Articole despre valorile românești.

mircea vulcanescu, a fi roman, ce inseamna sa fii roman, ispita romaneasca, ispita tracilor

Mircea Vulcanescu – despre a fi roman

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/10/mircea-vulcanescu-2.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/10/mircea-vulcanescu-2.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Mircea Vulcanescu – despre a fi roman” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1540839117390{margin-bottom: 0px !important;}”]„Imi ceri sa cred? Sa cred in ce? In ce nu stii nici dumneata, in amorful in care te vanzolesti veleitar si steril? Eu nu am nevoie sa cred in neamul meu. Eu stiu sau nu stiu.

Problema nu e: ce trebuie sa fac? Ci: sunt sau nu sunt in adevarul lui?

Daca esti in acest adevar, daca esti cum se cade sa fii, atunci lupta nu poate avea alt sens decat atat sa impiedici irosirea a ceea ce e si, prin faptul ca este, are pret. Conservare, deci, si nicidecum revolutie si rasturnare.

Asta si numai asta este: a fi roman!”[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
tara moldovei, ucraina, la margine, la margineni, raptul secolului, mircea dogaru, tarul alexandru, rusificare, programul rusificarii

Mircea Dogaru – Ucraina sau drama romanilor de la margine. Retetele rusificarii

Mircea Dogaru – Ucraina sau drama romanilor de la margine. Retetele rusificarii

La un moment dat, pentru noi, a fost un soc puternic sa aflam adevarul istoric despre Tara noastra a Moldovei, despre ce s-a intamplat cu ea in diferite situatii trecute, cat au suferit acei oameni, cate crime s-au comis si ce este (sau ce s-a ales de) Tara Moldovei astazi. In acest articol ne propunem, gratie domnului colonel istoric Mircea Dogaru, sa punem lumina in acest subiect foarte dureros pentru noi, pentru Romania. Sa vedem:

Beneficiind de experienta acumulata de inaintasii sai, Petru I cel Mare (1696 – 1725), Ana Ivanovna (1730 – 1740), Ecaterina a II-a cea Mare (1762 – 1796) si Pavel I (1796 – 1801), in deznationalizarea romanilor refugiati (1711, 1739, 1774, 1792), inrobiti (1650, 1661), deportati in teritoriile controlate de tar (1739) si a romanilor cazaci (1739-1801), tarul Alexandru I (1801-1825) a elaborat un amplu program de rusificare a romanilor, potrivit principiului – „Cumpara pastorul, ca turma il va urma”.

„Proiectul” a fost pus in opera prin actiunea directa asupra elitelor lor socio-economice si politico-militare si prin manipularea elitelor din Principate cu promisiuni de redobandire a libertatii (1711, 1736, 1768, 1788), de elaborare a unei „constitutii liberale” (1769) si chiar prin promisiunea Unirii (1772, 1789). Predecesorii sai visasera, ca forma intermediara, constituirea unui „Regat dac” sau „daco-roman”, cu un arhiduce pus de Moscova pe post de rege. El insusi crezuse (1801-1810) ca poate actiona direct, ocupand Principatele si adjudecandu-le in contextul unui razboi cu Poarta (1806-1812). Dar concurenta germana, pe de o parte, iar pe de alta interesele franceza, l-au lamurit, in cursul tratativelor (1807-1809) cu Napoleon I ca nu poate sa se instapaneasca asupra restului teritoriilor romanesti, neocupate de romano-germani, decat facand risipa de inteligenta diplomatica si pe etape.

Planul Prozorovski

Asa s-a nascut, in anul 1810, „Planul Prozorovski” (dupa numele maresalului Alexandr Prozorovski, inspiratorul „proiectului”), care l-a elaborat si care prevedea impartirea Moldovei si Munteniei in cate doua regiuni, „Basarabia” si „Moldova”, respectiv Muntenia si Oltenia, si ocuparea si transformarea lor pe rand, in gubernii. Planul imprumuta mult din srategia germana care, rapind Tarii Romanesti partea de vest in 1718, o transformase in provincia Oltenia. Pierduta din fericire in 1739, aceasta fusese solicitata otomanilor, prin tratative secrete in 1771, in schimbul ajutorului militar impotriva Rusiei, in razboiul din anii 1768-1774. Cum insa, prin impartirea Poloniei (1772) si-au adjudecat Galitia si Lodomeria, Habsburgii au renuntat pe moment si la Oltenia, si la alianta cu Poarta, solicitand rusilor si obtinand acordul de a ocupa regiunea invecinata a Moldovei (1774), pe care, adjudecandu-si-o in 1775, aveau sa o numeasca, mai intai „Moldova de Nord”, apoi, pentru a masca furtul, „Bucovina” (1786). Dezvoltand procedeul, Alexandru I a inceput sa vorbeasca din 1807 despre „Basarabia”, nume inventat pentru Moldova de Rasarit, dintre Siret si Nistru mai intai, apoi, in fata opozitiei franceze, dintre Prut si Nistru, presentand-o nu ca parte a Moldovei ci ca teritoriu otoman.

Alexandru I: „Trebuie sa le promitem independenta”

Din 1810, in baza „Planului Prozorovski”, pentru a atrage populatia romaneasca, dar si pe bulgari, sarbi, greci, el a trimis comandantilor trupelor pe moment „eliberatoare”, care actionau pe teritoriul Principatelor, impotriva Portii (1806-1812), dar, in viitorul apropiat, trupe de ocupatie, pentru a preveni excesele, urmatorul caz: „Administrand Basarabia, trebuie cugetat sa se aseze fundamentele unui edificiu mai intins. Poporul acestei provincii trebuie sa primeasca beneficiile unei administratii parintesti si liberale, ca astfel sa fie atrasa cu dibacie atentia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei. Bulgarii, moldovenii, muntenii si sarbii cauta o Patrie, sa le usuram calea sa o afle. Trebuie sa exaltam prin toate mijloacele aceste populatiuni spre a le aduce la telul ce ne propunem. Pentru a ajunge la intemeierea unui stat slav (pe teritoriul lor – n.n.), trebuie sa le promitem independenta, barbatilor influenti recompense pecuniare, iar decoratiuni si titluri convenabile pentru ceilalti (subl. ns.)”. Strategia tarului viza, asadar, dupa anexarea Moldovei de Rasarit, botezata „Basarabia”, cucerirea, rand, pe rand a celorlalte teritorii romanesti, neocupate de Habsburgi, ale Principatelor dunarene, dependente de Poarta, dar si ale sarbilor si bulgarilor aflati sub ocupatie otomana efectiva, telul final fiind transformarea lor in „patrie… slava”.

Pseudo-Unirea

Bun cunoscator al psihologiei colective, Alexandru I isi incepea opera de desfiintare a popoarelor din sud-estul Europei si de rusificare a lor promitandu-le „independenta” (fata de otomani, fireste). Mai mult decat „independenta”, existand precedentul – solicitarea de catre „Partida Nationala” romaneasca, la tratativele de pace de la Focsani – Bucuresti (1772-1773), in locul protectiei ruse, a Unirii Principatelor sub garantia marilor puteri, el le promitea chiar… Unirea. O unire, insa, in cadrul unei Federatii ruso-slave, dominata de Rusia, in care sa intre, in viitor, urmatoarele entitati statale autonome: 1) Un regat al Romaniei; cu Moldova, „Bucovina”, Muntenia, Oltenia, Transilvania, chiar „Basarabia”, fara Delta Dunarii, Bugeac si Dobrogea (Dunarea maritima urma sa devina exclusiv ruseasca in mod direct, fara ajutorul vreunui artificiu gen „Canalul Bastroe” de care este nevoie astazi pentru atingerea aceluiasi scop; 2) Un regat Ungar; 3) Un regat sarbo-croato-sloven, cu Banatul; 4) Un regat bulgar cu Rumelia si Macedonia; 5) Grecia; 6) Constantinopolul cu Stramtorile.

Colonizarea „Basarabiei”

Pentru ca visul sa devina realitate, trebuia mai intai insa constituita „Basarabia” – colonie ruseasca in teritoriile de rasarit ale Moldovei. Cu investitii de imagine maxime, ea avea sa devina „vitrina” sau hartia de prins muste a tarului. In timp ce intreaga Rusie era, sub puterea despotica a autocratului ei conducator, un imens lagar, aici urmau sa se exercite „binefacerile unei administratii parintesti si liberale”, pentru a atrage viitoarele tinte. Complici aveau sa devina „pastorii” romanilor, „elitele”, tarul mizand pe lacomia si ambitiile lor. „Barbatilor influenti”, adica boierilor deveniti supusi rusi, le-a dat 377445 deseatine de pamant in zona Bugului, obtinand, pe langa fidelitatea lor, o prima dispersie a populatiei romanesti, iar ambitiosilor – grade in armata si ranguri in administratie sau titluri nobiliare.

Pentru schimbarea componentei entice, dand mana libera tradatorului Manuc Bey, stabilit la Hancesti, si luand drept model ucazurile din 20 ianuarie 1792, 5 ianuarie 1802 si 20 februarie 1802, Alexandru si urmasii sai au dat ucazurile din 17 iunie 1812, 22 martie 1824 si 8 aprilie 1843, privind colonizarea, in „Basarabia”, pe langa gagauzi si bulgari adusi din nordul Bulgariei, a unei mase mari de rusofoni (rusi si cherchezi, armeni, polonezi, lituanieni, tatari rusificati) dar si de germani, unguri, chiar italieni si francezi, improprietariti si scutii de taxe pe 10-20 de ani. Devenit mitropolit si, respectiv, guvernator, episcopul Gavril Banulescu – Bodoni (Vidineanul) si boierul Scarlat Sturdza au sprijinit aceasta politica. De asemenea deportarile, numai in gubernia Herson, locuita masiv de romani transnistreni, fiind dusi, in 1812, pentru a face loc colonistilor, 25000 de tarani romani „basarabeni”.

Ucrainenii, natiunea inventata

In pofida colaborarii unei mari parti a „elitei” romanesti insa, a colonizarilor si deportarilor, rusificarea s-a produs lent si incomplet, majoritatea populatiei, ancorata in traditiile de obste ale lumii satelor, pastorita de preoti luminati si patrioti, ramanand romaneasca si conservatoare, in ciuda introducerii serviciului divin si a invatamantului exclusiv in limba rusa, dupa 1849, fapt ce va face din distrugerea clerului si a raporturilor milenare dintre taranul roman si pamant, obiectivul prioritar al viitoarei puteri imperiale – cea sovietica. Mai mult, romanii rusificati si dispersati in afara „oblastiei Basarabia”, simtindu-se, ca si urmasi polonezilor, lituanienilor, letonilor, estonilor, finlandezilor rusificati, altceva decat rusii de la Petesburg si Moscova, aveau sa cada, in cautarea propriei lor identitati, prada unei strategii antiruse de proportii, vizand constituirea unei „natiuni culturale” adverse si extrem de violente in manifestarea „nationalismului” sau, rod al experimentelor „de cabinet” germane si pe care am putea-o numi „diversiunea ucraineana”.

II. Alte natiuni inventate: russinii si rutenii

Cele trei impartiri ale Poloniei – din 1792, 1793 si 1795 – , adusesera Imperiului Romano-German, importante zone din Podolia, Pocutia, Volhynia etc., regiuni candva populate de romani (volohi) si, alaturi de polonezi si malo-rusi, populatii si popoare supuse rusificarii, dar nemijlocit legate de istoria romanilor, ca hutanii (hutulii), lituanienii si primii romani rusificati, asa cum vom vedea – „rutenii”. Cu exceptia „goralilor” din jurul Cracoviei si lituanienienilor, toti acestia se considerau „rusi mici” sau „russini”. In pericol sa graviteze spre Moscova, indeosebi in conditiile in care Imperiul Romano-German a disparut sub loviturile armatelor napoleoniene, pe ruinele sale nascandu-se Imperiul austriac (1806), ei au constituit o preocupare permanenta pentru germanii austrieci si, in preajma revolutiei de la 1848, pentru unguri. Acestia erau permanent gata oricand sa-si inmulteasca efectivele prin „unguri facuti, nu nascuti”. Habsburgii au avut ideea – la care varfurile ungurimii liberale au aderat in interes propriu – de a transforma aceste mase de rusi si rusificati intr-o parghie a destabilizarii Imperiului Rus si de a extinde teritoriul habsburgo-ungar spre Nipru.

Sub protectia serviciilor speciale si a politiei austriece, agenti ai Habsburgilor au inceput sa desfasoare o vie activitate printre tinerii „ruteni” din Galitia austriaca, propagand, impotriva batranilor care se considerau rusi, ideea ca „rutenii” sunt totuna cu malo-rusii sau „rossinii” si altceva decat poporul rus. Ca ar trebui sa-si obtina independenta si sa constituie o republica a lor, pana la Nipru, cu centrul la Lvov, in Galitia. Cum procentul „rutenilor”, prin colonizare, aproape ca il egala la data aceea, in Bucovina, pe al romanilor bastinasi, acestia au cerut, in 1848, Vienei, separarea Bucovinei de Galitia si de focarul de conflict rutean. Dupa revolutie, dovada ca in politica nu exista sentimente, ci doar interese, desi Habsburgii fusesera salvati de la dezintegrarea statului lor de interventia salvatoare a armatelor tariste si de rezistenta romanilor impotriva armatei „internationaliste” ungare care urmarea crearea, in dauna tuturor vecinilor, a „Ungariei Coroanei Sfantului Stefan”, ei au sprijinit intens, ca si ungurii, miscarea ruteana inmugurita la Lvov, initial ca o banala luare de pozitie a tinerilor intelectuali ruteni, fata de batranii conservatori si fata de „monstrii sacri” ai culturii ruse. Dovada, liderul pasoptist al hutulilor din Campulungul Rusesc (Dolhopole) a fost dovedit, dupa 1849, a fi fost spion al lui Lajos Kossuth! Din nenorocire, il chema Lukian Kobilita, adica Lucian Cobilita, calitatea lui de roman rusificat dand destule indicii asupra greselii facute de hutani „ruteni” in cautatea identitatii lor.

Dupa 1867, anul crearii monstrului dualist (un stat „chezaro-craiesc”, adica si „imperiu” si „regat” in acelasi timp), ungurii si germanii austrieci, avand aceleasi interese, miscarea de emanicipare ruteana s-a transformat intr-o miscare de secesiune, nu fata de ocupantul austro-ungar, ci fata de Rusia. Asa cum, astazi, aromanii, zicandu-si „vlahi”, solicita statutul de minoritate, nu Greciei, Bulgariei, Albaniei, Serbiei (unde o si resping) ci… Romaniei! Centrul spiritual al miscarii gravita in jurul catedralei Greco-catolice Sfantul Gheorghe din Kiev, canonicii acesteia punand semnul egalitatii intre „rus” si „ortodox”, ca adversar. Ideologi ca Markim Saskievici, Iacob Holovatki, Ivan Varghilovici, nume abia mascand originea non-europeana a purtatorilor lor, au lansat conceptul de „natiune ruteana”, chemata la ruperea legaturilor cu polonezii si boicotarea miscarii lor antihabsburge, de eliberare, la crearea unui stat „rutenesc” in Galitia de Est, Rusia Subcarpatica (devenita, in secolul XX, Ucraina subcarpatica) si Bucovina, dar si la secesiunea teritoriilor ruse de la Vest de Nipru, si cuprinderea in „Rutenia” a 5 milioane de suflete.

In 1868, rutenii tineri au creat la Lvov asociatia „Provita” (Desteptarea), obligand serviciile speciale tariste, in scopul militarii pentru unicitatea poporului rus, sa creeze la Kiev societatea ruteana „Hromada”. Franz Joseph (1848-1916) l-a delegat, in aceasta situatie, pe contele Franz Stadion sa se ocupe personal de miscarea ruteana din Lvov, axand-o strict impotriva miscarilor de eliberare polona si romana, dar si pe propaganda pentru secesiune fata de Rusia a pamanturilor „rutene”. Mutarea dovedea clar, atat rusilor, cat si romanilor, ca temuta prima organizatia politica ruteana „Holovna Rada Ruska” („Inaltul Sfat Rusesc”) sau „Rada Swietojurka” („Statul Sf. Gheorghe”) si ziarul acesteia „Zorja Halycka” („Zorile Galitiei”) fusesera create pe banii Habsburgilor. De altfel, lovind direct in Rusia, Habsburgii au admis existenta si studierea, la Universitatea din Lvov, a „limbii rutene”, declarata a fi altceva decat limba rusa.

Anul 1877 – al proclamarii independentei Romaniei si al unei efervescente patriotice romanesti fara precedent si printre romanii din „Bucovina” – a deturnat insa miscarea ruteana impotriva… romanilor. La Lvov, unde se erija, impotriva curentului secesionist, in lider al miscarii panslaviste (deci si antiromanesti) Mihail Dragomanov, secesionistii au tiparit sute de brosuri antiromanesti, prin care autorii, elevi si studenti, revendicau „Bucovina” ca fiind „ruteana”. Pentru romanii nedeznationalizati, ambele curente „rutene” erau la fel de periculoase – batranii ruteni revendicau nu numai Bucovina si nordul Maramuresului istoric, ci Maramuresul intreg, Nordul Transilvaniei si intreaga Moldova, ca parte a unei Rusii Mari, in timp ce tinerii le vedeau parti integrante ale statului si poporului „rutean”, intre Carpati si Caucaz.

Scandalul „brosurilor”, declansat in urma arestarii, de catre politie, a unui curier, a scos la lumina cateva din numele tinerilor ruteni militanti: alaturi de un Popovici si un Brandzan (Branzan), elevul Ilie Kukuruza (Cucuruz)! Din pacate, pentru bietii „ruteni” aflati in cautarea propriei identitati, ideologii nostri, prea preocupati de multimea de probleme imediate, legate de consolidarea Romaniei, nu le-au dat niciun sprijin, fie si, macar, indemnandu-i sa-si intrebe propriile nume. Raspunsul i-ar fi edificat – identitatea lor a fost candva romaneasca, fiind, in timp, rusificati, motiv pentru care, nefind rusi „de la mama lor”, limba „rusa” pe care o vorbeau ei, intre Lvov si Kiev, nu suna tocmai ca la Petersburg si Moscova. Nu erau nici rusi, „mari” sau „mici”, nici „ruteni” ci, pur si simplu, niste fosti romani. De aceea se simteau (si se simt) strans legati de toate teritoriile in care mai supravietuiesc, sau inca traiesc, romanii ca bastinasi, de la zidirea popoarelor moderne.

Mentalul nostru fiind insa unul de supravietuitori si nu de cuceritori, am ratat atunci ocazia de a ne aduce fratii risipiti si dezorientati la matca. N-au ratat ocazia insa serviciile de diversiune germane, care au dat „rutenilor” o „identitate”. Adus in graba de la Kiev la Lvov, profesorul universitar de istorie Mihail Hrusevski a pus in circulatie, in 1894, termenul de „ucrainiti”, cum suna initial, in graiul mai apropiat de al neamului din care proveneau acesti fosti romani, apoi „ucraineni”. Numele veneau de la „u-Craina”, teritoriile situate, in veacul XVI, „La Marginea” regatului polon, formand o banda litorala Marii Negre, ocolind posesiunile tataresti din Crimeea, intre varsarea Nistrului si pragul „Voloski” („Romanesc”) al Niprului, locuit de vechii romani („Ulaghi”), peste care s-au asezat fugarii din Tarile Romane, organizandu-se pe temeiul obstilor satesti de la inceputurile istoriei romanilor. Istoria lor o vom reinvia insa la momentul oportun. Sa ne oprim pentru moment doar asupra termenilor de „Ucraina” si „ucraineni” care, in traducere, in toate limbile pamantului, inseamna „la Margine” si „la margineni”. Ei au fost lipiti, ca etichete, de specialisti germani in confectionarea de „natiuni culturale”, pe o miscare, initial de fronda literara, apoi spirituala si, in final, politic secesionista fata de Rusia imperiala, dar si fata de miscarile pentru independenta si unitate nationala ale polonezilor, lituanienilor, estonilor, letonilor etc. si, in special, romanilor. Pentru ca, in „natiunea culturala” ucraineana, intrau de-a valma, prin tactica „FAUSTRECHT” („Dreptul pumnului”), rusi (mici), romani rusificati („ruteni”) si nerusificati, traci slavizati (hutani) si neslavizati (lituanieni) dar nici romanizati, polonezi, letoni, estonieni, finlandezi, slovaci, tatari etc. Si intrau impreuna cu teritoriile lor.

Material realizat de col. (r) istoric Mircea Dogaru via certitudinea.ro.

/1 Comment/by
peisaj de iarna, cand mor parintii, beatrice silvia sorescu

Cand mor parintii – poem de Beatrice Silvia Sorescu

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/10/winter-landsape-near-etxalar-navarra3.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/10/winter-landsape-near-etxalar-navarra3.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Cand mor parintii – poem de Beatrice Silvia Sorescu” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1540317523089{margin-bottom: 0px !important;}”]

Cand se duc parintii, nu le vinde casa,
Ei au trudit in Raiul lor cel sfant,
Din cand in cand, mai pune-acolo, masa,
Pastreaza-le bucata de pamant,

Cand mor parintii, nu te duce-n pripa,
Sa calculezi cat iei pe truda lor,
Ci construieste inca o aripa,
Si ai sa vezi ca nu le-a fost usor,

Pastreaza demn, tot ce a fost frumos:
Masa, la care-ai stat, cu trei picioare,
Lampa ce arde inca, lin, duios,
Covorul, patul, cele trei ulcioare,

Asterne iute, scoartele din lana,
Mainile mamei te vor mangaia,
Si stai pe prispa veche, chiar batrana,
Sa mai asculti concertul din valcea,

Hai, scoate apa toata din fantana,
Sa primenesti izvorul infundat,
Mama si tata te vor lua de mana,
Te vei simti la fel ca altadat,

Mai da cu var, copile, pe pereti,
Sa ii pastrezi curati, ca pe-o icoana,
Parintii tai au devenit peceti,
Nu alerga, dup-avutii, in goana,

Nu astepta, rugina sa le rupa,
Deschide portile, la casa, largi,
Toti ingerii te vor veghea, asculta,
Vei fi inconjurat numai de magi,

De ce nu vii? Ai tai mereu asteapta…
Ofteaz-atunci cand vad ca esti absent,
Stau umbre triste, pironite-n poarta,
Nu vor sa creada-n visul desuet

De fapt, Parintii nici nu mor vreodata,
Traiesc in noi, sunt rau cu apa lina,
Sunt stele-aprinse peste zarea-nalta,
Sunt curcubeu, pe bolta cea senina,

Tu ia aminte: casa parinteasca
E locu-n care sufletul ti-e roua,
E vatra noastra veche, stramoseasca,
Lumina ce se scalda-n luna noua.

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
ion soreanu siugariu, ion siugariu, eroul national ion siugariu, vintila horia, erou, eroul ion siugariu

Vintila Horia despre Poetul erou-martir Ion Siugariu si generatia GANDIREA

ION SIUGARIU DELA MESTERUL MANOLE

Generatiei mele, pe care am putea-o numi „generatia dela 1939”, pentru ca isi atinsese primele teluri in anul cand a isbucnit cel de al doilea Razboi Mondial, i-a apartinut si acest tanar poet-erou care ne-a luminat tuturor existenta si poesia, in acei ani de dubla pregatire: o pregatire catre propria noastra realizare, si o pregatire de moarte, vreau sa spun de moarte reala, cum a fost cea a lui Ion, sau o moarte a Tarii, partiala, evident, si trecatoare, insa care n’a trecut inca si cine stie cat va mai starui de-asupra tragediilor noastre. Ne-am cunoscut si ne-am perfectionat la umbra „Gandirii” si acolo am inteles, in primul rand, ce inseamna a fi Roman. Ne-am desvoltat cetind si meditand carti de Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Al. Busuioceanu, Oscar Walter Cisek, Ion Pilat, Vasile Voiculescu, Vasile Bancila, Gib Mihaescu, Mateiu Caragiale, Tudor Vianu, Adrian Maniu, ganditori, poeti si romancieri care au stiut sa creeze o Romanie literara si filosofica pe masura Romaniei geopolitice iesite din rasturnarile celui dintaiu Razboi Mondial. E greu de povestit aceasta istorie paralela si greu de inteles pentru cei care n’au trait-o cum am trait-o eu, Ion Siugariu si ceilalti tineri de atunci. Cei ce ne precedasera si care, intre 1920 si 1940, au dat Tarii un chip cultural fara de care nu se poate reconstitui o imagine valabila a Romaniei antebelice, scriau si publicau in timp ce noi imparteam Universitatea cu poesia, dadeau la iveala carti ca acestea: „Puncte cardinale in haos” si „Nostalgia paradisului” de Nichifor Crainic, „Trilogia culturii”, „Trilogia cunoasterii”, „Cruciada copiilor”, „Mesterul Manole” si „Avram Iancu” de Lucian Blaga, „Tarm pierdut” de Ion Pillat, „Urcus” de V. Voiculescu, „Estetica” de Tudor Vianu, nuvelele lui Victor Papilian, romanele (cele bune) ale lui Cezar Petrescu, „Lauda somnului” si „La curtile dorului” de Lucian Blaga, traducerea „Divinei Comedii” de Alexandru Marcu, eseurile lui Dan Botta, „Panorama literaturii romane” de Basil Munteanu si altele, carti modelate intr’un fel sau intr’altul de spiritul „Gandirii”, care a dus in acei ani catre o definire a Romaniei prin crestinism si cultura, ca un final al incercarilor mai vechi realizate de „Convorbiri Literare” si „Semanatorul” sau in sens contrar, de falsele premise, ramase din fericire fara concluzie, ale „Vietii Romanesti”, singura pretentie romaneasca de a face din marxism o cheie de cunoastere, care nu si-a gasit niciodata broasca, pentru ca, dela inceput pana la sfarsit, o cauta pe delaturi, in inesentialul luptei de clase si a unui fals realism care, atat in literatura cat si in politica, au starnit intre noi adevarate catastrofe nationale.

vintila horia

Vintilă Horia

Tot ce gandise despre romantism secolul al XIX-lea si-a aflat in „Gandirea”, ca revista si ca proiectare in afara a unor personalitati crescute in spiritul ei, o continuare si o implinire. Este imposibil, astazi, dupa cum va fi imposibil maine, sa se ajunga la o definire a culturii romanesti fara sa se tina seama de grupul dela „Gandirea”, care a constituit un fel de Academie Romana paralela, din infaptuirile careia, carti, catedre universitare, conferinte, ziare, s’a putut constitui timp de doua decenii un chip real al Romaniei, un fel de intregire a neamului care dadea celeilalte intregiri, dela 1918, o fiinta nationala si un elan catre constelari exterioare. Aceasta idee de universalizare, plecand dintr’o esenta romaneasca foarte bine definita, a constituit idealul generatiei mele si a lui Ion Sugariu.

Anii in care s’a pus la cale proiectul „Mesterul Manole” au fost 1936-1938, cand, colaborand la „Gandirea” si la alte reviste cum erau, de pilda, „Pagini Literare” dela Turda, sau „Gandirea Romaneasca” de la Cluj, ne adunam aproape in fiecare zi la Cafe de la Paix sau prin restaurante pentru poeti si discutam despre mesajul generatiei noastre. Eram obsedati de ideea unei afirmari europene a culturii romanesti. Cei care, dela inceput, si-au pus fervoarea in acest proiect am fost: Ovid Caledoniu, Horia Nitulescu, Axente Sever Popovici, Ion Siugariu, Miron Suru si cu mine, la care s’au adaugat, cu participari mai mult sau mai putin entuziaste, Stefan Baciu (care s’a despartit de noi inca inainte de aparitia primului numar al revistei), Stefan Stanescu, Ion Aurel Manolescu si Madeleine Andronescu, iar din departarea provinciilor pe unde traiau: Grigore Popa, Mihai Beniuc, V. Benes, Mihail Chirnoaga, Octav Sulutiu si Mircea Streinul, sau Marcello Camilucci, care era pe atunci profesor la Bolonia. Altii ni s’au adaugat mai tarziu, in cei doi ani de existenta a revistei, dupa cum pictorul Ion Mirea, personalitate complexa, obsedata de arta, de filosofie si de poesie, si alti artisti plastici au fost cu noi sau alaturi de noi, ca bucovineanul Rud. Rybiczka, si ne-au ilustrat copertile cu maini si cu ganduri aliate. Grigore Popa isi facuse teza de doctorat despre Kirkegaard, daca nu ma insel, Axente Sever Popovici era matematician si filosof (cel mai inteligent om pe care l-am cunoscut in viata mea, in Tara si in afara), Ovid Caledoniu traia din Rilke si Angelus Silesius, Horia Nitulescu venea dela Teologie, Mirea voia sa stie si sa reprezinte totul, intr’un elan pluridisciplinar care-i sta si azi inscris in opera, Miron Suru era librar si bibliograf si cel care a facut posibila viata vizibila a revistei punandu-ne la dispozitie tipografia dela Cartile Bisericesti pe care o conducea Pavel Suru. Cautam colaboratori in Franta, Italia si Spania ca sa ne mutam in Europa, convinsi de puterea noastra, era sa spun de geniul nostru, ceea ce atunci ni se parea normal, deoarece, asa cum spunea Ovid Caledoniu, atinsesem o varsta (abia trecusem de douazeci de ani) cand nu mai puteam scrie decat foarte bine, deci universal valabil. Cred ca am fost generatia cea mai ambitioasa si mai orgolioasa nascuta candva pe „tara ronda ca un scut”, cum o numea poetul unui „Urcus” din care ne facusem un itinerar. Ion Siugariu era, printre noi, un fel de lumina incarcata de poesie, antagonic si complementar, ca raza soarelui, facut dintr’o continuitate ondulatorie, care era traditia dela „Gandirea”, din care i se trage intreaga inspiratie, si dintr-o ruptura corpusculara, sau revolutionara care-l aducea in mod logic catre noi. Toti am fost asa, traditionalisti si revolutionari, la modul cel mai complementar posibil fara de care nu e posibil sa intelegi si nici chiar sa contemplezi o miscare literara, un curent, o revista sau o personalitate universal graitoare. Totul se rezolva in noi pe aceasta dubla dimensiune, care este, cu siguranta, si cea a Romaniei de maine.

Critici literari specializati au scris in Tara despre poesia lui Ion Sugariu, adunata in acest volum prin grija iubitoarei lui sotii, inspiratoare si conducatoare, in felul in care Dante vedea femeia si amorul, in felul in care fiecare din noi, cei dela „Mesterul Manole” am fost dusi catre noi insine ca niste „Fedeli d’Amore” ce eram, de ingerii nostri complementari. Daca n’ar fi fost strans cu atata graba dintre noi, Ion Sugariu ar fi devenit, alaturi de Ovid Caledoniu, poetul metafizician al generatiei dela 1939, inscris dela primele lui versuri pe linia Dante-Claudel-Rilke-Eliot, de care tineau aproape toti poetii dela „Gandirea”, fiind desigur Nichifor Crainic cel ce mai mult a fost continuat de versurile din acest volum. „Sete de ceruri” este un titlu gandirist, dar si „Paradisul peregrinar”, ca si multe din poemele adunate aici. E o poesie plina de soare, vreau sa spun de el insusi. De cate ori ne vedeam, ma ruga sa nu-l mai chem Ion, ci Soare. Mi se parea un nume pagan, in timp ce numele lui de botez venea direct din Evanghelie si ma aseza alaturi de chipul interior al poetului. Abia acum il inteleg. A fi soare inseamna a fi lumina, inceput, peste paganism si crestinism, genetic adevarat. Astfel, Cuvantul se imbina cu Lumina si devenea lume. Ii cer iertare ca abia acuma, dupa atatia ani, in fata acestor poeme si a fragmentelor de proza epistolara, atat de ale lui, ii pot spune Soare, chemandu-l asa cum el voia sa-l chem. Cetindu-l, am reavut dinainte drama intreaga a generatiei mele. Idealul universal, proiectarea Romaniei catre ceea ce ii semana si catre ceea ce o astepta, adunarea intr’o revista si intr’o grupare a vointei noastre de putere spirituala, razboiul, separarile, mortile, exilurile. Decenii de deserturi si sange intre acea imagine pura, voitoare de mai bine pentru toti oamenii pamantului, improspatati in romanism, adica in cunoastere, si teribilul destin care a faptuit contrariul. Ura, lupta de clase, materialism absurd, plin de molii si de rautate, patru decenii de proza intunecata si neomeneasca, de durere romaneasca, definitoare si ea, intr’un fel, deoarece a fost poporul roman punctul in spatiu si in timp in care s’a concentrat suferinta si nedreptatea. Poate ca si asta inseamna ceva, desi noi am fi vrut concentrarea pe alte valori si pe alte recorduri. Oricum, poesia lui Ion Sugariu, atat de legata de acea intentie, sta marturie in aceste pagini de ceea ce ar fi putut fi si n’a fost decat in sacrificiu si in moarte. In aceasta nedorita dar acceptata grandoare de a fi, generatia dela 1939 se reintalneste cu Ion Sugariu intr’un moment in care intunericul care l-a ucis pare a face loc luminii care din Soare incepuse sa curga peste noi.

Vintila HORIA
Madrid, 21-I-1985

Sursa: marturisitorii.ro.

/0 Comments/by
constantin noica, filozofie crestina, crestinism, religia crestina, invatatura crestina, cautarea fericirii

Constantin Noica si cautarea fericirii

[vc_section][vc_row][vc_column][vc_custom_heading text=”Constantin Noica si cautarea fericirii” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column width=”1/2″][mk_image src=”https://i1.wp.com/www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2011/04/Noica-la-Paltinis-Foto-c-Lazar-Dinu-4.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://i1.wp.com/www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2011/04/Noica-la-Paltinis-Foto-c-Lazar-Dinu-4.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][/vc_column][vc_column width=”1/2″][vc_column_text css=”.vc_custom_1540119095593{margin-bottom: 0px !important;}”]12 iulie 1909. Intr-un sat din Teleorman se nastea Constantin Noica, cel care avea sa devina cel mai important filosof al Romaniei, un destin in spatele caruia se ascund numeroase povesti, discipoli celebri, ani de inchisoare socialista la Jilava si un fiu care a devenit calugar.

Pe 1 octombrie, cu doua luni inainte sa moara, Constantin Noica a venit pentru ultima oara la Ipotesti. Aici, in acest loc s-a implinit insa unul dintre cele mai mari vise ale lui: facsimilarea manuscriselor lui Eminescu, poate cea mai importanta lucrare a lui Noica din ultimii ani de viata… „Noica a stat cu scaunul inspre fereastra cu «vechiul salcam». Mi-a spus de cateva ori: «Ati facut o treaba buna».[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text css=”.vc_custom_1540119248964{margin-bottom: 0px !important;}”]Probabil nu se astepta. Parea ca-si stapaneste cu greu lacrimile”, noteaza Valentin Cosereanu, fondatorul Memorialului Ipotesti, in jurnalul personal. „«Prietenul Liiceanu spune ca pe tot ce pune mana Noica nu iese. Iata ca unul din cele cinci mari lucruri pe care mi le-am dorit toata viata a iesit si a iesit aici, la Eminescu acasa.»” Iata un bun punct de plecare pentru evocarea unei vieti, care a fost ea insasi o opera. Cu sentimentul datoriei implinite, Noica, la 78 de ani, cu doi ani inainte de Lovitura de Stat din decembrie si imediat dupa ce incheiase facsimilarea manuscriselor lui Eminescu, s-a stins din viata.

De la Paltinis la Ipotesti drumul e lung. Noica l-a batut insa ani intregi. In acel 1987, reusise sa termine una dintre marile lucrari ale vietii lui, un drum de Sisif, mereu neobosit, mereu gata sa o ia de la inceput, mereu dispus sa explice, la infinit, de ce facsimilarea caietelor era atat de importanta pentru intelegerea operei lui Eminescu.

„Se supraliciteaza, cum spuneati, in ce priveste valoarea caietelor «studentesti» (dar nu exclusiv studentesti!), numai de cei care nu stiu sa gaseasca aurul in nisip. Poezie proasta, note elementare de studiu, pagini intregi cu rime prea des ridicule se gasesc prea des in Caiete; precursor in stiinte pe care abia le invata sau filolog in limbi de care abia se apropia nu era Eminescu. Dar cine nu vede, in laboratorul acesta eminescian, miracolul si un dar unic facut culturii noastre, poate ramane la «Pe langa plopii fara sot», eventual transpus pe muzica. Este o vibratie Eminescu pana si acolo”.

Constantin Noica a sosit la Ipotesti in 1984. „Era uscativ, adus de spate, purta pardesiu lung si un basc tras intr-o parte ca la vanatorii de munte. Nas acvilin, iar ochii extrem de patrunzatori. Afabil. Nu stiu de ce mi-l imaginasem altfel”, isi aminteste Cosereanu. „A privit la salcamii din preajma casei si m-a intrebat daca sunt, intr-adevar, de pe vremea Lui. Pronunta Lui cu intimitate, dar si cu o veneratie greu de redat in scris”.

Noica si-a inceput drumul la Ipotesti intrand in biserica ridicata de Iorga, unde si-a facut semnul crucii, chiar daca era insotit de doi oficiali de la judet. „I-am aratat chipul Arhanghelului Mihail reprezentat cu fata angelica a lui Eminescu copil, apoi urmele gloantelor lasate de ostasii sovietici «eliberatori», in candela din fata altarului si in pieptul regelui Carol al II-lea, pictat ca si Eminescu, la intrare, in semn de ctitori. «Au tras si in Eminescu?» Nu, pentru ca nu stiau cine este. S-a uitat la mine complice”, continua notatiile din acea zi de inceput de toamna Valentin Cosereanu.

La intrarea in casa memoriala, Constantin Noica isi scoate bascul, ca un suprem gest de smerenie. Atunci cand gazda l-a rugat sa scrie ceva in cartea de impresii i-a raspuns: „«In biserica trebuie sa te rogi cu cuvintele Preotului…». A scos o bucata de hartie ingalbenita de vreme din buzunarul hainei si a notat cu un pix obisnuit: «Din manuscrisul 2268, fila 34 verso (Despre Arhei): tu insuti puteai sa nu te nasti, sa fii din numarul celor ce n-au fost niciodata… Prin urmare, tu ai fost, esti, vei fi totdeauna». Apoi a adaugat: «Copiat de Constantin Noica, 2 octombrie 1984».”

Atunci a inceput o munca ce avea sa se sfarseasca multi ani mai tarziu, cand visul lui „incremenit” a devenit realitate: manuscrisele au fost facsimilate. A doua zi Noica a plecat la Bucuresti si cu asta a inceput lungul drum al anticamerelor, al nesfarsitelor explicatii si ore de asteptare, de multe ori zadarnice, al telefoanelor, al mereu esuatelor incercari de a fotografia paginile din caiete, al vesnicelor pelerinaje la Ipotesti, in miez de iarna, cand casa memoriala e inghetata si unde caloriferele electrice nu fac fata si trebuie sa se supuna regimului socialist al economiilor… Dar dupa trei ani de incercari de toate felurile, Eminescu, in toate stralucirile si intunecimile mintii lui, era gata sa-si intampine oaspetii la Ipotesti. Ca o chemare sau ca o implinire, la sfarsitul lui 1987, Noica pleca si el spre alte lumi. Cu sentimentul unui dor implinit.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”„Fericirea e la indemana oricui”” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1540119663507{margin-bottom: 0px !important;}”]Existenta lui Constantin Noica este insa ca o mare pe cat de tulburata la suprafata, pe atat de linistita in adancuri. El este filosoful, care, in ciuda anilor de temnita grea, avea puterea sa spuna, asa cum isi aminteste Gabriel Liiceanu, cel care, alaturi de Andrei Plesu, i-a fost unul dintre cei mai importanti discipoli, ca „fericirea e la indemana oricui”. „Iti arata ca miza vietii este in alta parte decat acolo unde o situeaza in mod spontan viata insasi prin simpla perindare a generatiilor in timp. Noica iti spunea – si asta cred ca era secretul lui – ca, indiferent de infernul in care ne-am afla, fericirea e la indemana oricui. Cu o singura conditie: sa descoperi ca bunul cel mai de pret al vietii se afla in acel loc in care se acumulasera de-a lungul secolelor cele mai mari splendori ale umanitatii”, povestea el intr-un interviu acordat ziarului Adevarul. „Locul asta se numea cultura, iar intr-un sens restrans, filozofia. Dupa ce te atragea pe taramul acesta, dupa ce te conducea la locul unde zacea comoara, Noica te plimba printre minunile care o compuneau, intarziind, desigur, in pavilionul filozofiei. Altfel spus, te ghida in «paradisul culturii», pana in punctul in care invatai sa te misti de unul singur prin el.” Iata care era, de fapt, taramul lui fermecat de la Paltinis, unde si-a petrecut mare parte din timp in ultimii ani de viata, dupa ce a iesit din inchisoare, intr-o austeritate care-l bucura si in care se simtea minunat. Intre 1949 si 1958, cand a fost arestat, Noica a avut domiciliu fortat la Campulung-Muscel. Impreuna cu el, in acel an, 1958, au fost arestati toti participantii la seminariile private tinute de el acolo: celebrul „grup Noica”. A fost anchetat si condamnat la 25 de ani de munca silnica cu confiscarea intregii averi si a executat la Jilava 6 ani din cei 25, fiind eliberat in august 1964.

Odata liber, Noica avea sa tina in continuare seminarii, pentru mai tinerii lui colegi, iar odata descoperit paradisul de la Paltinis avea sa ramana acolo, in acea camaruta saracacioasa, cu un pat, o masa improvizata si vesnicul lighean de pe soba… Fericirea era simpla in acest loc, unde timpul era organizat strict, un mic dejun simplu, cateva felii de paine unse cu unt si gem, o plimbare de o ora si jumatate prin padurile Paltinisului, apoi lectura, pana la amiaza, si apoi orele de scris… Seara era momentul intalnirilor cu ceilalti. „Inainte de ’89, nimeni nu credea ca se termina cu comunismul. Eram pregatiti sa traim si sa murim in acest sistem. Noica, in orice caz, era sigur ca nu se poate face nimic. Ne spunea mereu ca politica e meteorologie, ca n-ai ce sa faci daca ploua. A iesi impotriva tancurilor sovietice sau impotriva Securitatii e un fel de a rata, iar singura varianta cinstita de supravietuire si chiar de distantare fata de regim e sa faci cultura. Noi eram pregatiti pentru o viata in care sa ne concentram pe actul de cultura”, povesteste Andrei Plesu intr-un interviu acordat ziarului Adevarul. „Sunt multi care-si imagineaza, mai ales azi, ca acolo totul era imbibat ideologic, ca ne facea el nitel Hegel si nitel Platon, dar ne ademenea si spre o gandire nationalist-conservatoare. Ceea ce e o aberatie! Noi nu faceam politica. Pe de alta parte, pana si asta ni se reproseaza: «Pai, de ce nu faceati?». Pai, nu faceam! Politica era in jurul nostru destula, iar noi ne duceam la Paltinis sa luam o gura de oxigen, sa facem ceea ce nu se facea in restul timpului si al institutiilor: cultura, meserie, lectura. Rezulta aproape ca, daca n-ar fi fost Paltinisul, Ceausescu ar fi cazut mai repede”, spunea Plesu in acelasi interviu.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”„Filosoful este un fel de preot pe dos…”” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1540119776852{margin-bottom: 0px !important;}”]Constantin Noica a trait intr-o lume care azi, pentru noi, pare a fi o alta planeta, o lume in care altitudinea culturala era cu totul alta, decat azi, in Romania anului 2017, in care doctoratele se iau mai usor decat bacalaureatul. La Facultatea de Filosofie si Litere l-a intalnit pe profesorul Nae Ionescu, iar in cercul lui s-au aflat Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran… De aceea, mai tarziu nici nu era atat de usor sa-i devii discipol. Departe de a fi un pedagog despotic, Noica era, totusi, foarte strict si le cerea celor care voiau sa studieze cu el sa cunoasca limbile franceza si engleza, ca baza de pornire, iar germana era obligatorie. De asemenea, cerea studiul limbilor vechi, greaca, latina, sanscrita… Si, apoi, avea o lista cu o suta de lecturi obligatorii. Cam in aceste conditii puteai deveni discipolul lui Constantin Noica.

In 1934, s-a casatorit cu Wendy Muston, o englezoaica pe care a cunoscut-o intamplator intr-o excursie, dand astfel peste cap planurile tatalui sau, care dorea sa-l insoare cu tanara Cesianu, care provenea dintr-o familie buna. Casatoria cu Wendy n-a durat prea mult, iar din ea s-a nascut cel care avea sa devina marele monah Rafail Noica. Lui avea sa-i scrie Constantin Noica o tulburatoare scrisoare, care ramane o teribila marturie de dragoste si de credinta, asa cum le-a inteles un mare ganditor. Si, desi legatura dintre ei n-a fost atat de apropiata, pentru ca mama lui si Constantin Noica au divortat cand el era copil, parintele Rafail marturisea ca a existat intotdeauna intre ei doi un fel de „tensiune duioasa”, cu atat mai puternic manifestata atunci cand tatal a aflat ca fiul se va calugari. Intrebat daca are a-i face un repros tatalui sau, Rafail Noica marturisea intr-un interviu ca i-ar spune asa: „De cand ai iesit din inchisoare, din ’68 pana astazi, m-ai tot indemnat spre o cultura, desi stii ca inca din copilarie intre noi era chiar o tensiune, caci te intrebam: «Ce este acela un filosof, ca un potcovar face mai mult decat tine ca filosof?» Si m-ai indemnat mereu catre cultura, desi ai vazut ca nu am nici tragere, nici menire. Reprosul meu este acesta: «Sa stii ca lucrul caruia esti gata sa-ti sacrifici pe fiul tau unul nascut, acela iti este Dumnezeu». Si tata a deschis bratele sa ma imbratiseze si mi-a zis: «Ah, dragul meu, pe cuvintele astea ne putem desparti»”. Desi nu i-a raspuns fiului sau la intrebarea „Ce este acela un filosof?” se pare ca Noica a facut-o, totusi, intr-un alt context, cand ar fi spus asa: „Filosoful este un fel de preot pe dos…”

Scrisoarea pe care Constantin Noica i-a scris-o fiului sau ramane insa unul dintre cele mai frumoase si mai pretioase documente din istoria culturii si in fiecare dintre cuvinte rasuna intreaga lui filosofie si toate chemarile lumii.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Scrisoarea catre fiul sau, Rafail Noica” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][mk_blockquote font_family=”none”]Ce poate fi in lumea voastra, dragul meu, ca te-ai gandit sa pleci din ea? Si sunt multi – mi se spune – care se despart de ea, chiar daca nu intra in ordin, ca tine. V-a mahnit peste masura lumea de azi? Ati gasit ca o puteti sluji de dincolo de ea?

Noua, aici, ni se parea ca lumea de azi nu mai poate fi boicotata. Este in ea ceva care urca, si tot ce urca e sacru. Popoarele ies acum, rand pe rand, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn si animalitate. Dobitoacele si firea se primenesc. Ce e cu putinta invadeaza, cu bogatia lui, lumea lui ce este – si omul insusi, care populeaza lumea cu noi si stranii fapturi, este pe cale sa devina o noua faptura, cu inzestrari sporite.

Suna, poate, naiv, optimist tot ce-ti spun. Lasa-ma atunci sa spun lucrurile pe limba ta, care mi-e draga si mie.

In limba ta exista o vorba a trecutului care-mi pare, intr-un fel, mai adevarata astazi decat oricare alta. Este cea a Sfantului Augustin, „iubeste si fa ce vrei”. Caci daca iubesti cu adevarat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate ca lumea de azi e uneori smintita pentru ca a despartit pe „fa ce vrei” de „iubeste”. Ea si-a luat toate libertatile si face tot ce-i place; dar nu iubeste intotdeauna. Asa cum artistul modern adesea nu iubeste cuvantul sau materia in care lucreaza si acestea se destrama in irealitate – in timp ce un Brancusi, care-si iubea materia si o mangaia, facea din ea aceea ce trebuie si este – omul modern traieste scandalul libertatilor si al inimii, pentru ca nu sta sub ordo amoris.

Sa-l reinvatam dragostea, ai putea spune, asadar; si cum orice dragoste adevarata este, pana la urma, dragoste catre Dumnezeu, sa-l restituim credintei. – Dar iata, aici se despart apele.

Vorba lui Augustin este adevarata, dar abia in dezmintirea ei. Astazi nu mai putem spune: iubeste si fa ce vrei. Trebuie sa spunem, cum s-a spus in fapt: cunoaste si fa ce vrei! De vreo trei veacuri asa simte omul modern si nu-i ramane decat sa-si duca vorba pana la capat, asadar sa intre in ordinea cunoasterii.

Cunoasterea a pus intr-adevar pe om in intimitate cu lucrurile – intr-o alta intimitate decat cea magica, mitica ori religioasa – si atunci omul modern incepe sa faca ce-i place. Poate reface substantele anorganice, asa cum reface societatea; sau dubleaza realitatile cu „izotopii” lor si lucreaza asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: daca vrea face si arme atomice.

Vei spune: le face, in fapt. Daca ar iubi, nu ar face din astea, si atatea alte nefacute; sa-i redam, deci, comunitatea de dragoste. – Dar omul de azi nu mai poate sa nu cunoasca. S-a intamplat cu el ceva hotarator; s-a trezit in el o alta neliniste decat cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, insa, e insufletit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a devenit prea putin.

Si ce a iesit din asta? A iesit o lume care nu mai seamana cu cea de pana acum a bunului Dumnezeu. Gandeste-te asa, concret: daca bunul Dumnezeu ar spune astazi unui Noe sa-si pregateasca arca fiindca vine potopul peste rautatea lumii – oare ce ar pune in arca Noe? Ar pune cate o pereche din fiecare soi de vietati? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot – cateva sticlute cu acizi nucleici, si cateva calculatoare, si cateva pile electrice sau mai stiu eu ce. Bunul Dumnezeu ar intreba: ce sunt astea? Si Noe ar raspunde: ce trebuie pastrat din lumea Ta, Doamne. Si ar putea sa nu se mai urce nici el, Noe, in arca.
Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastra. Si ea ne place undeva, caci e o lume a supunerii, a rabdarii si a infratirii, intre noi si cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoasterii.

Stiu, in lumea dragostei se intamplau lucruri adanci de tot: omul se infratea cu oamenii, se infratea cu firea si putea prelua, in cresterea lui spirituala, pana si materia lipsita de simtire. Citesc cateodata Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor romaneasca fara pereche, si gasesc in Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stalpnicul, randurile acestea uluitoare: „Cuvioase parinte, de ar avea graiu stalpul, n-ar inceta a vesti durerile, ostenelile si suspinurile tale; insa acela nu el te tinea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimile tale, ca un pom il tineai”.

Ce minune de gand si de vorba – pentru o fapta dincolo de orice judecata. Dar se intampla ca acum, in lumea cunoasterii, nu omul singuratic si nu cu lacrimile sale, ca un pom, totusi, tine stalpii lucrurilor si-i preia in cresterea sa.

Este o alta infratire, cu lucrurile si cu oamenii. S-a sfarsit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea in care traim si se va trai. Nu e o intamplare ca eu insumi iti scriu de departe, dragul meu, si ca-ti scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca si cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.
Dar nu te dezaprob si nu i-as dezaproba nici pe ceilalti, chiar daca ar fi oaste si biserica, iar nu singurateci. Nu va dezaprob, chiar daca m-as teme ca traiti intr-o lume gata facuta – si care nu mai are ce face.

Pentru ca aveti ce face. Aveti, tocmai pe linia cunoasterii. Fiinta Domnului n-o puteti cunoaste si n-au cunoscut-o nici marii Parinti. Fiinta lucrurilor incearca s-o cunoasca stiinta. Fiinta ca fiinta este de vreo 2500 de ani lotul gandirii filosofice. Fiinta istorica, la randul ei, o cauta iarasi altii (ai citit vreuna din admirabilele carti ale lui Mircea Eliade?).

Voua va e data fiinta omului. E datoria voastra sa spuneti despre om ceva mai adanc si mai adevarat decat pot spune sarmana psihologie sau biata antropologie si biata istorie. Se legasera nadejdi de stiintele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca in om sondele pe care le-a aruncat teologia, candva.

Veti consimti voi sa vedeti in teologie o stiinta a omului? Veti intelege sa faceti din comunitatile voastre de dragoste comunitati de cunoastere? Veti consimti sa nu spuneti nu unei lumi care urca, sau sa spuneti, ca vechii greci, un nu care sa fie mai slab decat da?

Eu nu am a-ti da lectii. Spre capatul vietii, vad ca nu stiu mai nimic. Dar cand ma uit indarat, vad ca e ceva sigur pana si intr-o viata ca a mea: e bucuria.

N-am avut dreptate decat atunci cand m-am bucurat. Omul e fiinta care jubileaza. Omul a facut bucuria si a vazut ca era buna.
Dar nu te poti bucura cu adevarat daca nu ai cunoastere, daca nu ai deschidere in lumina, daca oamenii sufera, daca sunt strambatati in jurul tau, daca sunt adevaruri nestiute in jurul tau, daca nu vibrezi de toata bogatia lumii tale, daca nu te desfeti cu joaca asta extraordinara a umanitatii din veacul nostru cu fluizii electrici si cu undele – daca nu stii tot si nu iubesti tot.

Imi vine atunci in minte ca, dincolo de iubire si cunoastere, ba cu ele cu tot, exista o ordo gaudii. Si-ti spun numai: bucura-te si fa ce vrei![/mk_blockquote][/vc_column][/vc_row]

 

/0 Comments/by
calea victoriei, bucurestiul interbelic, bucuresti, la vie en rose, micul paris, la vie en rose in micul paris

Bucurestiul Interbelic (1) – La vie en rose in Micul Paris

Un oras in care toti domnii purtau palarii si nici o doamna nu lasa mai mult decat o glezna la vedere, in care masinile erau putine si lumea petrecea la vestitul Targ al Mosilor – acestea sunt doar cateva dintre lucrurile care caracterizau Bucurestiul, in perioada interbelica.

Trecuse Marele Razboi si orasul capata noi forme, zgomote si arome, iar viata avea un ritm nou. Se traia dupa buget, cum spunea altadata Conu’ Iancu, dar Bucurestiul crestea, se civiliza si incepea sa semene cu alte capitale europene ale timpului.

Pe la 1930, in Bucuresti traiau 640 de mii de oameni, capitala era in plina industrializare, concentra multe dintre intreprinderile cu pondere importanta in economia tarii: Uzinele Malaxa prosperau, se infiinteaza Aeroportul Baneasa (1921) si Liniile Aeriene Romane (1933), care apartineau statului, la fel ca si Uzinele Grivita, Pirotehnica Armatei, Societatea Comunala de alimentare cu lapte a Bucurestiului, Abatorul, Atelierul S.T.B. si fabricile de gheata.

bucurestiul interbelic

Apar banci noi, se deschid zeci de noi cinematografe, pe strazi circula din ce in ce mai multe automobile.

Bucurestiul se reorganizeaza administrativ, se demoleaza, se asaneaza si se construieste dupa principii moderne, invatate la scoli de arhitectura din strainatate, se ridica cladiri inalte si primul zgarie-nori, Palatul Telefoanelor (1933), si se amenajeaza parcuri noi.

Bulevarde cu reclame orbitoare, batai cu flori la sosea, curse de cai la Baneasa. Pe Calea Victoriei se plimba agale femei elegante, in automobile trec barbati cu priviri galante, lumea buna se duce la filme la cinematografe, viziteaza muzee, urmareste spectacole de teatru, merge regulat la Ateneu, pierde vremea prin cafenele ca la Paris, scapa de caldura sufocanta a orasului in bazinul cu valuri maritime de la Lido.

Strazi innoroite, Targul Mosilor, mahalale. Carciumioare ce imbie oamenii simpli cu mititei si ciorba de burta, targoveti isteti-analfabeti, forfota orientala, picnicuri la iarba verde, vanzatori ambulanti, tarani ce se vantura prin oras, bieti sarmani care isi au clipele lor scurte de bucurie cand dau de ceva bun de mancat si imbracat in groapa de gunoi din spatele cimitirului Bellu, numita Valea Plangerii.

In lumea mahalalelor, in zona halelor si a Pietii Bibescu, pe cheiul Dambovitei, la Obor sau in cartierul evreiesc, unde traiau aproape 70 de mii de evrei, lumea era saraca, ulitele si strazile pline de noroaie, se spalau rufe in apa Dambovitei, si erau oameni care taiau cu ce se gasea la groapa de gunoi din spatele cimitirului Bellu, numita Valea Plangerii.

Treptat, orasul este curatat, refacut, extins si infrumusetat, Dambovita este asanata, lacurile si parcurile amenajate. Totul luase avant in doar doua decenii, de la primul la al doilea razboi mondial.

Viata in parfum de epoca

Viata de zi cu zi decurgea firesc, oamenii isi vorbeau politicos, numai cu dumneavoastra, sau chiar cu domnia voastra iar intre prieteni, sau chiar in familie, cu dumneata. Glumele deocheate nu erau permise in prezenta domnisoarelor. Femeile purtau, pe strazile Bucurestiului, palarie, rochii si fuste, nu pantaloni si isi coafau parul cu bucle. Tinerii purtau ochelari negri, nu-i numeau ochelari de soare, petreceau cu banda, nu cu gasca, mergeau la dancing si flirta. Se asista la matchuri, nu la meciuri, se ascultau placi la patefon si nu discuri.

Nuntile si botezurile, numite incuscriri si cumetri, erau prilej de mare sarbatoare si pentru bogati si pentru saraci, onomasticile, zilele numelui, se sarbatoreau de cei mai varstnici, in timp ce pentru copii sau cei foarte tineri se sarbatoreau zilele de nastere.

In zilele toride de vara sau in zilele de sarbatoare, la Paste, la Sfantul Gheorghe sau la 10 Mai, bucurestenii obisnuiau sa se racoreasca si sa petreaca la iarba verde. Lumea venea in grupuri de prieteni sau pe familii, in Gradina Bordeiului sau in locurile umbrite de pe malul Dambovitei, in timp ce protipendada scapa de caldura la Lido, in marele bazin cu valuri maritime, situat in centrul Capitalei, in bulevardul Bratianu colt cu strada Franklin.

bucurestiul interbelic, bucuresti, micul paris

Un oras, doua lumi, anii interbelici. Un Bucuresti al contrastelor eterne, un oras ce traieste intre balcanism si occident si o face mereu cu armonie, ardoare. Acesta a fost dintotdeauna farmecul Bucurestiului si un astfel de oras al spectacolului stradal din perioada interbelica nu a avut nevoie decat de un fotograf extraordinar care sa-i surprinda povestile in cadre perfecte si sa le faca nemuritoare.

Cele doua aspecte ale Bucurestiului

Inmormantarile se faceau cu dricul, pentru cei nevoiasi, dricul era tras doar de de doi cai, iar familiile care puteau plati ceva mai multi bani isi inmormantau rudele cu dric tras de patru cai si cu trasuri pentru preot si familie, iar inmormantarile de clasa I erau somptuoase, dricul fiind tras de sase sau opt cai mascati si cu pompon inalt, negru.

Se crease o viata politica normala, cultura era libera si presa vigilenta. Bucurestenii citeau gazete, nu ziare, cea mai populara gazeta centrala era „Universul” care isi avea sediul In Palatul Universul de pe strada Ion Brezoianu, inaugurata pe 2 noiembrie 1930, fiind celebra agitatia din jurul ei, cand vanzatorii de ziare strigau in gura mare titlurile editiilor.

Se mergea la muzeu, in 1908 se deschisese oficial noul edificiu al Muzeului de Istorie Naturala „Grigore Antipa”, in 1914 se infiintase si Muzeul Militar National, iar in anul 1936 sociologul Dimitrie Gusti infiinta Muzeul Satului, unul dintre primele muzee etnografice din lume.

Bucurestenii se obisnuisera sa telefoneze, de la cabinele telefonice publice din Oficiile postale, dar si de acasa, pe la sfarsitul anilor 1920 in Bucuresti erau deja 3000 de abonati la serviciul telefonic si se da in folosinta o centrala telefonica automatizata.

Cinematograful avea un succes enorm, in Bucuresti erau 30-40 de cinematografe care proiectau filme, mentionate si in paginile gazetelor, la rubrica „calendarul zilei”.

Raspandirea radiourilor incepe sa creasca din 1928, cand se inaugureaza si emisiunile romanesti, iar in gazeta Dimineata se puteau citi toate programele dre tramsmisii radiofonice din marile orase ale Europei, pe care le prindea si Bucurestiul. Aparatele de radio, vandute de noi magazine specializate, erau aduse din strainatate si costau enorm. Anul 1935 aduce si o stire de senzatie, la 23 martie, la Berlin se facuse prima transmisie de televiziune, si in anii care au urmat discutiile despre televiune si noua cutie magica sunt la ordinea zilei in saloanele Bucurestiului.

Lumea buna mergea la spectacolele de la teatru sau Ateneu, la restaurante si baruri sau la Cafeneaua Capsa, pe Calea Victoriei, colt cu strada Edgar Quinet, peste drum de Cercul Militar National, unde a ramas pana azi.

Infiintata pe la mijlocul secolului XIX de fratii Capsa – Vasile, Anton, Constantin si Grigore, urmasi ai cojocarului Dumitru Capsa, devenise in doar cateva decenii cel mai select local al Bucurestilor si celebra in toata Europa. Grigore Capsa era furnizorul Casei Regale Romane, al casei principelui Milan Orbenovici al Serbiei si, din 1908, avea sa fie si furnizor al principelui Ferdinand al Bulgariei, iar Casa Capsa gazduia receptii fastuoase la care participasera mari personalitati politice si artistice ale Europei. Capsa aducea regulat de la Paris mostre din cele mai noi produse de cofetarie, care erau repede introduse in fabricatie, astfel ca apareau mereu noutati, iar protipendada Bucurestiului se oprea la cofetarie pentru o prajitura cu ciocolata, bombonuri, sau pentru un pahar de vin, coniac sau lichior fin, provenite si ele din toata Europa.

Cei cu buget mai mic petreceau timpul liber la gradinile de vara, celebra era carciumioara „La Leul si carnatul”, unde se delectau cu soiuri alese de vin, cu patricieni, mititei, tuslama si ciorba de burta, cu doar 2 lei, cat costa un pranz indestulator.

bucurestiul interbelic

Erau la moda tangourile, romantele si melodiile populare romanesti si existau localuri pentru toate buzunarele, unde se putea petrece pina dimineata, iar ca sa aiba cat mai multi clienti, patronii de restaurante angajau o orchestra faimoasa si un cantaret indragit de public.

Dupa incheierea Primului Razboi Mondial a luat fiinta taraful fratilor Zavaidoc, iar in perioada interbelica, vocea lui a rasunat in toate saloanele restaurantelor vestite si a starnit ropote de aplauze chiar si la Paris, in 1937, la Expozitia Universala. Restaurantele bucurestene se bateau pentru el, iar la Ciresica, unde petrecea boema bucuresteana, ajunsese sa fie atat de cunoscut, incat si vatmanii tramvaielor stigau in statia de la Cismigiu: „Da-te, neamule, jos, c-am ajuns la Zavaidoc!”.

In acesti ani au aparut marii cantareti Maria Tanase, Ioana Radu, Grigoras Dinicu, Rodica Bujor sau Ion Luican.

Titi Botez, vedeta Teatrului de Revista Carabus, canta si la Teatrul Alhambra, dar si in restaurantele si barurile cele mai rafinate, la Zissu, de pe Calea Serban Voda, la Colonade sau la Dori-Parcla, era poreclit eternul indragostit si asaltat de admiratoare cand le canta „Femeia, eterna poveste” sau „Mi-e dor de sarutarea ta”.

jean moscopol, bucurestiul interbelic, bucuresti, micul paris

Jean Moscopol

Jean Moscopol, inainte de a ajunge faimos, fusese un modest funcționar de banca la „Chrissoveloni”, dar din 1929 se lansase in muzica la barul Zissu, facea turnee la Berlin sau canta la celebrul bar Ciro si isi inregistra cantecele pe discurile Columbia, His Master’s Voice, Homocorde şi Parlophon. Facea furori cu melodia „Noapte buna, Mimi!”. Cristian Vasile a ramas celebru cu „Iubesc femeia” sau „Zaraza”.

„Cântecele Bucurestilor de odinioara reflecta totul, cu candoarea simplitati, toate rasunau pretutindeni, inviau din palnia patefoanelor, se inaltau spre bolta teatrelor de revista si faceau bucuria tineretului epocii” – spunea criticul muzical George Sbarcea.

Se electrifica, se construieste, se sistematizeaza

Intre anii 1918-1940, Bucurestiul a avut zece primari, unii dintre ei, Emil Costinescu, Anibal Teodorescu, Dem I. Dobrescu sau Alexandru Donescu, cu un rol important in administrarea orasului.

Prin Legea pentru organizarea administratiei orasului Bucuresti din 7 februarie 1926, Capitala a fost impartita intr‑o zona centrala, patru sectoare, pastrand numele vechilor culori: Sectorul I Galben, Sectorul II Negru, Sectorul III Albastru si Sectorul IV Verde, si o zona periferica constituita din teritoriului celor 12 comune suburbane, pana la limita forturilor.

Interesele generale ale orasului si ale comunelor suburbane erau administrate de Consiliul General, format din 36 consilieri alesi, 24 consilieri numiti si pana la 7 consilieri cooptati. Conducerea administratiei era asigurata de Primarul General, ales de consiliu.

In 1923, in zona centrala, erau iluminate electric mai mult de 20 de strazi, alte zeci cu gaz aerian sau petrol.

In 1925 se inaugureaza prima linie de autobuz, intre Bariera Calarasi – Piata Sfantu Gheorghe, si incep sa dispara de pe strazi carutele si carucioarele trase cu mana de negustorii ambulanti, iar in 1929 se scot din uz ultimele sapte vagoane de tramvai cu cai si din 1930 apar tramvaiele electrice. Lumea buna mergea insa cu automobilul, nu cu masina, si prin anul 1933 erau deja inregistrate ceva mai mult de 8000 de automobilele, circulau inca si destule trasuri si pe strazi mirosea, asadar, si a benzina, si a balegar. Se matura cu tarnul si masinile de salubritate stropeau, de doua ori pe zi, bulevardele si strazile din centru.

Strazile nu erau marcate, dar la intersectiile de pe bulevarde aparusera semafoarele, plasate nu pe trotuare, ci chiar in mijlocul strazii, insotite insa si de un agent de circulatie, cu chipiu cu cozoroc, fluier si manusi de piele intoarsa, care dirija circulatia care incepuse sa se aglomereze.

Spre sfarsitul anilor ’20 se construiesc primele imobile conform principiilor arhitecturii modernise. Dupa planurile arhitectului George Matei Cantacuzino se ridica Palatul Bancii de Investitii (1923-1928), fostul sediul Uniunii Arhitectilor (1925-1928), devenit mai tarziu restaurantul Marul de Aur.

bucurestiul interbelic, bucuresti, micul paris

Intre anii 1929 si 1934 se construieste, pe Calea Victoriei, Palatul Telefoanelor, o cladire inalta de 52,5 metri, in stil Art Deco, asemanator zgarie-norilor americani. Era prima cladire cu schelet metalic din Romania si a ramas pana in anii 1970 cea mai inalta constructie din Bucuresti.

A fost construit dupa planurile lui Edmond van Saanen Algi, un arhitect de origine olandeza stabilit in Romania, autor si al Palatului Academiei Comerciale din Piata Romana, inaugurat in 1926, sediul Academiei de Studii Economice.

bucurestiul interbelic, horia creanga

Dupa planurile arhitectului Horia Creanga, nepotul lui Ion Creanga, se construiesc mai mult de 70 de cladiri, intre care Teatrul Giulesti, Uzinele Malaxa, Grupul Scolar Mihai Bravu, Blocul Burileanu-Malaxa, celebrul imobil ARO, construit in 1929, sau Hala Obor ridicata incepand din 1936, cu structura din otel sudat invelit cu beton si fundatii din beton. Doi ani mai tarziu langa Hala Centrala Obor a fost deschisa si Piata Agroalimentara Obor. Se incheia atunci epoca Targului Obor, atestat documentar inca din secolul XVII, si unde, cu doua secole inainte, se desfasurasera si executiile condamnatilor la moarte prin spanzurare.

Monumentala cladire a Facultatii de Drept a Universitatii din Bucuresti a fost zidita intre anii 1933 si 1935 dupa planurile altui mare arhitect, Petre Antonescu, cel care a fost si arhitectul Arcului de Triumf, monumentul inchinat Unirii Tuturor Romanilor din 1918. Arcul, construit initial din lemn si stuc in anul 1922, este refacut si inaugurat la 1 decembrie 1936.

Athenee Palace, cel mai elegant hotel al Capitalei, construit dupa planurile arhitectului Teophile Bradeau in 1912, prima cladire din Bucuresti in care s-a intrebuintat betonul armat, a fost transformat in 1937 si modernizat de arhitectul Duiliu Marcu.

Se construia intens, in special in centrul orasului, pe o parte si alta a bulevardelor, cladirile de sapte-opt etaje, ca blocul Carlton de la capatul Strazii Regale, daramat de cutremurul din 1940, blocul Wilson, cele doua blocuri simetrice de langa Biserica Italiana, cele din spatele lor, pe strada Vasile Conta, Hotelul Union sau Blocul Adriatica de pe malul Dambovitei, se numeau in epoca blockhausuri, si nu blocuri.

Aveau fatade albe si curate, holuri incapatoare si apartamente bine impartite – cu oficiu, doua water-closet, camera se serviciu cu intrare separata si balcoane.

In 1936 se amenajeaza Parcul National Carol al II-lea, astazi Parcul Herastrau, pe un teren de 187 de hectare, o fosta zona mlastinoasa asanata. Se amenajeaza si un teatru de vara si un lac, de 77 de hectare, pentru practicarea sporturilor nautice, in incinta parcului se deschide si Muzeul Satului. La 8 iunie 1938, la intrarea dinspre Arcul de Triumf, se deschide Pavilionul Televiziunii. Emisiunile incepeau seara la ora 7 si orice vizitator isi putea transmite vocea si imaginea pe un ecran, platind o mica taxa.

In anul 1937 se termina constructia Palatului Regal, inceput in 1930, construit dupa planurile arhitectului Nicolae Nenciulescu, pe locul fostei Case Golescu, transformata in Palat Domnesc, pentru Alexandru Ioan Cuza si apoi pentru Regele Carol I. Regele Carol al II-lea si principele mostenitor locuisera in Casa Noua, o mica vila de pe strada Pictor Grigorescu, pe locul unde se afla astazi Sala Palatului. In Sala tronului din Palatul Regal, la 6 septembrie 1940, urma sa aiba loc ceremonia de depunere a juramantului de catre regele Mihai. Astazi in Palatul Regal functioneaza Muzeul National de Arta.

La 10 mai 1939, in fata Palatului Regal, era inaugurata statuia ecvestra a Regelui Carol I, in prezenta Regelui Carol al II-lea si a principelui Mihai. Lucrarea, realizata de marele sculptor si artist croat Ivan Mestrovic, ca multe alte monumente a fost distrusa in perioada comunista.

Asadar, perioada anilor interbelici va ramane in istoria Capitalei ca o veritabila varsta de aur, reflectata in mii de pagini de jurnal, fotografii, picturi, filme etc. Societatea romaneasca isi indeplinise visul de generatii a reintregirii teritoriale si isi arata un mare apetit spre nou si modern. Acum se intalnesc cel mai bine traditia si modernitatea, vechiul si noul, inovatia si conservatorismul.

  1. Prin Legea pentru organizarea administratiei orasului Bucuresti din 7 februarie 1926, Capitala a fost impartita intr‑o zona centrala si o zona periferica. Zona centrala cuprindea patru sectoare, pastrand numele vechilor culori: Sectorul I Galben, Sectorul II Negru, Sectorul III Albastru si Sectorul IV Verde. In afara acestora au ramas 12 comune. Ele au primit statutul de comune suburbane orasului, fiind inglobate din punct de vedere administrativ municipiului Bucuresti.
  2. O noua generatie de arhitecti isi pun in aplicare principiile moderniste invatate la scoli de arhitectura din strainatate. Spre sfarsitul anilor ’20, arhitecti precum Marcel Iancu construiesc in Capitala primele imobile conform principiilor arhitecturii moderniste. De asemenea, in 1929 Horia Creanga construieste celebrul imobil ARO.
  3. Cel mai popular ziar central, „Universul” isi avea sediul in Palatul Universul.Inaugurata pe 2 noiembrie 1930, cladirea de pe strada Ion Brezoianu 23-25 a constituit odinioara nucleul presei bucurestene, fiind celebra agitatia din jurul ei, cand vanzatorii de ziare strigau in gura mare titlurile editiilor.
  4. Odata cu daramarea atelierelor Garii de Nord in 1932, din initiativa Directiei C.F.R., a ramas liber un teren de circa 5 hectare, care putea fi utilizat pentru o mare piata in fata Garii de Nord. Amenajarea pietei a fost indelung discutata intr-o comisie mixta compusa din delegatii Cailor Ferate si ai Primariei, iar proiectul intocmit si supus si avizului Consiliului Tehnic Superior a fost un compromis intre interesele partial divergente ale acestor institutii.
  5. In inima Bucurestilor se gasea si zona Halelor. Zona era foarte murdara si infecta strazi intregi, fiind si un teritoriu de frecvente incaierari intre vanzatorii de fructe si legume, iar inghesuiala de la cumparaturile de dimineata asigura pungasilor de buzunare o activitate rodnica. In urma presiunilor, precupetii vor abandona zona iar bucurestenii se vor deprinde sa isi faca cumparaturile la noua hala din Obor.
  6. Intre anii 1930 – 1935 are loc asanarea unei zone mlastinoase aflate la marginea orasului Bucuresti, formandu-se Lacul Herastrau. In jurul lacului s-a amenajat si cel mai mare parc din capitala, parcul Herastrau. Ecluza Lacului Herastrau a fost construita in perioada 1933-1936, insa pentru multa vreme a fost inchisa.
  7. La 10 mai 1939 a fost inaugurta pentru prima data statuia ecvestra a Regelui Carol I in Piata Constitutiei de astazi. Inaugurarea s-a facut in prezenta Regelui Carol al II-lea si a Principelui Mihai (viitorul Rege) si s-a facut cu ocazia implinirii a 100 de ani de la nasterea lui Carol I. Lucrarea a fost realizata de marelui sculptor si artist croat Ivan Mestrovic, foarte apreciat in epoca pentru lucrarile sale.
  8. Cinematograful avea un succes fulminant in Bucuresti. Au fost deschise zeci si zeci de sali in care se proiectau filme. In paginile ziarelor, la rubrica numita „calendarul zilei“, erau mentionate peste 30-40 de cinematografe in Bucuresti care ofereau filme.
  9. Gradinile de vara erau printre primele optiuni de petrecere a timpului liber. Printre cele mai frecventate era si „La Leul si carnatul”. Bucurestenii care veneau aici se puteau delecta cu soiuri alese de vin si sprit, iar daca le era si foame se puteau infrupta in voie cu patricieni, mititei, tuslama si ciorba de burta, la preturi foarte convenabile (2 lei un pranz indestulator).
  10. Inmormantarile se faceau cu dricul. Erau trei clase de inmormantare. La clasa a III-a apelau oamenii nevoiasi iar dricul era tras de doi cai. La clasa a II-a, dricul era tras de patru cai si se punea la dispozitia preotului o trasura si inca o trasura la dispozitia familiei. Inmormantarea de clasa I era somptuoasa, dricul fiind tras de sase sau opt cai iar caii erau mascati, cu masti negre laterale la ochi. Iar pe cap un pompon inalt, negru. Dricul era mare si stralucitor.

Surse: Intoarcere in Bucurestiul interbelic – Ioana Parvulescu, Humanitas 2003.

Material realizat prin intermediul stiri.tvr.ro si historia.ro.

/0 Comments/by

„Popoarele care nu sunt bine conduse pier incet” – Ioan-Aurel Pop

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”http://www.familiaortodoxa.ro/wp-content/uploads//2018/05/dea2.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”http://www.familiaortodoxa.ro/wp-content/uploads//2018/05/dea2.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”„Popoarele care nu sunt bine conduse pier incet” – Ioan Aurel Pop” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”slideInDown”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1540038086866{margin-bottom: 0px !important;}”]Cuvantul Profesorului Ioan-Aurel Pop este incurajator, pentru ca in el vedem chipul lucid al carturarului roman care-si iubeste tara, constient de tarele acesteia, dar mai ales de valorile ei. Este romanul care vorbeste cu durere despre tradarile si vanzarile la care am fost si suntem supusi, care intelege perfect profunzimile si potentialul extraordinar al neamului romanesc. Avem aici o radiografie extrem de precisa a situatiei natiunii romane, la o suta de ani de la Marea Unire. Nu mai suntem uniti intre noi pentru ca nu ne mai iubim si nu mai avem incredere in neamul nostru, si asta nu numai din pricina globalizarii induse de noile tehnologii mediatice, ci mai ales din pricina ca, atat din afara, cat si din interior, s-a luptat ca noi sa devenim „un aluat moale”, usor de modelat de cei ce ar vrea ca romanii sa piara de pe acest pamant.

Dar mesajul este, totusi, optimist – daca vom avea conducatori buni, spune noul Presedinte al Academiei Romane, si nu vanzatori de tara, adaugam noi. (G.F.)

– Domnule Ioan-Aurel Pop, praznuim Centenarul Unirii. Cum ne gaseste acest Centenar ca neam? Suntem mai uniti decat inaintasii?

– Noi nu prea stim sa praznuim asa cum s-ar cuveni intotdeauna. Simtul de ceremonie este un atribut al popoarelor civilizate, asezate, prospere. Noi nu am avut vreme de ceremonii, pentru ca ne-am straduit mereu mai mult sa supravietuim decat sa vietuim, aici, „in calea rautatilor”.

Aparent, Centenarul ne gaseste bine, pentru ca existam intr-o tara aproape la fel de intinsa ca Marea Britanie; pentru ca suntem membri ai UE si NATO, adica facem parte din clubul selectilor si nu din „blocul comunist”, cum se intampla acum trei decenii; pentru ca traim, respiram, calatorim (cel putin o parte dintre noi), in vreme ce alte neamuri au disparut din lume, s-au topit in alte popoare etc. Inaintasii de acum 100 de ani si de mai inainte au trait o apoteoza a unirii, au avut o obsesie a unirii si au avut constiinta ca fauresc o Romanie noua pentru eternitate. Noi ne-am cam blazat si credem ca toate ni se cuvin fara eforturi mari. Romanii, din care ne tragem, cel putin in parte, aveau o vorba: Nihil homini natura sine magno labore dat, adica „Natura nu da nimic omului fara mare staruinta”. O tara si o natiune nu se fac o data pentru totdeauna, ci se construiesc si se primenesc mereu.

Poate ca suntem mai uniti decat acum un secol, dar adesea doar prin declaratii bombastice, uitand de unirea cotidiana, de binele zilnic pe care se cuvine sa-l facem in numele unirii, de credinta, de adevar si de dreptate. Multi dintre noi, in loc sa facem binele aici, la noi, prin profesionalism, prin zbateri continue, prin lupta, ne ducem pe alte meridiane si ne punem experienta in slujba altor „uniri” si a altor „patrii”.

In concluzie, Centenarul nu ne gaseste asezati si multumiti, si nici tara nu o gaseste intreaga, asa cum au facut-o liderii luminati in 1918…

„Identitatea popoarelor – o realitate foarte puternica astazi”

– Ce este identitatea nationala si de ce avem nevoie de identitate nationala?

– De mii de ani traiesc oameni la Dunare si la Carpati, pe Olt si pe Mures, pe Siret si pe Nistru, si asemenea oameni, chiar daca s-au perindat mereu, nu au lasat vreodata acest pamant nelocuit si nechivernisit. De peste o mie de ani, romanii s-au aflat, alaturi de altii, intre truditorii gliei de pe aceste locuri. Nu este de prisos sa le cunoastem originile, taina limbii vorbite, credintele, dorurile si jalea, nuntirile si prohodurile, trecerile si petrecerile. Asa, vom intelege mai bine, poate, de ce „lacul codrilor albastru” este incarcat de „nuferi galbeni”, sau cum au reusit arhitectii de la 1500 sa faca minunea de Manastire a Argesului, invesnicita, in credinta populara, prin sacrificiul Anei si al Mesterului Manole, sau cum ajunge un om matur ca Ion al Glanetasului sa se inchine si sa sarute pamantul reavan, descoperindu-se ca la rugaciunea de dinaintea icoanei. Gesturi similare fac toti oamenii, de oriunde si de oricand, dar aura care le insoteste pe cele mai sus evocate se-arata numai la acest popor si numai pe acest pamant, semn ca romanii si Romania au un fel al lor de a fi. Secolul trecut de la Marea Unire este un bun prilej de a-i face si pe altii – prieteni, neprieteni sau indiferenti – sa ne vada, sa ne cunoasca si sa ne inteleaga, cu identitatea noastra de romani.

Simplu spus, identitatea romaneasca este felul de a te simti roman, iar aceasta simtire vine prin limba, credinta, origine, nume, traditie, obicei, strai, pamant si cer etc. Avem nevoie de identitate nationala ca sa nu fim ai nimanui. La unele popoare, nationalitatea se confunda cu cetatenia si nu te poti bucura de nimic pe lumea asta daca nu ai identitate nationala.

– Cum se raporteaza alte popoare la identitatea lor?

– Toate popoarele se raporteaza la identitatea lor, iar unele o fac chiar in mod ostentativ, atragandu-ti atentia ca ele exista, ca au un mesaj de dat lumii, ca nu se lasa in voia sortii. Americanii se lauda de multe ori ca ei sunt universalisti si nu nationalisti. Este insa de ajuns sa vezi anumite manifestari ale vietii cotidiene si sa te convingi de contrariu. Astfel, circula lozinci de genul Buy only American! („Cumpara numai ceea ce este american”), la scoala se vorbeste zilnic despre „parintii patriei”, toate sarbatorile sunt americane, de la Columbus Day pana la Thanksgiving etc. Polonezii se caracterizeaza prin Biserica si prin Chopin, sarbii prin sacrificiul de la Kossovopolje (1389), italienii prin Risorgimento etc.

Am intalnit mereu intelectuali straini care sa vorbeasca despre identitatea proprie, care sa critice „nationalismul” altora, dar nu am intalnit niciodata polonezi, unguri, americani, francezi ori germani care sa se critice pe sine in felul in care o fac romanii. In rest, identitatea popoarelor este o realitate foarte puternica astazi, chiar si atunci cand acest lucru este negat sau nu este recunoscut pe fata.

„A respinge tara inseamna a te respinge pe tine”

– Noile mass-media – ma refer la Internet, mai ales – ne-au introdus in ceea ce McLuhan numea „sat global”. Care credeti ca sunt efectele acestui fenomen asupra modului de a fiinta al romanilor, a asezarii, a statusului mental al noilor generatii?

–„Satul global”, despre care scria McLuhan, ne-a apropiat, dar ne-a si indepartat unii de altii in acelasi timp. Suntem mai vecini si mai straini concomitent, mai aproape si mai departe… Ne ducem sa ne vedem rudele si prietenii in Australia sau in America, dar nu ne vedem cu vecinii de scara si nu vorbim cu colegii de grupa. Sau vorbim – dar pe net, prin Facebook!

Romanii sunt si ei prinsi in acest vartej. Generatia mea, care a prins si alte vremuri, incearca sa redestepte anumite cutume, anumite valori ale traditiei, dar se loveste uneori de un zid dur. Daca, de exemplu, incerc sa le explic adolescentilor, tinerilor, taina muncii tacute la camp, la secera si la coasa, a taranilor de odinioara, horele din sat, doina si jalea, nuntitul si prohoditul etc., imi dau seama ca ei nu au cum sa inteleaga toate astea. Motivele sunt legate, fireste, de globalizare, de accelerarea ritmului Planetei, de modernizare. Sunt insa si motive mai profunde. Generatia mea, chiar daca nu a fost toata rurala, a avut sansa sa mai miroasa pamantul reavan, sa simta fanul proaspat cosit, sa vada curgand sudoarea muncii fizice, sub soare dogoritor ori sub vant si viscol.

In plus, a mai avut o sansa, anume aceea de a se impartasi din toata experienta universala prin lecturi solide si prin dascali de exceptie, daruiti scolii si natiunii. Azi toate acestea s-au pierdut. Zestrea omenirii zace in carti, pe care nu le mai citeste nimeni. Necazul este ca nu se citesc integral nici e-book-urile sau cartile electronice. Prin urmare, daca nu luam masuri, riscam sa devenim toti otova, cu mintile odihnite si goale, instrumente bune de manipulat de catre forte malefice, care stapanesc comunicarea si care au puterea sa ne indrepte pe calea dorita de ele.

Din pacate, intalnim foarte des un sentiment de respingere fata de tara, mai ales atunci cand vorbim de civilizatie. Este justificat acest sentiment?

Sentimentul despre care vorbiti este rezultatul acelorasi manipulari. Legarea solida de tara, sentimentul apartenentei la familie, la comunitate, la natiune si la credinta oamenilor tarii este primejdios pentru globalisti, pentru ca ii face pe oameni profunzi, critici, circumspecti, fideli. Romanii sunt un popor deschis si primitor si s-au lasat usor antrenati in acest proces dirijat, de „deschidere” fara limite.

Pe de alta parte, noi am trecut prin mai bine de patru decenii de comunism, care a fost demonizat pe buna dreptate si care ne-a facut sa ne simtim vinovati, injositi, victime etc. Nu-i vorba, nici in trecut nu am dus-o foarte bine, aici, ca „enclava latina la portile Orientului”, bantuita de inamici, jefuita de regate si imperii orgolioase, ciuntita mereu de oameni si teritorii. Tara nu a prea fost a noastra, pentru ca ne-o luasera altii demult si ne-am refacut-o cu greu. Pentru ca nu am fost in rand cu marile puteri si nici nu am gustat din sentimentul elitei, ne-am lasat usor amagiti si ne-am dezgustat de noi insine. A respinge tara inseamna a te respinge pe tine, pentru ca ce este tara fara oameni, fara romani? Or, noi nu gasim nimic mai bun sa facem decat sa hulim Romania asa de mult cum nici un inamic strain nu reuseste! Fireste, ne apuca uneori remuscarile si dorul, ne cearta parca parintii si bunicii deveniti tarana, ne mustra icoanele din „casa dinainte” sau de pe tampla bisericii, dar ne „revenim” repede si nu facem nimic ca sa indreptam situatia.

Dimpotriva, in loc sa ne purtam crucea si sa spunem strainilor cine suntem si de ce vorbim romaneste, de ce credem in Dumnezeu colindand si de ce mai strangem fanul doinind, ne declaram altceva decat romani si trecem mai departe. Sunt neamuri mult mai oropsite si mai umilite de soarta decat al nostru, dar nu-si declina identitatea, originea, traditia.

Material realizat de

Mihaela Raluca Tanaseanu via familiaortodoxa.ro.

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
traian vuia, aurel vlaicu, hermann oberth, henri coanda, aeronautica, aeronautica romaneasca

Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coanda si Hermann Oberth – uriasii din aeronautica romaneasca

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/10/9-2.gif” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/10/9-2.gif” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coanda si Hermann Oberth – uriasii din aeronautica romaneasca” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1539965514511{margin-bottom: 0px !important;}”]Manifestarea puterii aeriene a Romaniei de la aparitie la infaptuirea Romaniei Mari, comandor aviator (r) Dr. Marius-Adrian Nicoara.

In Vechiul Regat, aerostatia a aparut la sfarsitul secolului XIX, iar aviatia la inceputul secolului al XX-lea, cunoscand o dezvoltare accelerata intr-un timp relativ scurt. Ele au devenit arme de temut in Marele Razboi. Reconstituirea generala a modelului practic-aplicativ al puterii aeriene a Romaniei pe timpul acestui conflict, ca pilon al securitatii nationale, este obiectivul central al acestei cercetari, fapt ce ne-a permis desprinderea unor concluzii de a caror actualitate nu ne indoim. Am reluat analiza sistemica a puterii aeriene a Romaniei, pe baza elementelor definitorii ale acesteia: 1) politica nationala aeronautica; 2) actele normative specifice; 3) sistemul de educatie specific; 4) industria de ramura; 5) organizarea si operativitatea Aeronauticei, conform triadei metodologice: idee – argument – exemplu. Reamintim ca multi romanii si-au imaginat aparate de zbor mai usoare decat aerul (in 1806 Cuparenco, in 1818 domnitorul Caragea) si s-au gandit la intrebuintarea lor in scopuri militare (dupa zborul Balonului Romania din 20 iunie 1874)[1]. Cei patru pionieri ai aeronauticii mondiale au trecut in concret aparatele de zbor mai grele decat aerul si posibilitatile lor: Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coanda si Hermann Oberth contribuind esential la cucerirea „oceanului aerian”.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/10/oberth.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”http://www.itc-cluj.ro/capatana/valori/oberth.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1539965765776{margin-bottom: 0px !important;}”]De asemenea precizam faptul ca Romania s-a numarat printre primele tari din lume in:

  • – inzestrarea fortelor armate cu aerostate sau avioane;
  • – realizarea unui aerodrom cu infrastructura completa necesara activitatii de zbor (Chitila 1910);
  • – constructia unor aeroplane – dupa Aurel Vlaicu, debuteaza activitatea industriala aeronautica nationala cu producerea unor aparate de zbor sub licenta in atelierele Cerchez (1911);
  • – infiintarea invatamantului militar de aviatie (1912)[2] pentru piloti si observatori aerieni, (mostenire preluata astazi de Scoala de Aplicatie pentru Fortele Aeriene „Aurel Vlaicu” din istoricul Zilistea-Boboc, Buzau)[3];
  • – are privilegiul constituirii categoriei de forte, numita atunci Aeronautica Militara Romana, predecesoarea F.A.R. de astazi, consfintita de adoptarea „Legii de organizare a Aeronauticii Militare”, in data de 1 aprilie 1913, in Parlamentul Romaniei[4].

Anticipam spunand ca produsul acestor realizari este aparitia puterii aeriene a Romaniei, care in timp a contribuit la pastrarea independentei, suveranitatii si integritatii statului roman, la diminuarea permanenta a riscurilor, amenintarilor si vulnerabilitatilor de securitate nationala a Romaniei, fapte ce au presupus numeroase jertfe de sange.

Din punctul nostru de vedere, urmarind evolutia cronologica, dinamica si tumultuoasa a acestui fenomen militar, definim puterea aeriana ca fiind efectul configurarii practic-aplicative al politicilor nationale in domeniu; actelor normative specifice; sistemului de educatie aeronautica; industriei nationale din acest domeniu; al organizarii si operativitatii Fortelor Aeriene; in functie de etapele istorice de dezvoltare ale societatii, la pace, criza sau razboi[5].[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column width=”1/2″][mk_image src=”http://www.art-emis.ro/images/stories/istorie/Avioane_ww1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”http://www.art-emis.ro/images/stories/istorie/Avioane_ww1.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][/vc_column][vc_column width=”1/2″][vc_column_text css=”.vc_custom_1539965945931{margin-bottom: 0px !important;}”]La sfarsitul secolului al XIX-lea, au fost folosite aerostate in armatele Europei. creandu-se subunitati de aerostatie militara, avand ca misiuni observarea campului de lupta si reglarea tirului artileriei acestora[6]. In Armata Romana de atunci, verificata in lupta, dupa Razboiul de Independenta (1877-1878), s-a pus problema modernitatii si a fost gandita achizitia unor noi genuri de arme. Pentru pregatirea primilor trei aerostieri romani, acestia au fost trimisi la fabrica de baloane din Paris. La inapoierea lor in patrie, statul a achizitionat un balon captiv sferic, cu accesoriile respective. Aerostatierii militari au fost instruiti ca observatori din balon pentru supraveghere aeriana, in folosul trupelor destinate apararii forturilor din jurul Bucurestiului, iar in anul 1913 a fost infiintata prima companie de aerostatie militara. In plan mondial, in 1911 consemnam prima pierdere aeriana,, este vorba de un avion italian lovit la Tripoli de artileria turca[7].[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1539966211302{margin-bottom: 0px !important;}”]Deschiderea geopolitica a Romaniei, incepe odata cu intrarea Dobrogei in componenta statului roman, urmare a Congresului de pace de la Berlin din anul 1878. Romania era un amestec, o experienta calitativa si cantitativa cumulata de est, ortodoxie si latinitate. Asadar se constituia in granitele etnice moldo-valahe, un mixt superior de cultura si civilizatie. Pe ansamblu, in anii urmatori, in Romania, caracteristica a fost lupta ce se dadea in intregul palier societal, intre cei care doreau schimbarea si erau adaptabili la nou, si cei ce se impotriveau schimbarilor. In acest context, la 18-30 octombrie 1883, in cel mai strict secret, se semneaza la Viena, Tratatul defensiv de alianta romano-austro-ungar, la care a aderat si Germania[8].

In plan extern, in Peninsula Balcanica intre anii 1912-1913, au avut loc doua razboaie balcanice. Aliati fiind, Bulgaria, Grecia si Serbia, au invins rapid Turcia in Primul Conflict Balcanic din 1912. Bulgaria ameninta sa tulbure echilibrul de putere in zona, deoarece intentiona sa-si mareasca teritoriul in defavoarea vecinilor sai, ceea ce a starnit ingrijorare la Bucuresti. Intrucat Bulgaria si-a atacat fostii aliati din Primul Razboi Balcanic, guvernul de la Bucuresti, a decretat mobilizarea armatei, in ziua de 22 iunie-3 iulie 1913, Romania declarand razboi Bulgariei.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column width=”2/3″][vc_column_text css=”.vc_custom_1539966625404{margin-bottom: 0px !important;}”]Categoriei de forte, numita atunci Aeronautica Militara Romana (A.M.Ro.), a fost consfintita de adoptarea „Legii de organizare a Aeronauticii Militare”, in data de 1 aprilie 1913, in Parlamentul Romaniei. Prin aceasta lege, A.M.Ro., a fost constituita din Aerostatie (infiintata in 1893) si Aviatie (aparuta la 17 iunie 1910)[9]. Aceata este fundamentul legal al constituirii puterii aeriene a Romaniei. Ulterior Ministerul de Razboi a adoptat o serii de masuri organizatorice si functionale privind activitatea aeronautica in tara noastra. Imediat dupa constituirea sa, chiar in zorii aparitiei principiilor doctrinare[10]. A.M.Ro. a trebuit sa demonstreze puterea pe care o poate produce, participand la acest cel de-al Doilea Conflict Balcanic cu aerostatia si aviatia militara.[/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/3″][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/10/aurel_vlaicu.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/10/aurel_vlaicu.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center”][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][vc_column_text css=”.vc_custom_1539970326686{margin-bottom: 0px !important;}”]Misiunile de razboi executate de A.M.Ro.[11] au fost de: observatie aeriana, legatura, si recunoastere[12]. De altfel reusitele misiunilor de recunoastere si observare, au facut ca trecerea Dunarii si marsul energic catre Sofia sa fie o reusita, deoarece informatiile dublate de fotografii aeriene, au aratat realitatea tactic operativa a frontului romano-bulgar. Datorita acestor informatii valoroase armata romana a ajuns rapid la Sofia si a urgentat incheierea celui de-al Doilea Razboi Balcanic[13]. La 1-14 august 1913 aviatia se inapoia la Bucuresti, primind laude si fiind citata prin ordinul de zi al comandantului Corpului I Armata pentru reusitele sale.

Cateva concluzii cu privire la manifestarea puterii aeriene ca pilon[14] al securitatii nationale, in cel de-al Doilea Razboi Balcanic (1913) credem ca sunt relevante:

  • – participarea A.M.Ro. a fost unul din primele teste ale puterii aeriene a unei tari pe plan mondial;
  • – puterea aeriana a Romaniei s-a dovedit a fi unul dintre stalpii securitatii nationale a Romaniei;
  • – cresterea statutului international al Romaniei dupa cel de-al Doilea Razboi Balcanic, este si astazi imaginea cea mai elocventa a valorificarii imediate a puterii aeriene, in putere armata, dar mai ales fundament al politici internationale ce a asezat Romania in prim planul actorilor geopolitici din centrul si sud-estul Europei, pacea incheindu-se la Bucuresti in data de 10 august 1913[15];
  • – izbanda a dat moral Romaniei in actiunile viitoare si a creat ascendentul necesar armatei pentru actiunile ce urmau sa vina si care nu s-au lasat mult asteptate – Razboiul de Intregire Nationala (1916-1919)[16];
  • – s-a demonstrat utilitatea aeronauticii in actiuni de razboi, prin misiuni speciale gen fotografii aeriene sau difuzarea unor materiale de propaganda adresate populatiei civile adverse[17];
  • – a iesit in evidenta conduita exacta si eficienta a A.M.Ro. in aceasta „campanie de viteza echivalenta cu o izbanda militara[18], in conditiile unor lipsuri logistice consistente.

Toate aceste proprietati si incomparabile calitati prin care a excelat inca de la inceput A.M.Ro., au format prin impletirea lor, ceea ce astazi numim putere aeriana a Romaniei, care la momentul constituirii sale, insuma efectele celor doua arme de baza din componenta sa: Aviatia si Aerostatia.

Reamintim ca la declansarea Primului Razboi Mondial, Romania avea semnata in anul 1883, o intelegere defensiva secreta cu Imperiul Austro-Ungar si Germania. In consiliul de coroana desfasurat pe 21 iulie-3 august 1914 la Sinaia, Regele Carol I (ofiter prusac de formatie), a solicitat punera in practica a acesteia. Membrii Consiliului de Coroana s-au opus datorita caracterului pur defensiv al acordului, (mai putin Petre P. Carp) hotarand neutralitatea, prin argumentatia juridica a marelui om politic buzoian Alexandru Marghiloman. Dupa doi ani, dorinta romanilor de a se implica in razboi de partea Antantei a fost luata pentru a se intregi tara, prin unirea cu teritoriile romanesti din Imperiul Habsburgic. De aceea a fost semnat la Bucuresti Tratatul de alianta dintre Romania, pe de o parte, si Franta, Marea Britanie, Rusia si Italia pe de alta parte[19]. Din pacate desi se parea ca rolul Aeronauticei parea clarificat dupa cel de-Al Doilea Razboi Balcanic, realitatea s-a dovedit a fi alta. Pilotii si observatorii aerieni au fost mobilizati la armele lor de provenienta, fiind lipsite unitatile aeronautice de folosirea acestora la declansarea actiunilor militare (de exemplu in loc de 86 de piloti erau disponibili numai 28)[20]. Chiar se punea problema solicitarii a 100 de piloti francezi si englezi, a 100 de aeroplane de vanatoare si 80 de bombardament[21].[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/10/140364input_file0070421_w747_h373_q100.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/10/140364input_file0070421_w747_h373_q100.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1539970507320{margin-bottom: 0px !important;}”]Impiedicarea dezvoltarii proiectelor inginerului Aurel Vlaicu coroborat cu decesul prematur al acestuia, iar ulterior falimentarea Atelierelor Cerchez ce produsesera sub licenta aeroplane franceze, si sustinerea importurilor, au pus la grea incercare fragila industrie aviatica nationala. Aliatii aveau propriile lor nevoi de tehnica de lupta, iar majoritatea rutelor sigure au fost inchise. Au sosit cu intarzieri, in anul 1915, 44 de aeroplane neinarmate[22]. Ulterior a beneficiat de noi importuri din Franta, sosite in prima jumatate a lunii septembrie 1916, cu material volant avand performante egale cu cel al adversarilor din Puterile Centrale, aeroplane Farman (F.) 40 si Nieuport (N.). Efortul de inzestrare cu tehnica a Armatei Romane cu avioane moderne a devenit consistent pe timpul Razboiul de Intregire Nationala

Romania a intrat in razboi in noaptea de 14-15 august 1916, in armonie cu dezideratul national si mai putin in functie de realitatile militare. Folosirea aeronauticei in misiuni de recunoastere si informatii, nu a fost luat in considerare de catre comandamentul roman in primele zile de razboi. Mai mult pentru ca nu fusesera planificate si achizitionate stocuri, au lipsit si bombele de aviatie pentru a lovi bateriile de artilerie inamice, ceea ce a frustat pe aviatorii romani resemnati in neputinta lor de a-si sprijini camarazii. Concluzionam ca in actiunile militare ale anului 1916, A.M.Ro. nu a fost folosita corespunzator si a fost lipsita de numeroase elemente ale manifestarii puterii sale, pornind de la neintelegerea actionala la greutati logistice.

Conceptual, locul si rolul Aeronauticei nu era cunoscut nici la nivel mondial. Totusi iarna 1916 – 1917 a fost un moment crucial de reorganizare si reinzestrare a Armatei Romane, deoarece Franta a trimis in Romania o Misiune Militara condusa de generalul Henri Mathias Berthelot. Aceasta a pregatit personalul si a reasezat Armata Romana conform experientei sale si modului in care se ducea razboiul pe Frontul de Vest. Si aeronautica a urmat acest model. Trebuie sa precizam ca Aviatiei si Aerostatiei li se alatura acum Arileria Antiaeriana.

In Campania din 1917, a functionat Directia Aeronautica in cadrul Marelui Cartier General Roman (M.C.G.R.). Puterea aeriana a fost sporita de cresterea efectivelor A.M.Ro., prin:

  • – pregatirea de noi serii de piloti si observatori aerieni;
  • – sosirea altor aparate de zbor din Franta;
  • – instruirea adecvata a nou aparutei artilerii antiaeriene.

In Batalia de la Marasti, Grupul 1 Aeronautic a efectuat fotografii aeriene detaliate ce au adus informatii esentiale la realizarea planului de lupta al generalului Alexandru Averescu, de asemenea a urmarit si dirijat rezultatele focului de artilerie reglandul la nevoie, a supravegheat miscarile regimentelor germane si austro-ungare din spatele frontului si a executat zboruri speciale. De retinut este ca pentru prima data a fost realizata de catre Aviatia Romana superioritatea aeriana, pentru cateva zile, de la inceputul ofensiei in ziua de 11 iulie, cu peste 40 de ore de zbor, prin indeplinirea a zeci de misiuni de lupta (informatii, bombardament, vanatoare, legatura).

La sfarsitul lunii octombrie 1918, Romanie a reintrat in razboi, iar caderea imperiilor vecine a facut posibila Marea Unire a tuturor romanilor intr-un singur stat. Constatam o alta premiera a manifestarii puterii aeriene nationale, prin executarea unor misiuni aeriene speciale (de diplomatie aeronautica), precum cea din 10 noiembrie 1918 cu aterizare la Blaj, cand guvernul de la Iasi a contactat liderii politici ai romanilor din Transilvania, primind la returul misiunii aeriene, informatii cu privire la organizarea in sapte zile a unei Mari Adunari la Alba Iulia, in vederea proclamarii Unirii. Intrucat regimul comunist condus de Bela Kun, ce se instalase in Ungaria a atacat in doua randuri tanarul stat roman, Armata Romana a fost nevoita sa reactioneze, contraatacand si ocupand intre 3 august – 12 noiembrie 1919, Budapesta. Chemata sa lupte impotriva comunismului, Armata Romana a beneficiat de sprijinul Grupul 5 Aeronautic ce a executat misiuni de recunoastere si bombardament si vanatoare.

In timpul Razboiului de Intregire Nationala, din Aeronautica Romana s-au jertfit 28 de piloti si observatori aerieni, pe timpul celor 8160 ore de zbor executand: 560 lupte aeriene, 61871 kg bombe lansate, 703 reglaje pentru artileria romana si rusa, 6981 de fotografii aeriene, 80 de misiuni de legatura si 6 misiuni speciale. Corpul de Aparare Antiaeriana a tras 16500 proiectile doborand 11 avioane[23]. Retinem ca puterea aeriana a Romaniei era la momentul definitivarii sale, fiind constituita din insumarea efectelor celor trei arme de baza din Aeronautica Romana: Aviatia, Aerostatia si Artileria Antiaeriana, care prin aportul lor au contribuit la realizarea idealului de intregire nationala, justificand efortul financiar depus de statul roman in dezvoltarea lor. Mai mult, fiecare s-a dovedit a fi la nivelul aeronauticii statelor beligerante.

Dupa semnarea Tratatelor de pace dintre Puterile Aliate si: Germania (Versailles 28 iunie 1919)[24]; Austria (Saint-Germain en Laye 10 septembrie 1919)[25]; Ungaria (Trianon 4 iunie 1920)[26] si Turcia (la Sevres 10 august 1920)[27], a fost creat un sistem modern al securitatii globale in contextul european. Pentru apararea nationala a Romaniei intregite, au fost gandite o serie de aliante defensive regionale cu: Polonia (Bucuresti 3 martie 1921)[28]; Cehoslovacia (Bucuresti 23 aprilie 1921), Iugoslavia (Belgrad 7 iunie 1921).

Concluzionam si ca, desi Aeronautica era recunoscuta ca o mare consumatoare de resurse financiare, in situatia geopolitica si geostrategica a Romaniei, nu s-a gandit renuntarea la serviciile ei pentru apararea tarii, ba chiar au fost alocate in cel de-al doisprezecelea ceas, sume consistente pentru consolidarea puterii aeriene a tarii.

Bibliografie

Lucrari generale

*** Lexiconului militar, Editura militara, Bucuresti, 1980, 964 p.

*** Istoria Romaniei in date, Mica intreprindere editorial poligrafica „Crai – nou”, Chisinau, 1992, 442 p.

*** Retrairi istorice in veacul XXI, volumul 7, Editura Anca, Urziceni, 2014, 471 p.;

Buse C, Dascalu N, Diplomatie in vreme de razboi, Editura Universitatii Bucuresti, Bucuresti, 1995, Clausewitz C, Despre razboi, Editura Militara, 1996.

Robinson P, Dictionar de securitate internationala, Editura CA Publishing, Cluj-Napoca, 2010.

Lucrari speciale:

*** Istoria aviatiei romane, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1984, Bungescu I., Evolutia artileriei contra aeronavelor, Tipografia Scoalei Ofiteri de Artilerie „Regele Carol I”, Pitesti, 1943, Mason T, Puterea aeriana: O noua abordare conceptuala, Centrul pentru Studii in Securitate si Diplomatie, Universitatea Birmingham, 2008, Morgenthau H, Lupta pentru putere si lupta pentru pace, Polirom, Iasi, 2013, Nicoara M.A., Stan D., Scoala Aripilor Romanesti de la Zilistea-Boboc, Buzau, de la Vlaicu I la IAR-99 Soim, Editura Editgraph, Buzau, 2010, Nicoara M.A., Aeronautica Romana pe Frontul de Vest (1944-1945), Bucuresti, Editura Universitatii Nationale de Aparare „Carol I”, 2007, Rujinsky G., Aeronautica militara, Conferinte tinute la Scoala Superioara de Razboi in anul 1923, Bucuresti, Tipografia Marelui Stat Major, 1924, Sahini D., Arma aerului in arta militara, Bucuresti, 1943, Stanciu I. A., Cimpoca E, Nicoara M.A., Stan D., Sarbatoarea aripilor romanesti. O suta de ani de zbor in Armata Romaniei (17 iunie 1910 – 17 iunie 2010), Bucuresti, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, 2011, Strimbeanu V., Puterea aeriana in paradigma securitatii nationale si globale, Bucuresti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2006, Strimbeanu V, Nicoara M.A., Barac M., Stan D., Turturica S., Sultanoiu A., The Romanian Military Aeronautics – Aeronautica Militara Romana, Curtea Veche Publishing Bucuresti, 2013, Urdareanu T., Factorul tehnic in razboaiele Romaniei moderne, Bucuresti, Editura Militara, 1994, p. 202.

Periodice:

Aeronautica. Revista magazin a Muzeului Aviatiei. Romania, nr. 1-6 (1991-1995).

Aripi Tinere, Revista Scolii de Aplicatie pentru Aviatie (1969-2004).

Document – Buletinul Arhivelor Militare Romane (2012-2016).

Web

http://dexonline.ro/definitie/

www.roaf.ro.

Nota: Textul face parte din comunicarea prezentata in cadrul Sesiunii de comunicari si dezbateri stiintifice „2017 – 140 de ani de la Razboiul de Independenta, 100 de ani de la bataliile de la Marasti, Marasesti si Oituz, 75 de ani de la confruntarea de la Cotul Donului – Stalingrad”, organizata sub egida Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania, in zilele de 8-9 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociatiei Cavalerilor de Clio si Asociatia ART-EMIS.

[1] Strimbeanu, general-maior dr. Victor, Nicoara comandor dr. Marius-Adrian, Barac maior Mircea, Stan capitan Daniel, Turturica Sorin, Sultanoiu Adrian, The Romanian Military Aeronautics, Aeronautica Militara Romana, Curtea Veche Publishing, Bucuresti, 2013, p.

[2] La 1 aprilie 1912, conforn Inaltului Decret Regal nr. 1953 din 27 martie 1912, publicat in Monitorul Oastei nr. 20 din 15 aprilie 1912. In fapt, Romania este a doua tara din lume, dupa Marea Britanie, care a infiintat aceasta ramura de invatamant militar si aceasta numai datorita faptului ca anul bugetar-financiar incepea la data de 1 aprilie a fiecarui an.

[3] Stanciu general-locotenent, Ion-Aurel, Cimpoca comandor dr. Emil, Nicoara comandor dr. Marius-Adrian, Stan capitan, Daniel, Sarbatoarea aripilor romanesti. O suta de ani de zbor in Armata Romaniei (17 iunie 1910 – 17 iunie 2010), Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucuresti, 2011, p. 341 – 343.

[4] Monitorul Oficial, Inaltul Decret Regal nr. 3199/20 aprilie 1913.

[5] Nicoara Marius-Adrian, Aeronautica Romana pe Frontul de Vest (1944-1945), Editura Universitatii Nationale de Aparare „Carol I”, Bucuresti, 2007, p. 15.

[6] N.a., folosirea baloanelor incarcate cu materiale explozibile s-a inregistrat la sfarsitul sec. al XVIII – lea. Primii care au recurs la acest mijloc de lupta au fost francezii, in luptele de la Fleures in 1774, apoi rusii in 1812 in batalia de langa Moscova impotriva trupelor lui Napoleon, urmati de austrieci in asediul Venetiei in 1848. In fapt, baloanele erau purtate de vant, iar materialul explozibil aflat in nacele, era detonat atunci cand se afla deasupra adversarilor fiind prima forma de razboi aerian. De aceea, in 1899 prima Conferinta de pace de la Haga a incercat sa reglementeze folosirea aparatelor mai usoare decat aerul prin „Declaratia relativa la interzicerea pe o perioada de cinci ani a lansarii de proiectile si explozive din inaltul baloanelor”.

[7] Mason, Air Vice Marshall Tony, Professor, RA Mason CB CBE MA DSc., Puterea aeriana: O noua abordare conceptuala, Centrul pentru Studii in Securitate si Diplomatie, Universitatea Birmingham, 2008, p. 6.

[8] ***, Istoria Romaniei in date, Mica intreprindere editorial poligrafica „Crai – nou”, Chisinau, 1992, p. 243

[9] N.a., la intalnirea de la Bucuresti a Asociatiei Europene a Partenerilor Aeronautici, (E.P.A.A.) a rezultat ca in ceea ce priveste constituirea acestei categorii de Forte Armate, ca prin adoptarea acestei legi in anul 1913, Romania este prima tara din Europa si probabil prima din lume, ce a realizat acest lucru.

[10] Nicoara, comandor dr. Marius-Adrian, Primele manifestari ale puterii aeriene a Romaniei pe timpul celui de-al Doilea Razboi Balcanic, in „Retrairi istorice in veacul XXI”, volumul 7, Editura Anca, Urziceni, 2014, pp 194 – 207;

[11] Strimbeanu general-maior dr., Victor, Nicoara comandor dr., Marius-Adrian, Barac maior, Mircea, Stan capitan, Daniel, Turturica Sorin, Sultanoiu Adrian, Op. Cit., p. 63.

[12] Idem. N.a., prima misiune de razboi a aviatiei romane a fost executata pe 24 iunie 1913 de catre pilotul cpt. aviator (av.) Constantin Fotescu si observatorul Ion Arion. Ulterior pilotii romani executand numeroase misiuni de informatii in folosul trupelor terestre romane. O alta misiune a avut loc la 13 iulie, cand un echipaj format din lt. Nicolae Capsa (pilot) si cpt. Ion Arion (observator aerian) a survolat si a fotografiat Sofia.

[13] Nicoara, Marius-Adrian, Op. Cit., p. 203;

[14] Pilon (substantiv masculin adesea figurativ) este definit ca stalp puternic care sustine o constructie sau o parte a unei constructii, cf. http://dexonline.ro/definitie/pilon – miercuri 4 mai 2016

[15] Kiritescu Constantin, Istoria razboiului pentru intregirea Romaniei 1916 – 1919, Editia a II. – a, Editura Casei Scoalelor, Bucuresti, 1921, p. 106.

[16] Nicoara Marius-Adrian, Op. Cit., p. 204.

[17] Strimbeanu general-maior dr., Victor, Nicoara comandor dr., Marius-Adrian, Barac maior, Mircea, Stan capitan, Daniel, Turturica Sorin, Sultanoiu Adrian, Op. Cit., Curtea Veche Publishing, Bucuresti, 2013, p. 65

[18] Kiritescu Constantin, Op. Cit., p. 106.

[19] *** Istoria Romaniei in date, Mica intreprindere editorial poligrafica „Crai – nou”, Chisinau, 1992, p. 295

[20] Nicoara, capitan-comandor dr. Marius-Adrian, Stan capitan Daniel Scoala Aripilor Romanesti de la Zilistea-Boboc, Buzau, de la Vlaicu I la IAR – 99 Soim, Editura Editgraph, Buzau, 2010, passim p. 19 – 23

[21] Avram, Valeriu, Aeronautica Romana in Razboiul de Intregire Nationala (1916 – 1919), Editura Militara, Bucuresti, 2012, p. 15

[22] Idem, p. 14

[23] Strimbeanu, general-maior dr. Victor, Nicoara comandor dr. Marius-Adrian, Barac maior Mircea, Stan capitan Daniel, Turturica Sorin, Sultanoiu Adrian, Op. Cit., Curtea Veche Publishing, Bucuresti, 2013, p. 114

[24] *** Istoria Romaniei in date, Mica intreprindere editorial poligrafica „Crai – nou”, Chisinau, 1992, p. 311

[25] Idem, p. 312.

[26] Idem, p. 314.

[27] Idem, p. 315.

[28] Idem, p. 317.

Sursa: ioncoja.ro.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
bolsevic, comunist, comunism, homosexuali, gay, lenin, marx, freud, relatiile homosexuale

Regimul bolsevic a fost primul care a ingaduit relatiile homosexuale

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/10/communism-gay-marriage.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/10/communism-gay-marriage.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Bolsevicii au fost primul regim care a ingaduit relatiile homosexuale” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Freudo-marxismul: noua utopie, sau FREUD + MARX = LOVE” font_container=”tag:h4|font_size:20px|text_align:center|line_height:1.3em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1538908045606{margin-bottom: 0px !important;}”]Articol intocmit de Andrei Dirlau, absolvent al Facultatii de Limbi Straine si al Facultatii de Teologie, ambele de la Universitatea din Bucuresti, al celei de Relatii Economice Internationale de la Academia de Studii Economice din Bucuresti si doctorand al Facultatii de Teologie Ortodoxa de la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia.

Stiati ca primul regim politic din lume care a dezincriminat homosexualitatea a fost cel bolsevic? Spre deosebire de legile Rusiei tariste, care fusesera abolite, Codul Penal sovietic din anii 1920 nu continea nici o referire la homosexualitate, ceea ce a reprezentat prima dezincriminare din istorie a relatiilor intime consensuale intre doi adulti de acelasi sex. In guvernul lui Lenin erau promovati homosexuali care isi afisau public orientarea sexuala. Si acest lucru demonstreaza inrudirea stransa dintre comunism si revolutia sexuala din zilele noastre.

Prezentam mai jos volumul, in curs de publicare, Freudo-marxismul: noua utopie, subintitulat Ideologia corectitudinii politice – avatar al marxismului cultural. Este o antologie, formata din texte ale unor autori americani si romani, privind fenomenul numit political correctness, abordat ca o forma deghizata sub care comunismul a supravietuit, s-a impregnat si a proliferat, incognito, in lumea neoliberala de azi: o lume pe care a permeat-o, a infuzat-o, cu care s-a contopit organic, in Statele Unite mai ales, pana la punctul in care aproape nu mai poate fi distins de acesta, devenit aproape insesizabil din cauza ca s-a „normalizat”.

(Intertitlurile apartin redactiei Stiripentruviata.ro)

Desi tezele economice ale marxismului clasic au fost invalidate de esecul economiilor rasaritene, precum si, in plan teoretic, de economisti precum Alfred Marshall, de scoala austriaca etc., iar cele politice – de istoria represiunii sangeroase exercitate de sistemele invariabil totalitare care le-au transpus in practica in secolul XX, totusi comunismul nu pare azi compromis, exercitand inca o inexplicabila seductie asupra unor intelectuali ce vorbesc de o inviere a lui „a treia zi” [1].

Dar a murit oare comunismul? Oare a esuat el cu adevarat? Credem ca esecul sau a fost doar partial, caci si-a atins totusi scopuri importante, precum decimarea elitelor si enormele dislocari axiologice si avarii produse traditiei. In realitate, comunismul nu este doar o „modernitate esuata”, cum pe buna dreptate si bine argumentat il numeste Radu Preda, ci si – paradoxal si in aceeasi masura – o modernitate reusita subversiv, impregnata clandestin, deturnata sub camuflaj in postmodernitate. La un anume nivel, comunismul si-a indeplinit rolul distructiv, s-a metamorfozat si, prin componenta lui cea mai virulenta, freudo-marxismul, a devenit metastazat in tesutul neoliberal al societatii, americane in special, cu care a fuzionat pana la a deveni indiscernabil.

„De multe ori cand ne uitam spre Vest”, spune dl. Plesu, „gasim acolo o foarte vie gandire de tip marxist” [2]. Asa este, dar care este explicatia? Cum de am ajuns sa importam de acolo marxismul, fie si sub o forma resapata? Cum de s-a infiltrat el in aspecte ale vietii pe care, mai ales societatea romaneasca, obisnuita cu reflexele a 45 ani de comunism, nu o asociaza sub nici o forma cu marxismul?

Volumul „FATA NEVAZUTA A HOMOSEXUALITATII” recent aparut in Romania, raspunde pe larg la aceste intrebari. Aici schitam doar cateva repere istorice si analitice.

Asa cum arata R. Raehn [3], dupa succesul revolutiei din octombrie 1917 au loc revolta Spartakista din Berlin, infiintarea Sovietului din Bavaria si a Republicii comuniste maghiare a lui Bela Kuhn in 1919, in acelasi timp cu invazia Poloniei de catre Trotki. Dar Armata Rosie e invinsa pe Vistula in 1920, Spartakistii, Sovietul bavarez si guvernul lui Bela Kun sunt inlaturate (ultimul chiar de trupele romane) si nicaieri revolutionarii marxisti nu sunt sustinuti de clasa muncitoare oprimata, sub stindardul marxismului, ceea ce contrazice flagrant teoria economica si politica si profetia lui Marx privind unirea proletarilor. Acest esec trebuia explicat si impasul – depasit. Solutia gasita de cominternistii Antonio Gramsci si Georg Lukacs, apoi Wilhelm Reich si membri ai Scolii de la Frankfurt precum Herbert Marcuse, este marxismul cultural sau freudo-marxismul.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Sa cream omul nou si revolutia e garantata!” font_container=”tag:h4|font_size:20px|text_align:center|line_height:1.3em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1538911102030{margin-bottom: 0px !important;}”]Din analiza lor, concentrata mai cu seama pe „suprastructura” culturala a societatii decat pe structura economica, reiese ca revolutia marxista nu va triumfa la nivel global, cum prevazuse Marx, cat timp muncitorii si taranii vor fi „contaminati” de crestinism, de morala si relatiile de familie traditionale, traind intr-o societate structurata organic pe principiile eticii crestine, mai importante decat neajunsurile exploatarii economice. Pentru ca noua lume marxista sa ia fiinta trebuie desfiintata societatea existenta. Gramsci, arestat de Mussolini, scrie in faimoasele „Caiete din inchisoare”: „cat timp muncitorii au suflet crestin, nu vor raspunde apelurilor revolutionare”. Teoria lui despre hegemonia culturala ca mijloc al dominatiei de clasa presupune crearea unui om nou comunist inainte ca revolutia sa fie posibila. Lukács (a carui Istorie si constiinta de clasa i-a adus recunoasterea ca „cel mai inteligent teoretician marxist de dupa Marx”) afirma si el: „Distrugerea revolutionara a societatii e unica solutie (s.n.). O asemenea rasturnare de proportii mondiale a valorilor nu poate avea loc fara anihilarea vechilor valori si crearea unora noi de catre revolutionari”. El fixeaza ca scop prioritar distrugerea fundamentului familial si civilizational crestin al Occidentului.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Ungaria, 1919: Crearea omului nou prin „terorism cultural” si educatie sexuala” font_container=”tag:h4|font_size:20px|text_align:center|line_height:1.3em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1538908548221{margin-bottom: 0px !important;}”]Devenit vicecomisar pentru cultura sub regimul bolsevic al lui Bela Kun, in Ungaria anilor 1919, Lukács a lansat ceea ce va fi cunoscut sub numele de „terorism cultural”, inclusiv un program radical de educatie sexuala in scolile unguresti. Copiii erau instruiti in teme precum „iubirea libera”, raporturile sexuale, natura „arhaica” a codurilor familiei burgheze, caracterul demodat al monogamiei si irelevanta religiei ce priveaza omul de placeri. Femeile erau instigate la revolta impotriva normelor sexuale traditionale. Campania „Terorismului cultural” initiata de Lukács a fost precursoarea a ceea ce „corectitudinea politica” va genera mai tarziu in scolile americane.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Scoala de la Frankfurt s-a nascut la Moscova” font_container=”tag:h4|font_size:20px|text_align:center|line_height:1.3em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1538908967953{margin-bottom: 0px !important;}”]In 1923 Georg Lukács si Wilhelm Münzerberg [4] au o intalnire cu marxistii sovietici la Institutul Marx-Engels din Moscova. La aceasta intalnire, din ordinul lui Lenin, a participat seful CEKA, Felix Dzerjinski. Acolo s-a decis de catre intelectuali marxisti afiliati Partidului Comunist german infiintarea Institutului de Studii Sociale marxiste in cadrul Universitatii din Frankfurt: viitoarea Scoala de la Frankfurt. Primul sau director a fost Carl Grünberg, filosof marxist nascut la Focsani in 1861. Mai târziu, mergand pe linia lui Lukács, Institutul avea sa-l conjuge pe Marx cu Freud, producand Freudo-Marxismul. Determinismul economic a fost inlocuit cu cel cultural.

Aici, termenul „cultura” trebuie inteles in acceptia larga, de civilizatie sau societate, a cuvantului german Kultur, asa cum e folosit de Sigmund Freud in Das Unbehagen in der Kultur [5].

Chiar in aceasta lucrare din 1930 Freud isi dezvolta teoria ce va fi preluata de neomarxisti si grefata pe marxism. Freud pretinde ca civilizatia ar avea o natura represiva in raport cu instinctele primare ale individului – a caror satisfacere, in virtutea principiului placerii, ar constitui sursa fericirii si insusi scopul vietii [6]. Prin legi ce pedepsesc crima, violul, adulterul etc., posibilitatile individului de a-si gasi fericirea ar fi, chipurile, grav restranse, societatea civilizata devenind astfel principala sursa de nefericire a oamenilor. Nefericirea se traduce adesea prin nevroze cauzate de aceste frustrari. Pulsiunea nativa a ego-ului spre agresivitate si moarte e reprimata de societate, generand un super-ego cultural ce ar actiona ca o constiinta sociala sau o instanta represiva colectiva.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Revolutia proletara devine revolutie sexuala” font_container=”tag:h4|font_size:20px|text_align:center|line_height:1.3em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1538911576974{margin-bottom: 0px !important;}”]La neomarxisti, eliberarea de acest „supra-eu” social represiv devine eliberarea de puterea represiva a statului democratiei occidentale si a crestinismului institutionalizat.

Ideea ingenioasa a neo-marxistilor a constat pur si simplu in inlocuirea represiunii economice din marxismul clasic, respectiv exploatarea clasei muncitoare de catre capitalisti, cu represiunea sexuala din teoria freudiana, respectiv reprimarea cetatenilor in societatea de inspiratie crestina care le interzice manifestarea libera a erotismului, frustrandu-le satisfacerea sexuala plenara.

Nedreptatea nu mai consta in oprimarea proletariatului de catre burghezie in goana dupa profit, ci in oprimarea tuturor de catre o civilizatie ce le reprima libidoul prin tabu-uri si restrictii. Solutia: distrugerea acestei civilizatii, revolutia totala, liberalizarea radicala si abolirea tuturor normelor, restrictiilor si tabu-urilor ce ingradesc instinctele primare. Iar categoriile cele mai reprimate, pretinde Marcuse, sunt minoritatile sexuale si rasiale, femeile, tinerii.

In acest scop, membrii Scolii de la Frankfurt vor elabora noua teorie critica, de la care se vor revendica apoi toate gruparile radical-minoritare, si care va sta la baza conceptului postmodern de deconstructivism.

Existau si alte tentative de acest gen: in 1928, la Al Doilea Congres International pentru Reforma Sexuala, tinut la Copenhaga, Kurt Hiller, succesor al lui Magnus Hirschfeld (numit si „apostolul indecentei”) ca presedinte al organizatiei homosexualiste Comitetul Stiintific-Umanitar, a incercat si el, sprijinit de marxisti notorii precum Karl Kautsky, o fuziune intre Freud si Marx, lansand ideea ca homosexualii ar fi un „grup oprimat” [7].

In 1933, cand nazistii au venit la putere in Germania, membrii Scolii au plecat in exil, cei mai multi in America. Aici neomarxistul Herbert Marcuse e cel ce va dezvolta aceasta teza, absolutizand criteriul sexual in „emanciparea” Occidentului si concepand o societate a „perversitatii polimorfe”, vazute ca „eliberare sexuala”. El considera, ca si Erich Fromm, ca distinctia dintre sexe nu e un dat natural, ci un construct.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Multiculturalismul, unealta deconstructivismului cultural si social” font_container=”tag:h4|font_size:20px|text_align:center|line_height:1.3em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1538909343383{margin-bottom: 0px !important;}”]Paradisul material, insuficient pentru Occident, trebuia dublat de paradisul senzual erotic postulat de neomarxistul Marcuse. Strategia articulata de el era menita:

„Sa demanteleze societatea americana, folosind diversitatea si multiculturalismul ca pe niste «rangi» cu care sa demoleze structura acesteia, bucata cu bucata. El i-a opus pe negri albilor, punand «grupurile victima» in conflict cu societatea in ansamblu. Teoria lui Marcuse despre grupurile-victima ca noul proletariat, combinata cu teoria critica a lui Horkheimer, a patruns in mediul universitar american, unde a devenit baza miscarii post-structuraliste (studii «de gen»/LGBT/queer). Toate isi descriau fatis menirea: de a aboli valorile traditionale crestine, traditiile acceptate ale culturii occidentale, si a le inlocui cu un relativism moral ce pune semnul egal intre toate culturile si filosofiile – cu exceptia civilizatiei apusene «exploatatoare si rele»” [8].

Aceasta e azi ideologia oficiala in toate campusurile universitare americane. Marcuse specula ca progresul tehnologic si „rationalitatea technologica” vor duce la aparitia unei noi ordini sociale si unei noi forme umane. El a postulat o utopie a libertinajului nelimitat (numit „de-sublimare”): omul, emancipat de orice norme morale restrictive, isi va „reintra in drepturi” prin patimile sale. Obiectele dorintelor sale vor fi modelate de vointa sa libera, fara a trebui sa le apere impotriva unei societati ostile, „imature, represive”. Marcuse predica eliminarea oricarei constrangeri morale, descatusarea tuturor apetitelor si patimilor, o societate total liberalizata erotic, populata de o noua forma umana, un „om nou”: un soi de Phoenix ce va invia din cenusa industrialismului modern [9].[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Freudo-marxismul ca anti-antropologie” font_container=”tag:h4|font_size:20px|text_align:center|line_height:1.3em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1538909663285{margin-bottom: 0px !important;}”]In realitate, freudo-marxismul promoveaza o falsa antropologie, mai corect spus o anti-antropologie. In baza unui relativism aberant, noua ideologie a corectiei politice a ajuns sa pretinda ca genurile au devenit „fluide”: simple conventii pe care postmodernismul le boteaza „roluri”, determinate nu de anatomia si fiziologia cu care omul se naste, ci de propria alegere. „Genul” ar deveni o „sarada” ce poate avea „solutii” diverse si aleatorii, cu sau fara ajutorul unui chirurg. Asistam la un narcisism radical, ce duce la desubstantializarea sinelui si pulverizarea persoanei umane.

Granita dintre natural si sintetic se estompeaza, devenind tot mai arbitrara. Firea umana e redefinita, schimonosita intr-o „natura” artificiala, confectionata tehnologic si „legitimata” mediatic. Chipul omenesc devine o caricatura ce-si sfideaza modelul divin. Singura lege universala devine hedonismul nelimitat, ce transforma omul intr-un agregat fara memorie si fara identitate, altul de la o clipa la alta. Definitia sa e redusa la o continua succesiune de experiente, fara nevoia sau posibilitatea de a mentine un „sine” sau o „personalitate” stabila. Omul devine un flux de trairi si experiente, fara trecut si deschis oricarui viitor. Pana si datele sale biologice devin „optiuni” private, supuse acelorasi alegeri arbitrare dictate de patimi.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Paradisul eliberarii sexuale, utopia noilor marxisti” font_container=”tag:h4|font_size:20px|text_align:center|line_height:1.3em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1538909801081{margin-bottom: 0px !important;}”]Asa cum anticipa Marcuse, extazul (erotic), nu persoana, este cel ce devine substratul identitatii, intr-o lume in care evolutia tehnologica induce o permanenta schimbare si ca urmare riscul inevitabil al alienarii. Existenta nu mai e guvernata de nici un principiu, cu exceptia celui al subiectivismului absolut. Anarhia si iresponsabilitatea sunt implicite. Tranzienta radicala, ca unica realitate de necontestat, aboleste normele etice traditionale. Eticul e inlocuit de estetic, la randul lui guvernat de norme cu totul relative, mergand de la sordid pana la grotesc si monstruos. Existenta inceteaza a se mai supune rationalitatii, decentei sau bunului simt, alterarile dramatice ale biologiei si psihologiei avand implicatii socante.

In final, insusi ontologicul este alterat. Caci, oare, va mai putea omul trai astfel? Si cum? Cu o singura conditie: sa inceteze a mai fi om. Dar asta se si doreste: crearea unui „om nou”, dezumanizat, infinit maleabil si obedient. Tocmai in virtutea iluziei sale ca el ar fi cel care alege permanent, el va fi in realitate cel ce nu alege niciodata. Da, isi va putea alege „genul si partenerii” asa cum alege canalele TV cu telecomanda. Dar de fapt patimile sale vor alege pentru el. Prin intermediul lor, el va fi astfel pururea la cheremul alegerilor induse de demon. Acesta este viitorul pregatit omului in societatea post-crestina de corectitudinea politica: un om inconsistent si in ultima instanta inexistent, epitom al unei utopii de cosmar.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Note bibliografice:” font_container=”tag:h5|font_size:18px|text_align:left|line_height:1em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1538910319830{margin-bottom: 0px !important;}”][1] Vezi cazul lui Emmanuel Terray, descris cu luciditate de Andrei Plesu in „A treia zi a comunismului?”, in A. Pleșu, G. Liiceanu, H. Patapievici, O idee care ne suceste mintile, Humanitas, 2014, p. 13.

[2] Ibidem.

[3] Raymond Raehn, „Radacinile istorice ale Corectitudinii Politice”, in Political Correctness: A Short History of an Ideology, ed. W. Lind, Free Congress Foundation, 2004, p. 12.

[4] Propagandist al Partidului Comunist German in epoca de la Weimar, colaborator al Internationalei Comuniste (Comintern) si al politiei secrete sovietice (CEKA, OGPU) intre 1917-1934 (http://en.wikipedia.org/wik…ünzenberg). El a definit misiunea Institutului de la Frankfurt astfel: „Vom organiza intelectualii si-i vom folosi pentru a face civilizatia occidentala atat de corupta incat sa puta. Doar atunci, dupa ce-i vom fi alterat toate valorile si facut viata imposibila, vom putea impune dictatura proletariatului.” (cf. www.americanthinker.com/200…).

[5] Vezi Sigmund Freud, Disconfort in cultura, Ed. All, Bucuresti, 2011.

[6] Aceasta plasare a sensului vietii in sfera imanentului, reducerea umanului la satisfacerea preferintelor si instinctelor, e exprimata plastic de Fukuyama: „Fiind de acord privind telurile, oamenii nu vor mai avea motive sa se lupte între ei. … Un caine e multumit sa doarma toata ziua la soare cat timp e hranit, deoarece nu e nemultumit de ceea ce e. Nu-l preocupa ca alti caini o duc mai bine ca el, nici ca-i stagneaza cariera lui de caine, ori ca undeva in alta parte a lumii cainii sunt oprimaţi.” (Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man, Free Press, New York, 1992, p. 311.).

[7] http://en.metapedia.org/wik….

[8] Andrew Breitbart, Righteous Indignation. Excuse me while I save the world, Grand Central Publishing, 2011.[9] Herbert Marcuse, „Some Social Implications of Modern Technology”, in Studies in Philosophy and Social Sciences, Vol. IX (1941). Cf. Moya K. Mason, Herbert Marcuse: Evolution and Transformation of Individuality and Reason, www.moyak.com/papers/herber….

Surse:
https://stiripentruviata.ro…
http://www.culturavietii.ro…[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text]

 

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

/0 Comments/by
albert camus

Mesajul Ciumei din Starea de Asediu (1948) – de Albert Camus

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/image.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/image.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Mesajul Ciumei din Starea de Asediu (1948) – de Albert Camus” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”O singura moarte pentru toti si dupa ordinea exemplara a unei liste. Veti avea fise, va veti incadra intr-o statistica si veti servi, in sfarsit, la ceva.” font_container=”tag:h5|font_size:16px|text_align:center|line_height:1.2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1538298013757{margin-bottom: 0px !important;}”]Textul de mai jos reprezinta mesajul personajului Ciuma din piesa de teatru „Starea de asediu” (1948) de Albert Camus. Acest mesaj este adresat, in piesa, locuitorilor din orasul spaniol Cadiz, dar, prin extensie, este un avertisment pentru intreaga omenire. Un mesaj de o inspaimantatoare actualitate!

„Starea de asediu e proclamata. Iata de ce, notati asta, cand sosesc eu, pateticul dispare. Pateticul e interzis, ca si alte cateva aiureli precum ridicola angoasa a cautarii fericirii, chipul stupid al indragostitilor, contemplarea egoista a peisajelor si vinovata ironie.

In locul tuturor acestora eu aduc organizarea.

La inceput o sa va jeneze putin, dar, cu timpul, o sa ajungeti sa intelegeti ca o organizare buna face mai mult decat un patetism prost. Si pentru a ilustra aceasta frumoasa cugetare, incep prin a-i desparti pe barbati de femei: masura va avea putere de lege.

S-a terminat cu maimutarelile voastre. Acum e cazul sa fiti seriosi. Presupun ca m-ati inteles. De azi inainte veti invata sa muriti in ordine. Pana acum mureati ca spaniolii, cam la intamplare, la nimereala, ca sa zicem asa. Mureati pentru ca era frig dupa ce fusese cald, pentru ca vi se poticneau catarii, pentru ca linia Pirineilor era albastra, pentru ca primavara fluviul Guadalquivir il atrage pe cel singuratic sau pentru ca exista prostanaci neciopliti care omoara pentru profit sau onoare, cand e incomparabil mai distins sa omori de dragul logicii.

Da, mureati anapoda. Un mort ici, un mort colo, asta-n patul lui, alalalt in arena: adevarat libertinaj. Dar, din fericire, aceasta dezordine va fi organizata. O singura moarte pentru toti si dupa ordinea exemplara a unei liste. Veti avea fise, nu veti mai muri din capriciu. Destinului i-a venit mintea la cap. S-a instalat in birouri. Va veti incadra intr-o statistica si veti servi, in sfarsit, la ceva.

Pentru ca, uitasem sa v-o spun, veti muri, bineinteles, dar veti fi incinerati dupa aceea sau chiar inainte: e mai curat si face parte din plan. Spania mai presus de orice! Sa te aliniezi ca sa mori cum se cuvine, iata deci esentialul! Cu acest pret imi veti intra in voie.

Dar fiti atenti la ideile nesabuite, la izbucnirile sufletesti, cum ziceti voi, la micile febre care fac marile revolte! Am suprimat aceste capricii si am pus in locul lor logica.

Mi-e groaza de diferentieri si de aiureli. Incepand de azi, veti fi deci rationali, adica veti avea cate-o insigna. Insemnati pe pantece, veti purta public la subsuori steaua buboiului, care va va desemna pentru a fi loviti. Ceilalti, cei care, convinsi ca asta nu-i priveste, fac coada in fata arenelor duminica, se vor indeparta de voi, suspectii. Dar sa nu fiti suparati: ii priveste si pe ei. Sunt si ei pe lista, eu nu uit pe nimeni. Toata lumea e suspecta […].

Sa rezumam doar. Va aduc tacerea, ordinea si justitia absoluta. Nu va cer sa-mi multumiti, pentru ca ceea ce fac pentru voi e foarte normal. Dar pretind colaborarea voastra activa. GUVERNAREA MEA A INCEPUT”.

Sursa: certitudinea.ro.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text]

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

/0 Comments/by