexiste, rasiste sau „homofobe” in operele autorilor de sex masculin, europeni si heterosexuali.

Teoria derridiana a deconstructiei a devenit o unealta pentru criticii culturali. Intr-o formulare simpla, deconstructia constituie o scoala de gandire potrivit careia cuvintele nu au sens. In schimb, ele sunt „urme” ale sensului. Sensul unui cuvant se dizolva continuu, iar ceea ce ne ramane e doar memoria, sau urma a ceea ce sensul era odata (Derrida foloseste frecvent cuvantul taiat „urma” – similar termenului „fiinta” intalnit la Heidegger – pentru a indica un sens care este simultan prezent si in dizolvare).

O metafora poate fi utila pentru intelegerea filozofiei de baza a deconstructivismului: daca rostesc cuvantul „stilou”, va veti gandi la acel obiect aflat in sertarul biroului. Daca arunc stiloul in cineva, cuvantul incepe insa sa-si piarda intelesul pozitiv de instrument de scris; in termeni deconstructivisti, semnificatia originala a cuvantului „stilou” se sterge astfel incat nu mai ramane din ea decat o urma. In schimb, cuvantul „stilou” incepe sa fie asociat cu o arma, un proiectil, un mijloc de expresie (poate) a furiei. Daca stiloul loveste pe cineva, atunci cuvantul va avea pentru acea persoana semnificatia a ceva dureros, a unei jigniri personale, implicand imboldul de a intoarce lovitura si asa mai departe. Aceste sensuri se dezvolta si se schimba permanent, intrucat mintea umana este angajata intr-un proces necontenit de interpretare si reinterpretare. Din aceasta cauza – sustin deconstructivistii – ea nu se fixeaza niciodata complet asupra sensului stabil al cuvantului „stilou”. Bazandu-se pe aceste argumente lingvistice, deconstructivistii conchid ca, intrucat orice sens este supus atat de rapid dispersiei, nu putem comunica niciodata cu adevarat. Cuvintele nu mai au sens.

Cuvantul postmodern in voga „differance”, alaturi de termenii „stergere” si „urma”5 au intrat in sfera educationala americana prin intermediul scrierilor lui Derrida. Prin imbinarea notiunilor (si a cuvintelor in limba franceza) „deferment” si „difference”, Derrida a creat acest cuvant („differance”) pentru a desemna necontenita amanare a sensului. Filozoful sustine ca „differance” este motivul pentru care cuvintele nu pot avea sens; neincetat, mintea percepe lucrurile in moduri diferite, astfel, sensul original isi pierde valoarea sa de sens propriu, devenind o simpla urma.

In ultima analiza, aceasta metoda este insuficienta pentru criticii culturali de astazi; ei au nevoie de cuvinte care sa poarte anumite semnificatii, astfel incat sa se poata referi la operele artistice pentru a deplange modul cum acestea ilustreaza si exemplifica represiunea culturilor minoritare. Dar, pe langa filozofia ei generala, deconstructia a oferit ceva si mai important. A oferit tehnicile menite sa „demonstreze” felul cum limba in intregul ei se deconstruieste pe sine.

Deconstructivistii s-au specializat in „deconstruirea” operelor literare, desi sustin cu fermitate ca operele se deconstruiesc singure, iar criticul doar ilustreaza modul cum se produce aceasta. In linii mari, aceste tehnici de deconstructie presupun inlaturarea sensului evident al operei literare – sensul „traditional” – si efortul de a demonstra modalitatea prin care opera insasi contesta acest sens traditional6. De exemplu, analizand o poezie de dragoste, ei ii vor deconstrui limbajul pana cand vor gasi aspecte care sa nege sensul de iubire care sta la baza acesteia. Sonetul poetei Elizabeth Barrett Browning, How Do I Love Thee? Let Me Count The Ways, se incheie cu versul: „Mai mult te voi iubi in moarte”. Dibacii deconstructivisti ar alatura acestui vers cuvintele din prima parte a poemului: „…cand, ascuns vederii, sufletul tinde / spre marginea fiintei si gratia divina”, pentru a deduce de aici ideea ca poeta vizeaza de fapt moartea fiintei iubite. „De ce aspira poeta spre marginea fiintei?” – se intreaba criticul – „In mod cert, ea nu-si doreste sa ramana inauntrul sau inaintea fiintei, ci mai degraba undeva la suprafata ei.” Deconstructivistii pun aceasta disparitate7 aparenta pe seama problemei limbii, a diferantei, conchizand imediat ca poemul – ca orice alt limbaj – nu are sens8.

Criticii culturali au adoptat fara intarziere aceasta scoala de gandire, imediat ce i-au inteles puterea: au descoperit astfel o metoda de atac impotriva interpretarilor traditionale ale operelor literare. S-au servit de deconstructie pentru a inlatura semnificatia traditionala si a o inlocui cu o noua semnificatie. „Corectitudinea politica” este aceasta noua semnificatie care contamineaza societatea noastra in prezent. De exemplu, dupa ce sensul traditional al poemului How Do I Love Thee? a fost subminat in maniera prezentata mai sus, un critic feminist ar putea declara – in absenta unei interpretari stabile – ca poemul vizeaza „in realitate” modul cum femeile din Anglia secolului al XIX-lea erau conditionate sa se socoteasca inferioare barbatilor.

De vreme ce, conform mantrei postmoderne, „totul este text”, criticii culturali nu au ezitat sa aplice metodele lor si altor sfere, precum muzica, filmul, televiziunea si tot ce au mai intalnit in cale. Au inteles ca pot vaduvi toate fenomenele culturale de sensul lor stabil, ca pot substitui valorile la nivelul oricarui grup doreau. De pilda, abordarea din perspectiva homosexualilor a putut anula adevarul Bibliei, reinterpretand textele biblice ca fiind impregnate de ura homofoba. Adevarul lui Dumnezeu a fost desfiintat si o agenda politica apartinand omului a fost instituita9.

Scopul declarat al lui Derrida a fost sa anihileze ceea ce el a numit „semnificatul transcendental”10. Modelele lingvistice standard opereaza pornind de la perechea semnificant-semnificat. Semnificantul este cuvantul, iar semnificatul, continutul pe care il reprezinta cuvantul. Cand intervine „differance”, semnificatul este continuu amanat pana cand trece in sfera metafizicului. Sensul ultim la care ajunge orice cuvant este Dumnezeu – sensul suprem al gandirii traditionale occidentale. „Semnificatul transcendental” pe care Derrida cauta sa il suprime din sine si din lumea occidentala este, in fapt, reprezentat de Dumnezeu. Credinta in Dumnezeu este etichetata drept un produs al gandirii occidentale deficiente, iar Derrida pretinde, in maniera veritabil nietzscheana, ca Dumnezeu este un construct al limbii si nu viceversa.

Dupa cum era de asteptat, Derrida a devenit repede favoritul institutiilor universitare americane. A tinut prelegeri la universitati de-a lungul coastei estice si a ajuns sa-i placa acea regiune a Americii. In curand America i-a intors simpatia acordandu-i un post in cadrul departamentului de engleza al Universitatii Yale. Yale a inceput apoi sa atraga alti deconstructivisti si postmodernisti, printre care J. Hillis Miller, Geoffrey Hartman si altii. Paul de Man, un alt european, a sosit in America pentru a profesa teoria deconstructiei. O alta cauza pentru care deconstructivistii s-au straduit atat de avid sa elimine sensul din limba provine din biografia lui Paul de Man. In Belgia dinaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, de Man a lucrat pentru o publicatie explicit pronazista. Detractorii sai sustin ca demersul excluderii sensului din limba a constituit pentru acesta o metoda excelenta prin care sa-si renege scrierile pronaziste.

Criticii culturali au folosit deconstructia ca un intrument de transformare a literaturii, filozofiei si culturii in nonsens. De exemplu, in propriile sale scrieri, pentru a ramane fidel filozofiei sale, Derrida eludeaza toate formele verbului „a fi”. In termeni deconstructivisti, verbul „a fi” implica un sens; asadar, el nu poate exista. In consecinta, Derrida revine asupra propriului text si, taind toate formele verbului „a fi”, il transforma intr-o scriitura complet ininteligibila. Demarand atacul asupra structurii duale semnificat-semnificant, Derrida scrie: „semnul este acel impropriu numit lucru, singurul, care se sustrage intrebarii fondatoare a filozofiei: „Ce este…?”. Atunci cand Derrida incearca sa isi comunice ideile referitoare la modelele lingvistice traditionale, este fortat de propria sa filozofie sa stearga tocmai cuvintele care ii permit sa comunice.

Daca ar fi urmat logica propriilor sale teorii, Derrida ar fi descoperit ca insusi faptul de a-si transmite propriile idei prin scris sau verbal este imposibil. Daca teoriile deconstructiviste ar avea macar o slaba acuratete, atunci orice comunicare verbala – si, prin extensie, orice alte forme de comunicare – ar fi cu neputinta.

Adoptarea teoriei deconstructiei duce nu doar la compromiterea logicii filozofice, dar face efectiv imposibila si scrierea literaturii. Din moment ce cuvintele nu inseamna nimic, ele se reduc doar la sunete. Este adevarat ca Lewis Carroll a creat un binecunoscut poem utilizand cuvinte fara sens dar avand o sonoritate placuta, totusi, cat de multe versuri de genul „jabberwocky” pot fi inventate inainte de atinge pragul saturatiei? (Unii ar sustine ca am atins deja acest prag).

Pe masura ce departamentele de literatura „progreseaza”, se adanceste si falia dintre cei care produc literatura si cei care o analizeaza si o predau in universitati. Daca Samuel Taylor Coleridge, T.S. Eliot si o intrega clasa de mari autori erau oameni de o solida cultura, se pare ca educatia literara capatata intr-o universitate americana zadarniceste, in fond, abilitatea cuiva de a scrie bine. Pe masura ce isi insusesc filozofia deconstructiei, profesorii de literatura pierd aptitudinea de a scrie frumos, sensul fiind indispensabil in realizarea unei scrieri frumoase. Ca o consecinta, s-a produs o separatie la nivelul departamentelor de engleza intre programele de Master in Arte Frumoase si cele de doctorat – astfel incat au ajuns sa se constituie in facultati distincte. Cea mai mare speranta a Americii de astazi in privinta unei literaturi de valoare nu vine de la mediile universitare, ci de la scriitorii amatori (…). Intelighentia americana a dat uitarii propria literatura in graba de a-si promova politica.

Exista deja o atitudine de contestare a deconstructivismului. Asa cum generatia de critici care in prezent este in plin avant i-a considerat perimati pe Noii Critici, la fel studentii de acum privesc deconstructia ca pe un fapt demodat. Derrida a tinut prelegeri pana la moartea sa, dar, asemeni predecesorilor lor, actualii studenti ai departamentelor de literatura incep sa se ridice impotriva vechii generatii pe motiv ca principiile promovate de ea sunt cu totul gresite. O cauza importanta a acestei atitudini de contestare o constituie dificultatea survenita in comunicarea ideilor deconstructiviste (aici a fost oferita doar o schita, nu metodele efective ale deconstructiei aplicate unei opere literare). (…) Studentilor le lipseste rabdarea de a patrunde in sintaxa aproape ininteligibila a semioticianului si a-i descifra terminologia.

Din nefericire, asta nu i-a oprit pe criticii culturali de la demersul lor de a initia noua generatie in doctrina feminismului, in cea a filozofiei marxiste si in asa-numita „teorie queer”. Necesitatea studierii unor autori precum Shakespeare, Milton, Chaucer sau a altor scriitori albi de moda veche este inlocuita cu optiunea de a urma studii in „Rolul femeilor in Epoca Renasterii” (un pretext pentru lamentatia impotriva elementelor sexiste ale trecutului) sau in „Biblia ca literatura” (curs conceput pentru a discredita Biblia ca fiind o opera fictiva ingenios elaborata, in locul adevarului lui Dumnezeu).

Deconstructivismul a avut succes in demersul sau de a desfiinta sensurile traditionale ale textelor. Ramane sa vedem ce va urma. Exista insa semne ca influenta acestui curent este in descrestere. Vedem deja piesele lui Shakespeare readuse la viata in cinema; „Mult zgomot pentru nimic”, „Hamlet”, „Romeo si Julieta” – toate adaptate pentru ecran – au fost mult timp abandonate de Academia Americana in favoarea unor opere inferioare. Romanele scriitoarei Jane Austen, elogiate odata de intelectualitate ca opere inedite ale unei scriitoare, sunt desconsiderate acum in universitati ca fiind prea conservatoare din pricina temelor despre iubire si casatorie. Cultura populara, intr-un moment de inspiratie, a inteles valoarea acestora si le-a reinsufletit in adaptari cinematografice.

Insa sfarsitul definitiv al deconstructiei va avea loc cand urmatoarea generatie de critici literari va intelege ca esenta interpretarii – a citi, a gandi, a analiza – se afla in contradictie cu scopurile filozofice ale decontructiei. Cel care poate salva, la drept vorbind, intelectualitatea este omul firesc, calauzit de al sau bun-simt. Dupa cum proclama bunul-simt, cuvintele au cu adevarat sens, iar daca deconstructia sustine contrariul, va fi exilata la marginile societatii. Din pacate, efectele ei vor persista, intrucat a conferit criticismului cultural un sens al validitatii si a stabilit o piata de desfacere pentru aceasta ideologie.

Deconstructivistii isi abandoneaza deja enclavele la Yale, intrucat scoala lor de gandire este pusa in umbra de noii ideologi, mai in voga, mai simpli si mai marginiti. Acestia sunt adeptii feminismului, ai noului marxism si ai teoriilor queer – si nici unul nu are de gand sa renunte usor la pozitiile castigate. Ei ai inceput, in schimb, sa recruteze si sa pregateasca noi absolventi care sa vina in locul lor. Inscrierile la studii pentru obtinerea de diplome si grade universitare sunt mai numeroase ca oricand, intrucat acesti „radicali” activeaza in institutiile universitare pentru a determina viitoarea generatie sa perpetueze cu sfintenie ideologia lor in sistemul universitar american.

Note:

1. Teoria queer (Queer theory) este o teorie filozofica si critica provenind din al treilea val feminist si din studiile gay si lesbiene (sursa: wikipedia.ro).

2. „Jacques Derrida, in Scriitura si diferenta (Ed. Univers, 1998), identifica trei surse ale teoriei sale: 1) inlocuirea conceptelor de metafizica, fiinta si adevar, prin filosofia lui Nietzsche, cu cele de joc, interpretare si semn; 2) sfarsitul conceptului de constiinta de sine, de prezenta la sine, de subiect constient, prin psihanaliza; 3) sfarsitul onto-teologiei, metafizicii (determinarea fiintei ca prezenta), prin gandirea lui Heidegger” (Lorena Armulescu, Specificul deconstructiei, http://www.revistanorii.com/Nr7.html).

3. Noua critica (reprezentanti: F. R. Leavis, Robert Penn Warren, T. S. Eliot, William Empson, Cleanth Brooks etc.) a predominat in literatura americana si engleza intre anii 1920-1960. Metoda de abordare are la baza conceptul de „close reading”, presupunand o analiza (estetica, stilistica) riguroasa, amanuntita aplicata textului literar, atentia acordata elementelor formale (elemente lingvistice, prozodie, figuri stilistice, intriga, simboluri, motive literare, paradox, antiteza etc.). Propunand o modalitate critica obiectiva, noii critici nu iau in considerare elementele extratextuale (biografie, intentia autorului, efectul asupra cititorului, context istoric si cultural). Ei inteleg opera ca unitate organica si autonoma, un sistem coerent, bazat pe structuri stabile, universale. Opunandu-se noilor critici, deconstructivistii resping structura (care are la baza principiul coerentei), pledeaza pentru desfiintarea logocentrismului ce presupune „determinarea sensului fiintei ca prezenta”: substanta este negata (ceea ce implica anularea traditiei, a mostenirii, a sensului originar), este inlocuita cu relatia, lumea deconstructivistilor nu constituie o lume „data”, ea nu „este”, ci „se face” continuu („lumea lui Derrida este lumea unei perpetue deveniri, a unei perpetue «puneri in relatie», fara puncte originare si fara momente finale” – Ioana Em. Petrescu, Modernism / Postmodernism, Ed. Casa Cartii de Stiinta, 2003, p. 40). Ei opun structurii „tesatura textuala continua” – textul fiind „retea”, „tesatura”, „urzeala”, „textura”, avand un caracter pur relational (Ioana Em. Petrescu, ibidem, pp. 46-47); prin accentuarea aspectelor marginale, contradictorii, ambigue, prin incercarea neincetata de a scoate in evidenta, supralicitand si adancind, incoerentele insolubile, rasturnarile, dezarticularile, fragmentarile, se neaga existenta unor structuri stabile, universale. Nu exista nimic natural, dat, este anulata valoarea de adevar, posibilitatea vreunui sens obiectiv sau a referentului extratextual. Este respinsa nu numai coerenta interna a operei, ci si autonomia ei: textul nu este autonom, ci contaminat mereu de alte texte, nu exista decat printr-o perpetua „punere in relatie” cu alte interpretari, discursuri, puncte de vedere.

4. „Totul este text” se traduce prin ideea ca „nu există fapte, doar interpretari” (Nietzsche), realitatea neexistand decat ca un „construct” cultural, ea este o „urma textualizata”; oamenii nu mai sunt „realitati incarnate”, ci „entitati indirecte” (Ovidiu Hurduzeu), textualizate; subiectul este un „efect de limbaj”, constientul, un efect al „urmei”. Prin impunerea totalitara a textului, deconstructivistii proclama abolirea definitiva a logosului (purtatorul unor sensuri inteligibile, durabile, coerente); astfel, formatia acestori apostoli ai non-gandirii „nu are din principiu nici o legatura cu silogismul, inteligibilul si realul, ci tocmai cu metafora si fictiunea” (Vlad Muresan, Dialog fara logos), ei gasind, prin urmare, in literatura cel mai prielnic teren pentru dezvoltarea teoriei lor. Deconstructivismul a dus la alterarea literaturii, aceasta fiind supusa relativitatii critice care a negat „esenta insasi a literaturii: un limbaj viu, «incarnat», prin care «metafizicul» tasneste din solul experientei noastre concrete de muritori cautatori ai Adevarului” (Ovidiu Hurduzeu, Inconfortul intelectualilor confortabili, in A treia forta: Romania profunda, Ed. Logos, 2008). Dar, din moment ce critica literara nu mai recunoaste ca „ordinea adevarului este cea pe care se construieste literatura insasi”, judecatile sale de valoare „se sprijina pe o coloana absenta”, raman la nivelul unor „opinii personale incoerente” sau a „schemelor abstracte” (Ovidiu Hurduzeu).

5. Derrida a preluat de la Freud conceptul de „urma” (potrivit teoriei lui Freud, trairea umana s-ar organiza pe baza unor „urme mnezice” – reprezentari ale unor traume trecute care nu sunt niciodata pe deplin constientizate si a caror reactualizare in memorie este mereu amanata, dar care conditioneaza intregul „aparat” psihic al omului – si nu a „prezentei”, a actelor de constiinta, a ratiunii; astfel, pentru Freud, constiinta este un „efect” al urmei); scrierea se compune din diferente, nu din termeni pozitivi, absenta originii, a sensului, a centrului fiind „diferanta” – „spatiul gol, variabila careia i se pot acorda sensuri independent de constrangerile pe care i le-ar impune prezenta originii” (Lorena Armulescu, Specificul deconstructiei), „urma” devenind „centrul” scrierii, care, asadar, „nu poate fi gandit sub forma unei fiintari-prezente (…), ci ca o functie, un soi de ne-loc in care au loc nesfarsite inlocuiri de semne” (Derrida, Scriitura si diferenta, Ed. Univers, 1998, p. 377); prin urmare, scrierea nu mai are la baza un inteles stabil (dat de structura semnificat-semnificant), intelesul se amana la nesfarsit (determinanta fiind doar diferenta dintre semnificanti). Diferanta este „gandita” ca „non-fiinta”, ca existenta absenta (Lorena Armulescu), joc ce „produce” neincetat diferente – forme contingente, temporare, spectrale, „identitati” aflate mereu „sub stergere”. Pe urmele lui Freud, Derrida va proclama ca „trebuie gandita viata ca urma inainte de a determina fiinta ca prezenta”.

In fond, ce este diferenta lui Derrida? Este diferenta fara identitate, intre termenii care difera neexistand propriu-zis nici un fel de tensiune, nici atractie, nici respingere, atata timp cat nu au origine, referenta. Ea nu mai are nimic comun cu „diferenta ca diferenta” a lui Hegel: „Daca diferenta lui Derrida este unilaterala pura diferenta care emana (difera) diferente, diferenta ca diferenta este, la Hegel, tocmai puterea identitatii concrete” (Vlad Muresan, Schizofrenia diferentei, Verso, nr. 28-29, decembrie 2007, nr. 30, ianuarie 2008). Conform „logicii” postmoderne (suprimatoare a logosului), subiectul nu ar fi niciodata el insusi, o fiinta individuala unica, ci o alcatuire incoerenta de mai multe euri ascunse „in fictiunea unui singur Eu” (Vlad Muresan).

Deconstructivismul a constituit principiul calauzitor al adeptilor relativismului cultural (multiculturalistii). Potrivit acestora, „culturile nu pot fi superioare sau inferioare, ele sunt doar DIFERITE…” Multiculturalistii „sunt departe de o intelegere profunda a notiunii de cultura si diversitate culturala (…). Cultura este gandita in termenii rasei, orientarii sexuale si apartenentei etnice”. Ei trec sub tacere „caracterul national sau universal al culturii, diferenta de esenta intre culturi si subculturi etnice”. Individualismul occidental „nu adera organic la fiinta umana. Acest «individ liber», ca si omul de grup, omul multiculturalist postmodern, este o constructie artificiala” (Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiti. Lumea vazuta din Silicon Valley, Ed. Timpul, 2005, pp. 214-215).

6. Deconstructivistii sustin ideea ca scrierea, fiind „anti-logocentrica”, ar semnifica diferit de autor: „Platon, in Phoedrus, acuza scrierea ca instaureaza confuzie comunicativa, cata vreme cuvantul-fiu e separat de «tata», de locul si momentul in-fiintarii sale. Derrida vede insa un defect in contactul direct dintre cuvantul-fiu si autorul-tata”, contact care ar fi impus, in conceptia sa, „primatul (poate) nemeritat al unor centre: eidos, arche, telos, materie, elan vital etc.”; ca modalitate de anulare a logocentrismului, el instituie „gramatologia, care renunta la privilegierea scrierii in dauna vorbirii si admite ca «partea vatamata» depinde de un sistem de marci diferentiale…” (Bogdan S. Parvu, Dictionar de genetica literara, Ed. Institutul European, 2005 p. 56).

7. Disparitatea rezulta, asadar, din anularea semnificatului: deconstructivistii desfiinteaza structura interna a semnului (semnificat-semnificant), pentru a acredita ideea ca sensul ar fi determinat doar de relatia si diferenta dintre semne, insa „refuzul unei «metafizici a prezentei» (baza oricarei semantici, care produce sens numai articuland semnificantul cu semnificatul) duce la imanenta discursiva pura: orice exterioritate este inghitita in pura idolatrie a limbajului” (Vlad Muresan, Habermas versus Derrida,Verso, an III, nr. 32, 16-29 februarie, 2008).

8. Iata noul chip al poeziei pe care il instituie deconstructivismul, chip ce nu mai seamana cu nimic, cu atat mai putin celui uman: „Vei numi de acum incolo poem o anumita pasiune a marcii singulare, semnatura care repeta dispersarea sa, de fiecare data dincolo de logos, inumana, abia daca domestica, nici apropriabila in familia subiectului: un animal convertit, rulat in bulgare, intors spre sine si spre celalalt, un lucru de fapt, si modest, discret, aproape de pamant, umilitate pe care o supranumesti, care te poarta astfel, in nume, dincolo de nume, un arici catahretic, cu toate sagetile in afara, cand acest orb fara varsta aude dar nu vede venind moartea.” (Jacques Derrida, Points de suspension. Entretiens, Galilée, Paris, 1992, p. 307, citat preluat din articolul Note in orizontul intrebarii Ce este poezie? (II), de Marius Ghica, Revista „Ramuri”, nr. 12/2008).

9. Aceasta agenda politica are la baza legitimarea noii ideologii careia Derrida îi face apologia: „Ca vor sau nu, ca stiu sau nu, toti oamenii de pe intreg pamantul sunt astazi, intr-o anumita masura, mostenitori ai lui Marx si ai marxismului (…). Nu exista nici un precedent al unui astfel de eveniment. In intreaga istorie a omenirii (…), un astfel de eveniment (sa repetam: acela al unui discurs de forma filozofico-stiintifica ce isi propune sa se rupa de mit, de religie si de mistica nationalista), deci acest eveniment s-a legat, pentru prima oara si in mod inseparabil, de niste forme mondiale de organizare sociala (un partid cu vocatie universala, o miscare muncitoreasca, respectiv o confederatie de state). Toate acestea propunand un nou concept de om, de societate, de economie, de natiune – si mai multe concepte privitoare la stat si la disparitia acestuia.” (Spectrele lui Marx, Editura Polirom, 1999, pp. 143-144). Astfel, noii ideologi (continuatori ai lui Marx) isi vor edifica demersurile stangiste in primul rand prin discreditarea si negarea traditiei patriarhale, a crestinismului, a traditiei logocentrice intemeiate pe metafizica prezentei, pentru a provoca dezagregarea, fragmentarea integritatii si a unicitatii fiintei si se vor sluji pentru aceasta de deconstructie ca de o unealta perfecta. Ei vor cauta cu orice pret impunerea unei ideologii (a unui alt „ism”) in dauna persoanei, a omului, a naturii sale, negand, in fapt, realitatea insasi.

10. Prin eliminarea semnificatului transcendental (afirmand textualismul si absenta in defavoarea logocentrismului si a metafizicii prezentei), Derrida va postula ca „nu exista nimic in afara textului”, semnificatul descinzand numai din interiorul textelor, prin amanare, prin „diferanta”. Astfel, referenta postmoderna este indisolubil legata de text, fiind o referenta multipla. Linda Hutcheon, in Poetica Postmodernismului, Ed. Univers, 2002, în capitolul Problema referentei, analizeaza mai mutle tipuri de referenta: intratextuala, intertextuala, extratextuala textualizata, autoreferenta, hermeneutica. Prin acest pluralism referential ca „produs” sau „construct” niciodata sigur, niciodata stabil, al textelor, este, asadar, negata existenta vreunui dat natural, a vreunui centru stabil, din afara textelor, care sa se sustraga relativitatii lor inerente.

A consemnat pentru dumneavoastră Irina Bazon via irinamonica.wordpress.com.

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text]

 [/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

/0 Comments/by
wurmbrandt, gafencu, valeriu gafencu, richard wurmbrandt

Intoarcerea la Hristos – Valeriu Gafencu si Richard Wurmbrandt in inchisoarea de la Targu Ocna

[vc_section][vc_row][vc_column][vc_custom_heading text=”Intoarcerea la Hristos – Valeriu Gafencu si Richard Wurmbrandt in inchisoarea de la Targu Ocna” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1556707731844{margin-bottom: 0px !important;}”]O alta figura cu totul aparte – de data aceasta nu prin sfintenie, ci prin tragism – intre detinutii penitenciarului-sanatoriu Targu-Ocna a fost pastorul evreu R.W. [Richard Wurmbrandt]. Omul acesta venea de la beciul al doilea al Securitatii, unde fusese tinut doi ani izolat si cand s-a considerat ca va muri, a fost trimis spre inmormantare „umanitara” in sanatoriul Targu-Ocna […]. A doua zi A., cu inca doi baieti s-au prezentat cu un lighean cu apa fiarta, cu prosoape, scule de barbierit si pachetul de schimburi.

– Am venit sa indepartam amintirile de la Securitate! au zis ei. Puteti rezista la o baie buna?

– Voi incerca. Va multumesc.

– Pentru smerenie, ar trebui sa incep cu picioarele, dar noi vom incepe cu capul, caci el este stapanul intregului trup. Si daca tineti, mergem mai departe!

W. tusea, expectora si tipa. Ochii ii erau iesiti din orbite. Se agita necontrolat din cauza durerilor.

„Nu suntem antisemiti. Toate relele care vin peste poporul evreu sunt din vina lui.”

Cu mari necazuri au reusit sa-l spele pe cap, fara insa a scoate crustele, caci riscau sa faca rani. Cu carpe ude i-au sters cat de cat trupul mizerabil, apoi picioarele. Unghiile erau imense. Au trebuit taiate de medic in etape. L-au imbracat frumusel – desigur ca nu era nimic nou, dar toate erau curate si daruite cu dragoste. Apoi A. a luat briciul si a inceput sa-l pomadeze. Acolo singurul sapun existent pentru rufe, piele, dinti si barbierit era un calup infect facut din reziduri de petrol, care in loc sa inmoaie, ustura pielea. W. tacuse pana atunci dar nu s-a putut abtine sa nu zica una. Si a zis:

– Uite, acum ai un jidan in mana, esti cu briciul pe beregata lui, de ce nu-l tai?

A. a zambit si i-a spus:

– Nu vreti sa va cant o priceasna? Uite, am sa va cant „Ajutorul meu de la Domnul, cel ce a facut cerul si pamantul” […].[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/05/ianolide.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/05/ianolide.jpg” frame_style=”border_shadow” desc=”Ioan Ianolide” align=”center”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1556707050919{margin-bottom: 0px !important;}”]La amiaza W. a fost dus cu targa la raze, apoi l-au oprit pe coridor, la parter. Langa el, pe o alta targa, era Valeriu. Doi oameni cu ochi albastri si cu minti sclipitoare. Doi iubitori ai lui Hristos. Doi crestini martirizati, care cu ultimele eforturi faceau un gest de credinta si jertfa de sine. Unul era roman, altul era evreu, cu caracterele tipice ale rasei lor. Discutia a inceput direct, vie si viguroasa.

– Mi s-a spus ca esti crestin, a zis W..

– Stiu ca sunteti pastor protestant, a raspuns Valeriu.

– Dar cum poate un nationalist roman sa fie crestin? Hristos a infratit toate neamurile, deci este o contradictie in definitie daca admitem crestin si nationalist!

– Domnul pastor este evreu. Nu doreste mantuirea evreilor? Oare n-a iubit si Domnul poporul evreu?

– Desigur, a raspuns W. Domnul s-a nascut din semintia lui David de 7000 de ani si eu ma trag din semintia lui Israel si-mi iubesc neamul pentru a carui mantuire insusi Hristos a varsat lacrimi.

– Inteleg deci ca domnul pastor este un nationalist, un nationalist evreu. Romanii sunt si ei nationalisti. Noi ne-am nascut prin fire romani dar prin Har si prin Adevar suntem crestini. Evreii nu sunt crestini nici dupa 2000 de ani! Nationalismul romanilor nu este sovin, nici imperialist, nici rasist, ci decurge firesc din imbinarea dintre credinta si felul nostru propriu de viata. Noi mergem infratiti cu toti drept-credinciosii pe calea lui Hristos catre Inviere. Prin Hristos toate neamurile au format Noul Israel si cu aceasta constiinta tratam noi problema nationala, inclusiv problema evreiasca.

– Atunci de ce sunteti antisemiti?

– Nu suntem antisemiti. Toate relele care vin peste poporul evreu sunt din vina lui. Nu intelegeti oare ca ei ispasesc Singele nevinovat pe care l-au varsat si pe care continua sa-l urasca? Noi iubim poporul evreu si-l dorim mantuit, dar trebuie sa-i spunem Adevarul raspicat azi, asa cum si Domnul i l-a spus atunci. Numai asa ii asteptam pe evrei in Noul Israel si avem mare ravna pentru pocainta lor.

– Dar evreii au fost ucisi de legionari la abator, spanzurati ca animalele!

– Este o inscenare josnica! N-avem cunostinta ca cineva sa fi spanzurat evrei la abator. Si sunt evrei care stiu asta foarte bine!

– Dar evreii ucisi in padurea de la Jilava?

– A fost un act necontrolat al unor oameni fanatici intr-o imprejurare sociala tulbure. Dar daca puneti aceste crime pe seama legionarilor, atunci nu trebuie puse pe seama tuturor evreilor crimele savarsite de Elena Lupescu ori de Ana Pauker si toti evreii stapani pe Securitate?

– Vad ca iti iubesti neamul, a zis R.W..

– Ne iubim neamul dar si pe toti oamenii din lume. Dorim din suflet increstinarea intregului popor evreu, dar asta depinde de el, nu de noi. Stim ca exista o „ramasita” a evreilor care urmeaza pe Domnul. Aveti toata dragostea noastra in Hristos dar suntem tristi pentru ca pana si atunci cand un evreu se increstineaza, in loc sa vina la sursa directa, la Adevar si la Har, o coteste putin, e putin sectar, are ceva de cartit, ramane putin in afara de Dumnezeu.

W. i-a raspuns:

– Voi aveti marele noroc ca v-ati nascut crestini si cand va treziti la Hristos, stiti unde sa intrati, dar noi… Eu sunt evreu de sute de generatii si stramosii mei au fost dusmanii lui Hristos, deci cand L-am aflat am fost pus in fata dureroasei dileme de a nu sti pe ce usa sa intru!

– Intelegem drama de care ne vorbeste domnul pastor, dar daca sunteti cu adevarat insufletit de credinta cea dreapta, o veti gasi in Ortodoxie. Poate ca de aceea ne-am intalnit aici […].

W. a stat cateva clipe pe ganduri, apoi a continuat:

– Stii ca Jurnalul de la Jilava al lui Codreanu a contribuit la increstinarea mea? Un antisemit invata pe un evreu despre crestinism! Este cu adevarat surprinzatoare intalnirea noastra de astazi!

– Si o dorim rodnica! a incheiat discutia Valeriu.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/05/wurmbrand-gafencu.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/05/wurmbrand-gafencu.jpg” frame_style=”border_shadow” desc=”Richard Wurmbrandt si Valeriu Gafencu” align=”center”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1556708626132{margin-bottom: 0px !important;}”]

„Voi nu stiti decat ochi pentru ochi si plata pentru plata!”

Incet-incet R.W. a cunoscut atmosfera generala din penitenciar. El era foarte greu de suportat, incat B. m-a rugat sa-l inlocuiesc. L-am ingrijit cu rabdare si dragoste in perioada cea mai grea. Baietii au continuat sa-l spele pana ce l-au curatat bine. Abcesele au fost operate tot de un medicinist detinut, cu toate conditiile precare de acolo.

– Dupa eliberare am sa-ti fac un sanatoriu! i-a zis R.W. drept multumire.

– Nu ma lua pe mine pe ovreieste! Voi nu stiti decat ochi pentru ochi si plata pentru plata! Mie nu-mi trebuie nici o rasplata.

– Atunci de ce ma ingrijesti?

– Uite asa, de dragul meseriei! Iti place?

Sanatatea lui era inca departe de a se fi restabilit. Il ingrijeam pe cat imi statea in putinta si capatase incredere in mine. Omul acesta era adanc framantat sufleteste. Avusese o viata plina de cotituri neasteptate si incercarile nu-l parasisera nici acum. Redau aici cateva din marturisirile pe care mi le-a facut, caci personajul merita atentie […].

„Oare cine e mai mare, Hristos sau Marx?”

Dupa ce si-a mai revenit putin din starea jalnica in care fusese adus, W. a fost mutat in camera 4, chiar in patul din fata lui Valeriu. Au urmat deci discutii indelungate intre cei doi, in care inteligenta speculativa si impregnata de materialism a pastorului era mladiata de gandirea lucida, profunda dar smerita a lui Valeriu. Zi de zi W. iscodea tot felul de chitibusuri, care erau de fapt izvorate din framantarile sale interioare si de fiecare data Valeriu punea ordine in gandirea evreului. Asa de pilda intr-o zi a intrebat:

– Oare cine e mai mare, Hristos sau Marx? E mai bine cum a spus Iisus ori cum a spus Marx?

Detinutii din camera, care se inchinau lui Hristos si respingeau categoric marxismul, s-au simtit jigniti si multi i-au pus la indoiala buna-credinta. Dar Valeriu a intervenit cu blandete:

– Fratilor, acest om e chinuit de propriul sau trecut. Trebuie sa-l intelegem si sa-i dam raspunsul care sa-i lamureasca problema. Marx cutremura un secol. El aseaza lumea pe fagasul materialismului ateu, care vede universul si omul ca un mecanism. Aplicarea principiilor lui in societate duce la robie, tiranie politica si mutilarea spirituala a indivizilor. Iata ce este Marx pentru omenire. Noi suntem datori sa-i dam o replica crestina, sa aratam prin insasi viata noastra ce inseamna Hristos si invatatura Lui pentru lume.

„Cred ca pocainta evreilor este o problema duhovniceasca si nu rasiala”

In alta zi W. a spus dintr-o data:

– Exista totusi antisemitism crestin!

Valeriu i-a raspuns:

– Crestinii se gasesc pe pozitie de dragoste pentru evrei dar nu si pentru faradelegile lor, acestea merg in fata dreptei Judecati.

– Dar s-au facut crime si abuzuri!

– Din partea cui? Cine provoaca oare: crestinii pe evrei ori evreii pe crestini? Oare apartenenta la „semintia sfanta” absolva de raspundere orice evreu, de orice fapte? Iata, reeducarea din Pitesti a fost condusa de Ana Pauker, colonelul Zeller si alti evrei. Va solidarizati toti cu astfel de crime? E vremea sa renuntati la solidaritatea in rau bazata pe orgoliul rasial. Cand va patrunde in sufletele evreilor dragostea care-i anima pe crestini, atunci se va putea discuta de la dragoste la dragoste si adevarul va iesi la iveala ca untdelemnul deasupra apei. Evreii s-au incatusat sufleteste si mintal in sangele pe care l-au varsat. Ei trebuie sa se smulga din duhul caruia singuri s-au inrobit. Atunci se va apropia ziua bucuriei pentru noi si pentru voi.

– Oare Dumnzeu poate ierta poporul evreu? Nu crezi ca sangelui iudaic ii este refuzata mantuirea?

– Cred ca pocainta evreilor este o problema duhovniceasca si nu rasiala.

W. a ramas putin pe ganduri, apoi a spus:

– Nu toti evreii sunt invederati anticrestini, nici invederati rasisti, sunt multi de buna credinta, multi capabili, cinstiti, dar ori sunt dezinformati, ori se lasa antrenati de ceilalti, ori sunt terorizati. Cunosc un rabin care s-a increstinat de buna voie dar s-a intors la iudaism de groaza.

Valeriu a conchis:

– Ar trebui mai multa stradanie crestina pentru intoarcerea evreilor! […].

„Antisemit nu a fost Hristos, ci Iuda…!”

Intr-una din zile a fost adus la sanatoriu un evreu talmudist cocosat, foarte grav bolnav. Cand a intrat in contact cu atmosfera din camera 4, ura lui impotriva crestinilor s-a dezlantuit violent:

– Voi, crestinii, sunteti vinovati de pogromul impotriva evreilor. Ne vom razbuna dupa legea noastra!

– Dimpotriva, i s-a raspuns, crestinii sunt victimele directe sau indirecte ale evreilor. Evreii au ucis pe Hristos si-i prigonesc si-i ucid pe crestini ori de cate ori au ocazia in istorie, ca sa ajunga ei insisi stapanii lumii. Dar lumea moderna nu poate accepta guvernarea unui neam strain care se considera Israel.

– Noi suntem Israelul prin alegerea divina!

– Israelul este haric si nu nascut dintr-o anume semintie.

– Voi sunteti antisemiti si prin asta nesocotiti legamantul dat de Dumnzeu poporului evreu!

– Antisemit nu a fost Hristos, ci Iuda, Ana, Caiafa si poporul care a cerut rastignirea. Antisemiti nu sunt crestinii, ci evreii care lupta impotriva evidentei, caci ei stiu bine ca Hristos este Dumnezeu, dar prin Talmud si Cabala au rastalmacit invatatura revelata a Vechiului Testament. Ei se inchina fie vitelului de aur impotriva Dumnezeului lui Moise, fie lui Satana impotriva adevarului lui Hristos. Poporul evreu L-a dat pe Hristos dar e incapabil sa-L urmeze, caci el insusi se considera Hristos – iata culmea demonismului la care a ajuns!

– Crestinii au colaborat cu Hitler impotriva crestinilor! a strigat talmudistul.

– Dar tot crestinii au fost marii martiri ai lagarelor naziste! De altfel, nazismul a fost un iudaism relativ.

– Cum vine asta?

– Evreii s-au declarat pe ei insisi drept fiinta sfanta, insusi Mesia, deci rasismul lor este absolut. Hitler a declarat pe arieni drept rasa superioara, deci o formula relativa. Mai mult, nici nazismul nu a fost crestin, ci anticrestin. Hitler ii suspecta pe crestini de semitism.

– Crestinii nu i-au aparat pe evrei impotriva nazismului!

– Crestinii i-au aparat pe crestini si pe evrei in masura posibilitatilor istorice de atunci. Evreii acuza pe crestini ca i-au prigonit prin Hitler, dar asta este o dubla ipocrizie: pe de o parte ei stiu ca nu se putea face mai mult atunci, pe de alta parte vor sa justifice uciderea crestinilor pe care ei o savarsesc prin comunism.

– Dar evreii sunt victimele lui Stalin si ale comunismului!

– Asta e o ipocrizie si un tupeu tipic iudaic. Se stie bine ca evreii au creat materialismul istoric, au condus revolutia sovietica, au dezlantuit prigoana impotriva Bisericii crestine si a tuturor oamenilor care au refuzat comunizarea.

„Obsesia puterii mondiale ii satanizeaza pe iudei!”

Aici W. a intervenit ferm in discutie:

– Comunismul este instrumentul de iudaizare a lumii.

– Pentru aceasta afirmatie vei plati scump! i-a strigat infuriat evreul talmudist.

W. insa a continuat netulburat:

– In lupta dintre Stalin si Trotki a invins Stalin, care s-a folosit de evrei. El le-a refuzat puterea dar nu si serviciile. Asa ca evreii au ales locul doi in comunism si nu l-au parasit niciodata. Ei sunt calul troian al revolutiei comuniste.

– Fiinta poporului evreu este sfanta si va pieri oricine se va atinge de ea.

– Tocmai asta este greseala rabinica, a spus W., rasismul de tip divin, dominatia lumii de catre evrei. Obsesia puterii mondiale ii satanizeaza pe iudei! Dar lumea a ajuns la o stare de constiinta care nu mai poate admite imparatia universala a evreilor. Nici comunistii, nici capitalistii nu sunt dispusi sa dea puterea in mana evreilor.

– Poporul evreu isi dovedeste mesianismul prin influenta lui mondiala si prin crearea statului Israel, a replicat cocosatul.

– Nu cu puterea lui Dumnezeu au facut ei aceste fapte, ci ca Antihristi ce s-au inchinat lui Satana.

– Meriti sa fii ucis! a strigat turbat talmudistul.

– Si mama si fratii mei mi-au spus la fel, a raspuns senin W.

„Am reusit sa nastem un complex de vinovatie in constiinta crestinatatii, care o paralizeaza si prin care o vom supune”

Dupa ce s-a mai linistit, cocosatul a reluat:

– Evreii au fost capabili sa creeze dupa 2000 de ani statul israelit si vor fi capabili sa conduca lumea intreaga.

W. i-a raspuns:

– Statul Israel este o dovada a vremurilor apocaliptice de sfarsit de lume, de venire a doua oara a lui Hristos. Puterea vi se va lua. Iubesc poporul evreu, e poporul meu, dar cred ca numai prin Hristos se va mantui. Locul evreilor va fi unul de cinste in crestinism. Acum insa, cand sunt imbatati de putere, ei nu pot vedea adevarul, nu se pot pocai. As vrea sa fiu si eu anatema ca Pavel, numai sa pot mantui pe unii dintre ei!

– Vom rezidi templul lui Solomon si vom sterge orice urma de crestinism din Ierusalim!

– Veti fi din nou loviti cumplit, a zis W…

– Ne vor apara crestinii, a raspuns cu talc evreul talmudist. Am reusit sa nastem un complex de vinovatie in constiinta crestinatatii, care o paralizeaza si prin care o vom supune.

– Vinovatia este a voastra, dar voi respingeti Adevarul. Hristos inca va mai intinde mana prin care va puteti salva. Si va veni vremea prorocita in care evreii vor intra in numarul crestinatatii; atunci va fi slava si bucurie pe pamant.

– Avem o mostenire comuna, a incercat evreul sa coteasca discutia.

– Hristos ne desparte, i-a retezat-o W.. Chiar Moise si prorocii sunt ai nostri. Daca ati urma lui Moise ati fi crestini!

– Nu evreii, ci romanii L-au ucis pe Hristos, a insistat talmudistul.

– Evreii L-au ucis prin forma legala de atunci, deci prin romani. Nu romanii L-au urat pe Hristos, ci evreii. Nu pe romani ii acuza Hristos, ci pe evrei.

– Nu poporul evreu L-a ucis pe Hristos, ci capeteniile lui.

– Poporul evreu, cu unele exceptii de credinciosi, si-a urmat conducatorii si este vrednic de ei.

– Au trecut zeci de generatii de la Ana si Caiafa, e vremea sa se uite crima de atunci.

– Urmareste ce fac evreii de atunci si pana azi impotriva crestinilor si a tuturor oamenilor si vei intelege de ce li s-a spus ca pacatul impotriva lui Hristos va fi iertat, dar pacatul impotriva Duhului Sfant nu li se va ierta. Evreii de azi sunt mai vinovati decat evreii care L-au ucis pe Hristos!

Bolnavii din camera 4 ascultau uimiti. W. vorbea din propria lui otrava sufleteasca, de care acum se simtea eliberat. Talmudistul s-a jurat sa-l denunte dupa eliberare la mai-marii comunitatii evreiesti, care-l vor distruge. Insa in scurt timp a murit.

In ciuda atitudinii lui transante, W. era plin de framantari […].

„Influenta evreilor e hotaratoare, atat la Kremlin cat si la Casa-Alba”

„Evreii, imi spunea el, vor sa stapaneasca lumea. Ei cred ca sunt alesii lui Dumnezeu. Cred ca fiinta lor nationala este sfanta. Intrucat nu a aparut ‘Hristosul’ pe care-l asteapta, au ajuns la teoria ca insasi fiinta rasiala a poporului evreu, deci evreii insisi in totalitatea lor sunt ‘Hristosul’. Drept urmare refuza sa admita ca au pacate si de aceea interzic orice critica, oricat de justificata impotriva poporului evreu, acuzand de antisemitism si facand scandal si valva in lumea intreaga ca din nou sunt prada pogromului. Pe langa asta exagereaza cu suta la suta suferintele si jertfele pe care le-au dat in timpul razboiului dar uita rolul lor din revolutia bolsevica, in care holocaustul impotriva crestinilor nu are asemanare. Ei acuza pe crestini de antisemitism pentru a nu fi ei acuzati de anticrestinism. Considera sfant sangele lor si-l razbuna cu unu la o suta.

Dupa razboi evreii au crezut ca a sosit momentul revolutiei internationale dar au trebuit sa dea inapoi, caci s-a ivit opozitia americana. Acum s-au masat in America dar n-au parasit nici comunismul, caci joaca o carte dubla si in final vor trece de partea celor care vor invinge. Ei sunt acum singura forta care are putere atat in comunism cat si in capitalism, ceea ce le da un larg spatiu de manevre. Bizara alianta comunisto-capitalista este opera lor, caci capitalistii evrei si francmasoneria iudaica au finantat comunismul. Mai presus de toate evreii lupta pentru cauza lor, si deci sunt solidari intre ei, indiferent pe ce baricada se gasesc. Puterea lor este imensa. Influenta lor e hotaratoare, atat la Kremlin cat si la Casa-Alba.

Este adevarat ca a existat un conflict de putere cu Stalin, dar nici Stalin nu i-a alungat pe toti, nici ei n-au parasit niciodata puterea sovietica. Evreul Cuganovici a fost socrul lui Stalin. Cand au cerut sa aiba si ei parlamentari in Soviete, Stalin le-a spus:

– Aduceti-mi un singur evreu miner si atunci voi vedea daca voi reprezentati clasa muncitoare. Voi nu puteti fi reprezentati ca natiune, caci nu aveti un teritoriu al vostru. Deci va voi crea o tara in Siberia” […].

„Ultimul popor care se va increstina sunt evreii”

„Acum evreii discuta cu Vaticanul si cer sa nu se mai considere ca poporul evreu L-a ucis pe Hristos, ci romanii si cateva capetenii ale iudeilor. In felul acesta vor sa schimbe adevarul evanghelic. Ei ignora faptul ca de 2000 de ani nu fac altceva decat sa-L urasca pe Hristos si sa unelteasca impotriva tuturor oamenilor. Discutiile de la Vatican nu sunt decat o manevra politica. Evreii vor de fapt distrugerea Vaticanului si a intregului crestinism pentru a le putea prelua ei. Totusi evreii radicali talmudici refuza orice fel de increstinare si vor sa iudaizeze lumea si sa se instaleze ca mari pontifi. Dincolo de aceste orientari, evreii sunt solidari intre ei in atingerea scopului final. Duhul minciunii satanice ii stapaneste. Ei sunt acei ‘caini scrijeliti’ cum ii numeste Pavel, ei sunt dusmani ai tuturor oamenilor. Si totusi dintre ei va iesi o ramasita care se va mantui prin Hristos. Ultimul popor care se va increstina sunt evreii. Suferinte cumplite se deschid in fata istoriei”.

Facand aceste marturisiri, R.W. era el insusi infricosat, dar o facea cu forta pe care o exercita asupra constiintei sale credinta in Hristos. Caci dincolo de oscilatiile sale, W. credea in Iisus si credea ca numai prin El se va mantui poporul evreu. De fapt framantarea fundamentala a acestui om era raportul dintre dragostea lui pentru neam si dragostea pentru Hristos. Acest conflict iesea adesea la suprafata si multi il suspectau si-l acuzau dar Valeriu l-a aparat in fata lor, facandu-i sa inteleaga drama acestui om, drama pe care noi romanii nu o cunoastem, caci romanul s-a nascut crestin […].[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/05/inchisoarea-tg_ocna.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/05/inchisoarea-tg_ocna.jpg” frame_style=”border_shadow” desc=”Inchisoarea de la Targu Ocna” align=”center”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1556708917109{margin-bottom: 0px !important;}”]

A luat streptomicina si a daruit-o lui Wurmbrandt

In calculele tactice ale politrucilor din Targu-Ocna intrau si elemente socante. Asa se explica faptul ca au permis sa patrunda in sanatoriu 10 grame de streptomicina pentru R.. A fost un adevarat pelerinaj. Toti bolnavii se duceau sa o vada ca pe un miracol iar medicii savarseau un intreg protocol cand o manevrau. R. a decis sa dea aceasta streptomicina lui Valeriu.

– Iti multumesc din suflet dar nu o pot primi, de ea depinde sanatatea ta! i-a zis emotionat Valeriu. Iata un prilej in care ne putem arata dragostea pentru poporul evreu, dincolo de atitudinea lui fata de Hristos. Sunt deci de parere sa-i dam lui W. streptomicina.

– Nu! s-a impotrivit R.. Raman la prima mea hotarare. Dorim sa traiesti, avem nevoie de astfel de oameni!

– Bine, a zis Valeriu. Primesc streptomicina si-ti multumesc. Sunt nevrednic de dragostea ta.

A luat deci streptomicina si a daruit-o la randul sau lui W.. Era atat de ferm in gestul lui incat nici R. si nici nimeni nu a putut obiecta. Acele 10 grame de streptomicina au salvat viata lui W. El traieste iar Valeriu s-a stins din viata.[…].

„Ateismul va fi invins, dar sa fiti atenti cu ce va fi inlocuit!”

Cu fiecare zi ce trecea Valeriu se apropia de moarte. In ultimele luni de viata a fost vioi, bucuros, a scris poezii si ne-a vorbit cu insufletire. Se sedimentasera in el toate ideile din trecut si formasera o viziune inchegata despre Biserica, lume si viata. In ziua de praznuire a Intampinarii Domnului din 1952 ne-a chemat pe mine si pe Gheorghe si ne-a spus:

– Doresc mult sa slujim Domnului intru totul si intru toate. Suntem fiii Bisericii si nu ne vom desparti de ea. Se deschide o era noua in lume care trebuie umpluta de duh, idei si activitati crestine. Crestinismul reinvie, dar sarcinile crestinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat. Nu se poate trai cu sufletul in inalt iar cu viata de zi cu zi in egoiste si mizerabile oranduiri sociale. Exista o unitate si continuitate in lume si in viata, deci sa nu parasim nici un plan al existentei noastre, ci prin toate, in toate sa fim crestini. Dusmanii sunt multi din afara si dinlauntru, dar sa nu uitam ca lupta noastra este cu domniile si stapaniile intunericului. Lumea secolului nostru nu are nicaieri o infatisare crestina. Structura sufleteasca a omului civilizat este lipsita de Dumnezeu. Biserica nu are putere. Sunt deci de infruntat forte uriase, apocaliptice. Trebuie nebunia lui Hristos pentru a reincrestina lumea. Aici noi am descoperit pe Hristos, Biserica si crestinatatea. Purtam in noi o experienta atat de amarnica incat am fost umpluti cu lumina. Cred ca suntem datori sa fagaduim ca vom sluji lui Hristos si oamenilor in modul in care am inteles sa o facem aici. Nu avem de la cine lua binecuvantare, dar o cerem de sus […]. Eu plec dar voi aveti de purtat o cruce grea. Fiti tari in credinta, caci Hristos va birui toti vrajmasii. Indrazniti si rugati-va! Paziti neschimbat Adevarul dar sa ocoliti fanatismul. Nebunia credintei este putere dumnezeiasca dar tocmai prin aceasta ea este echilibrata si profund umana. Sa-i iubiti si sa-i slujiti pe oameni. Au nevoie de ajutor, caci furi si talhari cauta sa-i insele. Ateismul va fi invins, dar sa fiti atenti cu ce va fi inlocuit!

S-a oprit putin ca sa traga aer in piept. Apoi a continuat:

– Va multumesc din suflet pentru tot ce ati facut pentru mine. Rostul suferintei noastre este schimbarea la fata a lumii. Crestinatatea trebuie sa puna un inceput nou, mai curat, mai aproape de Adevar… Rog sa ma iertati… Sa ma ierte orice om fata de care am gresit cu ceva… Gandesc cu multa dragoste la mama si surioarele mele. Doresc sa mearga pe calea Domnului. Va rog sa aveti grija de ele…

Trecuse de orele 12. Afara ningea cu fulgi mari, catifelati, care se zbenguiau in vazduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via si se stingea in acelasi timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund miscat.

– Ioane, a zis el, sa duceti duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!

A urmat o pauza indelungata. S-a congestionat putin la fata si apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut sa mai rosteasca:

– S-a sfarsit! […].

Epilog

Dupa ce Valeriu a plecat dintre noi, R.W. mi-a cerut sa-l botez ortodox cu numele de Valeriu. L-am amanat pana in vara ca sa-i dau prilej sa cugete bine. I-am explicat ca nu trebuie sa se grabeasca, intrucat consecintele spirituale si bisericesti sunt mari. El insa dorea cu ardoare viata in Hristos Cel Adevarat. Dorea sa se mantuiasca, fiindca vazuse aevea cum poate intra un om in Imparatia vesnica. In urma staruintelor lui i-am implinit dorinta. Datorita prigoanei in care traiam acolo, nu am facut public acest act. O anume ingrijorare staruia in sufletul meu si cautam sa-l ocrotesc pe W. Atata vreme cat am fost impreuna el crestea in adevar, iubire si smerenie. Dar in toamna lui 1952 eu am fost expediat din Targu-Ocna la Caransebes, apoi la Galati si Aiud si de atunci nu l-am mai vazut. Din putinele cercetari ce le-am facut am aflat cu durere ca nu s-a comportat ca un crestin ortodox. A fost eliberat in 1955 si pana la rearestare a activat tot la luterani si neoprotestanti.

(Ioan Ianolide, „Intoarcerea la Hristos – Document pentru o lume noua”, Editura Christiana, Bucuresti, 2006)

Sursa: Certitudinea, nr. 37, 2019.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text]

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

/0 Comments/by
serban alexianu, omenie

Ion Coja – Serban Alexianu propune un Muzeu al Omeniei Romanesti

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/04/prof-gheorghe-buzatu-la-teii-lui-eminescu-din-copou-iasi-2012-foto-cristina-nichitus-roncea.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/04/prof-gheorghe-buzatu-la-teii-lui-eminescu-din-copou-iasi-2012-foto-cristina-nichitus-roncea.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Ion Coja – Serban Alexianu propune un Muzeu al Omeniei Romanesti” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1556646356789{margin-bottom: 0px !important;}”]Dl. Serban Alexianu, fiul lui Gheorghe Alexianu, mi-a trimis mesajul de mai jos. Cred ca merita sa fie facut public. Nu-i mai cer acceptul autorului. Ci doar ii multumim din toata inima!

Draga domnule profesor,

Ca de obicei gasesc in tot ce scrieti, ideea drepta si curata de a spune adevarul si a ne apara neamul.

Eu i-as spune acelui Muzeu al Holocaustului, atat de dorit, impus absurd si neavenit, Muzeul Omeniei Romanesti. Fiti convins ca acest ambasador american cunoaste foarte bine realtatile, dar cum toate cele ce ne privesc vin fara nici o tagada de la Ierusalim si si el nu face altceva decat sa asculte. Las la o parte ca si el fiind de aceiasi etnie cu vajnici doritori de muzee in toata lumea, este bine informat si cunoaste realitatea, dar din alt punct de vedere.

Deci pe frontispiciul acestui muzeu al Omeniei eu as grava cuvintele lui Simon Peretz, fost prim ministru al Izraelului la vizita facuta in Romania, apoi as adauga declaratiile sef rabinului Clujului Mosez Karmily Weinberger facute la vizita oficiala in Cluj, alaturi de oficialitatile Clujului la Mormantul profesorului Emil Hatieganu, sau la Institutul de istorie N. Iorga in 1988. Nu as omite cuvintele elogioase adresate lui Raoul Sorban cand i s-a acordat titlul Drepti intre popoare la Yad Vasem.

Pe un panou foarte vizibil, as expune recensamantul din 1939 pe regiuni a intregii populatii evreiesti din Romania si exact numarul de evrei existenti dupa pierderea Basarabiei, Bucovina de Nord, o buna parte din Ardeal si Cadrilater. In felul acesta lesne s-ar putea cunoaste situatia evreilor la 31.XII.1940.

Ca sa nu fie uitati cei care au descoperit holocaustul din Romania le-as expune numele si faptele ilustre la loc de mare sila si scarba i-as enumera pe Moses Rozem, parintele descoperiri holocaustului, Radu Ioanid, Wexler, Al. Florian, Tismaneanu si toata cloaca lor. In opozitia acestei mizerii, as enumera nume ca Fielderman, Safran, Weinberger, Cajal, Rizea si inca multi altii. Nu l-as uita pe ambasadorul Elvetiei in Romania Rene de Weck, cel care a tranzactionat cu mult succes cu englezii si turcii problema exodului din Romania spre Izrael.

La loc vizibil ar trebuie expusa poza vasului Struma cu adevarul scufundarii lui, submarinul rusesc a fost gasit printre epavele din Marea Neagra si comandantul lui a relatat adevarul. Apoi lista tuturor vaselor plecate din porturile romanesti spre Izrael, precum si extraordinara reusita pentru cele patru vase pornite din portul Odessa cu peste cei o mie asa numiti orfani de razboi, copii pana la zece ani carora in retragerea din 1941 nu li s-a permis emigrarea cu parinti.

Si as incheia cu rememorarea cuvintelor lui Al. Safran spuse in forumul suprem romanesc, Bunul si dragului Popor Roman. Lumea si-a pierdut umanitatea, la fel si iubirea crestinesasca a aproapelui, Poporul Roman s-a straduit in schimb sa-si salveze credinta in omenie.

V-am scris, rememorand, normal, o mica parte din lucruri bine stiute cunoscute si perfect adevarate, dar voit lasate in umbra uitarii. Sunteti un fel de ultim aparator al credintei si sperantei spre adevar. Dar in acelasi timp un mare luptator cu morile de vant.

Numai adevarul lor conteaza si un oarecare ambasador stie bine lectia asta.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text]

 [/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

/0 Comments/by
gheorghe alexianu, guvernatorul transnistriei

Ion Coja – Gheorghe Alexianu – erou al Neamului Romanesc

[vc_section][vc_row][vc_column][vc_row_inner][vc_column_inner][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/04/646×404-1.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/04/646×404-1.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Gheorghe Alexianu – guvernatorul Transnistriei” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1556407960873{margin-bottom: 0px !important;}”]

– un capitol glorios din ISTORIA OMENIEI ROMANESTI

La terminarea razboiului, toti cei unsprezece guvernatori care au administrat teritoriul sovietic ocupat de Germania si aliatii ei au fost arestati pentru a fi anchetati si judecati pentru faptele lor, pentru felul cum au guvernat tinutul incredintat. Cei unsprezece guvernatori erau care polonez, care neamt, care lituanian, ucrainean etc. Printre cei arestati, si un roman: profesorul universitar GHEORGHE ALEXIANU, vreme de aproape trei ani guvernator al Transnistriei. Se pare ca maresalul Antonescu nu l-a cunoscut personal pe GHEORGHE ALEXIANU inainte de a-l numi guvernator. A contat in alegerea pe care a facut–o faima de profesionist, de onestitate si loialitate fata de Tara, pe care o avea profesorul de drept international. Cei unsprezece fosti guvernatori au fost judecati fiecare in orasul in care si-a avut resedinta. In cazul Transnistriei, Odessa. Din cei unsprezece acuzati, zece au fost gasiti vinovati si executati pe loc, in fata publicului care asistase la proces si ceruse condamnarea celui acuzat. Un singur guvernator a fost gasit nevinovat! Si acesta a fost GHEORGHE ALEXIANU! Toti martorii care s-au prezentat, cei mai multi din proprie initiativa, au avut numai cuvinte de recunostinta pentru fostul guvernator din Transnistria! Iar ancheta intreprinsa de autoritatile sovietice nu a gasit nici un motiv de incriminare penala, ca si criminal de razboi! Atat juriul, cat si miile de rusi, ucrainieni si evrei din Odessa si imprejurimi au cerut un verdict de achitare, de dezincriminare a lui Gheorghe Alexianu. Sentinta data de Tribunalul Poporului din Odessa s-a conformat acestei evidente, iar GHEORGHE ALEXIANU a fost inapoiat autoritatilor din Romania, aducandu-li-se acestora la cunostinta ca populatia Transnistriei nu are ce-i reprosa fostului guvernator. Autoritatile comuniste din Romania, constiente insa ca dezincriminarea lui GHEORGHE ALEXIANU diminueaza sansele de incriminare a maresalului Antonescu, nu au tinut seama de verdictul dat la Odessa, de „autoritatea lucrului deja judecat”, astfel ca GHEORGHE ALEXIANU s-a trezit inculpat si condamnat la moarte alaturi de maresalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu si Picky Vasiliu pentru „crime impotriva pacii si a umanitatii”. Si executat la 1 iunie 1946…

Nu este loc, in aceste pagini, pentru o biografie propriu-zisa a marelui patriot roman, a marelui om care a fost GHEORGHE ALEXIANU. Vom mentiona doar cateva fapte si aspecte legate de persoana sa, complet necunoscute opiniei publice romanesti si celor care au gandit si redactat Ordonanta de urgenta nr. 31/2002.

  1. Una din masurile luate de GHEORGHE ALEXIANU, de cum a fost instalat ca guvernator, a fost sa redeschida toate lacasurile de cult din Transnistria, inchise de bolsevici. Au fost redeschise si sinagogele evreiesti. Cum insa lipseau obiectele de cult, ALEXIANU s-a adresat la Bucuresti, Patriarhiei Romane si capilor celorlalte culte. Singurii care nu au raspuns apelului au fost liderii religiosi evrei din Bucuresti. Nu au invocat nici un motiv, nu au dat nici un raspuns. O opinie personala: numai asa mai tarziu se putea ascunde gestul lui GHEORGHE ALEXIANU. Daca comunitatea evreiasca i-ar fi raspuns lui GHEORGHE ALEXIANU asta ar fi insemnat acte, scrisori etc., iar scripta manent si, uneori, raman in istorie.
  2. Personal, GHEORGHE ALEXIANU a avut cele mai bune relatii cu evrei foarte importanti. Medicul de familie, care se ingrijea de cei trei copii ai lui GHEORGHE ALEXIANU, era evreu, tatal lui Nicolae Cajal, cel care va ajunge peste ani presedintele Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania. In aceasta calitate, Nicolae Cajal nu se sfieste sa aiba dintotdeauna relatii dintre cele mai bune cu Serban Alexianu, fiul „criminalului” de razboi GHEORGHE ALEXIANU. De asemenea, cat timp a fost guvernator, in casa lui ALEXIANU venea saptamanal rabinul sef al evreilor din Romania, Eminenta Sa Alexandru Safran. Sub pretextul ca da lectii de germana copiilor Alexianu, rabinul Alexandru Safran tinea astfel legatura cu guvernatorul Transnistriei, evident, pentru a face mai buna viata evreilor din Transnistria. Din pacate, la proces, rabinul Alexandru Safran nu saa grabit sa participe ca martor al apararii lui GHEORGHE ALEXIANU. Abia peste mai bine de o jumatate de veac, Alexandru Safran ii va incredinta lui Serban Alexianu urmatorul inscris: „Lui Serban Alexianu, amic din tineretea noastra, in amintirea ilustrului sau parinte, care in intreaga-i viata si activitate profesionala si mai ales in perioada neagra a razboiului a facut din inima si total dezinteresat atat de mult pentru comunitate. A platit la comanda comunista (s.n.) cumplit si total nedrept. Intreaga-i suferinta sa-i fie izbavita.” Incredintandu-i acest inscris, marele rabin al Genevei i-a cerut d-lui Serban Alexianu sa nu publice inscrisul „decat dupa moartea mea.” Lamentabila exigenta! Din care imi permit sa deduc, ca opinie strict personala, un singur lucru: rabinul Alexandru Safran nu crede nici in Dumnezeu, nici in mantuirea sufletului! Nici in omenie!
  3. In schimb, Papa Ioan Paul al II-lea, cand a venit in Romania, in 1999, si a dat cu aceasta ocazie o receptie oficiala, a tinut ca printre invitatii sai sa se numere si dl. Serban Alexianu! Oarecum surprins, dl. Serban Alexianu s-a consultat cu prietenul sau, dl. academician Nicolae Cajal, incercand sa priceapa ce anume a determinat acest gest al Sfantului Parinte. Domnul academician a gasit explicatia: asa cum si domnia sa stia, in 1943, nuntiul papal monseniorul Andrea Cassulo, la cererea Papei Pius al XII–lea, a facut o vizita in Transnistria, pentru a vedea cum sunt tratati evreii deportati. Tot ce a constatat monseniorul Cassulo a consemnat in raportul inaintat catre Sfantul Scaun. Papa Pius al XII-lea, sensibil la acest subiect (in ciuda minciunilor ulterior scornite pe seama nepasarii Sale – vezi filmul recent Amen), l-a onorat pe destoinicul guvernator al Transnistriei decorandu-l cu inalta distinctie papala Orbis et Urbis care in acel an, 1943, a fost acordata unei singure persoane, romanului GHEORGHE ALEXIANU, guvernatorul Transnistriei. Gestul papei Ioan Paul al II-lea fata de fiul lui GHEORGHE ALEXIANU are o semnificatie limpede si unica: Vaticanul, una din cele mai bine informate institutii de pe planeta, isi mentine in anul 1999 aprecierea pe care a facut-o in 1943 fata de persoana si activitatea lui GHEORGHE ALEXIANU, ceea ce, implicit, inseamna dezavuarea de catre Vatican a procesului prin care GHEORGHE ALEXIANU a fost condamnat la moarte si executat pentru imaginare „crime impotriva pacii si a umanitatii.”
  4. Sa mentionam si alta apreciere contemporana cu activitatea profesorului GHEORGHE ALEXIANU in Transnistria. Adresandu-se ambasadorului roman de la Vichy si doamnei Cantacuzino, maresalul Pétain a declarat : „Cea mai mare glorie a Dumneavoastra, a romanilor, se poate considera modul civilizat si uman in care ati administrat Transnistria si realizarile obtinute.” (Vezi Olivian Verenca, Administratia civila romana in Transnistria 1941–1944, Bucuresti, 2000, p. 254).

Inchei aceste insemnari despre GHEORGHE ALEXIANU convins ca salvarea Neamului Romanesc nu este posibila atata vreme cat mai admitem ca unor oameni de calibrul lui GHEORGHE ALEXIANU sa le fie terfelita amintirea de niste infractori deveniti guvernanti. Unor oameni ca GHEORGHE ALEXIANU, cu care Dumnezeu a daruit Neamul Romanesc, se cuvine sa le ridicam statuia recunostintei noastre in toate cartile de scoala, oferindu-i ca modele de omenie urmasilor nostri!

E foarte bine ca Ministerul Educatiei a decis sa introduca in programa scolara lectii despre holocaust. Din cuprinsul acestor lectii nu poate lipsi adevarul despre GHEORGHE ALEXIANU! Adevarul despre omenia romaneasca! Adevarul despre recunostinta si, mai ales, despre nerecunostinta evreiasca!

A consemnat Ion Coja

Nota: Acest text a aparut prima oara in cartea Holocaust in Romania? a subsemnatului. Recitind acest text am constatat ca nu dezvaluisem identitatea personajului care a dat inscrisul atat de important prin care se neaga Holocaustul din Romania la cel mai inalt nivel de competenta: Marele Rabin Alexandru Safran. Dupa publicarea cartii mi-am luat raspunderea de a face cunoscut cui apartine declaratia asa de clara despre nevinovatia lui Gheorghe Alexianu. Am publicat de mai multe ori aceasta informatie, am avut si grija ca Marele Rabin, Alexandru Safran, sa afle ca a fost publicat inscrisul sau, cerandu-i sa dezminta public informatia si inscrisul, daca sunt cumva false. Nu a facut-o. Ba mai mult, chestionat pe acest subiect de Comisia Wiesel, nu a infirmat nimic! Din pacate, amintita Comisie, tinandu-se strict de menirea ei de a demonstra cu orice pret producerea unui holocaust in Romania, nu s-a ostenit sa-l convoace la comisie pe dl. Serban Alexianu, cu actele si documentele pe care acesta le detine despre Transnistria acelor ani. Comisia s-a auto-declarat comisie de cercetare stiintifica…

Repet: desi am atentionat comisia asupra documentelor aflate in pastrarea familiei Alexianu, asa zisii istorici si cercetatori din comisie nu au considerat necesara consultarea acestor documente.[/vc_column_text][/vc_column_inner][/vc_row_inner][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
cazanele dunarii, dunarea, defileul dunarii

Defileul Dunarii – Intre legenda si adevar

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/04/cazanele-dunarii-17.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/04/cazanele-dunarii-17.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Defileul Dunarii – Intre legenda si adevar” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1556188827733{margin-bottom: 0px !important;}”]Cand si cum a luat nastere Defileul Dunarii si… ce legatura exista intre aparitia acestuia si formarea Deltei Dunarii? A fost sau nu omul primitiv martor al acestor evenimente geologice? Despre evolutia celui mai nou teritoriu romanesc legende si mituri stravechi dar si dispute academice pe aceasta tema.

„Dunare, Dunare, drum fara pulbere…” Asa incepe o veche poezie romaneasca despovarand batranul fluviu de praful obositor al cailor de pe uscat. Inca nu stim cine au fost primii navigatori care infruntindu-i, primejdiile, si-au condus ambarcatiunile pana aici in ostrovul de la Moldova Veche, nu departe de stransura de la Pescari Alibeg, poarta de intrare in impresionantul Defileu al Dunarii de la Portile de Fier.

Simbol al pericolelor care-i pandeau, in acest sector dunarean, pe navigatorii de odinioara, doar stanca de la Baba Gaia, se mai ridica astazi, din mijlocul apelor lacului de acumulare, format in spatele barajului din aval de Orsova, de la Gura Vaii – Sip.

Controlul navigatiei si negotul, dar mai ales pescuitul au fost dintotdeauna, ocupatiile de baza ale celor de aici, din Coronini sau Pescari asezare cuibarita in versantul stang al Dunarii langa stinca al carui nume, intr-o varianta autohtona aminteste de mitul facerii lumii, iar dupa o poveste ceva mai noua, de vaietele unei domnite exilate pe vremea turcilor in virful steiului de piatra. Chiar si asa injumatatita, de prabusirea unuia din cei doi pinteni de calcare, ce-i dadeau pana de curand o infatisare stranie, stinca de la BabaGaia isi pastreaza aura de mister.

Disputat fara incetare de marile imperii care s-au perindat de-alungul istoriei, in aceasta parte a lumii, fluviul a reprezentat inca din cele mai vechi timpuri cea mai importanta cale de legatura dintre Tinuturile de la Marea Neagra si Centrul Europei. Ca si aici, la Golubat, pe malul drept al Dunarii, o istorie zbuciumata a facut ca peste ruinele asezarilor dacice, ale castrelor romane sau cetatilor medievale timpurii, sa se ridice zidurile fortificatiilor turcesti si mai apoi austriece.

In aval de ruinele cetatii de la Golubac se desfasoara, pe aproape 110 km lungime, unul dintre cele mai impresionante si mai salbatice defilee din Europa.

Dupa ultimele ipoteze, evolutia lui, extrem de complexa, s-a incheiat, probabil, in timpul Erei Cuaternare, cu mult inainte de cristalizarea primelor comunitati umane pe aceste meleaguri…Exista date certe care atesta faptul ca pesterile si adaposturile sub stinca care se intalnesc pretutindeni in versantii calcarosi din zona Defileului au fost locuite cu intermitenta inca din paleolitic.

Pe la 1919, marele savant roman, George Valsan, publica lucrarea „Asupra trecerii Dunarii la Portile de Fier”. Reconsiderand in baza studiilor proprii, cartarile facute de Zvihici (Cvijic), geomorfolog de origine sarba, el va incerca sa raspunda la cateva din intrebarile care-i framanta si astazi pe oamenii de stiinta: cand si cum a luat nastere, Defileul Dunarii?[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][mk_image src=”http://www.cazareorsova.ro/wp-content/uploads/2016/07/Defileul-Dunarii.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”http://www.cazareorsova.ro/wp-content/uploads/2016/07/Defileul-Dunarii.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1556026204049{margin-bottom: 0px !important;}”]A aparut el treptat, pe masura ridicarii Carpatilor, sau este de data mai recenta, format prin captari succesive de rauri, ori… prin deversarea lacului, ce a acoperit cu intermitente, pana in Cuaternar, Campia Panonica?

S-a descifrat de atunci, geologia si tectonica regiunii muntoase, pe care fluviul, o taie practic transversal si s-a cartografiat reteaua hidrografica si succesiunea teraselor aluvionare. In ciuda acestui impresionant dosar lumea academica ezita sa dea un raspuns transant iar misterul inca persista.

In aval de Svinita, nu departe de locul in care Dunarea coteste sub un unghi de 90 de grade si se indreapta spre Cazane, o ciudata continuitate a pus fata in fata, cea mai ampla asezare paleolitica din Europa, situata pe malul Yugoslav al Dunarii, la Lepenski Vir, a carui vechime, de 10.000 de ani, o face contemporana cu Ierihonul si ruinele cetatii medievale de la Tricule.

Dupa 1429, Sigismund al Ungariei, chema in Banatul de Severin detasamentele de cavaleri teutoni, incercand sa asigure frontierele sudice impotriva expansiunii otomane. Printre cetatile puse la dispozitia acestora se numara si cea de la Svinita, construita cu mult mai inainte si cunoscuta sub numele de „Tricule”… de unde se putea supraveghea cel mai bine drumul de ape al Dunarii… catre intrarea acestora in stransoarea de la „Cazane”.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][mk_image src=”http://blog.hotelguru.ro/wp-content/uploads/2018/05/shutterstock_666231916.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”http://blog.hotelguru.ro/wp-content/uploads/2018/05/shutterstock_666231916.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1556026344520{margin-bottom: 0px !important;}”]Unii oameni de stiinta sustin ca, in zona Cazanelor Dunarii, s-ar gasi raspunsul la intrebarile legate de aparitia impresionantului Defileu. In amonte de golful Dubovei, restul unei stravechi depresiuni, ocupata candva de un lac intramontan, anterior defileului, se afla Cazanele Mari. Aceste uriase gropi, separa masivul calcaros al Stirbatului Mare, de pe malul yugoslav, de Ciucarul Mare situat pe malul romanesc, iar despre ele, unii specialisti, sustin ca sunt de data recenta, si ca au aparut in conditiile actualei circulatii a apelor fluviului. Acolo, fundul Dunarii, continua sa fie coborat, cu peste 70 de metri sub nivelul actual al Marii Negre… si asta doar la 400 de kilometri distanta, in linie dreapta fata de litoral.

Cum arata oare platoul calcaros de deasupra in Cuaternar… si cand au avut loc miscarile tectonice in urma carora, malul romanesc s-a prabusit cu mai bine de 300 de metri? Verticalitatea versantilor, ca si distanta mica dintre cele doua maluri la intrarea si iesirea apelor din „Cazane”, i-a pus pe ganduri pe specialisti… cum se explica adancimile mari din Cazane? Sfredelirea si dizolvarea calcarelor a fost cauzata de neregularitatile din patul vaii si largimea variabila a acestuia, proces care creste in intensitate odata cu nivelul apelor. Iata de ce, uriasele marmite, de peste 100 de metri adancime, nu s-au acoperit cu sedimentele carate de fluviu niciodata.

Ce drum de taina isi plamadeste Dunarea, aceasta stranie „zeitate acvatica”, acolo in adancuri?[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][mk_image src=”http://www.turistderomania.ro/tdruplfiles/cazanele-dunarii.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”http://www.turistderomania.ro/tdruplfiles/cazanele-dunarii.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1556026641404{margin-bottom: 0px !important;}”]In opinia profesorului Grigore Posea de la Universitatea din Bucuresti, in zona Cazanelor, acest segment al Defileului de o rara frumusete si salbaticie de numai 9 kilometri lungime, care include golful Dubovei si valea Ponicovei, se afla punctul nodal pentru evolutia Dunarii.

In aceasta regiune plina de mister, in locul in care salbatica vale a Mraconiei se uneste cu fluviul un grup de tineri temerari au supus stanca conform unui stravechi obicei al acestor meleaguri si au modelat-o dupa chipul si asemanarea unuia din marii eroi ai neamului intrat si el in legenda Decebal. Sa fie doar o simpla coincidenta? Dar sa ne reintoarcem la problemele legate de aparitia si evolutia Defileului Dunarii de la Portile de Fier. Exista la ora actuala trei mari categorii de ipoteze care incearca sa explice formarea acestuia.

Ipoteza „antecedentei” presupune ca Dunarea s-a instalat pe actualul curs odata cu secarea bratului de mare ce lega, cu multe milioane de ani in urma, bazinul Getic de bazinul Panonic, iar defileul s-ar fi format treptat pe masura ridicari Carpatilor.

Printre contra argumente s-ar numara si tineretea evidenta a versantilor.

Plutim odata cu apele pe sub vestita TABULA TRAIANA care marca odinioara drumul sapat in stanca de legiunile romane… disparut si el, ca multe dintre dovezile care ar putea elucida misterul evolutiei defileului sub apele lacului de acumulare de aici de la Portile de Fier.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][mk_image src=”https://continental-drobeta-turnu-severin.continentalhotels.ro/wp-content/uploads/sites/9/2016/11/defileul-dunarii-continental-drobeta6.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://continental-drobeta-turnu-severin.continentalhotels.ro/wp-content/uploads/sites/9/2016/11/defileul-dunarii-continental-drobeta6.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1556028325183{margin-bottom: 0px !important;}”]Un alt scenariu este propus de ipotezele care sustin „captarea”. Ea s-ar fi produs in zona cumpenei de ape dintre două râuri ce curgeau in sens opus, pe traseul actualului defileu. Opiniile devin totusi, divergente cand se indica raurile, cumpana de ape, numarul si sensul unor asemenea captarii.

Ultima categorie de ipoteze, presupune „deversarea” unui lac dinspre Campia Panonica peste cumpana de la Portile de Fier… aflata, in opinia unor cercetatori, in zona barajului de la Gura Vaii-Sip, sub culmea „Sfantul Petru” dominata de silueta stranie a „Mosului”, ce ocrotea odinioară navigaţia la fostele Gherdapuri sau cataracte ale Dunarii.

In opinia specialistilor, lucrurile se complica atunci cand se combina cele două procese, „captarea” si „deversarea”… impotriva careia ar pleda si lipsa unor depozite de roci sedimentare specifice, cum ar fi conurile de dejectie, la iesirea Dunarii din Defileul de la Portile de Fier, inspre Drobeta-Turnu Severin. In urma lucrarilor complexe de amenajare si de constructii hidrotehnnice, Dunarea si-a schimbat destinul si odata cu acesta si-a redescoperit trecutul. Un trecut geologic din ce in ce mai controversat in ceea ce priveste formarea defileului si o pagina de istorie, mai veche, sau mai noua, care continua sa fie scrisa.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][mk_image src=”http://www.romania-travel-guide.com/uploads/images/IMG-2/2-Cazanele-Dunarii/700/20207700.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”http://www.romania-travel-guide.com/uploads/images/IMG-2/2-Cazanele-Dunarii/700/20207700.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1556188782189{margin-bottom: 0px !important;}”]Lasam deocamdata in urma noastra Defileul de la Portile de Fier si sectorul de cimpie al Dunarii, nu mai putin interesant si patrundem in Delta Dunarii pe principalul ei brat navigabil Sulina…

Dupa cum stim, inainte de varsarea in Marea Neagra, fluviul se desparte in doua brate principale, Chilia de 120 km lungime, si Ceatalul Ismail sau Tulcea cu o lungime de 17 kilometri si jumatate. Acesta din urma, se bifurca la randul sau in bratul Sulina cu o lungime ne 63,7 km si bratul Sfantul Gheorghe, lung de 109 km. Navigatorii masoara insa distantele pe Dunare in mile marine, unitate etalon egala cu 1852 de metri.

Numaratoarea incepe de la gurile sale de varsare si se continua in amonte catre zona de izvoare… Ne aflam deci aici, la Sulina la „Mila 0”… Doar fatadele patinate de timp ale celor cateva cladiri vechi mai amintesc de vremea cind micul port cosmopolit de aici de la capatul „pamantului romanesc” gazduia „Comisia Europeana a Dunarii de Jos”… Ne despartim cu nostalgie de orasul port, plamadit din imbratisarea fluviului cu Marea Neagra, si… plutim dincolo de cladirea vechiului far, catre locul in care se naste cel mai nou pamant al deltei… si care poarta numele unei printese japoneze care si-ar fi gasit odinioara, sfirsitul pe aceste meleaguri dobrogene… Golful Musura. Dupa ce colecteaza apele unui impresionant bazin hidrografic extins pe 817.000 de kilometri patrati, reprezentand mai bine de 8% din suprafata Europei, Dunarea, cel de al doilea fluviu ca marime al batranului continent, construieste la intalnirea sa cu Marea Neagra, de mai bine de 10.000 de ani, una dintre cele mai interesante structuri deltaice din Europa si poate chiar din lume.

Fara complexul lagunar Razim-Sinoe si limanele din nordul bratului Chilia, Delta Dunarii ocupa o suparfata de 4.152 km2 si se plaseaza pe locul doi ca marime in Europa. Se depun aici peste sapte zeci de milioane de tone de aluviuni anual.

O marturie a uriasei capacitati de remodelare a geografiei locului este si aparitia la nord-est de Sulina, pe locul golfului de odinioara, a lacului Musura, ca urmare a tendintei de unire a celor doua brate din nordul Deltei Dunarii… Chilia si Sulina.

Un nou pamant a aparut aici, la granita dintre dulce si sarat, un amestec de nisipuri, de maluri si resturi organice, un tinut al nimanui, hranit, in egala masura, de fluviu si de mare. Un univers de o stranie frumusete, adevarat paradis acvatic, gazda primitoare si loc sezonier de popas pentru un numar impresionant de vietuitoare. Un proces de sedimentare aproape similar cu cel de aici, din Golful Musura, s-a petrecut cu mai bine de un secol in urma, undeva in sudul litoralului deltaic, in dreptul gurii de varsare a Dunari prin bratul Sfantul Gheorghe.

Dupa inundatiile catastrofale din Europa anului 1897, prin depunerea aluviunilor carate de fluviu, s-a ridicat aici, din apele marii, insula Sacalin, sub forma unui impresionant cordon litoral, care a inchis inspre linia tarmului deltaic o uriasa laguna numita de atunci „Meleaua Sacalinului”. Aici se amesteca apele dulci provenite din Dunare cu apele sarate ale marii. Rezultatul este o apa „salmastra”, nici dulce, nici sarata. Fundul nisipos este populat din abundenta de crabi minusculi de dimensiunea unei unghii. Sedimentele, si apele carate de fluviu, extrem de bogate in resturi organice, sunt ideale nu numai pentru micutii crustacei ci si pentru numeroase alte specii de animale care se hranesc cu acestia, mai ales sturionii, pesti osteo-cartilaginosi extrem de valorosi care din pacate, datorita pescuitului intensiv, dar si modificarilor antropice, au disparut aproape cu desavirsire din aceasta zona.

Apele din Meleaua Sacalinului nu depasesc decat pe alocuri un metru si jumatatea adancime. Iata de ce ele sunt un real pericol pentru ambarcatiunile care naufragiaza aici, impinse de curenti marini sau de valurile puternice pe timp de furtuna.

Parasim Meleaua Sacalinului si epava de la Ciotic, micul vas costier ucrainian abandonat pe limba de nisip, formata in urma cu mai bine de 100 de ani si ne alaturam membrilor Grupului de Explorari Subacvatice si Speologice din Bucuresti care vor plonja sub oglinda celui mai interesant ochi de apa din inima Deltei Dunarii… Lacul Belciug.

Candva, spun specialistii, Dunarea se ramifica aici intr-o imensa bucla. Construirea unui canal de navigatie care a taiat bucla transversal a avut ca efect depunerea unor cordoane de sedimente laterale si la separarea treptata sub forma de lac a stravechiului curs al Dunarii. Vegetatia a desavarsit tot acest proces. Asa a aparut Lacul Belciug, cel mai adanc dar si cel mai spectaculos lac de pe teritoriul Deltei Dunarii. Dar cand a inceput sa se structureze actualul edificiu deltaic si ce legatura exista, intre evolutia Dunarii ca fluviu bine individualizat si oscilatiile nivelului Marii Negre din timpul erei Cuaternare?

Delta Dunarii nu are mai mult de 12.000 de ani vechime, ea a aparut practic in momentul in care Dunarea a inceput sa se verse in Marea Neagra al carei nivel era apropiat de cel actual. Dupa cum sustine cercetatorul Nicolae Panin, director al Insitutului de Geologie Marina GEOECOMAR din Bucuresti, in timpul Cuaternarului, Dunarea se varsa intr-un imens lac ce acoperea in intregime Campia Romana cunoscut si sub denumirea de „Lacul Dacic”. El era separat de Marea Neagra printr–un prag care ii limitau legaturile cu aceasta. Abia in ultima parte a Cuaternarului, cu aproape 500 de mii de ani odata cu retragerea apelor lacului dacic, gurile de varsare ale Dunarii au atins Marea Neagra. Din acel moment putem vorbi de Dunare ca fluviu bine individualizat.

Este greu sa reconstituim succesiunea evenimentelor care s-au petrecut in urma cu 12.000 de ani cand pamantul a inceput sa se dezmorteasca din ultima glaciatiune iar nivelul Marii Negre tindea sa se apropie de cel actual.

Avea pe atunci Dunarea acelasi debit de apa ca si cel actual de… 6000 – 6200 m3/s si cat de diferita era cantitatea de sedimente carate de fluviu? Cum arata acea lume? Raspunsul se afla cu siguranta, sub oglinda inselatoare a apelor printre sutele de miliarde de tone de sedimente care intra in structura profunda a deltei Dunarii.

Tineretea edificiului deltaic este evidenta iar descifrarea principalelor etape ale dezvoltarii sale in strinsa legatura cu evolutia Dunarii ca fluviu propriuzis nu este decat o problema de timp. S-au strans, pana in prezent, in acest puzzle urias, extrem de multe elemente bazate pe datele de observatie si investigatiile facute de oamenii de stiinta. Multe dintre procesele tectonice, geologice, geomorfologice si climatice care au modelat in timpurile istorice acest spatiu dintre Carpati, Dunare si Marea Neagra mai actioneaza si in prezent. Doar prin cunoasterea lor am putea scapa de spaimele mostenite de la stramosii nostrii martori si victime deopotriva ale cataclismelor inceputurilor de lume.

Au consemnat Teodora Marin si Mihai Raduca via ultima-ora.ro.

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text]

 [/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

 

/0 Comments/by