Articole despre valorile românești.

Florin Colceag, Florian Colceag, matematica, profesor de matematica, modelare matematica, antrenor de genii, geniu

Cultura Română: Florian Colceag și copiii supradotați

[vc_section][vc_row][vc_column][vc_single_image image=”5359″ img_size=”medium” alignment=”center” style=”vc_box_shadow” onclick=”link_image” css_animation=”zoomInUp”][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text]

Avem un sistem de învăţământ găunos care nu cultivă pasiunile şi talentele copiilor, ci se bazează pe acumularea de cunoştinţe inutile, pe concursuri şi competiţii. Aceasta este concluzia la care am ajuns în urma unei discuţii extrem de interesante cu prof. Florian Colceag, un mare geniu al României, profesor de matematică şi „antrenor de genii”, la rândul său. Părerea sa despre ceea ce se întâmplă la ora actuală în România şi în lume este una care ne pune pe gânduri şi care ne determină să ne dorim schimbarea, cât mai repede. El crede că naţia românească este la fundul gropii şi dacă se mai duce un milimetru mai jos poate dispărea. Însă totul se poate redresa prin educaţie. E nevoie de o reformă care nu presupune efort şi nici buget, ci doar bunăvoinţă. Iar primul lucru pe care trebuie să-l facem cu toţii este să ne gândim şi să încercăm să înţelegem cine suntem, de unde venim, încotro ne îndreptăm şi care e treaba noastră pe acest pământ.

Prof. Florian Colceag: Avem în perioada asta de timp şi în cea anterioară a fost aceeaşi problemă: o foarte proastă înţelegere a rolului umanităţii pe pământ. Nu ştim ce căutăm pe pământ şi deocamdată ne purtăm ca şi când pământul ar fi material de consum. Fără să ne intereseze să-l întreţinem. Asta face ca în clipa de faţă omenirea să fie într-o permanentă criză identitară în primul rând, nu numai legată de modul în care acţionăm pe Pământ, şi asta se varsă în educaţie. Nu ne educăm să ne înţelegem rolul. În ultimele secole am învăţat să fim competitivi şi să ne luptăm unii cu alţii pentru a avea mai mult, mai bun, dar nu ne-am dezvoltat partea de personalitate. Am învăţat să învăţăm, dar nu să avem mai mult suflet, mai multă iubire, mai multă înţelegere. Pentru că am făcut confuzii şi facem în continuare aceleaşi confuzii cu riscuri din ce în ce mai mari. Marea confuzie este că am crezut că cine e mai sus e mai puternic şi dacă e mai puternic e şi mai deştept. Şi dacă e deştept, asta înseamnă că e şi frumos. Asta înseamnă gândirea incompletă, inducţia incompletă care nu duce nicăieri. Ea poate fi corectată prin educaţie dacă în primul rând ştim cine suntem şi care este menirea noastră pe pământ.

Cum recunoaştem copiii supradotaţi?

În privinţa copiilor supradotaţi avem următorul lucru: ei au o bănuială despre cine sunt. De la bun început au nişte abilităţi care se manifestă, au un scop în viaţă şi muncesc ca să-şi atingă scopul ăsta pentru că ştiu că nu este accidental. Asta este principala diferenţă dintre copiii supradotaţi şi ceilalţi. Cei supradotaţi îşi cunosc rolul şi locul şi ştiu că au ceva de făcut şi îşi dau seama că au ceva de înfruntat.

Fără a fi stimulaţi, fără a fi coordonaţi în nici un fel? Există nativ?

Fără a fi. Au dorinţa, au scopul. Când găsesc un pic de stimul, înfloresc.

Copiii supradotaţi îşi ştiu rolul, dar trebuie ghidaţi cumva. Aveţi idee, la nivel de procentaje, câţi din copii sunt supradotaţi pentru că au fost depistaţi şi sprijiniţi?

La naştere toţi copiii sunt supradotaţi. E un fapt constatat, abilităţile lor de a recunoaşte mediul sunt absolut fabuloase. Dar ca să fie treaba mai clară, copilul când se naşte, se naşte cu lecţia învăţată. Din burta mamei învaţă. Contactul pe care îl are cu mintea mamei îl face ca atunci când se naşte să aibă o imagine despre lume. O imagine destul de amplă. Am două cazuri extrem de interesante. Doi copii care de când s-au născut au vorbit numai limba engleză. Acasă au vorbit toţi în română. Pentru că una dintre mame traducea în engleză în timpul sarcinii, iar cealaltă asculta numai melodii în limba engleză. Şi s-a imprimat trăirea mamei în mintea copilului. Iar când iese, iese cu lecţia învăţată.

Numai că nu toate mamele sunt la fel…

Sigur. Dar ei pornesc în viaţă deja cu un bagaj de trăiri afective şi de cunoaştere. Ei încep să recunoască lumea în care au venit, ţinând seama de ceea ce au moştenit din burta mamei. Dacă o mamă e stresată în timpul sarcinii, copilul învaţă stresul. Dacă e fricoasă în timpul sarcinii, copilul învaţă frica. Învaţă ceea ce trăieşte mama. Şi în continuare tot asta face. Mamele sunt responsabile total.

Aveţi o explicaţie palpabilă?

Explicaţia palpabilă este foarte simplă. La copii şi la mame se redezvoltă aşa-numitele organe veromo-nazale care percep feromoni. Există feromoni pe care îi percep din exterior şi există feromoni în interiorul organismului matern. Există un limbaj chimic între copil şi mamă cu ajutorul acestor feromoni. Apoi dispar, sunt activi doar în perioada de înmulţire şi în perioada gravidităţii.

Adevărul este că am putea avea o societate de oameni plenari dacă am avea o generaţie de mame care să dorească să fie mame adevărate şi să-şi cultive calităţile de mamă şi să înţeleagă şi ce se întâmplă cu ele şi cu copilul lor ca să poată să-l sprijine. Realitatea este că mamele sunt încă în neolitic.

Cum în neolitic?

Mamele sunt în neolitic pentru că ele au preluat experienţa mamelor lor, experienţă pe care au preluat-o încă de la 0-2 ani când încă nu judecau logic. Şi tot ce au preluat de la mamele lor a rămas în memoria lor. Din neolitic până acum nu s-a schimbat mare lucru. Avem mame neolitice cu copii în perioada informaticii şi ne trezim în condiţiile astea cu părinţi care nu ştiu ce să facă cu copiii lor şi cu copiii care se duc la telefoane şi tablete şi îşi aleg nişte părinţi artificiali care să nu-i certe.

Aici avem o rupere foarte mare istorică. Noi avem multă ştiinţă dezvoltată, multă tehnologie, dar omul încă nu s-a dezvoltat.

Din neolitic şi până acum, omul încă nu-şi cunoaşte rolul, încă nu ştie ce caută pe pământul asta şi îl distruge. Aici este marea problemă.

„Noi nu avem încă o educaţie a idealurilor. Noi nu am cultivat în copiii noştri orizonturi largi. Îi învăţăm cunoştinţe în loc să-i învăţăm înţelepciune.”

[/vc_column_text][vc_column_text]

Cum vedeţi schimbarea?

Nu se poate face cu foarte mare uşurinţă decât dacă vom avea o fuziune între umanitate, tehnologie şi natură. Noi, în momentul actual, avem un dezastru ecologic. La fiecare 20 de minute moare o specie. Pe pământul asta mor 3 specii pe oră din cauza poluării. Poluarea vine din ce? Din educaţie. Cum adică? Din lăcomie. Gândim că dacă avem mai multe obiecte suntem fericiţi, dar noi nu învăţăm să fim fericiţi. Noi nu învăţăm să ne bucurăm, să vedem frumosul. Noi învăţăm să fim critici, să vedem numai lucrurile care sunt murdare, mizerabile şi pe acestea le cultivăm. Noi nu ştim să arătăm decât lucrurile care sunt traumatizante. Astfel, copilul creşte în traumă şi în frică. S-a depărtat de natură, trăieşte într-o lume artificială totalmente care este supusă stresului.

Ce-i de făcut concret pentru copiii noştri, în sistemul actual – care nu se poate schimba cu o baghetă magică?

Sistemul actual se poate schimba cu o baghetă magică! La nivel mondial se schimbă cu o baghetă magică şi cu o viteză extraordinar de mare. Uitaţi-vă ce s-a întâmplat în ultimii 20-30 de ani. Au dispărut 40% dintre profesiile de atunci şi au apărut alte 40% profesii noi. Procesul se va accelera din cauza tehnologiei. Dinamica asta arată că ceea ce se întâmplă, se întâmplă cu o baghetă magică, extrem de rapid.

Ce se poate face? În primul rând trebuie să-i învăţăm pe copii cine sunt, de unde vin, încotro se îndreaptă şi care este rolul lor. Să-i învăţăm şi pe adulţi.

Adică să dăm un rol pe termen lung copiilor, nu task-uri simple?

Da, sigur. Noi nu avem încă o educaţie a idealurilor. Noi nu am cultivat în copiii noştri orizonturi largi. Îi învăţăm cunoştinţe în loc să-i învăţăm înţelepciune. Înţelepciunea vine din analiza cunoştinţelor, dacă poţi să-ţi dai seama ce este în spatele evidenţei. Dar nici părinţii nu ştiu, nici profesorii nu ştiu.

În sistemul tradiţional românesc, dacă nu parcurgi materia, nu treci clasa. E atâta materie care trebuie să fie parcursă, fără de care nu iei notă bună, fără de care eşti pus la colţ. Ce-i de făcut?

E adevărat. Bagheta magică funcţionează. În ce sens funcţionează? Acuma piaţa nu mai dă doi bani pe diplome. S-a devalorizat noţiunea de diplomă, pentru că s-au vândut diplome. Acum, să ne uităm puţin la ce se poate face. Dar ca să vedem ce se poate face, trebuie să ne uităm unde suntem. În momentul actual, cine avea înainte o idee despre cine e, ce treabă are şi încotro se îndreaptă, nu mai ştie. Băncile nu mai sprijină economia. Asta a fost destinaţia lor iniţială. Acum fac camătă. Sănătatea nu mai previne bolile, vinde medicamente. Educaţia nu mai formează personalităţi, ci vinde diplome, formează CV-uri. Oriunde te duci şi în orice zonă priveşti, toţi şi-au pierdut conturul orizontului. E un haos total. Nu mai găseşti instituţii, persoane care să ştie. Acest „să ştie” devine important. Cine eşti, ce treabă ai, care e treaba ta? Copilul asta vrea să ştie de la bun început. La ce e bun? Oamenii au învăţat să gândească în termeni de „ce ţi-ar plăcea ţie mai mult, ce ai vrea tu să faci în viaţă?”. „Păi aş vrea să fiu musafir”. E şi asta o meserie. Dar nu se întreabă niciodată unde ai putea fi mai de folos, cu ceea ce poţi, cu ceea ce ştii. Şcoala nu-i învaţă unde pot fi mai de folos pentru că nu insistă pe calităţile lor. Să le descopere calităţile şi să le valorifice în cadrul colectivităţii. Automatizarea asta cu note, cu curiculă şcolară, nu îi pune în situaţia de a-şi manifesta calităţile.

Cum descoperă un părinte sau un profesor calităţile unui copil?

La vârstă mică e uşor pentru că ei ştiu şi şi le manifestă. Copilul spune, trebuie doar să-l asculţi. Copilul mic se joacă cu anumite jucării, nu cu altele şi spune ce vrea să facă în viaţă, către ce se îndreaptă, de ce e interesat. Trebuie ascultat şi ghidat către. Ceea ce este normal este să-l ajuţi pe copil să facă acolo unde poate mai bine, nu unde nu poate.

Sistemul de învăţământ e un template cu mult bagaj…

Cu mult bagaj inutil şi vicios. Întâlnesc din ce în ce mai mult cazul copilului ambiţios care vrea să ia numai 10 pentru că altfel nu e lăudat de mama şi nu e lăudat de profesori şi are nevoie de confirmare că de fapt el e valoros şi poate.

Ce facem cu acest copil?

Copilul respectiv munceşte foarte mult şi e într-un stres total. Dacă ia un 9 e jale. Pică de pe podium şi e nimeni. În timpul acesta calităţile lui dispar pentru că nu sunt folosite. Copilul acesta trebuie să aibă rost. El dacă ştie cine e, ce treabă are, are automat o pasiune, iar şcoala se dezvoltă prin cultivarea pasiunilor. Personalitatea se dezvoltă prin cultivarea pasiunilor! Să schimbi sistemul de învăţământ în această direcţie e foarte simplu pentru că e aproape fără efort şi fără buget. Nu trebuie altceva decât să nu-i mai chinui pe profesori să meargă împotriva naturii. Profesorii trebuie să aibă ca temă să dezvolte personalităţi, nu să scrie tone de hârtii pe care să le dea mai departe ca raportări. Profesorul are un suflet care e chinuit, stresat, dar dacă e hrănit văzând bucuria în ochii copiilor, pierde stările negative. E o eliberare. Acum e un sistem de frică şi corupţie care funcţionează: frica de notă, frica de repetenţie, frica de orice.

Dar de ce credeţi că nu se întâmplă?

Noi am plecat pe imitarea unui sistem care a fost generat de George Bush Senior care se chema „No child left behind” şi care se baza pe credite, concursuri şi intrarea pe etapă superioară, dacă copilul îşi acoperea numărul de credite şi note. Am întâlnit în Statele Unite rezultatele: au fost dezastruoase. Am întâlnit un băiat foarte inteligent pasionat de matematică. Când l-am întrebat dacă vrea să-i dau o problemă interesantă de geometrie mi-a răspuns: „Nu, pentru că am atâtea teme de făcut încât nu mai am timp să mă ocup de altceva. Şi dacă nu fac tema nu iau notă bună şi nu iau bursă. Iar ai mei sunt săraci”. La noi s-a băgat programul acesta fără bursă. Şi astfel a omorât pasiunile, a omorât bucuria descoperirii, a omorât complet revelaţia uimirii, a trăirii, a bucuriei de a face ceva. Şi atunci normal că avem dezastru în învăţământ. Au imitat fără să gândească, fără să cunoască şi s-a impus un sistem bazat pe comandă control. Aici nu e militărie. Copiii trăiesc într-un stres atât de mare încât mulţi dintre ei sunt la limită.

Peste 20 de ani ne aşteptăm să dispară alte meserii, să apară alte meserii, să nu mai mergem la doctor, ci la calculator şi copiii să aibă roboţi ca să le facă temele.

Peste 20 de ani vom ajunge probabil în această situaţie: criza hranei va fi, să spunem, depăşită prin culturi in vitro de celule care vor produce mâncare şi care vor ieşi cu imprimantele 3D la standarde de mâncare gustoasă, hrănitoare. Deja se fac acum experimente în Japonia. Poate vom avea energie, poate nu ne va mai interesa salariul pentru că banii au ajuns să fie o chestie vicioasă, toxică la nivel mondial şi trebuie să te detaşezi de ei; poate că vor fi case sustenabile. Dar ce vom face cu timpul nostru liber? Ce vom face cu viaţa noastră? Am ajuns din nou în punctul de pornire al discuţiei: cine suntem, de unde venim, încotro ne îndreptăm, care e treaba noastră?

Poate că vom reuşi să supravieţuim nu 7,5 miliarde cât suntem acum, ci 100 sau 1000 de miliarde stând în picioare, că nu o să mai avem unde să ne aşezăm. Vom supravieţui fizic, dar ce facem cu timpul nostru?

Aici este marea schimbare care trebuie făcută în educaţie. Nu numai cât de mult ştim contează, în 10 ani vor fi pe piaţă nano-tehnologiile şi nu va mai fi nevoie să înveţi nimic. Dar asta nu înseamnă că vei fi mai om. Noi nu învăţăm să fim oameni, nu învăţăm iubirea, generozitatea, înţelepciunea, cooperarea etc.

Se pot învăţa la şcoală?

Undeva trebuie să fie învăţate. Undeva ele trebuie să fie orizontul către care să ne îndreptăm, pentru că am rămas în urmă, suntem neolitici. Suntem nişte primitivi într-o lume cu o tehnologie şi o ştiinţă mult prea avansate ca să o mai putem înţelege, dar nici nu mai avem instinctele primitive care să ne permită să trăim în natură. Natura noastră acum este online şi pe cea adevărată o distrugem, ne-am artificializat, iar generaţiile viitoare vor fi şi mai artificiale dacă nu băgăm de seamă.

Credeţi în home schooling?

Sigur că da. E una dintre forme. Depinde cu cine se face, cât de bine se face. Şi părintele trebuie să înveţe. Copiii veniţi din sistemul home schooling sunt copii frumoşi, care şi-au depăşit crizele, sunt personalităţi. Noi până acum am avut un sistem care pălea potenţialele.

Şi îi executa la Bacalaureat…

România mai are încă Bacalaureat. Mai sunt câteva ţări în lume care mai au Bacalaureat: Franţa, Germania, Bosnia. În celelalte ţări, s-a băgat un bacalaureat internaţional care nu este un examen final, este un examen parcurs. Examinări există, dar într-un mediu relaxant. Lucrurile se pot face şi la noi, nu e greu. Realmente nu e greu. Trebuie numai bunăvoinţă, dar bunăvoinţa deocamdată e ţinută de frică. Oamenii se tem, profesorii se tem de reforme. Toate reformele de până acum au fost distructive şi nu au fost reale. Iar ce a lucrat Ministerul Educaţiei în timp a fost de-a dreptul vicios. Anul trecut mai exista pe piaţă manual de limba română în care erau câteva zeci de reclame comerciale. În momentul în care s-a băgat examenul la liceu condiţionat de notele din gimnaziu, a deschis larg corupţia, mai ales pe lipsa de bani a profesorilor.

E simplu să renunţi la obiceiurile rele, iar cei care nu renunţă, nu au ce căuta. Dacă se bagă o salarizare bună, bazată pe progresul elevilor, nu pe performanţe şi dacă se repornesc cercurile cu elevi unde ei să-şi găsească pasiunile, atunci se îndreaptă lucrurile.

E loc pentru genii în România?

Da, mai ales în România, pentru că aici trebuie făcut totul de la 0. De fapt de la minus. Noi am ajuns la fundul gropii, nu mai avem unde să cădem în continuare fără să dispărem. Şi acum apare şi realitatea cu mintea românului de pe urmă. Astfel apar iniţiative care să îndrepte lucrurile, greu şi târziu, dar se întâmplă. Cu puţin noroc şi cu multă muncă, ne putem redresa. Şi putem porni de la educaţie pentru că proasta educaţie din sistemul vechi a dus la corupţia actuală.

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

/0 Comments/by

Călin Georgescu – Despre Leadership

[vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/08/calin-georgescu-465×390.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/08/calin-georgescu-465×390.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Călin Georgescu – Despre Leadership” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1549313953034{margin-bottom: 0px !important;}”]

În România nu există leadership.

Călin Georgescu.

 

Să dezvoltăm valorile pe care le avem este imperios necesar. Numai gândul la ele ne umple de bucurie, darămite să le mai și practicăm în fiecare zi. Politica și economia se pare că astăzi sunt două subiecte foarte spectaculoase pentru, de exemplu, marea masă de cetățeni români (dacă îi putem numi astfel, și vom explica această atitudine pe care o adoptăm față de ei un pic mai jos) aflați în floarea vârstei. Însă descoperim că foarte puțini dintre ei cu adevărat știu ce este, și nu ce înseamnă (definiție), politica și economia. Un bun stăpân al casei sale, însă, știe.

Putem începe prin a spune ceea ce nu înseamnă economia, ceea ce nu înseamnă politica. Economia nu înseamnă profit, ci distribuție de resurse, iar modul în care aceasta se realizează este o artă ce izvorăște din acel artist bun stăpân al casei. Politica nu înseamnă parteneriat și nici coaliții între diferiți funcționari ai aparatului de stat ce poartă numele de politicieni sau membri de partid, sub egida căruia planifică și gândesc viitorul pentru oamenii de rând, ci înseamnă conducerea oamenilor, popoarelor, guvernarea lor, ghidarea lor în lume și în viață, iar modul în care se realizează aceasta este o artă ce izvorăște din acel artist bun stăpân al casei. O casă este, în cele din urmă, o cetate în care cu toții suntem în bună-stare și prosperăm, căruia cu toții îi suntem cetățeni.

Să ne scuze cei care așteaptă definiții gata făcute pe genunchi sau în laboratoarele Școlii de la Frankfurt, însă politica și economia, astăzi, reprezintă reguli de făcut bani. Cine nu face bani, chiar daca aceștia nu sunt comestibili, în cele din urmă, rămân înapoi ca și când nu ar avea cu ce să supraviețuiască, ca și când ar pierde trenul progresului continuu a economiei de larg consum. Creierele deștepte continuă să fie vânate, iar acest lucru ne dovedește că fără ele, nici politica, nici economia de azi nu pot exista. Oare au fost concepute de minți briliante? Oare consumismul de azi este un lucru inteligent sau viclean, prin intermediul căruia se profită de oameni pentru a se face profit? Se profită pentru a se face profit! Cuvinte cheie cu rol principal dublu explicativ același, ca într-un cerc vicios, și cu rol secundar butaforic.

Domnul Călin Georgescu este unul dintre acei români buni stăpâni ai casei. Înainte de toate este expert în ingineria solului, apoi expert în dezvoltare durabilă, sustenabilă, om de știință emerit, fost director ONU pe indici de sustenabilitate. Cu alte cuvinte, traiectoria vocațională a dânsului ne sugerează că solul este baza dezvoltării pe termen lung a omenirii și a lumii în general. Împreună cu acesta, apele curgătoare, mările și oceanele, minereurile de sub pământ, energia pe care acestea le transmit, lucrează dimpreună ca un tot unitar, iar dacă scoatem una dintre ele, celelalte încetează a mai funcționa cauzând un colaps al întregului ecosistem.

calin georgescu, leadership, politica, clubul de la roma, oameni de stiinta, lider

Astfel că, ecosistemul este un sistem economic natural, adică sistemul economic al naturii. Banii nu pot fi mâncați, iar materiile prime pe care Mama Natură ni le pune la dispoziție pot crea hrană pentru toate ființele. Monedele de schimb, însă, nu.

Solul cel mai bogat din lume este cel provenit din regiuni bogate în vegetație. Datorită diversității vegetale, solurile se turbăresc, adică se generează turbării în amestec cu mineralele pământului și apare ceea ce numim cernoziom. Aceste turbării rezultă din descompunerea diverselor plante, printre care și arbori căzuți, ceea ce reprezintă un sol bogat în elemente nutritive. „Suntem ceea ce mâncăm”, se mai spune, iar acest lucru este valabil la toate regnurile, chiar și cel vegetal și mineral despre care vorbim. Totul este reciclare în natură, cu alte cuvinte totul se recreează din sine însuși.

După acest mic preambul, să vedem ce ne spune domnul Călin Georgescu despre importanța pământului pentru noi toți, la nivel economic, politic etc.:

„Problema lumii nu este în nici un caz, cum fals se induce printr-o manipulare masivă, criza economică și financiară. Nu! Este ceea ce urmează după ea, adică o criză a hranei și a apei. Și, dacă știm asta, trebuie să avem luciditatea de a privi în viitor, de a înțelege că avem o șansă pe care nu o are nimeni, și anume, pământul acestei țări, solul. Putem să excelăm prin agricultură, chiar dacă în momentul acesta, noi, o țară întreagă care putem hrăni toată Europa, importăm peste 80% din produsele alimentare. Unde este roșia românească? Pune-l pe neamț să o cultive, cu toată tehnologia lui. Ei bine, nu poate, pentru că pământul nu este același.”

Un bun stăpân al casei știe să-și drămuiască resursele, fiind un bun economist, și știe să ghideze oamenii pentru a obține rezultate pozitive cu tot ceea ce are. Un program clar, logic, pe care domnul Georgescu îl propune pentru noi toți, pe termen lung, este numit Apă, Hrană, Energie. Harta acestui program, harta planurilor de viitor, harta de lucru a domnului Georgescu este însăși harta țării. Uitându-ne bine la ea, la ceea ce vedem că avem ca resurse, la ceea ce ne oferă, putem observa că avem multe lucruri pe un spațiu așa de restrâns. Așadar multă diversitate, multă bogăție, căci unde este diversitate, este bogăție, o gamă largă de potențial.

Se încearcă, totuși, la nivel internațional, să se ajungă la un echilibru, însă la un echilibru al consumului. Se vorbește despre creșterea economică în sensul creșterii producției de bunuri de larg consum. Se consideră că acest lucru oferă locuri de muncă pentru cei care nu au, oferind mai multe posibilități. S-a plecat pe un drum al conservării vechiului sistem de tip industrial al producției în masă pentru a prezerva consumul și astfel, profitul. Însă acest sistem nu este sustenabil. Pe termen lung consumă planeta cu toate resursele pe care le are lăsându-ne într-o uriașă criză prin care nu ne-am mai putea satisface necesitățile fundamentale. Să vedem:

„Se recunoaşte la nivel european că toate modelele de până acum au erodat capitalul natural. Singura soluţie este dezvoltarea durabilă sau, mai corect spus, sustenabilă, pentru că vorbim de obiective pe termen lung. Dezvoltarea nu trebuie să se facă prin epuizarea resurselor ci la niveluri şi în ritmuri care să permită regenerarea acestora. Populaţia lumii creşte cu 1% pe an, dar capitalul natural scade cu 1% an. Două treimi din ecosistemele lumii sunt utilizate nesustenabil. Schimbările climatice exercită o presiune în plus. Trei miliarde de oameni trăiesc cu mai puţin de 2 USD/zi. 20% din ceea ce se produce pe planetă ajunge la doar 7% din populaţie.

Criza actuală este o criză de sistem. Ea va continua mult timp de acum înainte, până la schimbarea profundă a paradigmei economice mondiale. Consumul de resurse este problema pe termen scurt şi lung a omenirii. Mare parte a ecosistemelor planetei sunt distruse. Unul din trei alimente pe care le avem pe masă se datorează contribuției albinelor. Dispariţia acestor mici vietăţi poate duce la stingerea vieţii. Polenizarea artificială se practică deja în China, prima țară unde aceste insecte excepționale aproape că au dispărut.”

Vorbeam de profit, nu-i așa? Dar cine profită de toate acestea? Cine stă în spatele producției în masă? Am putea spune că marile conglomerate multinaționale, cu mulți reprezentanți în aproape toate țările, în stil piramidal, centralizând capitalurile la vârf. Cu alte cuvinte banii curg în sus, lăsând baza piramidei aproape lipsită de fonduri monetare cu care să-și facă tranzacțiile. Deci, posibilitățile celor de jos se reduc, iar posibilitățile celor de sus se înmulțesc, concentrându-se vârful atât de mult încât se separă de restul organismului. Așa este când trăim numai în cap, în intelectul calculist, uitând de restul organismului. Însă orice cap are și el necesități fundamentale.

„Corporaţiile dictează la ora actuală politicului în cea mai mare parte a lumii. Urmărind doar propriul profit, ele ascund realitatea, subminând viitorul generaţiilor tinere şi privând naţiunile existente de lideri autentici şi de patrioţi. 200 de multinaţionale sunt mai puternice decât 150 de state la un loc.

Domeniul economic este condus de FMI, Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a Comerţului. Troica aceasta a dus la prăbuşirea economică şi la dezastru ecologic în multe locuri din lume.

În loc de politici economice serioase, românilor li se oferă pâine şi circ: să cumperi marfa altora şi să crezi că trăieşti bine. Aceasta pe un fond de sărăcie şi decădere morală fără precedent. Cantitatea de pâine vândută a scăzut cu 25% faţă de 1990, iar numărul cărților cu 85%. Sunt cifre care vorbesc de la sine despre starea precară şi lipsa de viitor a României în actuala situaţie.”

Și continuă:

„România are nevoie de o conducere capabilă să se opună proiectelor geopolitice care vizează distrugerea statelor naţionale şi transformarea ţării într-un teren de vânătoare economică (masacrarea faunei cu acte mai mult sau mai puţin în regulă este un capitol la fel de trist). România trebuie să găsească o poziţie de echilibru între forţele geopolitice globale şi să înveţe să negocieze cu puterile lumii, având ca ancoră doar interesul naţional. Putem să spunem, fără teama de a greși, că destabilizarea prezentă a Ucrainei prin proteste violente dirijate este pe punctul de a declanșa un nou Război Rece între Rusia și SUA. Un „război ascuns“ mocnește deja în Asia, între China și principalul aliat din Asia al SUA, Japonia. În acest nou context, extrem de tensionat, România, în loc să fie un factor de stabilitate, apare ca un „no man’s land”, un fel de tărâm al nimănui care poate oricând exploda, aruncând în aer întreaga regiune sud-estică a Europei.”

Și odată cu aceasta, am putea spune că dacă regiunile planetei cu solul cel mai bogat cad, întreaga planetă, și implicit întreaga omenire, poate avea de suferit. Mai puțină hrană pentru cine? Cine este marea masă? Cine consumă? Care este parazitul ce suge seva planetei și dă prea puțin în schimb? Este îndeajuns să ne observăm pe fiecare dintre noi unde mergem, unde facem cumpărături, ce cumpărăm, ce tendințe vestimentare avem, ce tehnologie folosim etc. Ruptura de acestea poate fi una extrem de dureroasă căreia puțini i-am supraviețui.

Acest peisaj sumbru al complicității cu marea îmbuibare globală conduce nepăsarea la distrugerea a tot ceea ce poate hrăni. Marea foame rămâne, astfel, tot mare foame, veșnic nesatisfacută.

Dar să luăm un alt exemplu de pseudo-politică românească:

„Societatea românească diferă de economiile mature din Europa în sensul că, dacă în Europa se schimbă un guvern, nu se întâmplă nimic grav, economia merge înainte, structura instituţională funcţionează. În România nu avem management performant, iar managementul înseamnă viziune de perspectivă. Statul român actual nu mai există pentru că nu mai funcţionează instituţional. Accidentul aviatic din Munţii Apuseni este o dovadă a inexistenţei statului.”

Se caută, de asemenea, să se extirpeze state, țări, mai precis, de pe harta lumii. Nu numai că se mușamalizează relele fapte ale oamenilor, adică băgarea sub preș, ci mai exact se decupează, se extirpează oameni și țări prin lungi și anevoiase procese ale deznaționalizării. Rușinea colectivă a eului satanic veșnic farsor, care ne împinge la a comite grave fapte de trădare față de semeni, de furt, ucidere, înșelăciune și multe altele, a căpătat cote paroxistice până la afirmarea unor minorități identitare. Cu toții ne identificăm însă identificarea nu înseamnă amintirea de sine, ființială. Un fundament pentru găsirea a cine suntem îl avem aici:

„Lucrurile au mers prea departe din cauza modului total inadecvat de conducere a ţării în ultimii 25 de ani. Cei care au deţinut puterea au urmărit doar interesele lor, personale şi de grup, şi nu cele ale ţării. Or, nu ai cum să fii de folos ţării tale dacă nu o iubeşti şi dacă nu-i vrei binele! Formula „prin noi înşine“ nu poate fi transpusă în practică de către cei care dușmănesc România.

Sunt țări importante care în ultimii 20 de ani s-au dezvoltat spectaculos pe baza modelului „prin noi înșine“. În anii ’70, Finlanda era la coada țărilor scandinave, acum este în fruntea lor. La mijlocul anilor ’90, economia Rusiei a fost aproape ruinată de globaliști, cu rețetele lor neoliberale, dar și-a revenit spectaculos când țara a adoptat modelul „prin noi înșine“. Japonia, Norvegia, Polonia, Ungaria sunt alte exemple grăitoare de țări care nu au cedat presiunilor „terminatorilor“ internaționali și au reușit să prospere economic.”

Bun. Solul. Dar apele? Ce putem face cu ele? Dacă mai putem face ceva, pentru că:

„Spre exemplu, Nestlé controlează peste 70% din apa îmbuteliată din lume, printre care Périer, San Pelegrino, Vittel. Este o acţiune neoliberală şi postcolonială care atentează la un drept fundamental al omului – accesul primar la apă. Poate fi un drept uman transformat în marfă, cu etichetă şi preţ?!”

Astfel că, înainte de a știi ce facem avem nevoie să știm unde suntem. Dar, în contextul actul în care România este plasată pe o piață globală se observă că ea este deconectată de la realitate. Relația noastră cu mediul înconjurător este în mare pericol. Rapoartele ONU, OMS, FAO, demonstrează cât de departe s-a ajuns pe o planetă cu resurse limitate. Spre exemplificare:

  • 70% din apa consumată la nivel global este folosită pentru irigații și în industria producției de animale, care este principala cauză de distrugere a mediului;
  • consumăm 950 litri de apă pentru a produce o pâine și 50.000 litri de apă pentru a produce 1 kg de carne;
  • peste 50% din pădurile tropicale au fost distruse de oameni în ultima sută de ani pentru a fi transformate în pământ arabil, iar la nivel global pierdem aproximativ 13 milioane de hectare de pădure;
  • 40% din decesele umane la nivel mondial sunt cauzate de poluarea apei, aerului și solului;
  • oceanele sunt în pragul colapsului: la ritmul sălbatic în care se pescuiește, mările și oceanele ar putea fi golite de vietăți până în anul 2048;
  • pierdem anual 15 milioane de tone de sol fertil, de 11 ori mai rapid decât viteza de formare a solului. Dacă rata de distrugere continuă, 30% din terenurile irigate ale planetei se vor pierde până în anul 2025 și 50% până în anul 2050;
  • utilizarea tot mai sporită de fertilizanți pentru fermele industriale creează zone moarte pe tot globul și sufocă zonele marine. Organismele modificate genetic distrug esența vieții și accelerează bolile omului modern;
  • la nivel planetar, 10% din albatroși sunt uciși în fiecare an; la fel se întâmplă cu broaștele țestoase, rechinii și focile;
  • pădurile de mangrovă sunt distruse pentru a face loc fermelor piscicole, iar exemplele pot continua.

Dacă citim această listă sumbră, care împinge spre apocalipsă sigură, putem cădea foarte repede în defetism, însă aceasta ar fi capcana în care cade omul cu genunchii sparți și coloana vertebrală îndoită aproape irecuperabil, dar omul care se trezește la realitate, cu profundă remușcare se apucă de treabă ca să inverseze toate aceste procese prin care trecem cu toții, indiferent de cât de mare este fascinarea și hipnoza colectivă.

Sunt multe de făcut, iar în ceea ce privește subiectul apei în lume, avem nevoie să regândim relația noastră cu ea. Cum spunea și domnul Georgescu, atâta timp cât există mari corporații care monopolizează furnizarea apei în această lume, este mai dificil să recuperăm libertatea fundamentală de a avea acces la apă. Se poate pune problema patenturilor așa cum a fost în cazul unor substanțe naturale, precum vitaminele, care acum zeci de ani au fost patentate de catre industria farmaceutică.

Este, oare, foarte greu să ne trezim? Este, oare, foarte complicat și dificil să ne croim drum, uneori cu coatele, prin jungla ne false nevoi ale lăcomiilor noastre? Domnul Călin Georgescu spunea:

„Planeta noastră este capabilă să hrănească până la 15 miliarde de oameni, însă nu poate să satisfacă lăcomiile noastre.”

De asemenea, un aspect al lăcomiei este chestiunea industrializării, a bunurilor de larg consum, a producției în masă despre care am vorbit mai sus. Acestea au supt din planeta Pământ precum păduchii dintr-o gazdă, aproape fără a da nimic în schimb. Și avertizau oamenii de știință ai Clubului de la Roma, prin anii ’60-’70 că în acest ritm nu mai merge, ne vom autodistruge sigur.

„Depinde de noi să punem capăt deteriorării globale de fiecare dată când ne așezăm la masă. Criza climatică a atins cote îngrijorătoare, iar impactul enorm al zootehniei, de exemplu, de tip industrial este unul colosal.

A fost nevoie de 50.000 de ani pentru ca populația lumii să ajungă la 1 miliard de oameni în 1830. Am atins 6 miliarde în anul 2000 și am depășit 7 miliarde în 2012. O creștere a populației globale la 9 miliarde în 2050 ar presupune creșterea cu 70% a producției agricole. Agrobusinessul pare să poată ține pasul cu nevoile unei populații în creștere, dar, în realitate, este un proces total nesustenabil.

Trebuie să admitem că am atins limitele resurselor planetei: ale petrolului și gazului natural, ale uraniului, ale altor metale rare, ale apei curate, ale solului de calitate și ale achiziționării de bunuri cu bani împrumutați. Vârful consumului de petrol coincide cu vârful de acordare a împrumuturilor, cu banii virtuali și cu vârful de consum a orice altceva. După acest vârf, urmează prăbușirea accelerată. Suprafolosirea resurselor importante ale Pământului, populația de peste 7 miliarde de oameni care se vor confrunta cu dezastre naturale produse de schimbările climatice, inclusiv seceta, bolile plantelor vor cauza pe viitor creșterea economică. În preajma anului 2020 se prefigurează cea mai serioasă criză a omenirii: criza de apă și hrană.”

Pentru a ne adapta la noua realitate, se impune o nouă economie și un model nou de civilizație. Cu alte cuvinte, este necesar să răspundem la realitatea actuală printr-o schimbare de paradigmă.

Marile corporații, care practică politică neoliberală, au atins niveluri de volum și de complexitate care nu mai pot fi suportate de cantitatea de energie disponibilă și de realitățile viitoare ale formării capitalului. Relația dintre corporația industrială și pământ fiind aproape exclusiv una de exploatare, lumea corporatistă este prea puțin tolerantă cu ideea de administrare a mediului, cu politicile de etică și mult mai aplecate către maximizarea profiturilor.

Soluția propusă este de orientare către întreprinderile mici și mijlocii care vor genera multe locuri de muncă. Prin urmare, trebuie să încurajăm deplasarea dinspre economia la scară mare, dinspre producția de tip convențional, spre o producție dispersată în nenumărate microîntreprinderi. La nivel global, în anul 2000, pentru prima dată, volumul bunurilor de consum produse în micile ateliere locale, mai ales în Asia, a depășit volumul produselor ieșite pe poarta fabricilor „erei industriale”. Aceasta marchează o tendință pe termen lung a demasificării producției.

Să investim într-o versiune de agricultură organică la scară redusă, care aplică ultimele achiziții ale științelor biologice, cu scopul de a înlocui agricultura înalt subvenționată și larg poluatoare. Agricultura nu este pandantul sistemului industrial. Un ecosistem sănătos ar putea fi primul standard al performanței agricole. Astăzi, agricultura organică ar putea oferi suficientă hrană la nivel global și mai multe locuri de muncă decât agricultura de tip industrial, fără impactul ecologic negativ al celei din urmă.

A te baza pe micul producător înseamnă să contracarezi asediul corporațiilor care îți dictează ce să mănânci, ce să bei, cu ce să te îmbraci, ba chiar și cum să gândești. Mai însemnă să-ți organizezi singur propria producție. Te salvezi tu, ca individ, ca familie și ca țară. Micul producător va contribui la însănătoșirea României. Datorită lui vom rezolva problema șomajului. Toată lumea va avea ceva de făcut. Dacă știi să faci ceva cu mâna ta, nu depinzi de nimeni, ești autonom.

Aduc în fața dumneavoastră o întrebare pe care toată lumea civilizată, mai ales în momente de criză, și-o pune și o pune și celorlalți: „Ce știi să faci?”. Pasul următor, după ce ai stabilit ce știi să faci, este excelența, care trebuie să constituie modul de manifestare al tuturor.

După aceste răspunsuri trebuie să știm încotro vrem să mergem și ce mijloace avem ca să ajungem acolo. Este o regulă de doi simplă și reprezintă o decizie profesionistă. Totul ne este permis, dar nu totul ne este și de folos. Cheia succesului o reprezintă dezvoltarea ”prin noi înșine”. Japonia, Norvegia, Polonia, Ungaria sunt exemple grăitoare de țări care au cedat presiunilor ”terminatorilor” internaționali și au reușit să prospere economic, plecând de la această regulă de doi simplă.

A ne dezvolta „prin noi înșine” înseamnă în primul rând a investi în om. Românul trebuie lăsat să facă ce poate el mai bine, nu ce cred de cuviință niște funcționari de la București sau de la Bruxelles.

Criza apei și a hranei din preajma anilor 2020 va fi mult mai serioasă și mai devastatoare decât criza economico-financiară de acum. Aurul României nu este cel mineral, îngropat sub un munte, ci stratul subțire de sol fertil, la care se adaugă apa și condițiile geomorfologice excepționale pe care țara noastră le are. Țara este un organism viu și trebuie tratată ca atare, adică integral, la fel cum viziunea integrală trebuie să prezideze modul de a concepe măsurile de prevenție și de asigurare a sănătății umane.

Dacă se pune la punct agricultura țărănească tradițională, exporturile de grâne românești vor fi căutate în toată lumea. Modul în care îți găsești nișa mondială pe baza propriilor resurse constituie cheia jocului în arena internațională și șansa țării noastre de a ieși din marasmul în care se află stă în agricultura tradițional țărănească.

Agricultura tradițională poate prinde viață cu adevărat atunci când devine politică de stat, iar mijloacele de punere în aplicare sunt solul României, extrem de productiv, și capacitatea profesională românească dezvoltată prin știință-cercetare și prin încurajarea industriilor conexe, cu o tradiție fabuloasă în țara noastră. De altfel, agricultura tradițională poate să fie șansa relansării economice a țării noastre pentru următorii câțiva zeci de ani.

Acum România importă de trei ori mai multe produse agroalimentare decât exportăm, cu un deficit de peste două miliarde de euro. Cu un potențial de 9,7 milioane de ha de teren arabil și 14 milioane de teren agricol, România poate să producă de trei ori mai mult decât cer nevoile proprii.

Pe trendul crescător al prețului alimentelor, cine deține o agricultură bună, și în special tradițională, nechimizată, va avea numai de câștigat. Întrebarea care se pune acum este dacă știm noi să valorificăm această oportunitate. Criza economică și financiară de acum va păli în fața crizei ce urmează după ea, adică o criză a hranei și a apei. Trebuie să avem luciditatea de a privi în viitor, de a înțelege că avem șansa unui avantaj competitiv, și anume solul acestei țări, mult superior altora, unde s-a constatat o prăbușire constantă a activității biologice a solurilor. Solurile, sau complexul argilo-humic, sunt extrem de fragile și deci ușor de distrus, mai ales prin poluare. Pe de altă parte, în special pentru situația geomorfologică a României, solurile sunt protejate de pădure în general, o componentă esențială a Capitalului Natural românesc, perdelele lor de protecție. Degradarea biologică a solurilor este urmată de cea chimică. Calciul dispare și argila nu mai este legată de humus. Ni se pare firesc astăzi să vedem, după ploaie, apele pline de noroi, însă, în zonele neatinse de agricultură nesănătoasă, de tip industrial, apele rămân limpezi. Ne vom pierde solurile dacă nu respectăm legile biologice.

Dar să încheiăm aici cu alte câteva cuvinte înțelepte pe care ni le poate lăsa domnul Georgescu:

„Așadar, micul producător și gospodăria țărănească tradițională vor fi motorul economic și vor aduce prosperitatea. Satul românesc, icoana vie a neamului, va salva țara. Mă înclin în fața țăranului român și îi mulțumesc pentru că există, pentru că ține aprinsă flacăra credinței și a speranței.”

Acesta este viitorul României, viitorul leadership-ului românesc, viitorul românilor. Vă mulțumesc pentru răbdarea voastră în citirea acestui articol. Doamne ajută![/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

/0 Comments/by
Sergiu Mandinescu, reeducare, Pitesti, Pitești, comunism, detentie, puscarie, poem

Cultura Română: Un poem cu sânge, scris la Pitești

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Cultura Română: Un poem cu sânge, scris la Pitești” font_container=”tag:h2|font_size:30px|text_align:center|line_height:2.5em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1521386439076{margin-bottom: 0px !important;}”]Astăzi, 8 februarie 2018, am descoperit un poem ca o rugăciune scris cu un sacrificiu cu lacrimi și sânge de un martir al neamului nostru. A fost scris de Sergiu Mandinescu, care a suferit 12 ani de detenție, sfărâmat în reeducare, la Pitești, acolo unde a „scris” acest poem, în decembrie 1949; mort la scurtă vreme după eliberare, în 1964, la 38 de ani. Dumnezeu să-l odihnească și să-l aibă în pace!

„De-aş avea o pană de înger
Şi cerneală de bezne,
Poate că abia atunci mi-ar fi lesne
Să mă adun din toate risipirile,
Să-mi scriu amintirile
Şi să spun tuturor de ce sânger.

Era o noapte jefuită de stele…
La fereastra nădejdii – zăbrele,
La uşa salvării – lăcate,
Iar frunţile noastre palide înnoptaseră toate.

Când, deodată, din mijlocul nostru
Izbucni, ca o flacără neagră, ura.
Focul ei a topit într-o clipă
Gând, suflet, aripă –
Toate din tot – şi n-a mai rămas decât zgura.

Baroase cumplite zdrobiră tăcerea
În cioburi de răcnete mari cât durerea.
Ţăndări din sufletele noastre au ajuns până la cer.
Martirii ardeau pe ruguri de ger…

Atât de cumplite au fost suferinţele,
Atât de năprasnică urgia,
Încât în noaptea aceea unii şi-au pierdut minţile,
Alţii şi-au pierdut veşnicia.

Într-un târziu toate sufletele zăceau sfărâmate.
Ah, amintirea asta ca pe o roată mă frânge!
Pe jos erau risipiţi creiţarii de sânge,
Plata atâtor păcate.

Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc.
Iată, de pildă, eu – umblu, vorbesc,
Asemenea lui, aşijderea ţie,
Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie.

Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor,
Îmbrăţişându-mi lespedea de patimi şi chin.
Aştept îngerul zorilor,
Aştept Învierea,
În numele Tatălui şi-al Fiului, şi-al Sfântului Duh, Amin!”

[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
Ovidiu Hurduzeu, Romania, România, distributism, distributismul ortodox,

Cultura Română: Ovidiu Hurduzeu, România Profundă și Distributismul Ortodox

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Ovidiu Hurduzeu, România Profundă și Distributismul Ortodox” font_container=”tag:h2|font_size:30px|text_align:center|line_height:2.5em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_single_image image=”5302″ img_size=”full” alignment=”center” style=”vc_box_shadow_border” onclick=”link_image” css_animation=”zoomInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1519418491446{padding-right: 60px !important;padding-left: 60px !important;}”]

Interviu – Ovidiu Hurduzeu și ascetismul ortodox, antidot împotriva consumismului american: „România să înceteze să mai aplice modele din import!“

Românii au din ce în ce mai multe soluţii care privește realitatea lumii internaţionale. Află, astfel că, şi în locuri mitizate, precum SUA, oamenii caută disperaţi o realitate mai bună. Ovidiu Hurduzeu, scriitor şi critic social român, ne propune câteva secvenţe americane, bune să ne întărească sufletul şi credinţa.

Ovidiu Hurduzeu, scurtă biografie: Ovidiu Hurduzeu, născut la Bucureşti în anul 1957, este un scriitor şi critic social român, stabilit în California din anul 1990, doctor în literatura franceză şi ştiinţe umaniste al Universităţii Stanford, SUA. Este autorul unui volum de proză scurtă, al unui roman, al unui studiu asupra cazului Unabomber şi a două cărţi de eseistică: „Sclavii fericiţi” şi „A Treia Forţă. România profundă” (împreună cu Mircea Platon).

– Domnule Ovidiu Hurduzeu, ştiu că trăiţi în SUA de ani buni. Cum îi văd americanii pe români, pe diferite nivele, de la nivelul omului politic până la cel al omului de cultură?

– Pentru americanul de rând, care nu poate localiza nici New Yorkul pe hartă, România nu există sau a aflat de ea din întâmplare, din surse aleatorii. Cât ştim noi despre insulele Sao Tome şi Principe, atâta ştiu şi aceşti americani despre România. La nivel de stat, relaţiile par excelente. În mass-media americană avem o imagine „călduţă” spre negativă. Suntem mereu prezentaţi în negru-cenuşiu, ceea ce ridică unele întrebări asupra gradului de informare şi de obiectivitate a persoanelor care prezintă informaţii despre România. În mediile universitare şi în cele profesionale avem o imagine foarte bună. Studenţii români care studiază în SUA sunt peste media colegilor lor americani, iar profesioniştii din diferite domenii sunt aproape unanim apreciaţi. Dar nu ne impunem numai prin competenţă, ci mai ales prin competenţa asociată unor trăsături umane deosebite, între care inteligenţa, omenia, cumpătarea şi hărnicia sunt doar câteva. Sistemul economic şi cultural din România, pentru a-şi justifica falimentul, a indus în mintea cetăţenilor ideea unui caracter românesc congenital pervertit: nu mai este nimic de făcut întrucât aşa suntem noi rămaşi de la Dumnezeu, să fim neputincioşi şi hoţi. Nimic nu poate fi mai fals. Este o adevărată ideologie satanică strecurată în suflete cu scopul de a descuraja poporul român şi a-l menţine într-o stare de sclavie.

Plecarea definitivă a tinerilor din România este o tragedie naţională

– S-a vorbit foarte mult de o anume atmosferă din interiorul diasporei româneşti. Lucruri nu tocmai bune. Care este acum atmosfera în comunitatea românilor care trăiesc în SUA? Care este orizontul aşteptării acestor români în legătură cu evoluţia României în spaţiul UE?

– Şi aici se exagerează dezbinarea şi se trec sub tăcere lucrurile bune care se fac în baza comuniunii spirituale a românilor. Pe noi ne uneşte Duhul, şi nu un spirit legalist sau colectivist, suntem o simfonie pluripersonală, nu un muşuroi de furnici, creştem într-o Biserică, şi nu într-o pură ordine juridică sau economică. La noi solidaritatea are la bază principiul vecinătăţii. În diasporă, trăim în familia extinsă, cu prietenii, cu neamurile, cu enoriaşii de la biserică, iar aceasta poate crea impresia de „izolare”. La nevoie, „vecinătăţile” se unesc, dar trebuie să existe o nevoie adevărată. Majoritatea românilor din diasporă vor binele României – din moment ce noi, cei din SUA, nu ne lovim zi de zi de prezenţa UE, nu trăim din finanţările Uniunii, nu trebuie să luptăm cu legislaţia ei stufoasă, suntem într-un fel detaşaţi de evoluţia României în spaţiul UE. Rămânem însă profund îngrijoraţi de evoluţia României în propriul ei spaţiu, în propria ei casă şi ogradă.

– Ce valori culturale sau de altă natură, de marcă românească, circulă în sistemul atât de vast al civilizaţiei nord-americane?

– Tot ce are mai bun poporul român ajunge mai greu sau mai uşor şi în SUA. Faptul că aceste valori nu reuşesc întotdeauna să se impună este o altă problemă, care ţine de modul lor de difuzare, de obstacolele pe care le întâmpină în a fi larg cunoscute, şi nu de calitatea lor intrinsecă.

– Mulţi tineri români, majoritatea bine şcoliţi, se îndreaptă tot mai mult spre SUA. Cum se integrează şi, mai ales, cum se raportează ei în continuare la ţara natală?

– Plecarea definitivă a tinerilor din România este o tragedie naţională. O şi mai mare tragedie este lipsa unui program coerent şi realist de repatriere. Fiecare tânăr are modul lui de raportare la România, în general tinerii români imigranţi sunt prea preocupaţi să-şi facă un rost în SUA ca să se mai gândească la soarta României. Ca orice imigrant, sunt mânaţi de imbolduri nostalgice să „ajute ţara”, mai organizează câte un club românesc pe la universităţile americane unde studiază şi… cam atât…

Ortodoxia cunoaşte o răspândire mare în SUA

– Există o opinie, conform căreia modelul american de viaţă, în general, ar fi lipsit cumva de ancore spirituale. Care este locul Ortodoxiei, cu valorile ei, cu mentalităţile ei, în ansamblul lumii americane contemporane?

– Spre deosebire de România, unde se încearcă şubrezirea Ortodoxiei chiar din interiorul ei, în SUA, Ortodoxia cunoaşte o vigoare şi o răspândire extraordinară. Nu mai este un secret pentru nimeni că SUA trec printr-o profundă criză culturală. Într-adevăr, civilizaţia americană şi-a pierdut ancora spirituală. Religia principală a SUA, protestantismul, s-a transformat drastic în ultimii 30-40 de ani. Dintr-o religie bibliocentrică ce punea accentul pe sacrificiul de sine şi dreptate în numele lui Dumnezeu, a devenit în mare parte ceea ce se numeşte the prosperity Gospel: „Ascultă poruncile lui Dumnezeu şi El te va îmbogăţi”. Vechii predicatori ca Billy Graham au fost înlocuiţi de tipi precum Joel Osteen, care a cumpărat un stadion de 64.000 de locuri şi l-a transformat în biserică, o biserică unde aproape că nu mai este pomenită biblia. Popularitatea de care se bucură cărţi ca „Rugăciunea lui Jabez” este un exemplu grăitor despre starea de cădere spirituală prin care trece America. În acest context, din ce în ce mai mulţi protestanţi americani se convertesc la Ortodoxie. Unii regăsesc credinţa cea adevărată după ce au cunoscut modernismul şi corupţia anglicanismului, sărăcia spirituală a protestantismului american şi scandalurile care zguduie periodic catolicismul. Vreau să subliniez că majoritatea celor care se convertesc adoptă Ortodoxia cu trup şi suflet, iubesc tradiţia ei monastică şi nu doresc în nici un fel ca Ortodoxia să se schimbe. Regăsesc acea ancoră spirituală pierdută. Ascetismul Ortodox este un antidot împotriva consumismului american, oferă o atracţie enormă pentru americani întrucât este un ascetism ce pune în valoare frumuseţea lumii. Doar în Ortodoxie frumuseţea şi ascetismul nu sunt în contradicţie, ci se susţin unul pe altul într-o viziune iconică asupra lumii. După ce-au rătăcit prin alte credinţe, aceşti americani redescoperă cu multă mulţumire o biserică condusă nu de o carte (Biblia) sau de o persoană umană (Papa), ci de însuşi Iisus Hristos. Am întâlnit mulţi dintre aceşti ortodocşi. Fericirea de pe feţele fraţilor mei americani, rugăciunile lor de recunoştinţă – recunoştinţa de a fi reintrat în Duhul dreptei credinţe în Iisus Hristos, hotărârea lor fermă de a nu schimba nimic din dogma şi învăţătura transmise de tradiţiile Ortodoxiei m-au ajutat să mă întăresc în propria mea credinţă.

Prăbuşirea unui mod de viaţă rezultat în urma a două revoluţii

– În România, toată lumea acum pare a fi preocupată de criza economică. Mulţi văd primele cauze ale declanşării acestui fenomen complex în slăbiciunile economiei de tip american. Adică o economie excesiv speculativă sau, în termeni de bun-simţ creştin, o economie bazată pe lăcomia excesivă a capitalului multinaţional. Care sunt opiniile dvs. cu privire la acest fenomen?

– Criza mondială actuală este una de sistem. Asistăm la prăbuşirea unui mod de viaţă şi producţie rezultat în urma a două revoluţii. Pe de-o parte, revoluţia culturală a „noii stângi”, începută în anii 1960, care a produs un relativism generalizat, o societate fragmentată şi distrugerea valorilor tradiţionale – deci, un libertarianism cultural – iar pe de altă parte, un libertarianism economic susţinut de dreapta neoliberală, declanşat prin decizia politică a Administraţiei Reagan, urmată la scurt timp de conducerile altor mari economii dezvoltate, de a relaxa legile antimonopol. Odată ce mecanismul „dereglementărilor” s-a pus în mişcare, el nu a mai putut fi oprit. Dreapta neoconilor (neoconservatorii) nu a făcut decât să continue în plan economic excesele din plan cultural ale stângii. Potrivit actualului „rege-filosof” al conservatorilor britanici, Phillip Blond, libertarianismul cultural şi cel economic au avut o agendă comună, ambele susţinând o ideologie liberală denaturată. Şi nu numai o ideologie denaturată, cât mai ales o antropologie anticreştină. În locul persoanei, în sens creştin, care există numai în comuniune cu celelalte persoane, unice, libere şi responsabile, neoliberalismul a pus individul monadic condus doar de propriul interes egoist. Ţările occidentale dezvoltate nu au luat în considerare sfatul înţelept al Papei Ioan Paul al II-lea, care le-a avertizat imediat după căderea Zidului Berlinului, în enciclica Centesimus Annus: „Ţările occidentale, la rândul lor, riscă să vadă în această prăbuşire a comunismului o victorie unilaterală a propriului lor sistem, ceea ce le-ar împiedica să opereze modificări necesare în acel sistem”.

„Omul nou” european va da greş

– Poate România, după 20 de ani de căutări şi ajustări – mai ales la modele europene, să-şi găsească o identitate care să-i asigure un echilibru economic, social şi cultural într-un sistem mai larg, cum este cel al UE?

– UE nu poate oferi un model unic de dezvoltare într-o Europă a naţiunilor, unite într-o comunitate de destin. Toate încercările de amalgamare şi pritocire a valorilor şi populaţiilor de pe bătrânul continent pentru a obţine un „om nou” european, pe modelul lui Homo sovieticus, vor da greş. Vor destabiliza şi mai mult echilibrele economice, sociale şi culturale, deja fragilizate de criza economică, declinul demografic şi imigrările masive din afara Europei. România să înceteze să mai aplice modele din import, venite la pachet, şi să treacă de îndată la elaborarea de practici economice şi sociale „made in Romania”, spre binele comun al românilor şi, deopotrivă, al partenerilor noştri europeni.

– Am putea vorbi de un model românesc pe care să-l clădim, uşor-uşor, şi-n plan economico-social în următorii ani pe drumul aşezării României în sistemul european? Un model care să semene întrucâtva cu cel al unor ţări precum Spania, Italia şi, de ce nu, Polonia?

– Noi nu avem de ce şi nici nu am putea să aplicăm ad-literam un model provenit din alte ţări. Trebuie să restaurăm, să aducem la zi propriile noastre modele economice pe care le-am şters din memoria colectivă şi în bună parte şi din arhive. În cercurile conservatoare tradiţionale din Anglia şi din SUA – mă gândesc în primul rând la gânditori şi economişti catolici precum Stefano Zamagni, John Médaille, Thomas Storck, sau la anglicanul Phillip Blond – este redescoperit cu admiraţie modelul distributist din România lui Ion Mihalache. În anii ’20 marele gânditor englez G.K. Chesterton prezenta modelul românesc drept un exemplu demn de urmat pentru întreaga Europă. Până la expoziţia dedicată istoriei cooperaţiei din România, organizată de istoricul Emilia Corbu la Slobozia (expoziţia este încă deschisă publicului), nu se ştia mai nimic de dimensiunile şi complexitatea sistemului economic distributist care a funcţionat în România dinainte de comunism. Ţara noastră a fost pusă pe butuci fiindcă a urmat modele străine de firea românului, de rostul creştin al vieţii sale, modele prea puţin adaptabile realităţilor social-economice de pe aceste meleaguri. Cum modelele importate s-au prăbuşit – chiar presedintele ţării a recunoscut-o în discursul recent de la Tuşnad -, în zadar vom încerca să le cârpim cu petice „morale”, keynesiene, etatiste etc. Observ că în ultimul timp unii ar vrea să vopsească gardul economiei în culorile „creştin-democraţiei”. Este o încercare de a „binecuvânta” creştineşte corupţia, abuzul şi cleptocraţia de la noi. Sper ca Biserica Ortodoxă să nu se lase amăgită de aceste manevre politicianiste. Mântuitorul a spus: „Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea”.

Un model economic pentru România

– După câte ne-aţi spus, lucraţi la „un model economic pentru România, model în concordanţă cu valorile noastre creştin-ortodoxe”. Faceţi o descriere succintă, pe înţelesul tuturor, a acestui proiect. Singurul model care este cu adevărat în concordanţă cu valorile creştin-ortodoxe este modelul distributist al „economiei civice”, bazat pe antropologia creştină a persoanei, pe sustenabilitate, pe subsidiaritate, pe valorile omeniei, dăruirii şi iubirii creştine. Prin ce este el în concordanţă cu valorile creştine?

– În primul rând, prin faptul că urmăreşte respectarea demnităţii şi autonomiei cetăţenilor în toate laturile vieţii sociale, de la alocaţia pentru nou-născuţi până la asigurarea unui venit drept. Celelalte modele economice promovează pe Homo oeconomicus, care nu este o persoană, ci un mijloc, o „resursă umană”, exploatat ca marfă sau ca sursă de profit. În al doilea rând, economia civică promovează dezvoltarea durabilă şi la scară umană, şi nu un progres nesăbuit, de dragul progresului; hiperindividualismul este înlocuit de personalism, în care interesul personal este urmărit cu responsabilitate şi armonizat cu cel al comunităţii. Şi, în al treilea rând, economia civică propune răspândirea largă a proprietăţii productive sub forma unor entităţi mici şi mijlocii care funcţionează „în reţea” sau în asociaţie unele cu altele. Numele de distributism, sub care mai este cunoscut modelul, nu înseamnă „distribuirea bunăstării/bogăţiei” din modelul socialist, ci distribuirea proprietăţii productive (aici intră şi cunoştinţele, şi creditele ieftine destinate producţiei). Nu este vorba numai de o schimbare de model economic, ci de o întreagă paradigmă socială şi culturală. Modelul nu este „de import”, deşi a fost teoretizat, la începutul secolului al XX-lea, de gânditorii catolici G.K. Chesterton şi Hillaire Belloc. În trecutul nostru, distributismul a stat la baza economiei ţărăniştilor lui Ion Mihalache, dar îl regăsim şi în modurile populare de guvernare din tradiţia zemstovului rusesc, evocate de marele gânditor ortodox Alexandr Soljeniţîn şi funcţionează cu succes, azi, în multe locuri de pe glob. Două exemple concludente: cooperativele Mondragón din Ţara Bascilor, cu cei 100.000 de proprietari-lucrători şi 50 de ani de activitate încununată de succes, şi economia civică a Emiliei-Romagna, unde 40% din PIB provine de la firmele care lucrează în sistem partenerial şi asociativ. Este o economie a libertăţii şi demnităţii umane. O economie a dăruirii şi frăţietăţii. O propunere ortodoxă de scoatere a României din criză.

– Domnule Ovidiu Hurduzeu, vă mulţumesc foarte mult, dorindu-vă mult succes în continuare!…

[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
mihai eminescu, romanii din balcani

Cultura Română: Mihai Eminescu – “Viitorul? Umbra!” – prima parte

[vc_row][vc_column][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Cultura Română: Mihai Eminescu – „Viitorul? Umbra!” – prima parte” font_container=”tag:h2|font_size:30px|text_align:center|line_height:2.5em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_blockquote font_family=”none”]Cât timp va exista în lume un singur exemplar din poeziile lui Eminescu identitatea neamului nostru este salvată.

Mircea Eliade.[/mk_blockquote][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text]Mihai EminescuCăutând prin catacombele culturii și civilizației noastre românești, cu lupa detectivului, am găsit un cufăr plin cu aur, să spun așa, dar nu orice fel de aur, în nici un caz cel material din care ne facem bijuteriile, ci un aur de o potență spirituală foarte puternică. În material am găsit multe documente scrise de marele Eminescu.

Am să studiez un pic din poezia ce ne-a lasat-o, cu tot cu admonestările pe care ni le aduce pentru rătăcirile și stângăciile noastre ca neam. Unii, sau alții, ar spune că nu poezia lui trebuie studiată ci publicistica pentru că acolo a avut cea mai mare activitate. Eu nu voi face acest lucru, pentru că în poezia lui vorbește conștiinței românești, inimii românești.

De asemenea, am să încerc să explic ceea ce ne-a lasat scris din punct de vedere atemporal, etern, non-local, universal al Cunoașterii de pretutindeni și din toate timpurile.

Există o demnitate umană în poezia lui Eminescu ce se manifesta prin intermediul strofelor sale de mare greutate ca și exemple de conduită nu numai creștină dar și etică fundamentală în general. Nu trebuie neaparat să fi creștin ca să fi om pe acest Pamant. Dar e necesar să fim etici pentru că din etic izvorîm noi înșine.

Spațiul etic este supertranscendent spațiului moral de zi cu zi. De altfel, moralul, moralitatea este doar un surogat, un substituent al eticii, în caz că aceasta întârzie să apară.

În fine.. consider limbajul său poetic ca fiind limbajul prin care transmitea mesaje conștiintelor românești din acea vreme dar și cele ce urmau să vină la manifestare în această lume. Cu alte cuvinte, prin poezia sa ne vorbea ceea ce nu putea să transmita prin publicistica sa. Una este să vorbesti intelectual prin jurnalistică, să trasezi căi care duc către sau care trebuie să ducă spre unul sau mai multe anumite puncte, per general vorbind, și alta este să treci direct la esență pentru a-l putea ridica pe om din aceeași mentalitate care i-a creat meandrele prin care se bagă moment de moment în viața cotidiană. Astfel că, vorbind esențial ne ajută să găsim soluțiile la cele mai deranjante probleme din societatea româneascã de ieri, de azi si de oricând. Cu toții avem probleme, însă unele sunt mai mari ca altele, iar pentru a le rezolva avem nevoie de o gândire genială sau nu trebuie să ne gândim deloc pentru ca ele să se rezolve de la sine. Se spune că ceea ce este dat, așa trebuie să fie, dar de multe ori omul și-o face cu mâna lui.

Așadar, o să intru să comentez câteva lucruri apoi, în această prima parte, voi încerca să comentez și să înțeleg versurile (măcar cele mai semnificative) a unor trei poeme foarte cunoscute ale marelui Eminescu, și anume „Scrisoarea III”, „Împărat și Proletar” și „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”. Acestea trei mi se par vitale pentru a capta esența româneascã.

Unii se rezumă la publicistica lui, le place mai mult, însă eu mă voi rezuma (măcar în cadrul acestei serii de articole) la poezia lui și datorită faptului că Eminescu este predat greșit în școlile noastre. Îmi aduc aminte de vorba lui Petre Țuțea care spunea despre Eminescu că este „sumă lirică de voievozi”. Regina Elisabeta l-a intrebat pe Eminescu, într-o întâlnire personală cu el, cum scrie el poezii, iar Eminescu i-a raspuns “Maestate, eu scriu poezii cum cade frunza din copac”, privind în jos.

În timpul liber în care scria poezie sau proză, Eminescu avea o alta dimensiune, dar cu oarece valori în comun cu Eminescu cel care scria în Convorbiri Literare sau în Timpul, Eminescu economistul, omul politic, geniul social și politic al tuturor timpurilor, pentru că dacă studiem cu atenție publicistica sa vom gasi o Românie care se confrunta cu aceleași probleme ca și în prezent, cu mici deosebiri, bineînțeles.

Dar haideți să vedem ce spune Eminescu în “Împărat și Proletar”:[/vc_column_text][vc_column_text]

„Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,
Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare,
Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,
Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită,
Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare.

Ah! – zise unul – spuneţi că-i omul o lumină
Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin?
Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină,
Murdară este raza-i ca globul cel de tină,
Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin.”

[/vc_column_text][vc_column_text]O enigmă este omul, nu-i așa? Dar ce este un proletar? Un muncitor, o persoană cel mult mediocră a păturii sociale a lucrătorilor din termitierele fabricilor Revoluției Industriale? Karl Marx, inventatorul farsor al Revoluției Proletare, alungat fiind din Regatul Unit al Marii Britanii de către mai marii academicieni ai păturii intelectuale de elită, a ajuns în Statele Unite unde, din păcate, a fost îmbrățișat cu drag. El nu era nici rus etnic, nici german, nici englez, nici american, ci iudeu din diaspora germană Ashkenazi, rabin și contabil, de asemenea bogătaș al păturii burgheze. Aceștia, din diaspora germană, s-au desprins aproape în total de tradițiile evreiești, iudee, originale, și au adoptat noi identități. Evreii etnici și religioși autentici nu-i mai recunosc ca ai lor proprii. Ei sunt originarii mișcării sioniste.

revolutia industriala, Mihai Eminescu

După acest mic preambul, să răspundem la întrebare, totuși: ce este un proletar? Un proletar este o persoană oarecum defavorizată a societății în care trăiește, din orice comunitate, țară, națiune etc., din punct de vedere economic, social și poate și din alte puncte de vedere. Pe scurt, ei sunt cei ce nu au, spre deosebire de cei ce au. Cei care au fondat ideologiile evoluționiste, anti-semite etc., au împărțit mai departe societatea globală în două categorii: bogații și săracii.

Cine urma să lupte pentru eliberarea și emanciparea păturii sociale a proletarilor, bogătași industriași și plini de bani? Dar totuși…

În acest poem e vorba nu numai despre mizeria în care trăiește proletarul ci și despre mizeria din scânteia sa interioară. Pe cine să dam vina pentru aceasta?

„Spuneţi-mi ce-i dreptatea? – Cei tari se îngrădiră
Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră
Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.

Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă,
Trec zilele voioase şi orele surâd.
În cupe vin de ambră – iarna grădini, verdeaţă,
Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă –
Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid.”

Celor bogați, jucătorilor la loteria economiei mondiale, să o numim bursa de valori, le place întunericul, night-life-ul monden, cabareturile, petrecerile de nopți întregi, risipa dar și acumulările avare demne de un Hagi Tudose.

Aici vedem aceleași chestiuni pe care azi le sunt trăsături de caracter celor ce ne furară și încă ne fură în orele în care scriem aceste rânduri. Problema a fost atunci aceeași cu cea care este astăzi: cei ce fură, fură cu acte în regulă, se îngrădesc, deci, în legile lor, pe care le-au făcut tocmai pentru a le facilita furtul, și deși au tot ce le trebuie și mai mult, ei tot continuă să fure, iar atunci ca și acum îi osândesc pe cei ce nu au, la munca veșnică, obositoare, pentru câștigul pâinii de zi cu zi. Cine sunt, de fapt, săracii? Aici împărații devin proletari, iar proletarii asupriți devin împărați. Aici este causa causorum a acestei răsturnări de situație.

„Virtutea pentru dânşii ea nu există. Însă
V-o predică, căci trebui să fie braţe tari,
A statelor greoaie care trebuie-mpinse
Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse,
Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.

Şi flotele puternice ş-armatele făloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase
Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,
Şi-s supte din sudoarea prostitului popor.”

Nu-i învidiați, vă rog, pe cei putred de bogați, pentru că veți afla, în cele din urmă, cu durere, că sunt mai blestemați decât noi, ceilalți care nu învârtim pe degete milioane de dolari în bănci internaționale și în vacanțe interminabile în locații exotice, îmbuibându-ne cu caviar, șampanie, marguerita și nuci de cocos.

Împăratul devine proletar, iar proletarul devine Împarat. Cel care a învatat să fure e mai sarac decât cel care nu are, căci are nevoie de atât de mult pe cât fură.

Fariseii ideologiilor se ascund, de asemenea, după fraze religioase cu scopul de a-și scuza mijloacele meschin-criminale.

Ne oprim aici. Va urma…

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

/0 Comments/by
alexandru ioan cuza, unirea, unive, 1859, 24 ianuarie, mica unire, marea unire, divanul ad-hoc, ius valachorum

Alexandru Ioan Cuza, Mica Unire și Statul Modern Real

Preambul despre Mica Unire, Alexandru Ioan Cuza, înființarea Statului Modern Real

Dat fiind faptul că astăzi este 24 ianuarie, m-am gândit să scriu reflecțiile mele asupra acestui mic sau mare eveniment din viețile noastre ca români, care a avut loc în anul 1859. Se realiză Mica Unire, în ciuda faptului că mulți dintre noi o denumim Marea Unire, și astfel se înfăptui Statul Modern Român cu toate calitățile sale de care ne bucurăm și astăzi, de exemplu Constituția și Principatele Țării Muntenești (cunoscută cu numele de Țara Romănească) și Moldovei unite cu numele de România, pentru prima dată. Ca o notă subliniativă, înainte de această unire au mai fost câteva încercări, exemplu fiind și cea a Măriei sale Mihai Viteazu, la 1600.

Personajul principal al acestor realizări a fost marele domnitor Alexandru Ioan Cuza care, după părerea mea, fiind ultimul mare domnitor de o valoare reală pe care țara noastră l-a avut. După aceea, am dobândit domnii străine care s-au dovedit a fi, de-a lungul anilor, de-a lungul „evenimentelor istorice”, elemente avantajoase dar și dezavantajoase, unele chiar majore și schimbătoare de destin, însă nu fără implicarea poporului, am putea spune.

Despre domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în ciuda controverselor, s-au spus și scris foarte multe, atât de bine cât și de rău, atât pro cât și contra, însă mă voi limita la a reaminti avantajele acelor realizări din istoria noastră care sunt strâns legate de Măria sa. Documentele vor vorbi în cele din urmă. Pot, chiar, să afirm cu tărie că ele nu vor minți, nefiind măsluite în vreun fel. Evident, nu vom cunoaște totul despre domnitor și nici despre evenimentele în sine de atunci, dar esențialul îl putem obține și înțelege pentru a avea de unde să pornim.

Alexandru Ioan Cuza și avantajele Unirii

Înainte de toate, să cunoaștem câte ceva despre Alexandru Ioan Cuza.

Portretul lui Alexandru Ioan Cuza de Mișu Popp

Portretul lui Alexandru Ioan Cuza de Mișu Popp

Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat până în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde îşi ia bacalaureatul în litere. S-a întors, apoi, în ţară şi a intrat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti.

În timpul evenimentelor din 1848 Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturdza s-a aflat şi Cuza reușind, apoi, să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Astfel că, are ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3 la 15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.

Primul lucru pe care să-l avem în vedere a fost Unirea Principatelor Române sub un singur nume, România. Până atunci, cum spuneam, au mai fost încercări însă eșuate, sau parțial, atât de către Mihai Viteazu, Petru Rareș, și alții.

Secolele XVIII și XIX au fost două secole în care s-a pus în plan distrugerea sistematică și fundamentală a Europei, secole predilecte pentru The New Establishment și arhitecții săi, începând cu baza sa care a fost Regatul Valahiei, cel care urma să devină Regatul României, începând cu 1859, care au eșuat în mare parte. Iată că Mama Europă încă mai există, în pofida tuturor loviturilor pe care copiii săi necredincioși și nerecunoscători i le-au aplicat. Secolul Revoluției Industriale a fost marcant pentru lansarea celor mai teribile și mai decepționante ideologii, doctrine socio-politico-economice, hibride între ele cu amestecuri de pozitivism și ceea ce urma să fie nihilismul, și creatoare de mare confuzie între popoare. Oamenii nu numai că nu le-au acceptat, dar le-au și adulterat în mare parte, întorcându-se, apoi, la vechile lor credințe. Să ne amintim de manifestul „Workers of the world, unite! (Muncitori ai lumii, uniți-vă!)” al lui Marx, dar și de „Sorry chaps, it was just an idea (Scuze, flăcăi, a fost doar o idee)”.

Unirea celor două principate a fost un proces care a început în 1848, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. În anul 1848 s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Muntenească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.

Domnitorul Gheorghe Bibescu, portret de Paulus Petrovitz

Domnitorul Gheorghe Bibescu, portret de Paulus Petrovitz

Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenţiei din 1858 nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate. Aici, poate a fost prima discrepanță ce urma să creeze anumite valuri de neacceptare a României Unite de către așa-zisele Mari Puteri din vremurile respective.

Acest tip de neacceptare a culminat, mai târziu, cu crezurile geopolitice între a fi cu Europa și a nu fi cu Europa, ci cu Noul Establishment ca și renunțare la orice identitate orientală, în cazul acesta europeană, și a o lua-o de la capăt către Omul Nou, ultima mare decepție a unui cetățean rușinat de condiția sa de Fiu Rătăcitor. Iată o aruncare de privide în viitor, viitorul care astăzi este trecut deja. De asemenea, îmi aduc aminte de ultimele zile ale lui Cioran și condițiile în care a murit: uitând totul în afară de limba română. Semn al Providenței că nu poți uita cine ești și de unde vii.

Dar să continuăm. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin Constituția adoptată la 1 iulie 1866, Principatele Unite încep să se numească oficial România pentru ca la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România creându-se actualul stat. Iată care a fost Marea Unire. Și ne reamintim acest fapt istoric pentru că ne aflăm în anul centenar, 2018. Acest centenar este important pentru noi, deoarece ne re-responsabilizează ca și cetățeni ai familiei numită România.

Îmi amintesc cu drag și putere de afirmare motto-ul României Culturale: „România nu este un loc, România este un popor (oriunde s-ar afla)”.

În continuare să vedem câteva afirmații ale personalităților vremii despre Alexandru Ioan Cuza:

„Un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puţin îi ajuta în izbânzile sale diplomatice.”

Este portrerul făcut domnitorului de Dimitrie Bolintineanu în volumul „Viaţa lui Cuza”.

„Când îl atingeai, niciodată nu-ţi rămânea dator cu răspunsul. El era foarte sincer, şi prieten adevărat; dar şi către cine nu-i plăcea, se arăta îndată, căci el nu ştia să se prefacă. El nu iubea pompa şi arătările exterioare şi făcea foarte puţin caz de ovaţii şi de sărbătoriri, pe care, cele mai de multe ori, le ştia că sunt de comandă. Era nelacom de bani, şi cea mai bună dovadă despre aceasta este că, după cum spune Bolintineanu, el a fost unul din domnii ce au ieşit din domnie, fără să fi făcut avere mare.”

Relatează A.D. Xenopol în volumul XIII din „Istoria Românilor din Dacia Traiană”, volum dedicat domniei lui Cuza.

Domnitorul nu iubea luxul, iar masa şi traiul său erau cumpătate. S-a spus că bărbatul Cuza a avut două mari plăceri: femeile frumoase şi caii, deşi nu era un talentat călăreţ.

Despre omul Cuza s-a spus că avea însă „o mare delicateţă de simţăminte” şi evenimentele relatate de istorici dezvăluie o latură milostivă a domnitorului.

Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza

Portretul făcut de istorici scoate la iveală un om foarte mândru, care nu pleca uşor capul înaintea altuia. În spatele domnitorului Cuza a stat un înfocat naţionalist şi patriot, un luptător aprig şi neobosit pentru egalitatea socială şi pentru răsturnarea privilegiilor.

Astfel că, prin înfăptuirea Statului Unitar Român, denumit de mulți intelectuali atât din vremea respectiva cât și din prezent ca fiind Statul Modern (impropriu spus și voi explica și de ce), Țările Române unite sub un singur stindard cu o singură capitală aveau să reprezinte replica cinstită și democratică reală, atât cât se putea, la Statul Modern ce avea să fie implementat în celelalte țări din această lume.

Această replică reprezenta, într-adevăr, o amenințare pentru Noul Establishment și planurile ce mai târziu aveau să se concretizeze în acel manifest al urii omului față de om, și față de religia, credința sa, denumi Cele 24 de Protocoale… Acest tip de amenințare reprezenta independizarea omului față de stabilirea controlului asupra omenirii de către forțe oculte ce modelează până în ziua de astăzi societatea și implicit, individul, cu scopul de a le menține în ignoranță și fără a se dezvolta nici personal, nici animic, or spiritual. Păi, vă dați seama ce ar însemna ca omul să-și procure singur resursele de energie, de apă și hrană fără să depindă de „tătuca corporație” (îmi scuzați cacofonia cvasi-intenționată)? Auto-guvernarea era scopul final al acestor uniri de neam, cuget și simțiri. Ne aducem, astfel, aminte de nume super-sonore din perioada celor două războaie mondiale, și dinainte, precum Gheorghe Brătianu, Spiru Haret, Constantin Rădulescu-Motru, Simion Mehedinți-Soveja, Grigore Moisil, George (Gogu) Constantinescu, Nicolae Iorga, Constantin Brâncuși, Mircea Eliade, George Enescu etc., care au ridicat România la nivel de țară europeană de prim rang. Și acest lucru se poate verifica și pe documente, așa cum spuneam la începutul acestui articol.

Statul Unitar Român a fost (și încă este în mintea și inima românilor) inversul Statului Fanariot care, din păcate, astăzi este standardul Statului Român în funcțiune, și acest lucru se poate vedea, cu toate instituțiile și serviciile sale, și chiar analiza foarte lesne. Dacă ne uităm bine, toate aspectele acestui tip de sistem sunt împotriva omului în sine și este cel mai mare consumator al țării. Mă întreb, oare când se vor opri toate acestea? Când va intra în colaps un asemenea consumator? Căci resursele din care acesta se alimentează sunt finite și în curs de epuizare, în plus, având nenumărate călcâie ale lui Ahile. Să nu uităm că însuși faptul că depinde de resurse epuizabile, fosile, după cum se numesc în termeni științifici, este o mare slăbiciune care poate fi manipulată și colapsată oricând, din păcate, cauzând mari daune celorlaltor elemente din jur.

Despre Statul Fanariot

Statul Fanariot a fost înființat, între 1711-1716, de către o comunitate de evrei-greci din cartierul evreiesc Fanar din Constantinopol, dintr-o uriașă gafă a Imperiului Otoman ce, mai târziu, urma să se piardă într-u totul. Acest Imperiul, de foarte mult timp inamic și prieten, în același timp și în diferite ocazii, cu valahii, cu noi românii, a instaurat acest tip de organism politic, să-i spunem, în Țările Române, datorită unei presupuse neîncrederi în moștenitorii noștri la tron. Să amintim, pe scurt, câteva din dezavantajele acestui tip de stat:

  • Abolirea lui Ius Valachorum (Jus Valachum) care, după părerea mea, avea să fie o idee și acțiune precursoare pentru dezvoltarea revoluțiilor proletare și pentru imperiile socialiste de mai târziu, în care colectivizarea pământului și a resurselor avea să se facă prin centralizarea lor la vârf, mai întâi prin Gospordăria de Partid, iar mai apoi prin transnaționalele care au rolul de a exceda P.I.B.-urile multor state din această lume, în prezent. Acest lucru îl putem numi comunistizarea și tabula rasa-izarea oamenilor și a societăților în mod forțat. Ca și lege a pământului, dreptul de moștenire prin intermediul lui Ius Valachorum aducea stabilitate, unitate și prosperitate într-un termen pe care azi îl numim sustenabilitate pentru oamenii din țară, datorită faptului că cunoașterea pământului și a cultivării sale se transmitea pe cale de moștenitor, familială. Este un corpus legal atât de vechi, ce ținea de oamenii țării, adică țărani, încât este singurul funcțional în această lume, iar nivelul următor în dezvoltarea acestuia urma să fie nivelul reciclării resurselor pentru a da înapoi Mamei Naturi și pentru a reface rezervele naturale.
  • Aplicarea unor reforme interne privind sistemul fiscal, administraţia, învăţământul etc. ce au avut un mare impact asupra taxelor și impozitelor aplicate asupra oamenilor. Iată că aici putem vorbi liber despre considerația față de popor și populație, față de oameni și față de contribuabili, așa cum se poate vedea și în prezent. În masura în care se consideră că cetațenii unei comunități, țări, sunt tratați ca și produsele acelui sistem de valori, de data aceasta politice, economice ș.a.m.d., și nu ca oameni, ca ființe cu integritate sufletească și cu identitate în lume dar și spirituală, atunci se vorbește despre cifre și nimic mai mult. Ce poate fi, astfel, mai înjositor decât acest lucru, a-i considera pe oameni niște produse sau creaturi ale unui organism cu rol de sistem. Totuși, suntem ființe vii, nu-i așa? Nu totul se reduce la cifre și nu totul poate fi augmentat, crescut în cifre precum taxele statului ca să umflăm bugetul. Altele sunt dezvoltările noastre si punctele forte.
  • Desființarea instituțiilor statului, printre care si armata (în 1741 – anul anexării primei părți din Țara Moldovei, de la Bug la Nipru de către Imperiul Țarist). Acest lucru slăbea considerabil forța de apărare a țării, căzută doar în mâinile ocupanților, căci aceasta este ceea ce se căuta pentru a controla o astfel de țară cu asemenea resurse naturale râvnite de către multe imperii, multe popoare de-a lungul timpului. O țară fără armată cum mai poate fi o țară? Iar lipsa unei armate într-o țară înseamnă porți deschise pentru toate pericolele care se pot abătea. Înseamnă manipulare externă totală.
  • Grecizarea tuturor aspectelor populare și culturale pentru a impune o altă formă de cultură, chipurile, asupra Țărilor Române. Acest lucru amintește de ceea ce spunea, la un moment dat, prin secolul XIX, Napoleon al III-lea despre poporul român, că „nu poate fi guvernat”. Ceea ce îndeamnă la a ne gândi că aveam nevoie de un alt tip de infuzie socio-culturală ca să putem funcționa, arătându-ne că parcă nu ne-am fi putut guverna până atunci. Această impunere, am observat, a fost pentru a ne deznaționaliza pe latură orientală pe fond de limbă, obiceiuri și neam. Numai, numai eram altceva decât români, chiar daca acest lucru nu ni se afișa pe față. Ideea era de a deveni altceva decât România, chiar dacă cu acest nume am ajuns mai târziu.
  • Creșterea continuă a birurilor și a aprovizionărilor constante a Constantinopolului cu grâne și multe altele. Aceasta fiind suzeranitatea Imperiului Otoman, în principală măsură, față de noi, prin tributarea continuă a Principatelor de către Poartă, bănuind foarte simplu și ușor, pentru a-i hrăni pe cei lacomi și nu flămânzi, cu bogățiile de cea mai mare calitate. Și așa devin stăpâni precum în colonii asupra unora ca noi. Dacă, în acele timpuri, Occidentul își ținea coloniile în Orient, iată că Orientul își ținea coloniile la noi și, în acest fel, putem să vedem că, atât Estul cât și Vestul, au aceeași mentalitate de expansiune, control asupra celorlalți și acapararea de resurse naturale. Toate acestea duc către un soi de parazitism în masă socială a celor „bogați” asupra celor „săraci”.

Pentru a continua, un pic, despre chestiunea fanariotă, vom extrage câteva aspecte din documente foarte vechi.

Dumitraşcu Cantacuzino

Dumitraşcu Cantacuzino

„După retragerea lui Dimitrie Cantemir şi a curţii sale în Rusia, Poarta numeşte, fără a mai consulta părerea sfatului domnesc, domni în scaunul Moldovei. Mai mult: Poarta nu mai permite la tronul Moldovei domni pământeni, adică localnici. Noii domnitori erau recrutaţi din cartierul Fanar al Istanbulului, de aici şi caracterizarea fanariotă a noului regim instaurat de otomani în Moldova.

Turcii şi mai înainte impuseseră domni străini Moldovei, greci sau de altă provenire. S-a menţionat că, de pildă, în 1673 otomanii au pus în scaunul Moldovei pe ‘grecul din Ţarigrad’ Dumitraşcu Cantacuzino, un străin ce s-a proslăvit prin ‘straşnicul iernat al tătarilor’, chemaţi în Moldova (1674) de acest bicisnic venetic. S-au perindat la tronul Moldovei şi alţi indivizi de aceeaşi teapă: Gh. Duca, A. Ruset, M. Racoviţă ş.a., însă din 1711 otomanii numesc domnitori în Moldova numai proveniţi din Fanar. Aceasta devenind normă.

Treptat aceştia au fanarizat structurile de guvernare: divanul (fostul sfat domnesc), au pus mâna pe cele mai înalte dregătorii, în primul rând vistieria, oploşind mii de ortaci aduşi din Istanbul. Satisfăcuţi că haraciul (mereu în creştere) li se aducea regulat (nu importă cum era perceput), că mukarerul mare (plata pentru caftanul de domn) precum şi mukarerul mic, care era tot mare (plata pentru reconfimarea anuală a domniei), că primesc necontenit peşkeşuri (daruri), ruşfeturi (mită), otomanii au lăsat pe fanarioţi să facă ce vor în Moldova, să propună pe cine doreau domnitori la tronul Moldovei. Din 1711 pînă în 1812, după calculele unor istorici, la tronul Moldovei s-au perindat 30 de fanarioţi, 4 caimacami (locţiitori de domni, domni provizori). Cu învoirea otomanilor, îşi dau ghes la scaunul Moldovei ‘dinastiile’ fanariote Ghica, Ipsilanti, Mavrocordat, Moruzi, Hangherli, Şuţu ş.a.

Sfatul domnesc a fost prefăcut în divan, devenind, în mânile fanarioţilor, o unealtă docilă de executare a dispoziţiilor Porţii, care interzicea orice relaţii cu alte state; forţele armate ale Moldovei erau reduse încă din 1538, pînă la un detaşament al gărzii (pazei domnitorului). Toate acestea au limitat considerabil statutul de autonomie al Moldovei.

Fanarioţii au impus în învăţământ, în administraţie structuri străine, rânduieli străine, demnitari străini ce propagau valori străine, limba şi chiar portul lor. Prin toate acestea domnitorii şi dregătorii venetici au stârnit ura nu numai a maselor largi, ci şi a boierilor, care rămăseseră fără dregătorii, ba chiar şi fără ocine, căci moşiile erau tot mai des acaparate de greci. Cu încetul grecii fanarioţi au acaparat înaltele ierarhii din Biserica Ortodoxă din Moldova, astfel că spre sfîrşitul veacului XVIII Mitropolia Moldovei devenise un fel de episcopie grecească, subordonată unor structuri ecleziastice străine. Astfel, impunerea regimului fanariot nu se reducea numai la numirea în calitate de domnitori a unor progenituri din Fanar. Aceasta într-adevăr era o radicală ‘schimbare a însuşi sistemului politic de guvernare’.

Urmarea cea mai gravă a regimului fanariot, a dominaţiei otomane în general a fost încătuşarea timp de 274 de ani (1538-1812), în Valahia şi Moldova de peste Prut pînă în 1877, potenţialului economic şi cultural al Moldovenilor, izolarea Moldovei de circuitul economic, de progresul industrial (de epocă), de atmosfera spirituală din Europa, unde curentul iluminist-umanist spulbera obscurantismul şi stagnarea moştenite din veacurile precedente. Izolarea social-economică şi spirituală, transformarea ţării în cheler (hambar, sâsâiac) turcesc, în ocină lăsată la cheremul unor parveniţi fanarioţi au avut consecinţe lamentabile, condiţionând stagnarea îndelungată a Moldovei în raport cu alte state europene.

Nicolae Mavrocordat

Nicolae Mavrocordat

Realitatea era atât de crudă, că până şi fanarioţii au priceput: mai mult nu-i de unde. Forţa împrejurărilor i-a constrâns pe cei clarvăzători dintre ei să recurgă la anumite transformări. Astfel în anii domniei lui Constantin Mavrocordat (1741-1743, 1748-1749) a fost restructurată clasa stăpânitoare. Boierii au fost divizaţi în trei ranguri: boierii şi neamurile erau scutiţi de bir, mazilii plăteau dajdie redusă; feudalii, preoţii obţineau înlesniri fiscale. La 6 aprilie 1749, Marele Sobor (adunarea stărilor) al Moldovei convocat de Constantin Mavrocordat a elaborat Aşezământul lui C. Mavrocordat, care a abolit vecinia (dependenţa ţăranilor de stăpânul feudal). Tot în acelaşi an Constantin Mavrocordat promulgă un act prin care a adus în corcodanţă situaţia juridică a ţărănimii cu sistemul centralizat de exploatare feudală. Grigore Ghica al II-lea, în acelaşi an a emis o lege cu caracter general pentru reglementarea boierescului în Moldova – Aşezămîntul lui Gr. Ghica. Fiecare ţăran era obligat să lucreze pe moşia boierului 12 zile pe an; boierescul putea fi achitat şi în bani. Sobornicescul hrisov al lui Alexandru Mavrocordat din 1785 a interzis sistemul de „dăruire” a pămînturilor răzeşeşti unor persoane mai bogate, aceasta fiind o vânzare camuflată, ceea ce ducea la concentrarea mai multor moşii în mânile unor persoane străine. În 1803 în Moldova erau 540 de sate răzeşeşti (ţărani liberi).”

Vă sună cunoscute toate aceste chestiuni fanariote din Moldova? Astăzi, Moldova, atât cea de dincoace de Prut, cât și cea de peste, a suferit o externalizare destul de masivă de forțe de muncă, în termeni știițifici vorbind, adică au plecat foarte mulți oameni să lucreze în alte țări lăsând Moldova slab dezvoltată mai ales industrial și turistic. Istoria se repetă, nu?

Anul 2018 marchează o revenire a acestor forțe mai ales pe meleaguri moldovenești pentru regenerarea și redezvoltarea țării cu noi capacități. Așa că, suntem martori la o reîntinerire a noastră. Rolul nostru acum este să îi sprijinim să se întoarcă și să construim împreună pentru a ne pune, măcar, la adăpost de un viitor năpraznic.

În încheiere vom lăsa pana poetică a lui Lucian Blaga să ne invite la meditație:

La obârșie, la izvor
nici o apă nu se-ntoarce,
decât sub chip de nor.
La obârșie, la izvor
nici un drum nu se întoarce
decât în chip de dor.
O, drum și ape, nor și dor,
ce voi fi, când m-oi întoarce
la obârșie, la izvor?
Fi-voi dor atuncia? Fi-voi nor?

Lucian Blaga – Cântecul obârșiei.

/0 Comments/by