Articole despre valorile românești.

Ovidiu Hurduzeu, Romania, România, distributism, distributismul ortodox,

Cultura Română: Ovidiu Hurduzeu, România Profundă și Distributismul Ortodox

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Ovidiu Hurduzeu, România Profundă și Distributismul Ortodox” font_container=”tag:h2|font_size:30px|text_align:center|line_height:2.5em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_single_image image=”5302″ img_size=”full” alignment=”center” style=”vc_box_shadow_border” onclick=”link_image” css_animation=”zoomInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1519418491446{padding-right: 60px !important;padding-left: 60px !important;}”]

Interviu – Ovidiu Hurduzeu și ascetismul ortodox, antidot împotriva consumismului american: „România să înceteze să mai aplice modele din import!“

Românii au din ce în ce mai multe soluţii care privește realitatea lumii internaţionale. Află, astfel că, şi în locuri mitizate, precum SUA, oamenii caută disperaţi o realitate mai bună. Ovidiu Hurduzeu, scriitor şi critic social român, ne propune câteva secvenţe americane, bune să ne întărească sufletul şi credinţa.

Ovidiu Hurduzeu, scurtă biografie: Ovidiu Hurduzeu, născut la Bucureşti în anul 1957, este un scriitor şi critic social român, stabilit în California din anul 1990, doctor în literatura franceză şi ştiinţe umaniste al Universităţii Stanford, SUA. Este autorul unui volum de proză scurtă, al unui roman, al unui studiu asupra cazului Unabomber şi a două cărţi de eseistică: „Sclavii fericiţi” şi „A Treia Forţă. România profundă” (împreună cu Mircea Platon).

– Domnule Ovidiu Hurduzeu, ştiu că trăiţi în SUA de ani buni. Cum îi văd americanii pe români, pe diferite nivele, de la nivelul omului politic până la cel al omului de cultură?

– Pentru americanul de rând, care nu poate localiza nici New Yorkul pe hartă, România nu există sau a aflat de ea din întâmplare, din surse aleatorii. Cât ştim noi despre insulele Sao Tome şi Principe, atâta ştiu şi aceşti americani despre România. La nivel de stat, relaţiile par excelente. În mass-media americană avem o imagine „călduţă” spre negativă. Suntem mereu prezentaţi în negru-cenuşiu, ceea ce ridică unele întrebări asupra gradului de informare şi de obiectivitate a persoanelor care prezintă informaţii despre România. În mediile universitare şi în cele profesionale avem o imagine foarte bună. Studenţii români care studiază în SUA sunt peste media colegilor lor americani, iar profesioniştii din diferite domenii sunt aproape unanim apreciaţi. Dar nu ne impunem numai prin competenţă, ci mai ales prin competenţa asociată unor trăsături umane deosebite, între care inteligenţa, omenia, cumpătarea şi hărnicia sunt doar câteva. Sistemul economic şi cultural din România, pentru a-şi justifica falimentul, a indus în mintea cetăţenilor ideea unui caracter românesc congenital pervertit: nu mai este nimic de făcut întrucât aşa suntem noi rămaşi de la Dumnezeu, să fim neputincioşi şi hoţi. Nimic nu poate fi mai fals. Este o adevărată ideologie satanică strecurată în suflete cu scopul de a descuraja poporul român şi a-l menţine într-o stare de sclavie.

Plecarea definitivă a tinerilor din România este o tragedie naţională

– S-a vorbit foarte mult de o anume atmosferă din interiorul diasporei româneşti. Lucruri nu tocmai bune. Care este acum atmosfera în comunitatea românilor care trăiesc în SUA? Care este orizontul aşteptării acestor români în legătură cu evoluţia României în spaţiul UE?

– Şi aici se exagerează dezbinarea şi se trec sub tăcere lucrurile bune care se fac în baza comuniunii spirituale a românilor. Pe noi ne uneşte Duhul, şi nu un spirit legalist sau colectivist, suntem o simfonie pluripersonală, nu un muşuroi de furnici, creştem într-o Biserică, şi nu într-o pură ordine juridică sau economică. La noi solidaritatea are la bază principiul vecinătăţii. În diasporă, trăim în familia extinsă, cu prietenii, cu neamurile, cu enoriaşii de la biserică, iar aceasta poate crea impresia de „izolare”. La nevoie, „vecinătăţile” se unesc, dar trebuie să existe o nevoie adevărată. Majoritatea românilor din diasporă vor binele României – din moment ce noi, cei din SUA, nu ne lovim zi de zi de prezenţa UE, nu trăim din finanţările Uniunii, nu trebuie să luptăm cu legislaţia ei stufoasă, suntem într-un fel detaşaţi de evoluţia României în spaţiul UE. Rămânem însă profund îngrijoraţi de evoluţia României în propriul ei spaţiu, în propria ei casă şi ogradă.

– Ce valori culturale sau de altă natură, de marcă românească, circulă în sistemul atât de vast al civilizaţiei nord-americane?

– Tot ce are mai bun poporul român ajunge mai greu sau mai uşor şi în SUA. Faptul că aceste valori nu reuşesc întotdeauna să se impună este o altă problemă, care ţine de modul lor de difuzare, de obstacolele pe care le întâmpină în a fi larg cunoscute, şi nu de calitatea lor intrinsecă.

– Mulţi tineri români, majoritatea bine şcoliţi, se îndreaptă tot mai mult spre SUA. Cum se integrează şi, mai ales, cum se raportează ei în continuare la ţara natală?

– Plecarea definitivă a tinerilor din România este o tragedie naţională. O şi mai mare tragedie este lipsa unui program coerent şi realist de repatriere. Fiecare tânăr are modul lui de raportare la România, în general tinerii români imigranţi sunt prea preocupaţi să-şi facă un rost în SUA ca să se mai gândească la soarta României. Ca orice imigrant, sunt mânaţi de imbolduri nostalgice să „ajute ţara”, mai organizează câte un club românesc pe la universităţile americane unde studiază şi… cam atât…

Ortodoxia cunoaşte o răspândire mare în SUA

– Există o opinie, conform căreia modelul american de viaţă, în general, ar fi lipsit cumva de ancore spirituale. Care este locul Ortodoxiei, cu valorile ei, cu mentalităţile ei, în ansamblul lumii americane contemporane?

– Spre deosebire de România, unde se încearcă şubrezirea Ortodoxiei chiar din interiorul ei, în SUA, Ortodoxia cunoaşte o vigoare şi o răspândire extraordinară. Nu mai este un secret pentru nimeni că SUA trec printr-o profundă criză culturală. Într-adevăr, civilizaţia americană şi-a pierdut ancora spirituală. Religia principală a SUA, protestantismul, s-a transformat drastic în ultimii 30-40 de ani. Dintr-o religie bibliocentrică ce punea accentul pe sacrificiul de sine şi dreptate în numele lui Dumnezeu, a devenit în mare parte ceea ce se numeşte the prosperity Gospel: „Ascultă poruncile lui Dumnezeu şi El te va îmbogăţi”. Vechii predicatori ca Billy Graham au fost înlocuiţi de tipi precum Joel Osteen, care a cumpărat un stadion de 64.000 de locuri şi l-a transformat în biserică, o biserică unde aproape că nu mai este pomenită biblia. Popularitatea de care se bucură cărţi ca „Rugăciunea lui Jabez” este un exemplu grăitor despre starea de cădere spirituală prin care trece America. În acest context, din ce în ce mai mulţi protestanţi americani se convertesc la Ortodoxie. Unii regăsesc credinţa cea adevărată după ce au cunoscut modernismul şi corupţia anglicanismului, sărăcia spirituală a protestantismului american şi scandalurile care zguduie periodic catolicismul. Vreau să subliniez că majoritatea celor care se convertesc adoptă Ortodoxia cu trup şi suflet, iubesc tradiţia ei monastică şi nu doresc în nici un fel ca Ortodoxia să se schimbe. Regăsesc acea ancoră spirituală pierdută. Ascetismul Ortodox este un antidot împotriva consumismului american, oferă o atracţie enormă pentru americani întrucât este un ascetism ce pune în valoare frumuseţea lumii. Doar în Ortodoxie frumuseţea şi ascetismul nu sunt în contradicţie, ci se susţin unul pe altul într-o viziune iconică asupra lumii. După ce-au rătăcit prin alte credinţe, aceşti americani redescoperă cu multă mulţumire o biserică condusă nu de o carte (Biblia) sau de o persoană umană (Papa), ci de însuşi Iisus Hristos. Am întâlnit mulţi dintre aceşti ortodocşi. Fericirea de pe feţele fraţilor mei americani, rugăciunile lor de recunoştinţă – recunoştinţa de a fi reintrat în Duhul dreptei credinţe în Iisus Hristos, hotărârea lor fermă de a nu schimba nimic din dogma şi învăţătura transmise de tradiţiile Ortodoxiei m-au ajutat să mă întăresc în propria mea credinţă.

Prăbuşirea unui mod de viaţă rezultat în urma a două revoluţii

– În România, toată lumea acum pare a fi preocupată de criza economică. Mulţi văd primele cauze ale declanşării acestui fenomen complex în slăbiciunile economiei de tip american. Adică o economie excesiv speculativă sau, în termeni de bun-simţ creştin, o economie bazată pe lăcomia excesivă a capitalului multinaţional. Care sunt opiniile dvs. cu privire la acest fenomen?

– Criza mondială actuală este una de sistem. Asistăm la prăbuşirea unui mod de viaţă şi producţie rezultat în urma a două revoluţii. Pe de-o parte, revoluţia culturală a „noii stângi”, începută în anii 1960, care a produs un relativism generalizat, o societate fragmentată şi distrugerea valorilor tradiţionale – deci, un libertarianism cultural – iar pe de altă parte, un libertarianism economic susţinut de dreapta neoliberală, declanşat prin decizia politică a Administraţiei Reagan, urmată la scurt timp de conducerile altor mari economii dezvoltate, de a relaxa legile antimonopol. Odată ce mecanismul „dereglementărilor” s-a pus în mişcare, el nu a mai putut fi oprit. Dreapta neoconilor (neoconservatorii) nu a făcut decât să continue în plan economic excesele din plan cultural ale stângii. Potrivit actualului „rege-filosof” al conservatorilor britanici, Phillip Blond, libertarianismul cultural şi cel economic au avut o agendă comună, ambele susţinând o ideologie liberală denaturată. Şi nu numai o ideologie denaturată, cât mai ales o antropologie anticreştină. În locul persoanei, în sens creştin, care există numai în comuniune cu celelalte persoane, unice, libere şi responsabile, neoliberalismul a pus individul monadic condus doar de propriul interes egoist. Ţările occidentale dezvoltate nu au luat în considerare sfatul înţelept al Papei Ioan Paul al II-lea, care le-a avertizat imediat după căderea Zidului Berlinului, în enciclica Centesimus Annus: „Ţările occidentale, la rândul lor, riscă să vadă în această prăbuşire a comunismului o victorie unilaterală a propriului lor sistem, ceea ce le-ar împiedica să opereze modificări necesare în acel sistem”.

„Omul nou” european va da greş

– Poate România, după 20 de ani de căutări şi ajustări – mai ales la modele europene, să-şi găsească o identitate care să-i asigure un echilibru economic, social şi cultural într-un sistem mai larg, cum este cel al UE?

– UE nu poate oferi un model unic de dezvoltare într-o Europă a naţiunilor, unite într-o comunitate de destin. Toate încercările de amalgamare şi pritocire a valorilor şi populaţiilor de pe bătrânul continent pentru a obţine un „om nou” european, pe modelul lui Homo sovieticus, vor da greş. Vor destabiliza şi mai mult echilibrele economice, sociale şi culturale, deja fragilizate de criza economică, declinul demografic şi imigrările masive din afara Europei. România să înceteze să mai aplice modele din import, venite la pachet, şi să treacă de îndată la elaborarea de practici economice şi sociale „made in Romania”, spre binele comun al românilor şi, deopotrivă, al partenerilor noştri europeni.

– Am putea vorbi de un model românesc pe care să-l clădim, uşor-uşor, şi-n plan economico-social în următorii ani pe drumul aşezării României în sistemul european? Un model care să semene întrucâtva cu cel al unor ţări precum Spania, Italia şi, de ce nu, Polonia?

– Noi nu avem de ce şi nici nu am putea să aplicăm ad-literam un model provenit din alte ţări. Trebuie să restaurăm, să aducem la zi propriile noastre modele economice pe care le-am şters din memoria colectivă şi în bună parte şi din arhive. În cercurile conservatoare tradiţionale din Anglia şi din SUA – mă gândesc în primul rând la gânditori şi economişti catolici precum Stefano Zamagni, John Médaille, Thomas Storck, sau la anglicanul Phillip Blond – este redescoperit cu admiraţie modelul distributist din România lui Ion Mihalache. În anii ’20 marele gânditor englez G.K. Chesterton prezenta modelul românesc drept un exemplu demn de urmat pentru întreaga Europă. Până la expoziţia dedicată istoriei cooperaţiei din România, organizată de istoricul Emilia Corbu la Slobozia (expoziţia este încă deschisă publicului), nu se ştia mai nimic de dimensiunile şi complexitatea sistemului economic distributist care a funcţionat în România dinainte de comunism. Ţara noastră a fost pusă pe butuci fiindcă a urmat modele străine de firea românului, de rostul creştin al vieţii sale, modele prea puţin adaptabile realităţilor social-economice de pe aceste meleaguri. Cum modelele importate s-au prăbuşit – chiar presedintele ţării a recunoscut-o în discursul recent de la Tuşnad -, în zadar vom încerca să le cârpim cu petice „morale”, keynesiene, etatiste etc. Observ că în ultimul timp unii ar vrea să vopsească gardul economiei în culorile „creştin-democraţiei”. Este o încercare de a „binecuvânta” creştineşte corupţia, abuzul şi cleptocraţia de la noi. Sper ca Biserica Ortodoxă să nu se lase amăgită de aceste manevre politicianiste. Mântuitorul a spus: „Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea”.

Un model economic pentru România

– După câte ne-aţi spus, lucraţi la „un model economic pentru România, model în concordanţă cu valorile noastre creştin-ortodoxe”. Faceţi o descriere succintă, pe înţelesul tuturor, a acestui proiect. Singurul model care este cu adevărat în concordanţă cu valorile creştin-ortodoxe este modelul distributist al „economiei civice”, bazat pe antropologia creştină a persoanei, pe sustenabilitate, pe subsidiaritate, pe valorile omeniei, dăruirii şi iubirii creştine. Prin ce este el în concordanţă cu valorile creştine?

– În primul rând, prin faptul că urmăreşte respectarea demnităţii şi autonomiei cetăţenilor în toate laturile vieţii sociale, de la alocaţia pentru nou-născuţi până la asigurarea unui venit drept. Celelalte modele economice promovează pe Homo oeconomicus, care nu este o persoană, ci un mijloc, o „resursă umană”, exploatat ca marfă sau ca sursă de profit. În al doilea rând, economia civică promovează dezvoltarea durabilă şi la scară umană, şi nu un progres nesăbuit, de dragul progresului; hiperindividualismul este înlocuit de personalism, în care interesul personal este urmărit cu responsabilitate şi armonizat cu cel al comunităţii. Şi, în al treilea rând, economia civică propune răspândirea largă a proprietăţii productive sub forma unor entităţi mici şi mijlocii care funcţionează „în reţea” sau în asociaţie unele cu altele. Numele de distributism, sub care mai este cunoscut modelul, nu înseamnă „distribuirea bunăstării/bogăţiei” din modelul socialist, ci distribuirea proprietăţii productive (aici intră şi cunoştinţele, şi creditele ieftine destinate producţiei). Nu este vorba numai de o schimbare de model economic, ci de o întreagă paradigmă socială şi culturală. Modelul nu este „de import”, deşi a fost teoretizat, la începutul secolului al XX-lea, de gânditorii catolici G.K. Chesterton şi Hillaire Belloc. În trecutul nostru, distributismul a stat la baza economiei ţărăniştilor lui Ion Mihalache, dar îl regăsim şi în modurile populare de guvernare din tradiţia zemstovului rusesc, evocate de marele gânditor ortodox Alexandr Soljeniţîn şi funcţionează cu succes, azi, în multe locuri de pe glob. Două exemple concludente: cooperativele Mondragón din Ţara Bascilor, cu cei 100.000 de proprietari-lucrători şi 50 de ani de activitate încununată de succes, şi economia civică a Emiliei-Romagna, unde 40% din PIB provine de la firmele care lucrează în sistem partenerial şi asociativ. Este o economie a libertăţii şi demnităţii umane. O economie a dăruirii şi frăţietăţii. O propunere ortodoxă de scoatere a României din criză.

– Domnule Ovidiu Hurduzeu, vă mulţumesc foarte mult, dorindu-vă mult succes în continuare!…

[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
mihai eminescu, romanii din balcani

Cultura Română: Mihai Eminescu – “Viitorul? Umbra!” – prima parte

[vc_row][vc_column][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Cultura Română: Mihai Eminescu – „Viitorul? Umbra!” – prima parte” font_container=”tag:h2|font_size:30px|text_align:center|line_height:2.5em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_blockquote font_family=”none”]Cât timp va exista în lume un singur exemplar din poeziile lui Eminescu identitatea neamului nostru este salvată.

Mircea Eliade.[/mk_blockquote][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text]Mihai EminescuCăutând prin catacombele culturii și civilizației noastre românești, cu lupa detectivului, am găsit un cufăr plin cu aur, să spun așa, dar nu orice fel de aur, în nici un caz cel material din care ne facem bijuteriile, ci un aur de o potență spirituală foarte puternică. În material am găsit multe documente scrise de marele Eminescu.

Am să studiez un pic din poezia ce ne-a lasat-o, cu tot cu admonestările pe care ni le aduce pentru rătăcirile și stângăciile noastre ca neam. Unii, sau alții, ar spune că nu poezia lui trebuie studiată ci publicistica pentru că acolo a avut cea mai mare activitate. Eu nu voi face acest lucru, pentru că în poezia lui vorbește conștiinței românești, inimii românești.

De asemenea, am să încerc să explic ceea ce ne-a lasat scris din punct de vedere atemporal, etern, non-local, universal al Cunoașterii de pretutindeni și din toate timpurile.

Există o demnitate umană în poezia lui Eminescu ce se manifesta prin intermediul strofelor sale de mare greutate ca și exemple de conduită nu numai creștină dar și etică fundamentală în general. Nu trebuie neaparat să fi creștin ca să fi om pe acest Pamant. Dar e necesar să fim etici pentru că din etic izvorîm noi înșine.

Spațiul etic este supertranscendent spațiului moral de zi cu zi. De altfel, moralul, moralitatea este doar un surogat, un substituent al eticii, în caz că aceasta întârzie să apară.

În fine.. consider limbajul său poetic ca fiind limbajul prin care transmitea mesaje conștiintelor românești din acea vreme dar și cele ce urmau să vină la manifestare în această lume. Cu alte cuvinte, prin poezia sa ne vorbea ceea ce nu putea să transmita prin publicistica sa. Una este să vorbesti intelectual prin jurnalistică, să trasezi căi care duc către sau care trebuie să ducă spre unul sau mai multe anumite puncte, per general vorbind, și alta este să treci direct la esență pentru a-l putea ridica pe om din aceeași mentalitate care i-a creat meandrele prin care se bagă moment de moment în viața cotidiană. Astfel că, vorbind esențial ne ajută să găsim soluțiile la cele mai deranjante probleme din societatea româneascã de ieri, de azi si de oricând. Cu toții avem probleme, însă unele sunt mai mari ca altele, iar pentru a le rezolva avem nevoie de o gândire genială sau nu trebuie să ne gândim deloc pentru ca ele să se rezolve de la sine. Se spune că ceea ce este dat, așa trebuie să fie, dar de multe ori omul și-o face cu mâna lui.

Așadar, o să intru să comentez câteva lucruri apoi, în această prima parte, voi încerca să comentez și să înțeleg versurile (măcar cele mai semnificative) a unor trei poeme foarte cunoscute ale marelui Eminescu, și anume „Scrisoarea III”, „Împărat și Proletar” și „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”. Acestea trei mi se par vitale pentru a capta esența româneascã.

Unii se rezumă la publicistica lui, le place mai mult, însă eu mă voi rezuma (măcar în cadrul acestei serii de articole) la poezia lui și datorită faptului că Eminescu este predat greșit în școlile noastre. Îmi aduc aminte de vorba lui Petre Țuțea care spunea despre Eminescu că este „sumă lirică de voievozi”. Regina Elisabeta l-a intrebat pe Eminescu, într-o întâlnire personală cu el, cum scrie el poezii, iar Eminescu i-a raspuns “Maestate, eu scriu poezii cum cade frunza din copac”, privind în jos.

În timpul liber în care scria poezie sau proză, Eminescu avea o alta dimensiune, dar cu oarece valori în comun cu Eminescu cel care scria în Convorbiri Literare sau în Timpul, Eminescu economistul, omul politic, geniul social și politic al tuturor timpurilor, pentru că dacă studiem cu atenție publicistica sa vom gasi o Românie care se confrunta cu aceleași probleme ca și în prezent, cu mici deosebiri, bineînțeles.

Dar haideți să vedem ce spune Eminescu în “Împărat și Proletar”:[/vc_column_text][vc_column_text]

„Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,
Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare,
Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,
Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită,
Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare.

Ah! – zise unul – spuneţi că-i omul o lumină
Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin?
Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină,
Murdară este raza-i ca globul cel de tină,
Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin.”

[/vc_column_text][vc_column_text]O enigmă este omul, nu-i așa? Dar ce este un proletar? Un muncitor, o persoană cel mult mediocră a păturii sociale a lucrătorilor din termitierele fabricilor Revoluției Industriale? Karl Marx, inventatorul farsor al Revoluției Proletare, alungat fiind din Regatul Unit al Marii Britanii de către mai marii academicieni ai păturii intelectuale de elită, a ajuns în Statele Unite unde, din păcate, a fost îmbrățișat cu drag. El nu era nici rus etnic, nici german, nici englez, nici american, ci iudeu din diaspora germană Ashkenazi, rabin și contabil, de asemenea bogătaș al păturii burgheze. Aceștia, din diaspora germană, s-au desprins aproape în total de tradițiile evreiești, iudee, originale, și au adoptat noi identități. Evreii etnici și religioși autentici nu-i mai recunosc ca ai lor proprii. Ei sunt originarii mișcării sioniste.

revolutia industriala, Mihai Eminescu

După acest mic preambul, să răspundem la întrebare, totuși: ce este un proletar? Un proletar este o persoană oarecum defavorizată a societății în care trăiește, din orice comunitate, țară, națiune etc., din punct de vedere economic, social și poate și din alte puncte de vedere. Pe scurt, ei sunt cei ce nu au, spre deosebire de cei ce au. Cei care au fondat ideologiile evoluționiste, anti-semite etc., au împărțit mai departe societatea globală în două categorii: bogații și săracii.

Cine urma să lupte pentru eliberarea și emanciparea păturii sociale a proletarilor, bogătași industriași și plini de bani? Dar totuși…

În acest poem e vorba nu numai despre mizeria în care trăiește proletarul ci și despre mizeria din scânteia sa interioară. Pe cine să dam vina pentru aceasta?

„Spuneţi-mi ce-i dreptatea? – Cei tari se îngrădiră
Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră
Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.

Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă,
Trec zilele voioase şi orele surâd.
În cupe vin de ambră – iarna grădini, verdeaţă,
Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă –
Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid.”

Celor bogați, jucătorilor la loteria economiei mondiale, să o numim bursa de valori, le place întunericul, night-life-ul monden, cabareturile, petrecerile de nopți întregi, risipa dar și acumulările avare demne de un Hagi Tudose.

Aici vedem aceleași chestiuni pe care azi le sunt trăsături de caracter celor ce ne furară și încă ne fură în orele în care scriem aceste rânduri. Problema a fost atunci aceeași cu cea care este astăzi: cei ce fură, fură cu acte în regulă, se îngrădesc, deci, în legile lor, pe care le-au făcut tocmai pentru a le facilita furtul, și deși au tot ce le trebuie și mai mult, ei tot continuă să fure, iar atunci ca și acum îi osândesc pe cei ce nu au, la munca veșnică, obositoare, pentru câștigul pâinii de zi cu zi. Cine sunt, de fapt, săracii? Aici împărații devin proletari, iar proletarii asupriți devin împărați. Aici este causa causorum a acestei răsturnări de situație.

„Virtutea pentru dânşii ea nu există. Însă
V-o predică, căci trebui să fie braţe tari,
A statelor greoaie care trebuie-mpinse
Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse,
Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.

Şi flotele puternice ş-armatele făloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase
Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,
Şi-s supte din sudoarea prostitului popor.”

Nu-i învidiați, vă rog, pe cei putred de bogați, pentru că veți afla, în cele din urmă, cu durere, că sunt mai blestemați decât noi, ceilalți care nu învârtim pe degete milioane de dolari în bănci internaționale și în vacanțe interminabile în locații exotice, îmbuibându-ne cu caviar, șampanie, marguerita și nuci de cocos.

Împăratul devine proletar, iar proletarul devine Împarat. Cel care a învatat să fure e mai sarac decât cel care nu are, căci are nevoie de atât de mult pe cât fură.

Fariseii ideologiilor se ascund, de asemenea, după fraze religioase cu scopul de a-și scuza mijloacele meschin-criminale.

Ne oprim aici. Va urma…

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

/0 Comments/by
alexandru ioan cuza, unirea, unive, 1859, 24 ianuarie, mica unire, marea unire, divanul ad-hoc, ius valachorum

Alexandru Ioan Cuza, Mica Unire și Statul Modern Real

Preambul despre Mica Unire, Alexandru Ioan Cuza, înființarea Statului Modern Real

Dat fiind faptul că astăzi este 24 ianuarie, m-am gândit să scriu reflecțiile mele asupra acestui mic sau mare eveniment din viețile noastre ca români, care a avut loc în anul 1859. Se realiză Mica Unire, în ciuda faptului că mulți dintre noi o denumim Marea Unire, și astfel se înfăptui Statul Modern Român cu toate calitățile sale de care ne bucurăm și astăzi, de exemplu Constituția și Principatele Țării Muntenești (cunoscută cu numele de Țara Romănească) și Moldovei unite cu numele de România, pentru prima dată. Ca o notă subliniativă, înainte de această unire au mai fost câteva încercări, exemplu fiind și cea a Măriei sale Mihai Viteazu, la 1600.

Personajul principal al acestor realizări a fost marele domnitor Alexandru Ioan Cuza care, după părerea mea, fiind ultimul mare domnitor de o valoare reală pe care țara noastră l-a avut. După aceea, am dobândit domnii străine care s-au dovedit a fi, de-a lungul anilor, de-a lungul „evenimentelor istorice”, elemente avantajoase dar și dezavantajoase, unele chiar majore și schimbătoare de destin, însă nu fără implicarea poporului, am putea spune.

Despre domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în ciuda controverselor, s-au spus și scris foarte multe, atât de bine cât și de rău, atât pro cât și contra, însă mă voi limita la a reaminti avantajele acelor realizări din istoria noastră care sunt strâns legate de Măria sa. Documentele vor vorbi în cele din urmă. Pot, chiar, să afirm cu tărie că ele nu vor minți, nefiind măsluite în vreun fel. Evident, nu vom cunoaște totul despre domnitor și nici despre evenimentele în sine de atunci, dar esențialul îl putem obține și înțelege pentru a avea de unde să pornim.

Alexandru Ioan Cuza și avantajele Unirii

Înainte de toate, să cunoaștem câte ceva despre Alexandru Ioan Cuza.

Portretul lui Alexandru Ioan Cuza de Mișu Popp

Portretul lui Alexandru Ioan Cuza de Mișu Popp

Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat până în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde îşi ia bacalaureatul în litere. S-a întors, apoi, în ţară şi a intrat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti.

În timpul evenimentelor din 1848 Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturdza s-a aflat şi Cuza reușind, apoi, să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Astfel că, are ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3 la 15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.

Primul lucru pe care să-l avem în vedere a fost Unirea Principatelor Române sub un singur nume, România. Până atunci, cum spuneam, au mai fost încercări însă eșuate, sau parțial, atât de către Mihai Viteazu, Petru Rareș, și alții.

Secolele XVIII și XIX au fost două secole în care s-a pus în plan distrugerea sistematică și fundamentală a Europei, secole predilecte pentru The New Establishment și arhitecții săi, începând cu baza sa care a fost Regatul Valahiei, cel care urma să devină Regatul României, începând cu 1859, care au eșuat în mare parte. Iată că Mama Europă încă mai există, în pofida tuturor loviturilor pe care copiii săi necredincioși și nerecunoscători i le-au aplicat. Secolul Revoluției Industriale a fost marcant pentru lansarea celor mai teribile și mai decepționante ideologii, doctrine socio-politico-economice, hibride între ele cu amestecuri de pozitivism și ceea ce urma să fie nihilismul, și creatoare de mare confuzie între popoare. Oamenii nu numai că nu le-au acceptat, dar le-au și adulterat în mare parte, întorcându-se, apoi, la vechile lor credințe. Să ne amintim de manifestul „Workers of the world, unite! (Muncitori ai lumii, uniți-vă!)” al lui Marx, dar și de „Sorry chaps, it was just an idea (Scuze, flăcăi, a fost doar o idee)”.

Unirea celor două principate a fost un proces care a început în 1848, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. În anul 1848 s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Muntenească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.

Domnitorul Gheorghe Bibescu, portret de Paulus Petrovitz

Domnitorul Gheorghe Bibescu, portret de Paulus Petrovitz

Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenţiei din 1858 nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate. Aici, poate a fost prima discrepanță ce urma să creeze anumite valuri de neacceptare a României Unite de către așa-zisele Mari Puteri din vremurile respective.

Acest tip de neacceptare a culminat, mai târziu, cu crezurile geopolitice între a fi cu Europa și a nu fi cu Europa, ci cu Noul Establishment ca și renunțare la orice identitate orientală, în cazul acesta europeană, și a o lua-o de la capăt către Omul Nou, ultima mare decepție a unui cetățean rușinat de condiția sa de Fiu Rătăcitor. Iată o aruncare de privide în viitor, viitorul care astăzi este trecut deja. De asemenea, îmi aduc aminte de ultimele zile ale lui Cioran și condițiile în care a murit: uitând totul în afară de limba română. Semn al Providenței că nu poți uita cine ești și de unde vii.

Dar să continuăm. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin Constituția adoptată la 1 iulie 1866, Principatele Unite încep să se numească oficial România pentru ca la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România creându-se actualul stat. Iată care a fost Marea Unire. Și ne reamintim acest fapt istoric pentru că ne aflăm în anul centenar, 2018. Acest centenar este important pentru noi, deoarece ne re-responsabilizează ca și cetățeni ai familiei numită România.

Îmi amintesc cu drag și putere de afirmare motto-ul României Culturale: „România nu este un loc, România este un popor (oriunde s-ar afla)”.

În continuare să vedem câteva afirmații ale personalităților vremii despre Alexandru Ioan Cuza:

„Un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puţin îi ajuta în izbânzile sale diplomatice.”

Este portrerul făcut domnitorului de Dimitrie Bolintineanu în volumul „Viaţa lui Cuza”.

„Când îl atingeai, niciodată nu-ţi rămânea dator cu răspunsul. El era foarte sincer, şi prieten adevărat; dar şi către cine nu-i plăcea, se arăta îndată, căci el nu ştia să se prefacă. El nu iubea pompa şi arătările exterioare şi făcea foarte puţin caz de ovaţii şi de sărbătoriri, pe care, cele mai de multe ori, le ştia că sunt de comandă. Era nelacom de bani, şi cea mai bună dovadă despre aceasta este că, după cum spune Bolintineanu, el a fost unul din domnii ce au ieşit din domnie, fără să fi făcut avere mare.”

Relatează A.D. Xenopol în volumul XIII din „Istoria Românilor din Dacia Traiană”, volum dedicat domniei lui Cuza.

Domnitorul nu iubea luxul, iar masa şi traiul său erau cumpătate. S-a spus că bărbatul Cuza a avut două mari plăceri: femeile frumoase şi caii, deşi nu era un talentat călăreţ.

Despre omul Cuza s-a spus că avea însă „o mare delicateţă de simţăminte” şi evenimentele relatate de istorici dezvăluie o latură milostivă a domnitorului.

Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza

Portretul făcut de istorici scoate la iveală un om foarte mândru, care nu pleca uşor capul înaintea altuia. În spatele domnitorului Cuza a stat un înfocat naţionalist şi patriot, un luptător aprig şi neobosit pentru egalitatea socială şi pentru răsturnarea privilegiilor.

Astfel că, prin înfăptuirea Statului Unitar Român, denumit de mulți intelectuali atât din vremea respectiva cât și din prezent ca fiind Statul Modern (impropriu spus și voi explica și de ce), Țările Române unite sub un singur stindard cu o singură capitală aveau să reprezinte replica cinstită și democratică reală, atât cât se putea, la Statul Modern ce avea să fie implementat în celelalte țări din această lume.

Această replică reprezenta, într-adevăr, o amenințare pentru Noul Establishment și planurile ce mai târziu aveau să se concretizeze în acel manifest al urii omului față de om, și față de religia, credința sa, denumi Cele 24 de Protocoale… Acest tip de amenințare reprezenta independizarea omului față de stabilirea controlului asupra omenirii de către forțe oculte ce modelează până în ziua de astăzi societatea și implicit, individul, cu scopul de a le menține în ignoranță și fără a se dezvolta nici personal, nici animic, or spiritual. Păi, vă dați seama ce ar însemna ca omul să-și procure singur resursele de energie, de apă și hrană fără să depindă de „tătuca corporație” (îmi scuzați cacofonia cvasi-intenționată)? Auto-guvernarea era scopul final al acestor uniri de neam, cuget și simțiri. Ne aducem, astfel, aminte de nume super-sonore din perioada celor două războaie mondiale, și dinainte, precum Gheorghe Brătianu, Spiru Haret, Constantin Rădulescu-Motru, Simion Mehedinți-Soveja, Grigore Moisil, George (Gogu) Constantinescu, Nicolae Iorga, Constantin Brâncuși, Mircea Eliade, George Enescu etc., care au ridicat România la nivel de țară europeană de prim rang. Și acest lucru se poate verifica și pe documente, așa cum spuneam la începutul acestui articol.

Statul Unitar Român a fost (și încă este în mintea și inima românilor) inversul Statului Fanariot care, din păcate, astăzi este standardul Statului Român în funcțiune, și acest lucru se poate vedea, cu toate instituțiile și serviciile sale, și chiar analiza foarte lesne. Dacă ne uităm bine, toate aspectele acestui tip de sistem sunt împotriva omului în sine și este cel mai mare consumator al țării. Mă întreb, oare când se vor opri toate acestea? Când va intra în colaps un asemenea consumator? Căci resursele din care acesta se alimentează sunt finite și în curs de epuizare, în plus, având nenumărate călcâie ale lui Ahile. Să nu uităm că însuși faptul că depinde de resurse epuizabile, fosile, după cum se numesc în termeni științifici, este o mare slăbiciune care poate fi manipulată și colapsată oricând, din păcate, cauzând mari daune celorlaltor elemente din jur.

Despre Statul Fanariot

Statul Fanariot a fost înființat, între 1711-1716, de către o comunitate de evrei-greci din cartierul evreiesc Fanar din Constantinopol, dintr-o uriașă gafă a Imperiului Otoman ce, mai târziu, urma să se piardă într-u totul. Acest Imperiul, de foarte mult timp inamic și prieten, în același timp și în diferite ocazii, cu valahii, cu noi românii, a instaurat acest tip de organism politic, să-i spunem, în Țările Române, datorită unei presupuse neîncrederi în moștenitorii noștri la tron. Să amintim, pe scurt, câteva din dezavantajele acestui tip de stat:

  • Abolirea lui Ius Valachorum (Jus Valachum) care, după părerea mea, avea să fie o idee și acțiune precursoare pentru dezvoltarea revoluțiilor proletare și pentru imperiile socialiste de mai târziu, în care colectivizarea pământului și a resurselor avea să se facă prin centralizarea lor la vârf, mai întâi prin Gospordăria de Partid, iar mai apoi prin transnaționalele care au rolul de a exceda P.I.B.-urile multor state din această lume, în prezent. Acest lucru îl putem numi comunistizarea și tabula rasa-izarea oamenilor și a societăților în mod forțat. Ca și lege a pământului, dreptul de moștenire prin intermediul lui Ius Valachorum aducea stabilitate, unitate și prosperitate într-un termen pe care azi îl numim sustenabilitate pentru oamenii din țară, datorită faptului că cunoașterea pământului și a cultivării sale se transmitea pe cale de moștenitor, familială. Este un corpus legal atât de vechi, ce ținea de oamenii țării, adică țărani, încât este singurul funcțional în această lume, iar nivelul următor în dezvoltarea acestuia urma să fie nivelul reciclării resurselor pentru a da înapoi Mamei Naturi și pentru a reface rezervele naturale.
  • Aplicarea unor reforme interne privind sistemul fiscal, administraţia, învăţământul etc. ce au avut un mare impact asupra taxelor și impozitelor aplicate asupra oamenilor. Iată că aici putem vorbi liber despre considerația față de popor și populație, față de oameni și față de contribuabili, așa cum se poate vedea și în prezent. În masura în care se consideră că cetațenii unei comunități, țări, sunt tratați ca și produsele acelui sistem de valori, de data aceasta politice, economice ș.a.m.d., și nu ca oameni, ca ființe cu integritate sufletească și cu identitate în lume dar și spirituală, atunci se vorbește despre cifre și nimic mai mult. Ce poate fi, astfel, mai înjositor decât acest lucru, a-i considera pe oameni niște produse sau creaturi ale unui organism cu rol de sistem. Totuși, suntem ființe vii, nu-i așa? Nu totul se reduce la cifre și nu totul poate fi augmentat, crescut în cifre precum taxele statului ca să umflăm bugetul. Altele sunt dezvoltările noastre si punctele forte.
  • Desființarea instituțiilor statului, printre care si armata (în 1741 – anul anexării primei părți din Țara Moldovei, de la Bug la Nipru de către Imperiul Țarist). Acest lucru slăbea considerabil forța de apărare a țării, căzută doar în mâinile ocupanților, căci aceasta este ceea ce se căuta pentru a controla o astfel de țară cu asemenea resurse naturale râvnite de către multe imperii, multe popoare de-a lungul timpului. O țară fără armată cum mai poate fi o țară? Iar lipsa unei armate într-o țară înseamnă porți deschise pentru toate pericolele care se pot abătea. Înseamnă manipulare externă totală.
  • Grecizarea tuturor aspectelor populare și culturale pentru a impune o altă formă de cultură, chipurile, asupra Țărilor Române. Acest lucru amintește de ceea ce spunea, la un moment dat, prin secolul XIX, Napoleon al III-lea despre poporul român, că „nu poate fi guvernat”. Ceea ce îndeamnă la a ne gândi că aveam nevoie de un alt tip de infuzie socio-culturală ca să putem funcționa, arătându-ne că parcă nu ne-am fi putut guverna până atunci. Această impunere, am observat, a fost pentru a ne deznaționaliza pe latură orientală pe fond de limbă, obiceiuri și neam. Numai, numai eram altceva decât români, chiar daca acest lucru nu ni se afișa pe față. Ideea era de a deveni altceva decât România, chiar dacă cu acest nume am ajuns mai târziu.
  • Creșterea continuă a birurilor și a aprovizionărilor constante a Constantinopolului cu grâne și multe altele. Aceasta fiind suzeranitatea Imperiului Otoman, în principală măsură, față de noi, prin tributarea continuă a Principatelor de către Poartă, bănuind foarte simplu și ușor, pentru a-i hrăni pe cei lacomi și nu flămânzi, cu bogățiile de cea mai mare calitate. Și așa devin stăpâni precum în colonii asupra unora ca noi. Dacă, în acele timpuri, Occidentul își ținea coloniile în Orient, iată că Orientul își ținea coloniile la noi și, în acest fel, putem să vedem că, atât Estul cât și Vestul, au aceeași mentalitate de expansiune, control asupra celorlalți și acapararea de resurse naturale. Toate acestea duc către un soi de parazitism în masă socială a celor „bogați” asupra celor „săraci”.

Pentru a continua, un pic, despre chestiunea fanariotă, vom extrage câteva aspecte din documente foarte vechi.

Dumitraşcu Cantacuzino

Dumitraşcu Cantacuzino

„După retragerea lui Dimitrie Cantemir şi a curţii sale în Rusia, Poarta numeşte, fără a mai consulta părerea sfatului domnesc, domni în scaunul Moldovei. Mai mult: Poarta nu mai permite la tronul Moldovei domni pământeni, adică localnici. Noii domnitori erau recrutaţi din cartierul Fanar al Istanbulului, de aici şi caracterizarea fanariotă a noului regim instaurat de otomani în Moldova.

Turcii şi mai înainte impuseseră domni străini Moldovei, greci sau de altă provenire. S-a menţionat că, de pildă, în 1673 otomanii au pus în scaunul Moldovei pe ‘grecul din Ţarigrad’ Dumitraşcu Cantacuzino, un străin ce s-a proslăvit prin ‘straşnicul iernat al tătarilor’, chemaţi în Moldova (1674) de acest bicisnic venetic. S-au perindat la tronul Moldovei şi alţi indivizi de aceeaşi teapă: Gh. Duca, A. Ruset, M. Racoviţă ş.a., însă din 1711 otomanii numesc domnitori în Moldova numai proveniţi din Fanar. Aceasta devenind normă.

Treptat aceştia au fanarizat structurile de guvernare: divanul (fostul sfat domnesc), au pus mâna pe cele mai înalte dregătorii, în primul rând vistieria, oploşind mii de ortaci aduşi din Istanbul. Satisfăcuţi că haraciul (mereu în creştere) li se aducea regulat (nu importă cum era perceput), că mukarerul mare (plata pentru caftanul de domn) precum şi mukarerul mic, care era tot mare (plata pentru reconfimarea anuală a domniei), că primesc necontenit peşkeşuri (daruri), ruşfeturi (mită), otomanii au lăsat pe fanarioţi să facă ce vor în Moldova, să propună pe cine doreau domnitori la tronul Moldovei. Din 1711 pînă în 1812, după calculele unor istorici, la tronul Moldovei s-au perindat 30 de fanarioţi, 4 caimacami (locţiitori de domni, domni provizori). Cu învoirea otomanilor, îşi dau ghes la scaunul Moldovei ‘dinastiile’ fanariote Ghica, Ipsilanti, Mavrocordat, Moruzi, Hangherli, Şuţu ş.a.

Sfatul domnesc a fost prefăcut în divan, devenind, în mânile fanarioţilor, o unealtă docilă de executare a dispoziţiilor Porţii, care interzicea orice relaţii cu alte state; forţele armate ale Moldovei erau reduse încă din 1538, pînă la un detaşament al gărzii (pazei domnitorului). Toate acestea au limitat considerabil statutul de autonomie al Moldovei.

Fanarioţii au impus în învăţământ, în administraţie structuri străine, rânduieli străine, demnitari străini ce propagau valori străine, limba şi chiar portul lor. Prin toate acestea domnitorii şi dregătorii venetici au stârnit ura nu numai a maselor largi, ci şi a boierilor, care rămăseseră fără dregătorii, ba chiar şi fără ocine, căci moşiile erau tot mai des acaparate de greci. Cu încetul grecii fanarioţi au acaparat înaltele ierarhii din Biserica Ortodoxă din Moldova, astfel că spre sfîrşitul veacului XVIII Mitropolia Moldovei devenise un fel de episcopie grecească, subordonată unor structuri ecleziastice străine. Astfel, impunerea regimului fanariot nu se reducea numai la numirea în calitate de domnitori a unor progenituri din Fanar. Aceasta într-adevăr era o radicală ‘schimbare a însuşi sistemului politic de guvernare’.

Urmarea cea mai gravă a regimului fanariot, a dominaţiei otomane în general a fost încătuşarea timp de 274 de ani (1538-1812), în Valahia şi Moldova de peste Prut pînă în 1877, potenţialului economic şi cultural al Moldovenilor, izolarea Moldovei de circuitul economic, de progresul industrial (de epocă), de atmosfera spirituală din Europa, unde curentul iluminist-umanist spulbera obscurantismul şi stagnarea moştenite din veacurile precedente. Izolarea social-economică şi spirituală, transformarea ţării în cheler (hambar, sâsâiac) turcesc, în ocină lăsată la cheremul unor parveniţi fanarioţi au avut consecinţe lamentabile, condiţionând stagnarea îndelungată a Moldovei în raport cu alte state europene.

Nicolae Mavrocordat

Nicolae Mavrocordat

Realitatea era atât de crudă, că până şi fanarioţii au priceput: mai mult nu-i de unde. Forţa împrejurărilor i-a constrâns pe cei clarvăzători dintre ei să recurgă la anumite transformări. Astfel în anii domniei lui Constantin Mavrocordat (1741-1743, 1748-1749) a fost restructurată clasa stăpânitoare. Boierii au fost divizaţi în trei ranguri: boierii şi neamurile erau scutiţi de bir, mazilii plăteau dajdie redusă; feudalii, preoţii obţineau înlesniri fiscale. La 6 aprilie 1749, Marele Sobor (adunarea stărilor) al Moldovei convocat de Constantin Mavrocordat a elaborat Aşezământul lui C. Mavrocordat, care a abolit vecinia (dependenţa ţăranilor de stăpânul feudal). Tot în acelaşi an Constantin Mavrocordat promulgă un act prin care a adus în corcodanţă situaţia juridică a ţărănimii cu sistemul centralizat de exploatare feudală. Grigore Ghica al II-lea, în acelaşi an a emis o lege cu caracter general pentru reglementarea boierescului în Moldova – Aşezămîntul lui Gr. Ghica. Fiecare ţăran era obligat să lucreze pe moşia boierului 12 zile pe an; boierescul putea fi achitat şi în bani. Sobornicescul hrisov al lui Alexandru Mavrocordat din 1785 a interzis sistemul de „dăruire” a pămînturilor răzeşeşti unor persoane mai bogate, aceasta fiind o vânzare camuflată, ceea ce ducea la concentrarea mai multor moşii în mânile unor persoane străine. În 1803 în Moldova erau 540 de sate răzeşeşti (ţărani liberi).”

Vă sună cunoscute toate aceste chestiuni fanariote din Moldova? Astăzi, Moldova, atât cea de dincoace de Prut, cât și cea de peste, a suferit o externalizare destul de masivă de forțe de muncă, în termeni știițifici vorbind, adică au plecat foarte mulți oameni să lucreze în alte țări lăsând Moldova slab dezvoltată mai ales industrial și turistic. Istoria se repetă, nu?

Anul 2018 marchează o revenire a acestor forțe mai ales pe meleaguri moldovenești pentru regenerarea și redezvoltarea țării cu noi capacități. Așa că, suntem martori la o reîntinerire a noastră. Rolul nostru acum este să îi sprijinim să se întoarcă și să construim împreună pentru a ne pune, măcar, la adăpost de un viitor năpraznic.

În încheiere vom lăsa pana poetică a lui Lucian Blaga să ne invite la meditație:

La obârșie, la izvor
nici o apă nu se-ntoarce,
decât sub chip de nor.
La obârșie, la izvor
nici un drum nu se întoarce
decât în chip de dor.
O, drum și ape, nor și dor,
ce voi fi, când m-oi întoarce
la obârșie, la izvor?
Fi-voi dor atuncia? Fi-voi nor?

Lucian Blaga – Cântecul obârșiei.

/0 Comments/by