Motto: „Poporul român poate fi convins, dar nu învins.”

– Florin Zamfirescu.

A fost o perioadă tumultoasă pentru România și una dintre cele mai importante etape s-a încheiat cu un eveniment de tip „Lebădă Neagră”. Vreau să mă refer la alegerile prezidențiale care au fost oprite, anulate, iar reluarea lor într-o formă cvasi-legală (părere personală) s-a soldat cu interzicerea candidatului-cheie care a câștigat legal până la începutul turului doi. România și românii am primit o lovitură în inimă și în suflet. Așa ceva nu s-a mai realizat niciodată, nicăieri, niciunde în istoria omenirii. A fost un moment unic, un moment teribil de negativ, distructiv, a lăsat urme adânci în conștiința neamului românesc și nu va fi uitat niciodată.

Dar, ca să ieșim din bulversarea – și e puțin ce spunem –, pe care evenimentul ne-a generat-o, am spune că este începutul unei noi ere, unor noi abordări a unora față de ceilalți, a unora cu „putere investită” față de ceilalți fără, pentru a experimenta în continuare pe mințile șubrede pe care le avem. Dar poate și invers, a noastră față de ei, căci așa cum Abisul se uită la noi, și noi ne uităm în Abis și știm ce vedem.

Cunoașterea psihologiei maselor este una foarte periculoasă pentru că se află în mâinile acelora care se află în categoria celor care se numesc în mod occidental „haves” versus celor din „have nots”, adică pe românește în mâinile călăilor, dar este doar o chestiune de timp până când va trece în mâine victimelor. Aceștia au trecut deja la fapte, au anulat alegeri, dreptul de a alege pentru funcții să ne reprezinte în Stat, apoi dreptul la liberă exprimare, dreptul la protest și, în curând, și dreptul la liberă circulație, pentru a perpetua demoniaca lor închisoare națională, în care sunt liberi să experimenteze toate metodele năstrușnice „de manual” ale dictaturii, tiraniei, despotismului și uzurpării față de popor, oricum în mare parte transformat în populație.

Dar acesta este doar un început mai crâncen al visului lor de peste o mie de ani încoace. Însă, ce să vezi, experimentul lor orwellian este din ce în ce mai restrâns într-un singur areal de experimentare socială, în Europa, lăsând locul așa-numitei lumi „multipolare”. Se spune că a venit vremea schimbării, sfârșitul jocului lor fiind extrem de aproape.

Prin sincronicități cu iz divin, doar pentru cunoscători, candidatul-cheie a făcut afirmații misterioase care a lăsat să se înțeleagă, de către cei care au urechi să audă și pricepere pentru a băga la cap, faptul că globalismul unipolar, new-world-orderian, de-a dreptul satanic, a pierdut și-și va da în curând obștescul sfârșit. Ne spune, de asemenea, că înainte de a veni dimineața, este din ce în ce mai întuneric, iar frigul este din ce în ce mai crâncen. Aceasta ne aduce aminte de ceea ce Cicero, marele orator roman, spunea antologic despre „sfârșitul Imperiului”, că atunci când vine, acesta își înăsprește din ce în ce mai puternic legile. Sunt două feluri de a spune același lucru.

„Trezirea în conștiință” a poporului român a avut valența deschiderii ochilor asupra feței oribile pe care Monolitul sistemului îl are și ura sa teribilă față de stirpea umană, și nu contează că este vorba de români, acest lucru fiind un mic detaliu psihologic de care s-au folosit să experimenteze. Însă, lovitura de grație pe care ne-au dat-o prin anularea alegerilor și interzicerea ilegală și neconstituțională a candidatului-cheie are iz de lovitură fatală. Dar „moartea” este o trecere, doar. Lovindu-ne în acest fel nu înseamnă că poporul român a dispărut, a fost ras de pe fața pământului, iar bestia globalisto-satanistă a învins în lume. Câtuși de puțin! Chiar dacă Dumnezeu lucrează prin oameni, și Satan lucrează tot prin oameni, iar unde este omul, este greșeală, este slăbiciune…

Continuarea este în mâinile celor care s-au prins. Pentru că trezirea avea menirea să genereze și un alt efect: darea de seamă! Și atunci când poporul s-a prins cum stă treaba, în înțelepciunea sa strămoșească face front de rezistență antiglobalistă. A spune NU este necesar, este vital, asupra tuturor impunerilor globalisto-occidentale, toate care atacă natura umană și drepturile, libertățile, responsabilitățile umane. E drept că nu putem să cerem poporului să se întoarcă brusc la origini trăind din propriile puteri la sat, mai degrabă decât la oraș, în modul cel mai rustic și strămoșesc posibil, dar putem cere să rămână treaz și să țină piept pașnic și cu inteligență și înțelepciune la ceea ce vine. Dar avem pretenția să se formeze comunități de români capabili în momente cheie și în funcții cheie care să poată prelua ștafeta când Imperiul va cădea. Nu este vorba de o lovitură de stat, ci de o preluare democratică și legitimă prin alegerile democratice și conștiente pe care le facem și le vom face atunci când va veni timpul, și acesta va fi foarte aproape. Este nevoie să fim alerți și pregătiți.

Renunțarea și delăsarea nu sunt opțiuni, pentru că oricum lumea merge înainte indiferent cum și unde, iar popoarele au oricum geneza lor, dar și sfârșitul lor. Iar noi încă suntem aici. Deci, nu este o chestiune prea deșteaptă să renunțăm la luptă acum când abia a început.

Și ne mai spunea candidatul-cheie, devenit președinte-ales, ca să facem în ciudă organizatorilor „jocurilor foamei” de România, că e nevoie să avem răbdare, schimbarea a venit, dar nu se face brusc, precum Natura nu face salturi, iar Adevărul așteaptă, pe când minciuna se grăbește, la fel cu atunci când Adevărul aleargă maratoane, iar minciuna aleargă curse de viteză. O caracatiță monolitică antiumană și antihristică precum aceasta pe care am lăsat-o să ne domine resursele și puterile nu poate să moară politic bătând din palme.

Un alt înțelept ne spunea că e necesar să ne facem propriul nostru sistem în așa fel încât sistemul lor să devină desuet, să fie demodat, să nu mai aibă putere și să fie înlocuit în cele din urmă. Un sistem paralel al oamenilor pentru oameni, al românilor pentru români. Acesta înspăimântă teribil pe creaturile Monolitului – a se citi funcționarii Statului – și fac, vor face tot ce le stă în putință să ne reducă la tăcere. Aici este martiriul nostru…

Partenerii noștri strategici e posibil să nu recunoască următoarele alegeri, căci sunt oricum ilegale după lovitura pe care au dat-o anulând pe cele anterioare și interzicând candidați pe „dictări de conștiință”, și nu pe tehnica legii. Aceasta e egal cu faptul că sistemul lor multipolar bazat pe respectul între statele națiuni și reciprocitatea lor nu recunoaște schemele și combinațiile corupte ale mărunților înșurubați în funcții de putere care curând vor fi înlăturați. Suntem noi prea mici pentru acest război? Desigur, și Dumnezeu e mare și lucrează misterios și miraculos prin oameni, adică prin fiecare dintre noi, indiferent de pozițiile pe care le avem, de om de rând, de președinte-interimar, de premier sau ministru etc. Multe lucruri ce urmau să se întâmple absolut devastator cu omenirea nu s-au întâmplat. Iată că încă stăm de vorbă, la ceas de taină oarecum…

Ajunși în punctul în care înțelegem că nu e cazul să depunem armele (dreptății, libertății și ale păcii), continuăm să ne reorganizăm inteligent pentru a face față următoarelor circumstanțe prin care vom trece ca neam, ca popor, ca națiune. Ce urmează? Un fel de lupte greco-romane între suveranism și globalism, dacă este să folosim etichete „politice”. Adică mutări pe tabla de șah a lumii. Dar poate că e prea mult pentru noi să înțelegem, poate că noi, românii, în aceste situații delicate și absolut periculoase, cu un aparent procentaj mic de putere, pentru că vedem ce mult și puternic ne prigonesc, e cazul să ne culcăm la loc. Nicidecum! Abia acum începe lupta, după primele lovituri în ring, în arenă, unde am consemnat primele înfrângeri.

Nu uităm că suntem în plin post dinaintea Sfintelor Sărbători de Paști în care știm bine că atacurile tenebrelor externe și interne sunt din ce în ce mai puternice și crâncene, căci – nu-i așa? – se pregătește moartea Regelui Lumii, Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorului Hristos, și că gata, s-a terminat cu lumina divină. Dar nu noi, oamenii, nici ei tenebroșii, nu dictăm pe acest Pământ, în această lume, ci Aceia care l-au făcut. Și tocmai datorită acestui lucru consider că e cazul să reflectăm profund la semnificația jertfei hristice.

Și candidatul-cheie s-a jertfit în felul său, precum David în luptă cu Goliath, lovind puternic cu mica sa piatră în fruntea uriașului. E o metaforă, iar cine are înțelegere va pricepe semnificația. A pus în cap patru „mamuți partidici” care deja începuse să fie petrecuți de putregai și mucegai, umilindu-i și dându-le rușinea, fiind vârful de lance, iar poporul lancea. Așa au ajuns să simtă că poporul nu-i dorește, pentru că el i-a deschis gura, a vorbit, după 35 de ani de tăcere, și a ales.

În democrația ideală, ba chiar în forma sa participativă, poporul este precum un copil care trebuie ghidat, iar conducatorii sunt ghizi, nu controlori ai vieții sale, și nu uzurpatori după propriile placuri, sunt cei care îl conduc să se conducă, guverneze. Apoi, poporul devine matur să preia puterea, că o are deja prin practica vieții. Asta e tot… restul ține de cum vrea să acționeze.

În aceste momente sfinte, avem să ne aducem aminte de faptul că, deși tenebrele atacă crunt, până la Răsărit, într-adevăr dimineața când cocoșul cântă va fi absolut puternică, sublim de luminoasă și deșteptătoare, precum acel principiu al cauzalității la Kant: „Cocoșul cântă pentru că vine Dimineața, sau Dimineața vine deoarece cântă Cocoșul?”. Nu contează, în cele din urmă câți cocoși reușesc ei să sugrume, Dimineața tot vine. De aceea, renunțarea la luptă nu este o opțiune!

Domnul Dumnezeul nostru să binecuvânteze România, nu renunțăm la luptă, vom birui unii cu alții și noi toți cu Dumnezeu! AMIN!

Acestea fiind spuse am consemnat,

Al vostru devotat,

Patrick Matiș

Muzeul de artă antică și medievală „Pergamon” din Berlin se mândrește cu o colecție de mozaicuri bimilenare în care regăsim cu ușurință modele similare din cultura „Cucuteni” dintr-o perioadă mult mai timpurie, și anume din Neoliticul situat pe teritoriul actualei regiuni românești Moldova, în actuala Republică Moldova și în sudul Ucrainei.

Unul din simbolurile mozaicurilor din Pergamon este într-atât de înrădăcinat în conștiința umană încât îl regăsim și în zilele de azi ca decor pe marginea preșurilor, covorașelor, pe prosoape sau șervețele (marketingul știe că sub-conștientul vinde bine).

Iată-l, semnat de artistul Hephaistion (sec. II Î.Chr):

Hephaistion

Și e suficient să alăturăm câteva imagini ale unor artefacte de Cucuteni:

Pe marginile unui alt mozaic, intitulat „Hellenistic mosaic of an Alexandrine parkeet” (Mozaic elenistic al unui parchet Alexandrin), observăm o „strămoașă” a Coloanei Infinitului.

Tot o precursoare a Coloanei lui Brâncuși găsim și căutând, pe site-ul Muzeului Național de Istorie a Moldovei, artefactul „Dansul Ielelor” de Cucuteni. Ceea ce nu ar trebui să ne surprindă mult câtă vreme Brâncuși a căutat izvoare de inspirație dacice și pre-dacice.

Și tot ca un model auto-generativ, cu potențial infinit, găsim o împletitură între animalele Mozaicului Orfeu din Milet („Orpheus Mosaic from Miletus”) din Muzeul Pergamon.

Aceiași împletitură o regăsim îm mozaicuri antice balcanice cât și într-un mozaic roman din Tunisia, datând 150 – 200 Î. Chr., și reprezentând un leu atacând un măgar.

Iar aceiași împletitură o găsim pe buza unui vas de Cucuteni:

Reamintesc faptul că la Revista România Culturală am mai publicat articole despre înrudirea spiralelor de pe ceramica de Cucuteni respectiv spiralele de pe megaliți neolitici de pe cuprinsul Europei și insule relativ învecinate precum Malta, Insulele Canare sau Irlanda.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

Seara zilei de 28 martie 2025 a adus comunității române din Toronto un eveniment inedit sub egida a două organizații care au menținut de-a lungul anilor „o punte peste depărtări” între românii din diaspora canadiană și cei din țara natală. Ambasada României la Ottawa și Consulatul României la Toronto au oferit publicului român intrarea liberă la programul evenimentului organizat la  Todmorden Mills Heritage Site, un program cuprinzând o ceremonie de recunoaștere pentru promovarea culturii românești în Canada, și proiecția filmului Anul nou care n-a fost în regia lui Bogdan Mureșanu.

Dumitru Popescu

Ceremonia a debutat cu înmânarea de către Ambasadorul României în Canada, excelența sa Bogdan Mănoiu, a Decretului de Decorare semnat pe 18 decembrie 2024 de Președintele României Klaus Johannis domnului Dumitru Popescu, fondatorul și Directorul revistei româno-canadiene Observatorul „în semn de apreciere pentru devotamentul față de cultura română și susținuta activitate publicistică prin care a contribuit la permanenta conectare a diasporei românești cu țara de origine, precum și pentru promovarea imaginii României în Canada”. De menționat că decorația este în fapt Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, Categoria F – Promovarea Culturii; mai mult, această importantă recunoaștere urmează multor altor prestigioase decorări de către premierul statului Ontario, ori fostul primar al orașului Toronto, pentru contribuția inestimabilă la îmbogățirea mozaicului cultural al Canadei. „De asemenea, în 2017, publicația Observatorul a fost recunoscutã în cadrul aniversării a 150 de ani ai Canadei, primind o diplomă pentru integrarea și promovarea valorilor culturale în mediul multicultural canadian, precum și o medalie pentru serviciile aduse la dezvoltarea societății canadiene.” (Carmen Oltean, Un eveniment cultural in Toronto – într-o atmosferă plină de emoție și recunoștință)

Decret de decorare Dumitru Popescu

Dumitru Popescu

Străin publicului din țara natală, Domnul Popescu, cunoscut tuturor românilor-canadieni sub numele de Puiu, a fondat revista care de mai bine de 30 de ani aduce comunității din patria adoptivă știri din țară și lume, promovează realizările cultural-artistice ale tuturor membrilor comunității și pune în lumină cultura română în peisajul multi-național al Canadei. Grupul Observatorul cu un colectiv redacțional de numai cinci persoane își începea activitatea într-o frumoasă noapte de sânziene (din același articol) cu un unic țel; de a oferi celor (acum) peste 300000 de români din diaspora canadiană sentimentul că, deși plecați fizic de acasă, spiritual sunt încă acasă. De peste trei decenii, fiecare ediție a revistei (atât online cât și în format tipărit) oferă publicului căruia i se adresează informații utile, promovează personalități ale culturii române sau internaționale, relatează (nu interpretează și nu distorsionează!) știri, tradiții și istorie, într-o cuprinzătoare și informativă platformă de care românii canadieni sunt mândri. „De peste trei decenii, Observatorul nu a fost doar o publicație, ci o forță vie a memoriei colective, un loc unde cultura românească a prins rădăcini și s-a întărit în ciuda depărtării de țară. În fața schimbărilor tehnologice, de la cerneala tiparului la metodele electronice moderne, domnul Popescu a rămas statornic în misiunea sa, adaptându-se și învățând continuu, asemenea unui țăran care își schimbă cămașa muncii, dar nu și dragostea pentru pământ.” (din același articol).

Și iată că în seara de 28 martie 2025 un emoționat Puiu Popescu a primit cu mâna-i tremurândă medalia de Cavaler și și-a expus propria-i aventură canadiană într-o cuvântare care a smuls lacrimi și ropote de aplauze audienței; departe de a-și asuma meritele pentru marea realizare (cu toate că îi aparțin integral), Puiu și-a depănat scurt povestea vieții, inclusiv cu sosirea în Canada, amintind publicului că fiecare român are o istorie personală, mai mult, ceva de care se poate mândri. (Medalia Meritul Cultural pentru Puiu Popescu – YouTube).

Seara s-a încheiat cu vizionarea fimului de lung metraj Anul nou care n-a fost sub regia lui Bogdan Mureșanu, o tragi-comedie a cărui acțiune se întâmplă în decursul unei întregi zile premergătoare revoluției române de la 1989. „Se întâmplă multe și, inițial, filmul încetinește puțin, înainte de a lua treptat avânt. Dar o secvență finală de aproape 20 de minute, setată pe Bolero-ul lui Ravel, se dezvoltă într-un crescendo exploziv, îmbinând perfect imaginile de arhivă în acțiune și captând impactul îmbucurător al istoriei în devenire.” (Wendy Ide, 2 septembrie 2024 la https://www.screendaily.com/reviews/the-new-year-that-never-came-venice-review/5196759.article). Filmul a reprezentat o premieră la Festivalul Internațional de la Veneția pe mai mult planuri; în primul rând pentru că a avut premiera în cadrul festivalului, apoi pentru că a constituit debutul regizorul al lui Bogdan Mureșanu. În același timp a fost unicul film românesc prezent la ediția 2024 a celebrului festival. Și deși Leul de Aur a fost înmânat unui alt regizor, filmul semnat Mureșanu a captat atenția prin caracterizarea personajelor despre care regizorul însuși se exprima astfel; „M-a interesat umanitatea vieților mici expuse la mari evenimente istorice și modul în care acestea se confruntă cu sentimentul unei lumi care dispare.” (Ioana Mihăescu, September 1, 2024, (https://culturaladuba.ro/filmul-anul-nou-care-n-a-fost-regizat-de-bogdan-muresanu-a-avut-azi-premiera-la-venetia/).

A consemnat pentru dumneavoastră de la Toronto,

Mihaela Cudalbu

Muzicolog și Profesor de Muzică

Consiliul local al comunei Robănești, în ședința din 21 martie 2025, a hotărât, cu unanimitate de voturi, acordarea titlului de „Cetățean de onoare” al acestei comune, care este și primul de acest fel care s-a acordat până acum în această comună.

„Cetățean de onoare” este titlul care se acordă personalităților care au contribuit în mod deosebit la dezvoltarea unei localități sau care, prin activitatea lor de utilitate publică, au dobândit o recunoaștere notorie pe plan național și internațional.

Câțiva zeci de ani, Lăcrița a fost comună, în a cărei componență intrau satele Bufna (un cătun pe atunci, ulterior denumit „Lăcrița Mică”), Lăcrița (ulterior denumită „Lăcrița Mare”), Golfin și Vlașca. După împărțirea administrativ – teritorială a țării din anul 1968, fosta comună Lăcrița a trecut, cu cele 4 sate ale sale, în componența comunei Robănești.

Nicolae Grigorie Lăcriţa este numele publicistic al domnului Nicolae Grigorie, compus din prenumele şi numele de familie (Nicolae Grigorie), la care s-a adăugat, pentru o mai bună individualizare și din respect față de izvor, denumirea localității în care s-a născut (Lăcriţa). Cu timpul, s-a ajuns ca numele „Lăcriţa”, care este unic la o persoană în România, să exprime o identitate capabilă să individualizeze, uşor, corect şi precis, atât autorul, cât şi opera. De câţiva ani, s-a ajuns ca şi în viaţa de zi cu zi să fie apelat „Lăcriţa”, fără ca cei care o fac să-şi mai pună problema dacă „Lăcriţa” este nume sau prenume.

În acordarea acestui titlu, s-a avut în vedere faptul că activitatea sa a generat numeroase și însemnate efecte benefice pe plan economic, social și de utilitate publică, dintre care sunt de amintit.

Domnul N. Grigorie Lăcrița este una dintre personalitățile contemporane ale României, foarte cunoscut și apreciat în țară și în numeroase țări din lume. Este suficient să accesezi, pe Internet, „N. Grigorie Lăcrița” și se deschid sute de pagini în care sunt prezentate cele peste 100 de cărți și peste 2.000 de articole publicate de dumnealui, vizualizate și citite în întreaga lume.

Cărțile și articolele dumnealui abordează o mare diversitate de teme care, prin veridicitatea informațiilor și prin utilitatea lor publică, se bucură de un mare interes și apreciere.

Nu puține sunt articolele în care teme, pe cât de interesante, pe atât de o mare sensibilitate, sunt abordate cu o temeinică fundamentare și într-un mod revoluționar de înțelegere.

Chiar dacă locuiește în Craiova și a ajuns la o vârstă înaintată (născut la 20 aprilie 1948), domnul N. Grigorie Lăcrița nu și-a uitat niciodată locurile natale și înaintașii, fiind un exemplu și prin modul exemplar în care întreține casa în care s-a născut, din Lăcrița, moștenită de la părinți, mormintele părinților, ale bunicilor și ale unor rude.

Dintre realizările sale pentru locurile natale, se pot menționa: după ce Biserica din satul Lăcrița a rămas fără clopot și fără toacă, a realizat, pe propria sa cheltuială și a donat acestei biserici actualul clopot cu toaca; gardul cimitirului a fost realizat și prin intervenția sa esențială la o persoană juridică; clopotul din cadrul Bisericii din satul Lăcrița Mică este donat tot de dumnealui.

Fie și numai din acest punct de vedere, se cuvine să exprimăm cuvinte de apreciere și la adresa actualului consiliu local al comunei Robănești, la conducerea căreia se află domnul primar Costin-Ionuț Ștefănescu, domnul viceprimar Marian Vasile și doamna secretar Silvia Dumitru, oameni iubiți și apreciați de cetățeni pentru rezultatele lor remarcabile, precum introducerea apei curente, asfaltarea drumurilor, introducerea alimentării cu gaze, ordine și disciplină în instituție și în întreaga comună etc.

Locul de unde venim și de unde, de fapt, nu plecăm niciodată este cel mai frumos loc din lume, este locul unde inima, sufletul și mintea își păstrează cea mai frumoasă casă, casa de acasă, casa-izvor. N. Grigorie Lăcrița, așa după cum o spune adesea, este nu numai fiul comunei de unde vine, ci și ambasadorul ei de onoare în țară și în lume.

A consemnat pentru dumneavoastră Gheorghe Văduva: https://gheorghevaduva.ro/CV/CVVaduvaGheorghe.pdf; https://www.art-emis.ro/personalitati/general-de-brigada-r-dr-gheorghe-vaduva-reper-al-inteligentei-militare-valcene.

Opera Națională Română din Timișoara, România, companie națională de operă, operetă și balet, instituție publică cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Culturii din România, a fost înființată prin decretul regal nr. 254 din 30 martie 1946, emis de regele Mihai I. Prim director al operei a fost Aca de Barbu.

Duiliu Marcu

Construcția clădirii „Palatului Culturii” a început în anul 1871, după planurile arhitecților vienezi Hermann Helmer și Ferdinand Fellner (constructori a numeroase săli de teatru din Europa: Budapesta, Viena, Odessa) și a fost terminată în 1875, inaugurarea clădirii având loc la data de 22 septembrie 1875. Două incendii de proporții au devastat clădirea. Primul a avut loc în anul 1880 și reconstrucția a durat până în anul 1882, păstrându-se integral forma originala a clădirii, construită în stil „Renaissance”. După cel de-al doilea incendiu din anul 1920 au mai rămas intacte doar aripile laterale ale clădirii. Reconstrucția se face după planurile arhitectului Duiliu Marcu, păstrându-se stilul original numai la fațadele laterale, fațada principală și sala de spectacole îmbrăcând stilul neobizantin caracteristic arhitecturii românești a timpului.

Nevoia acută simțită de timișoreni și dragostea lor pentru spectacolul de teatru liric au fost împlinite într-o anumită măsură de Opera Româna din Cluj-Napoca. Înființată în anul 1920 aceasta s-a deplasat destul de des la Timișoara pentru ca, între 1940 și 1945, în urma cedării Ardealului prin Dictatul de la Viena, să-și desfășoare în refugiu activitatea în capitala Banatului, devenind Opera din Cluj – Timișoara, al cărei director a fost numit compozitorul Sabin Drăgoi.

Ferdinand Fellner

După plecarea Operei din Cluj în 1945 nu se putea imagina o Timișoara fără spectacole de operă. Actul de întemeiere al instituției va fi decretul semnat de M.S. Regele Mihai I la data de 30 martie 1946. Conducerea nou înființatei instituții va fi încredințată renumitei soprane Aca de Barbu care a reușit în scurt timp cu pricepere și devotament, să formeze o echipă valoroasă de muzicieni.

Hermann Helmer

Primul consiliu de administrație al Operei Române din Timișoara a cuprins personalități marcante ale vremii respective: Aca de Barbu – director și regizor artistic, Traian Nicolau – director artistic, Mihai Bota – director administrativ, Gheorghe Marianciu – secretar studii muzicale, Gheorghe Pavel, Traian Mihăilescu, Hermann Klee, Constantin Daminescu – dirijori, Mercedes Pavelici – maestru de balet, Ionică Mihai și Eugen Gropșianu – regizori. Structura compartimentelor a fost următoarea: 45 de soliști vocali, 46 de instrumentiști, 60 de coriști, 19 balerini, 30 personal tehnic de scenă, 8 corepetitori și 1 sufleur.

Aca de Barbu

Spectacolul inaugural al Operei Române din Timișoara a avut loc la 27 aprilie 1947 cu opera „Aida” de Giuseppe Verdi. A fost un spectacol de neuitat, de înaltă ținută artistică, un triumf al artei interpretative românești semnalat ca atare de periodicele vremii. Pe scenă, în fața publicului și a înaltei asistențe, (primul ministru de atunci Dr. Petru Groza), dar și prin megafoane, afară în Piața Operei, directorul Aca de Barbu adresa miilor de auditori, următoarele cuvinte:

„Iată visul nostru împlinit! Se deschid porțile acestui așezământ de artă lirică pentru a răspândi ca un far luminos arta cântului și a muzicii – citadelă culturală într-o provincie atât de înfrățită cu muzica și poezia. În acest Banat, care prin tradițiile lui este îndreptățit a avea o operă proprie, aici, în țara cântului unde de veacuri răsună melodiile duioase ale doinei românești…”

În primii zece ani de la înființare au fost montate 41 de spectacole de operă, operetă și balet. Fiecare stagiune a adus pe afișele instituției titluri noi, interpretate de un colectiv artistic bine închegat, alcătuit din soliști vocali, balerini, coriști și instrumentiști de valoare, conduși de maeștrii de talie internațională.

Începând din anul 1952 Opera a susținut la: Arad, Lugoj, Bocșa, Ciacova, Deva, Hunedoara și Reșița, microstagiuni neîntrerupte până în anul 1990, când economia de piață începe să-și impună legile ei, deplasarea unui colectiv fiind un efort financiar imposibil de susținut. Începând din anul 1953 s-au organizat turnee prin țară la: Craiova, Sibiu, Brașov, Oradea, Târgu-Mureș, Buzău, Galați, Suceava, Satu Mare, Baia Mare, Alba-Iulia, București.

La inițiativa marelui muzician Nicolae Boboc, dirijor și director al Operei din Timișoara și a lui Ion Românu, director al Filarmonicii „Banatul” din Timișoara, în stagiunea 1968-1969 are loc prima ediție a Festivalului „Timișoara Muzicală”, gândit să devină un eveniment al anului, o manifestare de ținută. După cea de-a VI-a ediție, festivalul devine anual iar din anul 1993 va primi un caracter internațional, păstrat până în ziua de astăzi.

Având un public avizat și interesat de acest gen muzical, divers ca vârstă, instituția își îndreptă atenția atât spre montarea unor titluri noi de operă cât și spre repertoriu de operetă, mult savurată de timișoreni.

A consemnat pentru dumneavoastră arh. Cireșica Micu.