Articole despre valorile românești.

Patrick Matiș – S-a atins „trezirea în conștiință” a poporului, dar se poate culca la loc?

Motto: „Poporul român poate fi convins, dar nu învins.”

– Florin Zamfirescu.

A fost o perioadă tumultoasă pentru România și una dintre cele mai importante etape s-a încheiat cu un eveniment de tip „Lebădă Neagră”. Vreau să mă refer la alegerile prezidențiale care au fost oprite, anulate, iar reluarea lor într-o formă cvasi-legală (părere personală) s-a soldat cu interzicerea candidatului-cheie care a câștigat legal până la începutul turului doi. România și românii am primit o lovitură în inimă și în suflet. Așa ceva nu s-a mai realizat niciodată, nicăieri, niciunde în istoria omenirii. A fost un moment unic, un moment teribil de negativ, distructiv, a lăsat urme adânci în conștiința neamului românesc și nu va fi uitat niciodată.

Dar, ca să ieșim din bulversarea – și e puțin ce spunem –, pe care evenimentul ne-a generat-o, am spune că este începutul unei noi ere, unor noi abordări a unora față de ceilalți, a unora cu „putere investită” față de ceilalți fără, pentru a experimenta în continuare pe mințile șubrede pe care le avem. Dar poate și invers, a noastră față de ei, căci așa cum Abisul se uită la noi, și noi ne uităm în Abis și știm ce vedem.

Cunoașterea psihologiei maselor este una foarte periculoasă pentru că se află în mâinile acelora care se află în categoria celor care se numesc în mod occidental „haves” versus celor din „have nots”, adică pe românește în mâinile călăilor, dar este doar o chestiune de timp până când va trece în mâine victimelor. Aceștia au trecut deja la fapte, au anulat alegeri, dreptul de a alege pentru funcții să ne reprezinte în Stat, apoi dreptul la liberă exprimare, dreptul la protest și, în curând, și dreptul la liberă circulație, pentru a perpetua demoniaca lor închisoare națională, în care sunt liberi să experimenteze toate metodele năstrușnice „de manual” ale dictaturii, tiraniei, despotismului și uzurpării față de popor, oricum în mare parte transformat în populație.

Dar acesta este doar un început mai crâncen al visului lor de peste o mie de ani încoace. Însă, ce să vezi, experimentul lor orwellian este din ce în ce mai restrâns într-un singur areal de experimentare socială, în Europa, lăsând locul așa-numitei lumi „multipolare”. Se spune că a venit vremea schimbării, sfârșitul jocului lor fiind extrem de aproape.

Prin sincronicități cu iz divin, doar pentru cunoscători, candidatul-cheie a făcut afirmații misterioase care a lăsat să se înțeleagă, de către cei care au urechi să audă și pricepere pentru a băga la cap, faptul că globalismul unipolar, new-world-orderian, de-a dreptul satanic, a pierdut și-și va da în curând obștescul sfârșit. Ne spune, de asemenea, că înainte de a veni dimineața, este din ce în ce mai întuneric, iar frigul este din ce în ce mai crâncen. Aceasta ne aduce aminte de ceea ce Cicero, marele orator roman, spunea antologic despre „sfârșitul Imperiului”, că atunci când vine, acesta își înăsprește din ce în ce mai puternic legile. Sunt două feluri de a spune același lucru.

„Trezirea în conștiință” a poporului român a avut valența deschiderii ochilor asupra feței oribile pe care Monolitul sistemului îl are și ura sa teribilă față de stirpea umană, și nu contează că este vorba de români, acest lucru fiind un mic detaliu psihologic de care s-au folosit să experimenteze. Însă, lovitura de grație pe care ne-au dat-o prin anularea alegerilor și interzicerea ilegală și neconstituțională a candidatului-cheie are iz de lovitură fatală. Dar „moartea” este o trecere, doar. Lovindu-ne în acest fel nu înseamnă că poporul român a dispărut, a fost ras de pe fața pământului, iar bestia globalisto-satanistă a învins în lume. Câtuși de puțin! Chiar dacă Dumnezeu lucrează prin oameni, și Satan lucrează tot prin oameni, iar unde este omul, este greșeală, este slăbiciune…

Continuarea este în mâinile celor care s-au prins. Pentru că trezirea avea menirea să genereze și un alt efect: darea de seamă! Și atunci când poporul s-a prins cum stă treaba, în înțelepciunea sa strămoșească face front de rezistență antiglobalistă. A spune NU este necesar, este vital, asupra tuturor impunerilor globalisto-occidentale, toate care atacă natura umană și drepturile, libertățile, responsabilitățile umane. E drept că nu putem să cerem poporului să se întoarcă brusc la origini trăind din propriile puteri la sat, mai degrabă decât la oraș, în modul cel mai rustic și strămoșesc posibil, dar putem cere să rămână treaz și să țină piept pașnic și cu inteligență și înțelepciune la ceea ce vine. Dar avem pretenția să se formeze comunități de români capabili în momente cheie și în funcții cheie care să poată prelua ștafeta când Imperiul va cădea. Nu este vorba de o lovitură de stat, ci de o preluare democratică și legitimă prin alegerile democratice și conștiente pe care le facem și le vom face atunci când va veni timpul, și acesta va fi foarte aproape. Este nevoie să fim alerți și pregătiți.

Renunțarea și delăsarea nu sunt opțiuni, pentru că oricum lumea merge înainte indiferent cum și unde, iar popoarele au oricum geneza lor, dar și sfârșitul lor. Iar noi încă suntem aici. Deci, nu este o chestiune prea deșteaptă să renunțăm la luptă acum când abia a început.

Și ne mai spunea candidatul-cheie, devenit președinte-ales, ca să facem în ciudă organizatorilor „jocurilor foamei” de România, că e nevoie să avem răbdare, schimbarea a venit, dar nu se face brusc, precum Natura nu face salturi, iar Adevărul așteaptă, pe când minciuna se grăbește, la fel cu atunci când Adevărul aleargă maratoane, iar minciuna aleargă curse de viteză. O caracatiță monolitică antiumană și antihristică precum aceasta pe care am lăsat-o să ne domine resursele și puterile nu poate să moară politic bătând din palme.

Un alt înțelept ne spunea că e necesar să ne facem propriul nostru sistem în așa fel încât sistemul lor să devină desuet, să fie demodat, să nu mai aibă putere și să fie înlocuit în cele din urmă. Un sistem paralel al oamenilor pentru oameni, al românilor pentru români. Acesta înspăimântă teribil pe creaturile Monolitului – a se citi funcționarii Statului – și fac, vor face tot ce le stă în putință să ne reducă la tăcere. Aici este martiriul nostru…

Partenerii noștri strategici e posibil să nu recunoască următoarele alegeri, căci sunt oricum ilegale după lovitura pe care au dat-o anulând pe cele anterioare și interzicând candidați pe „dictări de conștiință”, și nu pe tehnica legii. Aceasta e egal cu faptul că sistemul lor multipolar bazat pe respectul între statele națiuni și reciprocitatea lor nu recunoaște schemele și combinațiile corupte ale mărunților înșurubați în funcții de putere care curând vor fi înlăturați. Suntem noi prea mici pentru acest război? Desigur, și Dumnezeu e mare și lucrează misterios și miraculos prin oameni, adică prin fiecare dintre noi, indiferent de pozițiile pe care le avem, de om de rând, de președinte-interimar, de premier sau ministru etc. Multe lucruri ce urmau să se întâmple absolut devastator cu omenirea nu s-au întâmplat. Iată că încă stăm de vorbă, la ceas de taină oarecum…

Ajunși în punctul în care înțelegem că nu e cazul să depunem armele (dreptății, libertății și ale păcii), continuăm să ne reorganizăm inteligent pentru a face față următoarelor circumstanțe prin care vom trece ca neam, ca popor, ca națiune. Ce urmează? Un fel de lupte greco-romane între suveranism și globalism, dacă este să folosim etichete „politice”. Adică mutări pe tabla de șah a lumii. Dar poate că e prea mult pentru noi să înțelegem, poate că noi, românii, în aceste situații delicate și absolut periculoase, cu un aparent procentaj mic de putere, pentru că vedem ce mult și puternic ne prigonesc, e cazul să ne culcăm la loc. Nicidecum! Abia acum începe lupta, după primele lovituri în ring, în arenă, unde am consemnat primele înfrângeri.

Nu uităm că suntem în plin post dinaintea Sfintelor Sărbători de Paști în care știm bine că atacurile tenebrelor externe și interne sunt din ce în ce mai puternice și crâncene, căci – nu-i așa? – se pregătește moartea Regelui Lumii, Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorului Hristos, și că gata, s-a terminat cu lumina divină. Dar nu noi, oamenii, nici ei tenebroșii, nu dictăm pe acest Pământ, în această lume, ci Aceia care l-au făcut. Și tocmai datorită acestui lucru consider că e cazul să reflectăm profund la semnificația jertfei hristice.

Și candidatul-cheie s-a jertfit în felul său, precum David în luptă cu Goliath, lovind puternic cu mica sa piatră în fruntea uriașului. E o metaforă, iar cine are înțelegere va pricepe semnificația. A pus în cap patru „mamuți partidici” care deja începuse să fie petrecuți de putregai și mucegai, umilindu-i și dându-le rușinea, fiind vârful de lance, iar poporul lancea. Așa au ajuns să simtă că poporul nu-i dorește, pentru că el i-a deschis gura, a vorbit, după 35 de ani de tăcere, și a ales.

În democrația ideală, ba chiar în forma sa participativă, poporul este precum un copil care trebuie ghidat, iar conducatorii sunt ghizi, nu controlori ai vieții sale, și nu uzurpatori după propriile placuri, sunt cei care îl conduc să se conducă, guverneze. Apoi, poporul devine matur să preia puterea, că o are deja prin practica vieții. Asta e tot… restul ține de cum vrea să acționeze.

În aceste momente sfinte, avem să ne aducem aminte de faptul că, deși tenebrele atacă crunt, până la Răsărit, într-adevăr dimineața când cocoșul cântă va fi absolut puternică, sublim de luminoasă și deșteptătoare, precum acel principiu al cauzalității la Kant: „Cocoșul cântă pentru că vine Dimineața, sau Dimineața vine deoarece cântă Cocoșul?”. Nu contează, în cele din urmă câți cocoși reușesc ei să sugrume, Dimineața tot vine. De aceea, renunțarea la luptă nu este o opțiune!

Domnul Dumnezeul nostru să binecuvânteze România, nu renunțăm la luptă, vom birui unii cu alții și noi toți cu Dumnezeu! AMIN!

Acestea fiind spuse am consemnat,

Al vostru devotat,

Patrick Matiș

semnatura, semnatura patrick, semnatura patrick matis

Dan Diaconu – Ce sistem este mai potrivit? (o pledoarie pentru proiectul de țară)
E timpul să ne întoarcem la „masa de proiectare” pentru a înțelege una dintre cele mai mari minciuni ventilate de-a lungul timpului, cu care sunt îndoctrinați copiii și la care adulții aderă fără probleme. Este vorba despre așa-zisa democrație. „Teoria”, care a devenit oficial-obligatorie, spune că democrația este condiția prosperității, că în societățile democratice oamenii sunt fericiți, în timp ce în cele dictatoriale sunt săraci și nefericiți. Să presupunem că suntem de acord, dar înainte de toate, ar trebui să înțelegem că nu există o definiție clară a democrației și că nu este o falie între democrație și dictatură. După cum am văzut recent la noi, în ciuda unei aparențe democratice, avem de fapt o dictatură în care jigodii precum Enache sunt aruncate în față. Dar să nu ne împiedicăm de proști întrucât discuția e mult mai complexă.

Cel mai interesant este să privim ceea ce se petrece în lumea reală și să tragem anumite concluzii. Voi începe cu China. Toată lumea știe că, din punctul de vedere al definiției occidentale, China nu poate fi numită democrație. Există un singur partid la putere, iar ascensiunea în zona puterii este extrem de greoaie. Există tot felul de reglementări, drumuri ascunse și un hățiș de cutume care fac practic imposibilă ascensiunea celor „neinițiați”. Alegerile sunt și ele formale. Deciziile în zona rarefiată a puterii se iau într-un mod extrem de obscur, neputându-se ști niciodată cine conduce cu adevărat. De asemenea, știm bine că societatea e controlată, că există un sistem de cenzură care are anumite subiecte tabu, că mai bine lași de-o parte discuțiile politice și că, în general, cam fiecare aspect al vieții este reglementat de reguli stricte. OK, cred că am enumerat suficiente motive pentru care ar trebui să considerăm China la capitolul „Așa NU”

Însă, pentru occidentali, șocul apare atunci când vizitează China. Dincolo de faptul că au impresia că se află pe o altă planetă, ceea ce frapează sunt oamenii care, spre deosebire de cei din Occident, sunt fericiți. Nu vă cer să mă credeți! Dați o fugă până acolo și veți fi șocați. În China nu ți-e frică să lași mașina descuiată. Nu-ți intră nimeni să ți-o fure! Nu ți-e frică să bănănăi noaptea pe străzi. În plus, nu vei vedea nicăieri boschetari sau parcuri de rulote, așa cum se întâmplă prin SUA sau prin Europa Occidentală. Polarizarea socială în China e foarte mică. Da, există miliardari și există oameni săraci, însă marea masă a oamenilor trăiește în zona de confort. De altfel, în China nu mai există sărăcie extremă. 

Probabil cel mai important indicator al bunăstării unei societăți este rata de migrație. Trebuie să știți că pe chinezi nu-i ține nimeni cu forța în țară. Sunt într-adevăr mulți care pleacă de-acolo, dar pleacă să facă afaceri pe-afară și de întors se întorc în China. Cunosc câțiva chinezi pe-aici pe la noi, stabiliți și cu afaceri prospere, ai căror copii au mers la studii în China și nu vor să se mai întoarcă de-acolo. Să vă mia spun că cel mai radical dintre copiii care nu mai vor să se întoarcă de-acolo nici măcar nu știa chineză când a plecat din România? Așadar, avem o societate total nedemocratică în care oamenilor le este bine și de care mulți sunt atrași.

Diametral opus Chinei ar fi Singapore. Din punctul de vedere al democrației, Singapore stă infinit mai bine (locul 68 față de China situată pe locul 145!!!). Singapore stă mult mai bine și decât noi pe indexul democratic însă opinia mea este aceea că Singapore e tot o tiranie, similară Chinei. Ideea e că și acolo lumea se simte bine. 

Să trecem în democratica Europă. Există țări în care lumea se simte bine? Da, țările nordice, vestite pentru faptul că ocupă primele locuri în indexul fericirii. Nu știu dacă ați fost pe-acolo, dar pe mine mă apucă depresia doar când mă gândesc. E o societate pe care aș considera-o absurdă. Nu am văzut oameni veseli, cu toate că în indexul fericirii sunt lideri absoluți. Viața lor nu mi s-a părut deloc ușoară. Culmea, când intri mai adânc în discuții cu omul simplu înțelegi că vede viața ca pe o povară. De altfel, sinuciderea pe-acolo e un fenomen destul de prezent. Unde să ne mai uităm? În Franța sau Germania? Acolo oamenii privesc critic tot ceea ce înseamnă zona puterii și mulți dintre ei par să fi înțeles faptul că democrația din țările lor este doar o spoială ieftină. 

De fapt, dacă e să fim corecți, studiind țările lumii, vom constata că nu există nicio dovadă care să susțină că un regim democratic este cel care aduce prosperitate și fericire membrilor săi. La fel cum nu există nicio dovadă că un regim tiranic poate asigura asta. Dar nici că un regim tiranic vine la pachet cu sărăcie. Ceea ce ar trebui să înțelegem e că regimul de fapt nu contează, ci oamenii care-l compun. Din nou îmi vine ecoul antic, „omul e măsura tuturor lucrurilor”, de data aceasta, iată, cu o altă nuanță. Degeaba ai democrație dacă este rulată de niște boi corupți până-n măduva oaselor, așa cum e la noi. Rezultatul e sărăcia și depresia. Poți însă avea un sistem tiranic, condus de oameni înțelepți și-atunci rezultatele pot fi diametral opuse. Desigur, poți avea un sistem tiranic condus de proști, astfel încât ajungi la un dezastru absolut. Fără doar și poate, riscul sistemului tiranic e acela că, odată ce pune mâna pe el un dobitoc, totul se duce de râpă. Nici democrația, cu schimbările ei continue, nu e o garanție. După cum limpede puteți observa, în cazul nostru, s-a mers permanent din rău în mai rău. În prezent suntem conduși de niște nevertebrate care ne-au dus într-o catastrofă absolută, iar prognozele ne arată că aceștia vor fi schimbați de alte nevertebrate sau de ceva inferior. Unde e capătul coșmarului? La nivelul de amibă?

Și-atunci, noi ce facem? – vă veți întreba. Păi ar trebui să nu ne mai luăm după șabloanele prostești cu care ne-au spălat creierul și să înțelegem cum funcționăm cel mai bine. Ca idee, în mod tradițional, treburile la noi funcționează mult mai bine în modul descentralizat. Aceasta înseamnă că, preponderent, politicile trebuie făcute la nivel local, pentru a fi mai apropiate de oameni. Structurile centralizare ale statului ar trebui să se activeze doar în caz de pericol major (dezastre naturale, război etc.), dar și atunci pe baza adeziunii locale. Democrația centralizată, care e impusă acum forțat în România e, un eșec menit strict perpetuării corupției, care are ca principal obiectiv îmbogățirea stăpânilor externi. Pentru a înțelege cât de disfuncțional e totul, e suficient să vezi ceea ce au făcut nulitățile de la CCR sau dezastrul pe care l-a produs guvernarea de la Revoluție încoace. Tot ceea ce s-a făcut până acum a avut doar un singur scop: sărăcirea oamenilor simpli și îmbogățirea beneficiarilor externi, cu suportul unei minorități care trăiește din firimiturile pe care mahării externi le lasă să pice.

Și, dincolo de sistem, mai e ceva. Avem nevoie de reglementări clare care să oblige omul să fie asumat în ceea ce privește drepturile și obligațiile sale. Într-un articol viitor vă voi vorbi despre câteva aspecte care sunt lăsate descoperite pentru a se putea profita de oameni. Însă, până atunci, vă provoc să deschideți ochii bine și să vă curățați de șabloane. Nu, nu sistemul politic e cel care vă asigură prosperitatea. Nu, nu apartenența la vreo construcție supranațională e cea care vă face fericiți, la fel cum nu propaganda e cea care v-ar putea face vreodată înțelepți. Înțelegeți pentru început aceste elemente de bază și veți vedea cu alți ochi lumea. 

A consemnat pentru dumneavoastră Dan Diaconu.

Cristian Horgoș – Urme de „Cucuteni” pe mozaicuri ale Muzeului Pergamon din Berlin

Muzeul de artă antică și medievală „Pergamon” din Berlin se mândrește cu o colecție de mozaicuri bimilenare în care regăsim cu ușurință modele similare din cultura „Cucuteni” dintr-o perioadă mult mai timpurie, și anume din Neoliticul situat pe teritoriul actualei regiuni românești Moldova, în actuala Republică Moldova și în sudul Ucrainei.

Unul din simbolurile mozaicurilor din Pergamon este într-atât de înrădăcinat în conștiința umană încât îl regăsim și în zilele de azi ca decor pe marginea preșurilor, covorașelor, pe prosoape sau șervețele (marketingul știe că sub-conștientul vinde bine).

Iată-l, semnat de artistul Hephaistion (sec. II Î.Chr):

Hephaistion

Hephaistion

Și e suficient să alăturăm câteva imagini ale unor artefacte de Cucuteni:

muzeul pergamon berlin, cucuteniPe marginile unui alt mozaic, intitulat „Hellenistic mosaic of an Alexandrine parkeet” (Mozaic elenistic al unui parchet Alexandrin), observăm o „strămoașă” a Coloanei Infinitului.

mozaic alexandrin, muzeul pergamon berlin, cucuteni

Tot o precursoare a Coloanei lui Brâncuși găsim și căutând, pe site-ul Muzeului Național de Istorie a Moldovei, artefactul „Dansul Ielelor” de Cucuteni. Ceea ce nu ar trebui să ne surprindă mult câtă vreme Brâncuși a căutat izvoare de inspirație dacice și pre-dacice.

muzeul pergamon berlin, cucuteni

Și tot ca un model auto-generativ, cu potențial infinit, găsim o împletitură între animalele Mozaicului Orfeu din Milet („Orpheus Mosaic from Miletus”) din Muzeul Pergamon.

orfeu din milet, muzeul pergamon berlin, cucuteni

Aceiași împletitură o regăsim îm mozaicuri antice balcanice cât și într-un mozaic roman din Tunisia, datând 150 – 200 Î. Chr., și reprezentând un leu atacând un măgar.

muzeul pergamon berlin, cucuteni

Iar aceiași împletitură o găsim pe buza unui vas de Cucuteni:

muzeul pergamon berlin, cucuteni

Reamintesc faptul că la Revista România Culturală am mai publicat articole despre înrudirea spiralelor de pe ceramica de Cucuteni respectiv spiralele de pe megaliți neolitici de pe cuprinsul Europei și insule relativ învecinate precum Malta, Insulele Canare sau Irlanda.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

După succesul premierei musicalului „Romeo & Julieta” Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” anunță încă 8 reprezentații în luna aprilie 2025
Romeo si Julieta

București, 3 aprilie 2025 – TNOMID mulțumește generosului public care a umplut până la refuz Sala Mare a Operetei București la cele 4 reprezentații din seria premierei musicalului Romeo și Julieta confirmând interesul pentru divertismentul de înaltă calitate promovat de noua viziune artistică a instituției.

Reacțiile spectatorilor și ale criticilor au fost entuziaste: „Ceva se întâmplă la Operetă. Încă nu înțeleg ce, dar e al naibii de interesant”, „Oamenii aceștia frumoși m-au lăsat astăzi fără cuvinte!”, „Știam că va fi un spectacol fain, însă acesta a fost cu mult peste așteptări” – sunt doar o mică parte dintre reacțiile spectatorilor pe rețelele de social media.

De asemenea, presa de specialitate a confirmat impactul acestei premiere: „Și în România poate exista musical de calitate” (București City News), „Probabil că, mai bună decât orice cronică, e experimentarea pe propria piele” (PressHub).

teatrul national de opereta si musical ion dacian

Un nou început: Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” își lansează noua identitate vizuală

În contextul acestui succes, teatrul își reafirmă noua viziune, orientată spre viitor prin adoptarea unei noi identități vizuale, ce reflectă modernitatea și dinamismul actualei direcții artistice. Noul logo simbolizează o viziune contemporană asupra spectacolului muzical, păstrând respectul pentru tradiție, subliniind conceptul arhitectonic al sediului instituției (less is more) și versatilitatea unui repertoriu eclectic.

„’Romeo & Julieta’ a demonstrat că publicul iubește musicalul de calitate, iar misiunea noastră este să livrăm producții relevante și captivante. Cu această nouă identitate vizuală, Teatrul Național de Operetă și Musical ‘Ion Dacian’ face un pas spre viitor”, a declarat dl. Radu Petrovici, directorul general al instituției.

Spectacolul Romeo & Julieta revine pe scenă în datele 10, 11, 12, 13, 24, 25, 26 și 27 aprilie.

De asemenea, pe 9 mai, teatrul va organiza un eveniment de presă în cadrul căruia vor fi prezentate detalii despre noua viziune artistică și despre evenimentele viitoare.

Pentru mai multe detalii despre program și bilete, vizitați www.opereta.ro sau urmăriți-ne pe rețelele sociale.

Mihaela Fășie Cudalbu – Peste trei decade de istorie română, într-o seară de „emoții și reflexii” la Toronto

Seara zilei de 28 martie 2025 a adus comunității române din Toronto un eveniment inedit sub egida a două organizații care au menținut de-a lungul anilor „o punte peste depărtări” între românii din diaspora canadiană și cei din țara natală. Ambasada României la Ottawa și Consulatul României la Toronto au oferit publicului român intrarea liberă la programul evenimentului organizat la  Todmorden Mills Heritage Site, un program cuprinzând o ceremonie de recunoaștere pentru promovarea culturii românești în Canada, și proiecția filmului Anul nou care n-a fost în regia lui Bogdan Mureșanu.

Dumitru Popescu

Dumitru Popescu

Ceremonia a debutat cu înmânarea de către Ambasadorul României în Canada, excelența sa Bogdan Mănoiu, a Decretului de Decorare semnat pe 18 decembrie 2024 de Președintele României Klaus Johannis domnului Dumitru Popescu, fondatorul și Directorul revistei româno-canadiene Observatorul „în semn de apreciere pentru devotamentul față de cultura română și susținuta activitate publicistică prin care a contribuit la permanenta conectare a diasporei românești cu țara de origine, precum și pentru promovarea imaginii României în Canada”. De menționat că decorația este în fapt Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, Categoria F – Promovarea Culturii; mai mult, această importantă recunoaștere urmează multor altor prestigioase decorări de către premierul statului Ontario, ori fostul primar al orașului Toronto, pentru contribuția inestimabilă la îmbogățirea mozaicului cultural al Canadei. „De asemenea, în 2017, publicația Observatorul a fost recunoscutã în cadrul aniversării a 150 de ani ai Canadei, primind o diplomă pentru integrarea și promovarea valorilor culturale în mediul multicultural canadian, precum și o medalie pentru serviciile aduse la dezvoltarea societății canadiene.” (Carmen Oltean, Un eveniment cultural in Toronto – într-o atmosferă plină de emoție și recunoștință)

Decret de decorare Dumitru Popescu

Decret de decorare Dumitru Popescu

Dumitru Popescu

Dumitru Popescu

Străin publicului din țara natală, Domnul Popescu, cunoscut tuturor românilor-canadieni sub numele de Puiu, a fondat revista care de mai bine de 30 de ani aduce comunității din patria adoptivă știri din țară și lume, promovează realizările cultural-artistice ale tuturor membrilor comunității și pune în lumină cultura română în peisajul multi-național al Canadei. Grupul Observatorul cu un colectiv redacțional de numai cinci persoane își începea activitatea într-o frumoasă noapte de sânziene (din același articol) cu un unic țel; de a oferi celor (acum) peste 300000 de români din diaspora canadiană sentimentul că, deși plecați fizic de acasă, spiritual sunt încă acasă. De peste trei decenii, fiecare ediție a revistei (atât online cât și în format tipărit) oferă publicului căruia i se adresează informații utile, promovează personalități ale culturii române sau internaționale, relatează (nu interpretează și nu distorsionează!) știri, tradiții și istorie, într-o cuprinzătoare și informativă platformă de care românii canadieni sunt mândri. „De peste trei decenii, Observatorul nu a fost doar o publicație, ci o forță vie a memoriei colective, un loc unde cultura românească a prins rădăcini și s-a întărit în ciuda depărtării de țară. În fața schimbărilor tehnologice, de la cerneala tiparului la metodele electronice moderne, domnul Popescu a rămas statornic în misiunea sa, adaptându-se și învățând continuu, asemenea unui țăran care își schimbă cămașa muncii, dar nu și dragostea pentru pământ.” (din același articol).

Și iată că în seara de 28 martie 2025 un emoționat Puiu Popescu a primit cu mâna-i tremurândă medalia de Cavaler și și-a expus propria-i aventură canadiană într-o cuvântare care a smuls lacrimi și ropote de aplauze audienței; departe de a-și asuma meritele pentru marea realizare (cu toate că îi aparțin integral), Puiu și-a depănat scurt povestea vieții, inclusiv cu sosirea în Canada, amintind publicului că fiecare român are o istorie personală, mai mult, ceva de care se poate mândri. (Medalia Meritul Cultural pentru Puiu Popescu – YouTube).

Seara s-a încheiat cu vizionarea fimului de lung metraj Anul nou care n-a fost sub regia lui Bogdan Mureșanu, o tragi-comedie a cărui acțiune se întâmplă în decursul unei întregi zile premergătoare revoluției române de la 1989. „Se întâmplă multe și, inițial, filmul încetinește puțin, înainte de a lua treptat avânt. Dar o secvență finală de aproape 20 de minute, setată pe Bolero-ul lui Ravel, se dezvoltă într-un crescendo exploziv, îmbinând perfect imaginile de arhivă în acțiune și captând impactul îmbucurător al istoriei în devenire.” (Wendy Ide, 2 septembrie 2024 la https://www.screendaily.com/reviews/the-new-year-that-never-came-venice-review/5196759.article). Filmul a reprezentat o premieră la Festivalul Internațional de la Veneția pe mai mult planuri; în primul rând pentru că a avut premiera în cadrul festivalului, apoi pentru că a constituit debutul regizorul al lui Bogdan Mureșanu. În același timp a fost unicul film românesc prezent la ediția 2024 a celebrului festival. Și deși Leul de Aur a fost înmânat unui alt regizor, filmul semnat Mureșanu a captat atenția prin caracterizarea personajelor despre care regizorul însuși se exprima astfel; „M-a interesat umanitatea vieților mici expuse la mari evenimente istorice și modul în care acestea se confruntă cu sentimentul unei lumi care dispare.” (Ioana Mihăescu, September 1, 2024, (https://culturaladuba.ro/filmul-anul-nou-care-n-a-fost-regizat-de-bogdan-muresanu-a-avut-azi-premiera-la-venetia/).

A consemnat pentru dumneavoastră de la Toronto,

Mihaela Cudalbu

Muzicolog și Profesor de Muzică

Manuela Hărăbor – Religia „woke” și lupta împotriva tradițiilor creștine

Cei care discriminează o comunitate preponderent creștin-ortodoxă se simt discriminați și atacați pe simplul motiv că foarte mulți s-au simțit lezați de spectacolul de la TNB și și-au exprimat public opiniile. Libertatea lor de exprimare (artistică) se dovedește încă o dată a fi mai „liberă” decât a celor care îndrăznesc să gândească contrariul. Războiul mediatic este același, chiar dacă și-a schimbat „obiectul muncii”. Cu toate că este bazat pe același subiect, care ne macină de trei luni de zile, respectiv pe alegerile prezidențiale. Unii vor un lider progresist, alții unul naționalist. De ce vă spun că este bazat pe același subiect? Pentru că ne spune cu subiect și predicat colegul meu Marius Manole într-o postare: „Teatrul e încă o formă de artă liberă. Are datoria de a arăta derapajele societății și de a trage semnale de alarmă.” Tot el ne spune că „spectacolul are ca temă efectul de turmă mesianică” și continuă „că subiectul seamănă izbitor de tare cu situația prin care tocmai am trecut. Un om se declară trimisul lui Dumnezeu pe pământ și mulți (ne)credincioși (că dacă ar fi cu adevărat credincioși nu și-ar face chip cioplit și nu s-ar închina la el) au început a crede în el și a-l proclama salvatorul lumii.” Asta cu „trimisul” lui Dumnezeu este tot o gogoriță inventată de progresiști și rostogolită în spațiul public pe simplul motiv că acel candidat naționalist a îndrăznit să vorbească de Dumnezeu.

Înțeleg din postarea lui Marius că spectacolul a fost făcut „la comandă” și face parte din aceeași propagandă progresistă. La nivel mic, ce-i drept, pentru că nu se joacă în piața publică și nici nu este transmis live în toată țara. În aceeași postare Marius spune că „în numele acestui zeu fals și la îndemnurile lui” respectivii credincioși „au început să amenințe și să iasă pe străzi cu arme să facă dreptate”, cu toate că s-a dovedit că la răzmerița din 9 mai din fața BEC-ului au fost infiltrați agitatori din partea sistemului și că protestatarii au fost pașnici, ba chiar s-au retras de la fața locului. Se inoculează teama că echipa spectacolului ar fi în pericol, cu toate că tot ce se cere în spațiul public este boicotarea spectacolului cu pricina și demiterea managerului interimar al teatrului.

Regizorul spectacolului, Botond Nagy ne spune că avocata lui „a inițiat deja demersuri juridice împotriva a 14 persoane” împotriva unor „amenințări extrem de grave la adresa integrității [sale] fizice și psihice, precum și insulte și incitări la ură.”

Așa cum am spus și în postarea anterioară, mie mi se pare că cei discriminați sunt cei care se simt lezați și abuzați psihic de mesajul anti-ortodox al spectacolului montat pe prima scenă a țării din bani publici. Poate dacă același spectacol ar fi fost produs de o companie independentă și privată nu ar fi stârnit atâtea polemici. În plus, dacă direcția teatrului a venit cu un comunicat în care spune că „nu își propune să aducă vreo ofensă credinței creștine sau oricărei alte convingeri religioase”, atunci întreb de ce spectacolul nu a fost montat păstrând contextul în care a fost scris textul și care trăgea un semnal de alarmă împotriva derapajelor și a abuzurilor bisericii catolice? Este o mare diferență între Ortodoxie și Catolicism. Biserica Catolică s-a desprins de Biserica lui Hristos când s-a produs Marea Schismă. Faptul că în montarea de la TNB s-au folosit toate elementele liturgice ortodoxe denotă o necunoaștere, mai mult sau mai puțin voită, a diferențelor teologice dintre cele două biserici. În Crez se spune clar. „Cred într-una sobornicească și apostolească Biserică”, respectiv în Biserica instaurată de Hristos prin Apostolii Lui, nu în două. Când vorbim despre dreapta credință ne referim la învățătura izvorată direct de la Mântuitorul Hristos, nu de cea care a luat naștere în 1054 prin voința oamenilor. În plus, deturnarea mesajului spectacolului în spațiul ortodox este mai mult decât tendențioasă. Nu există în istorie atacuri și crime ale Bisericii Ortodoxe în numele religiei, ele au apărut odată cu Inchiziția. Creștin-ortodocșii au ieșit tot timpul cu Sfânta Cruce în mână, nu cu furci și topoare.

Dintre toate bisericile, Biserica Creștin-Ortodoxă este cea mai permisivă și singura care nu obligă. Lasă loc liberului arbitru. Spectacolul a oripilat opinia publică pentru că s-a intrat cu bocancii în tot ce reprezintă sfânt într-o comunitate preponderent creștin-ortodoxă. Folosirea icoanelor ortodoxe, a cadelniței, a veșmintelor preoțești, a muzicii psaltice reorchestrate, reproducerea Cinei cele de Taină. Cât despre scena în care Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Mântuitorul, aduce lezare tuturor creștinilor. Sfânta Cruce înseamnă mai mult decât o bucată de lemn pe care poate e permis să o călărești. Răstignirea Lui Hristos pe Cruce aduce miracolul Învierii, pe care constat cu mâhnire că întreaga echipă a spectacolului, în frunte cu direcția teatrului, nu l-a înțeles. Ba chiar a batjocorit-o. Lipsa de decență și bun-simț a deranjat cel mai mult.

Riposta celor care apară acest spectacol este mult mai virulentă decât orice alt comentariu în care cei oripilați își mărturisesc credința și apără Ortodoxia. Aceeași gen de ripostă pe care am văzut-o și atunci când fix aceleași persoane îi puneau la colț și le doreau să moară de covid pe cei care refuzau vaxxinarea. Aceiași care îi numeau trădători și putiniști și îi amenințau cu pușcăria pe cei care nu erau cu Slava. Aceleași jigniri și catalogări de înapoiați, habotnici, pupători de moaște, conspiraționiști și câte și mai câte.

Argumentul suprem al regizorului și al echipei este libertatea de expresie artistică. Tot în comunicatul teatrului ni se spune ca spectacolul este un „demers artistic care încurajează toleranța, dialogul și o înțelegere mai profundă a complexității spiritului uman”. Foarte frumos. Doar că a fi tolerant nu înseamnă să accepți fără să crâcnești batjocorirea Lui Hristos.

A consemnat pentru dumneavoastră Manuela Hărăbor.

Nicolae Grigorie Lăcrița – Cetățean de onoare al comunei Robănești

Consiliul local al comunei Robănești, în ședința din 21 martie 2025, a hotărât, cu unanimitate de voturi, acordarea titlului de „Cetățean de onoare” al acestei comune, care este și primul de acest fel care s-a acordat până acum în această comună.

Cetățean de onoare” este titlul care se acordă personalităților care au contribuit în mod deosebit la dezvoltarea unei localități sau care, prin activitatea lor de utilitate publică, au dobândit o recunoaștere notorie pe plan național și internațional.

Câțiva zeci de ani, Lăcrița a fost comună, în a cărei componență intrau satele Bufna (un cătun pe atunci, ulterior denumit „Lăcrița Mică”), Lăcrița (ulterior denumită „Lăcrița Mare”), Golfin și Vlașca. După împărțirea administrativ – teritorială a țării din anul 1968, fosta comună Lăcrița a trecut, cu cele 4 sate ale sale, în componența comunei Robănești.

Nicolae Grigorie Lăcriţa este numele publicistic al domnului Nicolae Grigorie, compus din prenumele şi numele de familie (Nicolae Grigorie), la care s-a adăugat, pentru o mai bună individualizare și din respect față de izvor, denumirea localității în care s-a născut (Lăcriţa). Cu timpul, s-a ajuns ca numele „Lăcriţa”, care este unic la o persoană în România, să exprime o identitate capabilă să individualizeze, uşor, corect şi precis, atât autorul, cât şi opera. De câţiva ani, s-a ajuns ca şi în viaţa de zi cu zi să fie apelat „Lăcriţa”, fără ca cei care o fac să-şi mai pună problema dacă „Lăcriţa” este nume sau prenume.

În acordarea acestui titlu, s-a avut în vedere faptul că activitatea sa a generat numeroase și însemnate efecte benefice pe plan economic, social și de utilitate publică, dintre care sunt de amintit.

Domnul N. Grigorie Lăcrița este una dintre personalitățile contemporane ale României, foarte cunoscut și apreciat în țară și în numeroase țări din lume. Este suficient să accesezi, pe Internet, „N. Grigorie Lăcrița” și se deschid sute de pagini în care sunt prezentate cele peste 100 de cărți și peste 2.000 de articole publicate de dumnealui, vizualizate și citite în întreaga lume.

Cărțile și articolele dumnealui abordează o mare diversitate de teme care, prin veridicitatea informațiilor și prin utilitatea lor publică, se bucură de un mare interes și apreciere.

Nu puține sunt articolele în care teme, pe cât de interesante, pe atât de o mare sensibilitate, sunt abordate cu o temeinică fundamentare și într-un mod revoluționar de înțelegere.

Chiar dacă locuiește în Craiova și a ajuns la o vârstă înaintată (născut la 20 aprilie 1948), domnul N. Grigorie Lăcrița nu și-a uitat niciodată locurile natale și înaintașii, fiind un exemplu și prin modul exemplar în care întreține casa în care s-a născut, din Lăcrița, moștenită de la părinți, mormintele părinților, ale bunicilor și ale unor rude.

Dintre realizările sale pentru locurile natale, se pot menționa: după ce Biserica din satul Lăcrița a rămas fără clopot și fără toacă, a realizat, pe propria sa cheltuială și a donat acestei biserici actualul clopot cu toaca; gardul cimitirului a fost realizat și prin intervenția sa esențială la o persoană juridică; clopotul din cadrul Bisericii din satul Lăcrița Mică este donat tot de dumnealui.

Fie și numai din acest punct de vedere, se cuvine să exprimăm cuvinte de apreciere și la adresa actualului consiliu local al comunei Robănești, la conducerea căreia se află domnul primar Costin-Ionuț Ștefănescu, domnul viceprimar Marian Vasile și doamna secretar Silvia Dumitru, oameni iubiți și apreciați de cetățeni pentru rezultatele lor remarcabile, precum introducerea apei curente, asfaltarea drumurilor, introducerea alimentării cu gaze, ordine și disciplină în instituție și în întreaga comună etc.

Locul de unde venim și de unde, de fapt, nu plecăm niciodată este cel mai frumos loc din lume, este locul unde inima, sufletul și mintea își păstrează cea mai frumoasă casă, casa de acasă, casa-izvor. N. Grigorie Lăcrița, așa după cum o spune adesea, este nu numai fiul comunei de unde vine, ci și ambasadorul ei de onoare în țară și în lume.

A consemnat pentru dumneavoastră Gheorghe Văduva: https://gheorghevaduva.ro/CV/CVVaduvaGheorghe.pdf; https://www.art-emis.ro/personalitati/general-de-brigada-r-dr-gheorghe-vaduva-reper-al-inteligentei-militare-valcene.

Lucian Ciuchiță – CNA: Inchiziția Jurnalismului?

Atunci când un jurnalist, un ziar sau o televiziune comit un derapaj mediatic, Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) își activează mecanismele de supraveghere și, cu un zel ce variază de la caz la caz, aplică amenzi usturătoare. În principiu, dacă aceste sancțiuni sunt emise cu respectarea legii și în spiritul deontologiei profesionale, ele reprezintă un instrument necesar pentru a menține standardele jurnalismului și pentru a proteja publicul de derapaje manipulatoare sau dezinformare. Deontologia trebuie apărată cu fermitate – așa cum, de altfel, și libertatea de exprimare trebuie să fie un drept inalienabil, protejat de Constituție și esențial oricărei democrații autentice.

Dar ce se întâmplă atunci când chiar CNA-ul – instituția care ar trebui să garanteze echilibrul și corectitudinea – devine un instrument al cenzurii mascate? Cine sancționează această instituție când, sub pretextul „reglementării”, se strecoară abuzul, arbitrarul și partizanatul politic? Când un membru al CNA, precum Vasile Bănescu, obraznic și arogant – trăsături specifice celor lipsiți de inteligență autentică și de o cultură a responsabilității – își depășește atribuțiile și își asumă rolul de gardian al „adevărului oficial”, cine îl trage la răspundere?

Ce mecanisme există pentru a limita puterea discreționară a unor indivizi ajunși pe aceste funcții nu prin merit, ci prin grația unor aranjamente politice de culise?

Atitudinea josnică a lui Vasile Bănescu față de jurnalistul Marius Tucă este un exemplu elocvent al abuzului de putere pe care un membru al CNA îl exercită fără rețineri.

Prin astfel de comportamente, Bănescu demonstrează că nu mai are ce căuta într-o instituție care ar trebui să garanteze imparțialitatea și să protejeze libertatea presei. Dacă nu se iau măsuri pentru demiterea lui, CNA riscă să fie percepută tot mai mult ca o veritabilă Inchiziție a jurnalismului, un organism represiv menit să reducă la tăcere vocile incomode.

În loc să fie un arbitru echidistant, CNA riscă să devină o unealtă docilă a intereselor politice, acționând ca un braț al cenzurii instituționalizate. Sub masca protejării „interesului public”, unii membri ai acestei instituții, precum Vasile Bănescu, stabilesc, de capul lor sau la ordinul superiorilor politici, cine are voie să vorbească și ce adevăruri pot fi rostite în spațiul public.

În loc să apere pluralismul de idei, CNA devine, în unele cazuri, instrumentul unei puteri obsedate să controleze narativul, reducând jurnalismul la un cor obedient, lipsit de spirit critic.

Libertatea de exprimare nu este un privilegiu acordat de autorități, ci un drept fundamental, câștigat cu sacrificii și înscris în Constituție. Orice tentativă de a reduce această libertate prin sancțiuni disproporționate sau decizii arbitrare reprezintă o amenințare directă la adresa democrației. Problema nu este existența unui mecanism de reglementare – acesta este indispensabil într-o societate modernă – ci faptul că, uneori, acest mecanism este deturnat în scopuri politice meschine, iar cei care îl controlează scapă de orice responsabilitate. Cine amendează CNA-ul atunci când devine el însuși un abuzator?

Într-un stat de drept, nicio instituție nu ar trebui să fie deasupra legii. Este imperativ ca puterea CNA să fie supusă unui control riguros și transparent, astfel încât să nu se transforme într-o inchiziție media, ci să rămână ceea ce ar trebui să fie: un garant al echilibrului, al diversității de opinii și al respectului față de cetățeni. Când această balanță se înclină, libertatea presei devine o iluzie fragilă, iar democrația un simulacru.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Opera Națională Română din Timișoara împlinește 154 de ani de la începerea construcției și a fost reconstruită în 1920 după planurile arhitectului Duiliu Marcu

Opera Națională Română din Timișoara, România, companie națională de operă, operetă și balet, instituție publică cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Culturii din România, a fost înființată prin decretul regal nr. 254 din 30 martie 1946, emis de regele Mihai I. Prim director al operei a fost Aca de Barbu.

Duiliu Marcu

Duiliu Marcu

Construcția clădirii „Palatului Culturii” a început în anul 1871, după planurile arhitecților vienezi Hermann Helmer și Ferdinand Fellner (constructori a numeroase săli de teatru din Europa: Budapesta, Viena, Odessa) și a fost terminată în 1875, inaugurarea clădirii având loc la data de 22 septembrie 1875. Două incendii de proporții au devastat clădirea. Primul a avut loc în anul 1880 și reconstrucția a durat până în anul 1882, păstrându-se integral forma originala a clădirii, construită în stil „Renaissance”. După cel de-al doilea incendiu din anul 1920 au mai rămas intacte doar aripile laterale ale clădirii. Reconstrucția se face după planurile arhitectului Duiliu Marcu, păstrându-se stilul original numai la fațadele laterale, fațada principală și sala de spectacole îmbrăcând stilul neobizantin caracteristic arhitecturii românești a timpului.

Nevoia acută simțită de timișoreni și dragostea lor pentru spectacolul de teatru liric au fost împlinite într-o anumită măsură de Opera Româna din Cluj-Napoca. Înființată în anul 1920 aceasta s-a deplasat destul de des la Timișoara pentru ca, între 1940 și 1945, în urma cedării Ardealului prin Dictatul de la Viena, să-și desfășoare în refugiu activitatea în capitala Banatului, devenind Opera din Cluj – Timișoara, al cărei director a fost numit compozitorul Sabin Drăgoi.

Ferdinand Fellner

Ferdinand Fellner

După plecarea Operei din Cluj în 1945 nu se putea imagina o Timișoara fără spectacole de operă. Actul de întemeiere al instituției va fi decretul semnat de M.S. Regele Mihai I la data de 30 martie 1946. Conducerea nou înființatei instituții va fi încredințată renumitei soprane Aca de Barbu care a reușit în scurt timp cu pricepere și devotament, să formeze o echipă valoroasă de muzicieni.

Hermann Helmer

Hermann Helmer

Primul consiliu de administrație al Operei Române din Timișoara a cuprins personalități marcante ale vremii respective: Aca de Barbu – director și regizor artistic, Traian Nicolau – director artistic, Mihai Bota – director administrativ, Gheorghe Marianciu – secretar studii muzicale, Gheorghe Pavel, Traian Mihăilescu, Hermann Klee, Constantin Daminescu – dirijori, Mercedes Pavelici – maestru de balet, Ionică Mihai și Eugen Gropșianu – regizori. Structura compartimentelor a fost următoarea: 45 de soliști vocali, 46 de instrumentiști, 60 de coriști, 19 balerini, 30 personal tehnic de scenă, 8 corepetitori și 1 sufleur.

Aca de Barbu

Aca de Barbu

Spectacolul inaugural al Operei Române din Timișoara a avut loc la 27 aprilie 1947 cu opera „Aida” de Giuseppe Verdi. A fost un spectacol de neuitat, de înaltă ținută artistică, un triumf al artei interpretative românești semnalat ca atare de periodicele vremii. Pe scenă, în fața publicului și a înaltei asistențe, (primul ministru de atunci Dr. Petru Groza), dar și prin megafoane, afară în Piața Operei, directorul Aca de Barbu adresa miilor de auditori, următoarele cuvinte:

„Iată visul nostru împlinit! Se deschid porțile acestui așezământ de artă lirică pentru a răspândi ca un far luminos arta cântului și a muzicii – citadelă culturală într-o provincie atât de înfrățită cu muzica și poezia. În acest Banat, care prin tradițiile lui este îndreptățit a avea o operă proprie, aici, în țara cântului unde de veacuri răsună melodiile duioase ale doinei românești…”

În primii zece ani de la înființare au fost montate 41 de spectacole de operă, operetă și balet. Fiecare stagiune a adus pe afișele instituției titluri noi, interpretate de un colectiv artistic bine închegat, alcătuit din soliști vocali, balerini, coriști și instrumentiști de valoare, conduși de maeștrii de talie internațională.

Începând din anul 1952 Opera a susținut la: Arad, Lugoj, Bocșa, Ciacova, Deva, Hunedoara și Reșița, microstagiuni neîntrerupte până în anul 1990, când economia de piață începe să-și impună legile ei, deplasarea unui colectiv fiind un efort financiar imposibil de susținut. Începând din anul 1953 s-au organizat turnee prin țară la: Craiova, Sibiu, Brașov, Oradea, Târgu-Mureș, Buzău, Galați, Suceava, Satu Mare, Baia Mare, Alba-Iulia, București.

La inițiativa marelui muzician Nicolae Boboc, dirijor și director al Operei din Timișoara și a lui Ion Românu, director al Filarmonicii „Banatul” din Timișoara, în stagiunea 1968-1969 are loc prima ediție a Festivalului „Timișoara Muzicală”, gândit să devină un eveniment al anului, o manifestare de ținută. După cea de-a VI-a ediție, festivalul devine anual iar din anul 1993 va primi un caracter internațional, păstrat până în ziua de astăzi.

Având un public avizat și interesat de acest gen muzical, divers ca vârstă, instituția își îndreptă atenția atât spre montarea unor titluri noi de operă cât și spre repertoriu de operetă, mult savurată de timișoreni.

A consemnat pentru dumneavoastră arh. Cireșica Micu.

Iulia Gorneanu – Ziua Șarpelui

ziua sarpeluiPe 20 a fost echinocţiul de primăvară iar semnificaţiile sale astronomice, mitologice, ezoterice se răsfrâng și asupra sărbătorii de azi. Ziua egală cu noaptea a simbolizat echilibrul, cele două jumătăți ale anului și ale lumii, o stare de spirit unică și specială.

Este un timp al curățeniei rituale, al luminii, al focurilor aprinse, un timp ce reactualizează în fiecare an adevărate scenarii mitice, cu suprapuneri și influențe atât din zona zoroastrismului, cât și a divinităților din panteonul greco-roman.

Credințe și interdicții

ziua sarpeluiÎn preajma echinocțiului de primăvară (la fel ca și în cazul celui de toamnă), calendarul popular consemnează Ziua Șarpelui, cel care împarte anul în două anotimpuri, odată cu ritmul hibernării sale. Cele două Zile ale Șarpelui stau sub semnul unei străvechi zeități preistorice, considerată simbol al renaşterii ciclice a naturii.

În Ziua Șarpelui, ţăranii nu aveau voie să-l omoare și nici să-i spună pe nume. În schimb, îl descântau și respectau nenumărate interdicții: nu atingeau obiecte ale căror forme aminteau de cea a șarpelui, nu tăiau lemne, nu torceau, nu țeseau, nu foloseau foarfecele sau acul.

Șarpe Antropofag sau Strămoș mitic?

În satele noastre, șarpele pendulează între ipostaza de antropofag, prezent în blestemele de mamă, colindele și baladele fantastice („…dar nu-i para focului,/ că-s ochiuții șarpelui./ Șade-n drum încolăcit/ și mănâncă un voinic…”) și cea de animal-totem sau strămoș mitic („Șerpe este la toată casa; unde este șerpe, e noroc la casă, merge bine și nici un rău, nici un farmec nu se apropie. Dar să ferească Dumnezeu să-l omori, că îndată moare unul din gospodari. Acela se cheamă Șerpe de Casă”).

A consemnat pentru dumneavoastră Iulia Gorneanu.