Suflet generos, deschis și sincer. Crescut în spiritul unor valori de excepție: dragoste de neam și țară. A adunat la un loc, într-o viață de om, speranțe dar și deziluzii. A înțeles însă că procesele istorice, indiferent unde se petrec ele, sunt influențate. De cele mai multe ori, de factori externi care acționează direct sau indirect. Are curajul și răspunderea să spună întotdeauna lucrurilor pe nume. Chiar și atunci când este vorba despre subiecte delicate. Brutal de sincer și dureros de adevărat. Cadru didactic universitar și om cu o bogată experiență de viață, profesorul Ion Coja a aceptat să acorde un interviu, în exclusivitate, pentru cotidianul mureșean «Zi de Zi».

Reporter: De ani buni, trăim o criză materială evidentă, dar de ceea ce este și mai grav, trăim o criză morală fără precedent. Societate românească este bulversată de falsele modele care i se oferă suspect de generos, mai ales prin mass-media. Dilentantismul și impostura au invadat întreaga viață publică. Este oare o consecință inevitabilă a societății de consum, a globalizării și aplatizării conștiințelor sau un proces indus, cu scopuri bine definite, atât pe termen scurt, cât mai ales pe termen lung. Dumneavoastră ce părere aveți domnule profesor?

Ion Coja: Nu poate fi vorba de ceva spontan, necontrolat, nedirijat! Când Petre Roman a desființat Comitetul de stat pentru planificare, celebrul CSP, spunând că planificarea este un atribut al societății totalitare, comuniste, i-am transmis, prin mai multe declarații publice, că în felul acesta, renunțând la propria noastră planificare, nu facem decât să intrăm sub efectul planificării făcute de alții, în alte cancelarii ale lumii! Căci orice om serios și orice țară serioasă elaborează proiecte pentru viitorul său apropiat sau mai îndepărtat. Planificarea este apanajul inalienabil al suveranității! Ca stăpân, numai ca stăpân îți faci planuri, proiecte. Iar ca slugă pui în practică planurile altora. Cum a făcut Petre Roman, punând în practică planuri de transformare a noastră în slugi! Petre Roman a lucrat în interiorul planului de pierdere a suveranității noastre naționale. Din această perspectivă, într-adevăr nu mai aveam nevoie de niciun CSP. Însăși prestația lamentabilă, propriu-zis criminală, a lui Petre Roman s-a defășurat după un plan, un proiect elaborat cu mult înainte de decembrie 1989. Vă dau un singur exemplu: în ultimele minute ale guvernării sale, când minerii îl fugăreau prin București, Petre Roman a mai avut timp, pentru ce credeți? Să semneze destituirea directorului de la Arhivele Naționale!… De ce a făcut-o? Pentru că o avea în caietul de sarcini primit la investitura de prim ministru, iar respectivul director era un naționalist, un istoric patriot care nu ar fi permis jaful din arhive care s-a dezlănțuit ceva mai târziu, când au început să fie căutate dovezi ale Holocaustului… Alt exemplu: eu am fost senator PDAR, partidul agrarienilor. Eram convins că acest partid a fost înființat de Victor Surdu, după ideea sa, ori a altui agronom din România. Abia după vreo trei ani am aflat că în toate țările fost socialiste se înființase un partid pereche al PDAR!… Evident, după un proiect, după o planificare. A cui? Nu mai are importanță! În niciun caz nu era un proiect românesc sau polonez!… Iar procesul de decădere morală la care vă referiți este un obiectiv extrem de important în strategiile și proiectele care ne vizează fără ca noi să știm de ele, cine sunt autorii, ce intenții au… Putem, în cel mai bun caz, să ne dăm seama că nu poate fi vorba de întâmplare, de coincidențe, ci de lucruri care se leagă logic între ele. Firește, este vorba de logica răului, a destructurării, a disoluției!… Acest răspuns la întrebarea dumneavoastră nu eludează faptul că un rol important l-au jucat și trădătorii, cozile de topor! Dar eu pe aceștia nu-i am în vedere atunci când mă gândesc la popor, la neam!

– Știu că i-ați evocat cu multă căldură și în mai multe ocazii, pe Alexandru Graur și pe Petre Țuțea, oameni pe care îi considerați părinți spirituali, adevărate modele pentru dumneavoastră, dar și pentru generațiile trecute. în treacăt fie spus, generația mea încă își mai amintește cu mare plăcere de „tabletele” de gramatică românească pe care ni le oferea Al. Graur, la radio, într-un mod cât se poate de acccesibil și util. Puteți să-i evocați pe scurt și mai ales în ce a constat influența acestor oameni asupra domniei voastre?

– Alexandru Graur a fost fiul unui „evreu pământean”. Și-au dat acest nume evreii din România care, pe la sfârșitul veacului al XIX-lea, au ales să fie cetățeni loiali ai statului român, să se stabilească definitiv în România, să se asimileze în măsura în care acest proces era spontan și natural. Despre acești evrei ne-a vorbit însuși Graur la curs, la cursul dedicat numelor de persoane, pornind de la detaliul onomastic caracteristic pentru acești evrei: ei au dat copiilor nume românești care nu proveneau din fondul de nume de origine iudaică, gen Gabriel sau Daniel, ci nume ca Nicolae, Constantin, Ștefan, Alexandru, Aurel etc. Din asta se înțelege cât de liber gândea Graur, liber de orice prejudecată. Avea o singură grijă: adevărul. Fusese comunist încă din 1938. Poziția sa de om corect, dedicat adevărului, i-a adus multe necazuri din partea comuniștilor habotnici, intriganți, ahtiați după putere, de teapa unui Leonte Răutu. Pe vremea aceea, lunar, profesorii participau obligatoriu la ore de așa-zis „învățământ politic”. Uneori, aceste lecții erau conduse de Graur și se transformau imediat în dezbateri de idei științifice. De la Graur, la aceste ore de învățământ așa-zis politic, am deprins argumentele cele mai solide împotriva formalizării și matematizării domeniului lingvistic. Am adăugat și eu alte argumente… Nu mi-l puteam închipui pe Graur susținând idei sau teze în care să nu creadă. La un astfel de învățământ politic l-am auzit spunând, de la catedră, că „de-aia mi-e frică mie când aud la radio că se vor face îmbunătățiri!” După 1990, am aflat că Al. Graur, când a văzut că mi se pun piedici la angajarea ca asistent universitar deoarece nu aveam dosar politic bun, a amenințat că-și dă demisia din învățământ dacă nu se ia în considerație voința sa de a mă angaja ca asistent… Viața mea ar fi fost cu totul alta! Mă bucur să mă simt dator la un astfel de om! Ca și în cazul lui Petre Țuțea… Cred că l-am cunoscut prin 1970… Îl știam din vedere și mi-era antipatic. L-am ocolit o vreme. Mi s-a părut prea gălăgios. Era mereu înconjurat de tineri de vârsta mea, dintre care câțiva mi-erau bine cunoscuți câte parale făceau!… După o vreme, Țuțea a rămas singur în holul de la Athenee Pallace unde își bea zilnic cafeaua. I-o oferea gratis nea Nicolae, un chelner bătrân care știa cu cine are de-a face… Într-o zi ne-am nimerit la aceeași masă, numitorul comun fiind Florin Pucă, adică prietenul comun. Am stat de vorbă până ne-au dat afară din restaurant, trecut de miezul nopții… Țuțea mi-a dat argumentele cele mai convingătoare pentru sentimentul în care am fost crescut de părinții mei, oameni simpli, veniți de la țară: mulțumirea, satisfacția de a mă ști român… Țuțea a teoretizat acest sentiment, l-a transformat în idee, judicios argumentată. Așa am ajuns la descoperirea că prin legionari, noi, românii, am dat umanității câteva modele sublime de comportament civic. În primul rând Căpitanul!… Moța și Marin… Nicadorii… Decemvirii… O justă înțelegere a epocii respective se poate face împărțind lumea românească după acest criteriu: capacitatea de a înțelege rostul înalt al Mișcării Legionare. Unii au avut organ pentru a pricepe noutatea și profunzimea (sau înălțimea!) gândirii și acțiunii legionare, alții n-au avut această capacitate. Pe aceștia trebuie să-i privești ca pe niște persoane cu handicap! Nu ca pe niște adversari de idei!

– Karl Marx – filosof studiat și azi în universitățile care se respectă, studiat nu numai din perspectiva istoriei filosofiei, dar mai ales ca și conținut al doctrinei pe care a întemeiat-o alături de Engels – considera că, citez „acumulările cantitative pregătesc saltul calitativ”. Privit din perspectivă istorică, „saltul” este un proces ciclic inevitabil. Temporal vorbind, nu cred că mai este mult până la acel moment. Istoria, privită din perspectivă filosofică, este un continuu proces de „negare a negației”. Văzând și trăind în mod direct ceea ce se întâmplă acum și aici, știind și care ne sunt „acumulările cantitative” din ultimii 20 de ani, care credeți că vor fi consecințele pentru statul român, după acel moment inevitabil al „saltului”?

– Momentul 1989 o fi fost un salt, dar a fost un salt în gol!… Nu știu dacă este adevărată teza marxistă, cu acumulările cantitative, teză preluată, dacă nu mă înșel, de la Hegel… Oricum, după 1990 nu prea văd ce acumulări cantitative s-au produs. Dimpotrivă, pierderi în toate planurile s-au produs!… O adevărată hemoragie! Suntem, mai mult ca oricând în ultimii 200 de ani, în cumpănă cu pieirea! Nu sunt de acord cu fonfăiții care fac pe moraliștii și consideră că noi, românii, suntem principalii vinovați!… Un asemenea diagnostic ne îndepărtează de identificarea cauzei și deci ne îndepărtează de găsirea remediului! Or, în realitate noi suntem un popor și un stat agresat! Nu de ieri, de alaltăieri, ci de câteva decenii bune, ca să nu zic secole!… Am fost foarte conștient de asta atunci când am înființat Liga pentru Combaterea Anti-Românismului, LICAR. Cei care ne agresează azi nu vor să ne ocupe și să ne pună la muncă pentru ei, așa cum, bunăoară, a fost modelul clasic de agresiune, bunăoară cea otomană. Sau modelul rusesc, care a avut țintă sufletul nostru românesc, să-l părăsim, să ne facem ruși! De data asta ni se vrea capul! Vor să dispărem fizic de pe aceste meleaguri! În cazul cel mai bun, să părăsim Țara, cum ne îndeamnă însuși președintele Țării… Ne vor căzuți în fundul prăpastiei! În aceste condiții, una din două: primejdia de moarte se va împlini până la capăt sau poate să genereze reacția de apărare, acea reacție firească la orice ființă căreia i se ia viața. Potrivit vorbei românești „mor cu el de gât”! Trebuie deci să ne pregătim pentru această reacție, să ne organizăm viața în acest sens, astfel încât rău-voitorii noștri să ia aminte și să bată în retragere! Inimicii noștri care, împing prea departe ura și antipatia lor, e timpul să priceapă că începe să fie riscantă meseria de dușman al neamului românesc!

– Despre rolul elitelor în evoluția societății au scris în special Vilfredo Pareto și Gaetano Mosca, iar la noi, Tudor Vianu. Dumneavoastră sunteți o prezență activă în viața științifică și academică, iar din această perspectivă, v-aș ruga să ne indicați câteva repere din rândul elitelor de azi, de aici, de pe mioriticul plai și mai ales ce ne oferă ele nouă, vulgului, „stupid people” cum ne definea cineva, mai puțin inspirat – eu i-aș zice chiar cu intenție peiorativă – în urmă cu mai bine de un deceniu.

– Modele?… Eu am avut și alte modele, puțin sau deloc cunoscute publicului. Cum ar fi Constantin Boceanu… Fost director al închisorii Văcărești!… Când m-am arătat mirat că un om ca el a putut fi director de închisoare, mi-a deschis ochii: pe vremea aceea, erai director de închisoare numai după câțiva ani de magistratură ireproșabilă. Prin el am cunoscut elita românească de odinioară, consistența aristocrației românești, a boierimii, pe care unii politruci nefericiți ca Paul Georgescu sau Petru Dumitriu nu au înțeles-o sau nu au cunoscut-o! Dar a existat o aristocrație autentică românească, ar trebui recuperată, cu grija de a o distinge de venituri (plural de la venitură!, nu de la venit…), de ciocoi, de venetici… Chiar și azi am modele, persoane la a căror ținută morală aspir sau regret că nu mai am vreme să ajung… Să dau și câteva nume? Doctorul Tiberiu Turculeț… Dintre persoanele cunoscute, aș numi modele pe generalul Ioan Costaș, din Basarabia, pe istoricii Gheorghe Buzatu și Ioan Scurtu. Nu e deloc întâmplător că cei doi istorici nu au încăput sub bolta Academiei Române… Istoricii ajunși academicieni excelează prin grija de a ocoli subiectele riscante pentru cariera unui autor, cum ar fi legionarii, Antonescu, așa-zisul Holocaust, Ceaușescu… Dintre tinerii pe care îi cunosc, Marian Munteanu sau Dan Dungaciu… L-aș numi și pe Miron Scorobete, autorul clujean al volumului Dacia Edenică, o carte care va intra în definiția neamului românesc, alături de alte câteva, nu foarte multe… Sper să capete circulația și notorietatea pe care o merită câtă vreme autorul mai este în viață! Doctorii Pesamosca sau Dănăilă… Și, de ce nu?, doctorul Aurel Coja, fratele meu mai mare, care mi-a fost model de când mă știu!… La multe prostii m-a învățat! Când am intrat la facultate, mi-a trimis o scrisoare în care mă atenționa că numai în anii următori, de studenție, mi se îngăduie să fac ceea ce nu voi mai putea face niciodată după aceea! Dacă-ți vine cheful să te urci în vârful unui stâlp, numai acum, câtă vreme ești student, o poți face!… I-am urmat sfatul de câteva ori, sfatul și pilda! Nu știu dacă eu însumi sunt un model pentru alții… Am avut în vedere această postură, măcar ca părinte să contez, pentru copiii mei! Drept care m-am ferit în mod programatic să cad în păcat. Am greșit deseori, dar nu sunt greșeli de care să-mi roșească obrazul! Nici al meu, nici al copiilor sau al eventualilor simpatizanți… În oarecare măsură mi-am planificat viața… Cu o singură excepție: nu-mi vine să-mi planific moartea. Nu mă pot gândi la cumătra cu toată seriozitatea, măcar că am trecut de mult de vârsta la care s-a prăpădit bietul tata…

– Petre Țuțea, pe care eu l-am auzit vorbind pentru prima dată în primii ani după decembrie 1989 și care m-a cucerit prin harul și vivacitatea sa, considera că un om de dreapta este un „român absolut”. De fapt, ce ar trebui să înțelegem prin această dreaptă națională, pentru că la noi – s-ar putea să greșesc – dar am impresia că nu există o graniță, o delimitare între dreapta, stânga, centru… Nu mai vorbesc de ușurința cu care unii politicieni, trec de la stânga la dreapta și viceversa. Dar asta este în primul rând o problemă de caracter, de conștiință și nu de convingeri politice. Percepția mea asupra doctrinelor românești de azi, este aceea că ele nu sunt încă nici conceptual bine definite. Domnule profesor, dumneavoastră vă considerați un om de dreapta? De ce?

– Expresia „român absolut” Petre Țuțea a folosit-o referindu-se la aromâni, la macedo-românii din Mișcarea legionară, la comportamentul lor în detenția comunistă. Eu nu mă consider mai mult de dreapta decât de stânga. Încă nu m-am hotărât. Mă consider și aspir să fiu naționalist! Și nu mi-aș permite să spun că naționalismul este o caracteristică exclusiv a dreptei! Dimpotrivă, insist și subliniez de câte ori se ivește prilejul: naționalismul nu respinge politica de stânga în mod obligatoriu, încă din teorie. Nu este monopolul unui partid anume, al unei ideologii anumite! Luați exemplul unor naționaliști de stânga din America Latină. Eu unul nu practic distincția aceasta. Aș merge încă o dată pe mâna lui Țuțea: un om normal este de stânga la tinerețe, iar când se maturizează devine de dreapta. Cu mențiunea că la mine, probabil, ordinea s-a inversat: am început prin a fi de dreapta și așa am rămas până în decembrie 1989. Adică, pe vremea comuniștilor m-am simțit în opoziție și, deci, de dreapta. După 1990, când am văzut câte haimanale se dau de dreapta, când am asistat la atacul acestora la adresa statului, la adresa interesului național, m-am manifestat deseori ca și când aș fi fost de stânga. Repet: opoziția corectă este între naționaliști și anti-naționaliști. Între patrioți și trădători. Între profesioniști autentici și impostori.

– În altă ordine de idei, știu că ați fost acuzat de anti-semitism, că aveați chiar un proces intentat prin 2009 și care se baza pe acuzația că ați fi negat Holocaustul. În opinia mea, un om care îl consideră ca unul dintre părinții săi spirituali pe un evreu – Alexandru Graur a fost evreu – nu cred că poate fi considerat un anti-semit. Este o chestiune de logică elementară. Ce ne puteți spune însă despre acel proces? S-a încheiat? Cum anume?

– Sunt mai multe procese. Cele împotriva mea s-au încheiat fără a ajunge în instanță, acuzațiile respective dovedindu-se a fi neîntemeiate. Dar am deschis și eu proces împotriva unor așa ziși lideri evrei. I-am acuzat de calomnie. Cu dovezi mult mai serioase. Am făcut câteva greșeli de strategie, căci l-am dat în judecată și pe Aurel Vainer, președintele comunității evreiești. Or, acesta, ca parlamentar, are imunitate. Pregătesc alt proces, împotriva comunității evreiești, dacă aceasta va continua să blocheze accesul la arhivele sale. Arhivele noastre sunt la dispoziția oricărui cercetător evreu. Arhivele evreiești sunt ținute sub șapte lacăte!

– Dumneavoastră ați invocat la un moment dat, pentru elucidarea unor importante aspecte privind Holocaustul, «Memoriile» scrise de Wilhelm Filderman, fost lider al comunității evreiești din România, în perioada interbelică și apoi antonesciană, un om care a dispus prin testament, ca acele «Memorii» să fie donate după moartea sa Academiei Române. Se pare că – spuneați dumneavoastră – acele scrieri au luat alt drum. Agenți ai Mossad-ului le-ar fi ridicat și dus în Israel. De ce atâta interes din partea unui serviciu secret pentru acele scrieri?

– Pentru că autorul acestor memorii este martorul cel mai important al celor petrecute în România, în mod special în Transnistria. Din alte documente rămase de la Wilhelm Filderman, liderul evreimii românești, rezultă clar părerea și mărturia sa: în România nu a fost Holocaust și nici prigoană anti-evreiască, iar Ion Antonescu a fost un protector al evreilor!

– La final domnule profesor, v-aș ruga să-mi spuneți dacă mai credeți sincer că acest popor se va mai ridica la acea statură morală și acel respect de care se bucura cândva? Ne pleacă copiii prin cele străinătăți, mamele își abandonează pruncii proaspăt născuți, oamenii mor cu zile prin spitale, rata abandonului școlar crește alarmant și în aceeași proporție și analfabetismul, prăpastia între cei bogați și săraci se adâncește tot mai mult și pe zi ce trece, revizionismul și iredentismul maghiar găsesc acum cel mai propice câmp de manifestare… Mai avem vreo șansă? Care este calea?

– Cunoașteți vorba cum că în tot răul e și un bine! Traversăm o perioadă foarte grea. Ea ne ajută însă să distingem grâul de neghină. Este o perioadă în care fiecare arată măsura consistenței sale morale, civice. Iar în privința românilor care au plecat să muncească sau să trăiască în Occident, partea bună este că în felul acesta, prin contact direct cu lumea civilizată, românii vor descoperi că sunt cel puțin egalii celorlalți. Se vor vindeca de complexul de inferioritate pe care l-au avut și pe care o bună parte din mass-media îl cultivă pur și simplu printre noi, în mentalul românesc colectiv. Nu avem niciun motiv temeinic să stăm timorați și sfiiți dinaintea altor culturi și civilizații. Iar ca persoane, ca indivizi, aproape întotdeauna românii sunt remarcabili, sunt plăcuți și interesanți. Străinii ne descoperă cu uimire. Deci am o părere optimistă cu privire la viitorul nostru. Cu condiția ca românii să priceapă că trăim într-o lume anormală, că trebuie să ne organizăm, să elaborăm o strategie națională de supraviețuire, să reacționăm în maniera lui Avram Iancu față de cei ce ne vor capul! Toleranța este o atitudine potrivită față de persoane slabe, care au nevoie de un ajutor. Dar față de cel care te atacă, față de cel care vrea să te scoată din casa și din propria ta istorie, nici vorbă nu mai poate fi de toleranță. Mâna pe par! Sau, în termeni mai poetici, aux armes, citoyens!

Interviu cu Prof. Dr. Ion Coja / Autor: Nicolae Balint

O marotă dintre cele la care o să mă refer este aceea că regimul social-politic interbelic, fals numit „democratic”, a fost unul lăudabil și de regretat. Ca urmare, începând cu anul 1996, cei care au acaparat România au promovat politica „dării ceasului înapoi” pentru reinstaurarea regimului politic interbelic în România. Stăpânii României, externi și interni, n-au luat modelul interbelic „la pachet” cu părțile sale bune. L-au luat fără politica lui Ionel Brătianu „Prin noi înșine!”, fără o mișcare politică națională liberă, cu fusese Mișcarea Legionară, cea care purta în ea valorile autentice ale etniei române. N-au cultivat nici respectul față de Cultură, Învățământ și Educație.

Aș putea fi contrazis. S-ar putea spune că: după 1990 s-a înființat „Vatra Românească”, Partidul „România Mare”, Partidul Unității Naționale a Românilor, deci mișcarea naționalistă a existat. „Vatra Românească”, „România Mare” și P.U.N.R. au fost creații inițiate de S.R.I. și controlate de acest serviciu, chiar dacă aceste creații au venit pe fondul nevoii și dorinței multor români de a promova patriotismul și chiar dacă mulți membri ai lor erau oameni de bună credință și nesupuși serviciilor secrete, despre care, la nivelul primilor ani de după lovitura de stat, se credea că sunt patriotice, în slujba intereselor românești, ceea ce s-a dovedit ulterior că era complet fals. Această credință falsă a patriotismului Securității și S.R.I. a dus în brațele serviciilor mulți patrioți autentici. În servicii au lucrat și patrioți și mai sunt și astăzi, dar comanda nu a fost la ei și nu este la ei, ci la agenții K.G.B., iar astăzi serviciile românești sunt controlate total de cele occidentale și ale Mossad. Cât despre partidele „istorice” P.N.Ț.C.D. și P.N.L., ele fuseseră reînființate de fosta Securitate, înainte de scindarea și transformarea ei în noile servicii post-socialiste.

Încă înainte de evenimentele din decembrie 1989, șeful Securității, generalul Iulian Vlad, a readus din Occident o serie de personalități, agenți ai Securității, fără știrea lui Ceaușescu. Printre ei se afla și matematicianul Mihai Botez. Securitatea îi construise o legendă de disident, legendă care cuprindea și scenariul unei crime care ar fi fost comandată de Ceaușescu, dar din care el ar fi scăpat. Presa occidentală îl numea „Saharov al României”. Printre misiunile lui a fost și aceea de a transmite și induce opiniei publice ideea că economia României nu este bună de nimic și este falimentară. În realitate, în anul 1989, când Mihai Botez își propaga misiunea, România avea 12,5 milioane de locuri de muncă (am inclus și lucrătorii din agricultură), nu avea nici o datorie externă, iar în conturile secrete ale Securității, deschise pe numele de persoane fizice a 330 de ofițeri, se aflau 32 de miliarde de dolari, la valoarea de atunci a dolarului. Pentru comparație: în 1989 o uncie de aur costa aprox. 400 $, iar la ora scrierii acestor rânduri, costă aprox. 2.600 de $. Criza alimentară, energetică și de bunuri de larg consum, care a „măcinat” societatea românească în perioada 1982-1989, ea a fost o componentă a Planului „Dniestr”, de înlocuire a lui Nicolae Ceaușescu cu un lider devotat Moscovei, fiind indusă de către trădătorii pro-sovietici din Partidul Comunist, din Securitate și din Guvern.

Banii din conturile Securității fuseseră obținuți prin „căpușarea” economiei românești de către întreprinderile de comerț exterior ale Securității, instituția responsabilă cu întregul export al economiei naționale. Ceaușescu a murit fără să știe ce bani avea țara și era mereu nemulțumit și aștepta să vadă profitul economiei românești, profit pe care Securitatea l-a păstrat pentru ea, jefuind munca poporului român. Subordonaților din comerțul exterior generalul Aristotel Stamatoiu, secretar de stat în M.I., șeful Centrului de Informații Externe și unul din adjuncții generalului Iulian Vlad, le-a spus: „Îi plătim (lui Ceaușescu n.a.) datoria și atât! Nu-i mai dăm nimic!”. În 22 decembrie 1989, ofițeri ai Centrului de Informații Externe al Departamentului Securității Statului strigau în centrul Bucureștiului: „Jos Securitatea!” Așteptau desființarea formală a propriei lor instituții, pentru a putea distruge arhivele contabile și a șterge urmele activității lor infracționale de grup. Despre o parte din acest mare jaf al muncii poporului român am scris împreună cu colonelul de securitate economică Ioan Bâlbă, cartea „Trădarea României Socialiste în viziunea unui ofițer de securitate”.

În noiembrie 1989, la București, Mihai Botez l-a abordat pe generalul Vlad și i-a propus ca după schimbarea regimului, despre care fusese informat, să reînființeze el Partidul Național Țărănesc. Generalul Iulian Vlad mi-a relatat personal că i-ar fi spus lui Mihai Botez: „Nu, Mihai, Partidul Național Țărănesc îl reînființez eu”. Mihai Botez era căsătorit cu Mariana Celac, sora lui Sergiu Celac, translator de limba engleză al lui Nicolae Ceaușescu și primul ministru de externe al României de după 22 decembrie 1989. Erau, ca și tatăl lor, adversari ai naționalismului românesc. Mariana și Sergiu Celac erau copiii găgăuzului Nikolai Cealika, primul prefect „comunist” din România, instalat la Craiova. Soția lui era evreică. Generalul Victor Niculicioiu, fost șef al U.M. 0110, supranumită impropriu „anti-K.G.B.”, mi-a relatat că Nicolae Ceaușescu a renunțat la serviciile de translator ale lui Sergiu Celac, după ce i s-a spus că este agent sovietic și al evreilor. Toată familia Celac era potrivnică politicii naționaliste ceaușiste. Familia Celac a fost strâns legată de Securitate.

Asemenea oameni vroiau să acapareze partidele „istorice” românești. După 1990, Mihai Botez a ajuns dezamăgit de evoluțiile politice din România. Considera că regimul Iliescu nu i-a oferit pe măsura contribuțiilor sale la prăbușirea României ceaușiste. Știa multe și devenise o persoană care putea pune probleme de imagine regimului. În 1995, Mihai Botez a decedat, în Spitalul Elias, la numai 54 de ani…

Astăzi este cunoscut faptul că, după 1990, partidele „istorice” din România au gravitat în siajul F.S.N., care i-a controlat integral și permanent prin serviciile secrete. De asemenea, a ieșit la lumină că și Corneliu Coposu („Seniorul”) și președintele P.N.Ț.C.D., Ion Diaconescu și mulți alți țărăniști și liberali erau colaboratori ai Securității de foarte multă vreme. Ei au contribuit la consolidarea controlului SRI asupra societății românești. După martie 1990, directorul S.R.I., Virgil Măgureanu (Imre Astalosz), obișnuia să trimită foștilor informatori ai Securității care erau promovați în funcții copii ale dosarelor lor de informatori, ceea ce îi intimida și îi făcea docili.

Politica „dării ceasului înapoi” avea menirea să acopere uriașul dezastru pe care l-a reprezentat lichidarea și/sau înstrăinarea economiei românești și a uriașei sale baze materiale și făcea să nu se vadă că, de fapt, România se îndrepta spre statutul colonial și spre fundătura în care a ajuns astăzi și în care a fost fixată de colonialiștii străini.

Momentele importante și faptele pozitive ale perioadei interbelice, care sunt realmente meritorii, nu pot acoperi situația generală de înapoiere a țării, nedreptatea regimului, lipsa drepturilor colective ale poporului și nici criminalitatea regimului politic terorist de stat promovat în timpul regelui Carol al II-lea.

Dar nici acele momente istorice interbelice faste nu trebuie neglijate în analiză, iar noi le-am evidențiat în mod repetat. După 1918, a intrat în sufletele românilor uriașa bucurie a înfăptuirii României Mari, apărută brusc după înfrângerile și suferințele din timpul Primului Război Mondial. Da, a fost meritoriu! Poporul român și-a recâștigat încrederea de sine, pierdută în anii războiului. Au urmat zece ani de progres economico-social foarte important, care nu s-a datorat însă „democrației pluripartite”, ci regimului autoritar, chiar foarte autoritar, al marelui prim-ministru Ionel I.C. Brătianu și a doctrinei liberale „Prin noi înșine!”. În acești zece ani, o parte a României a ieșit din Evul Mediu și a trecut în Epoca Modernă, rămânând însă încă cu 100 de ani în urma țărilor din vestul Europei. Dar atenție! În perioada interbelică, doar aprox. 20% din România a ieșit din Evul Mediu!

Din păcate, după moartea lui Ionel Brătianu (1927), a venit la putere Partidul Național-Țărănesc, în frunte cu Iuliu Maniu și Ion Mihalache. Iuliu Maniu câștigase un mare prestigiu în perioada luptei românilor din Transilvania pentru drepturi naționale, din perioada imperiului austro-ungar. Ion Mihalache era un învățător care vorbea pe limba omului de rând, dar avea vederi limitate. În 1947, chiar Iuliu Maniu s-a exprimat cu formula: „prostu’ de Mihalache!”. Dominat o viață întreagă de convingerea greșită că Occidentul vrea binele României, Iuliu Maniu s-a lăsat influențat de filiera anglo-franceză și a declanșat „Politica porților deschise”, prin care a permis fără limite să pătrundă capitalul străin, eminamente evreiesc, cu facilități mari de la stat, care a concurat și acaparat o mare parte din firavele afaceri românești.

Trebuie să mai arătăm că o parte lăudabilă a regimurilor politice interbelice a fost calitatea deosebit de ridicată a învățământului liceal și superior, rodul organizării excepționale a domeniului de către Spiru Haret și menținerii constante a modelului Spiru Haret, timp de decenii la rând. Ca urmare, perioada interbelică a cunoscut o emulație culturală deosebită, cei mai mulți dintre intelectualii de vârf ai României fiind patrioți români, legionari sau simpatizanți legionari. Astăzi, printr-o lege antiromânească, îmi este interzis să îi elogiez. Regimul politic iudeo-euro-atlantic vrea cu tot dinadinsul să continue, după un secol, să se lupte cu stafiile foștilor legionari, pentru a descuraja prin toate mijloacele renașterea patriotismului românesc real. După instaurarea regimului iudeo-bolșevic, unii dintre ei vor fi incriminați de Securitatea iudeo-sovietică din România și internați în lagăre și închisori.

România interbelică a devenit modernă și „minunată” pentru aprox. 10% din populația țării, cei care o duceau bine pe spatele muncii celorlalte 90% din populație. Satul românesc era în Evul Mediu. Nu exista curent electric, nu existau medici, nu exista asfalt, nu existau canalizări, existau doar școli primare cu o totală lipsă de dotare, nu exista poștă, nu exista telefon, nu exista radio. Pământul agricol se lucra cu aceleași tipuri de unelte de 400-500 de ani.

La sate, trăia 85% din populație. Din cei 15% care trăiau în orașe, 5% erau muncitori care aveau un trai foarte sărăcăcios. Apoi, timp de 10 ani (1930-1940), regimul regal al lui Carol al II-lea a fost un regim politic criminal. Regele era înconjurat de o camarilă majoritar evreiască, total coruptă. Carol al II-lea a condus țara prin terorism de stat îndreptat împotriva celor mai buni și mai patrioți dintre români: legionarii, cei care atrăseseră și marile conștiințe intelectuale ale țării și reușiseră să coaguleze tineretul țării, să-l întoarcă cu fața către un viitor frumos și să-l îndrepte spre scopuri patriotice nobile. Sute și sute de oameni au fost împușcați în stradă, fără procese și fără să fi săvârșit vreo faptă.

Societatea românească nu ar trebui să accepte elogierea regimului politic interbelic care a patronat o asemenea situație social-economică. A lăuda acel regim interbelic înseamnă a vorbi în numele celor aprox. 10% din populația României, majoritatea minoritari etnici, care o duceau bine, incluzând numeroși profitori ai regimului. Încă din 1938, statistica spune că 80% din capitalul bancar și industrial românesc era în mâinile evreilor. Din acele timpuri nu avem a regreta decât faptul că România era mare, aproape întreagă, iar creșterea demografică era una care asigura etniei române întâietatea.

În perioada interbelică a funcționat Legea Mârzescu (1924), care interzicea grevele, demonstrațiile și partidele politice de stânga. Din 1933, fără nici o motivație obiectivă, a fost scoasă în afara legii și cea mai importantă formațiune de dreapta, Mișcarea Legionară. Deci, „democrație”! Politicienii și administratorii societății erau mituiți de băncile evreiești care le dădeau „împrumuturi” nerambursabile! Domeniile importante: justiția, sănătatea, universitățile, comerțul, erau în mâinile evreilor.

Poporul de rând, etnia română, ignorantă și necunoscătoare a realităților lumii din acele timpuri, considera că sărăcia și mizeria sunt un dat de la Dumnezeu și nu-și punea problema dacă se poate aspira la mai mult și la mai bine, dacă se poate ieși din statutul de „țăran prost” și dacă există vreun vinovat pentru starea în care se găsește. Racilele vieții social-politice și economice românești din perioada interbelică depășesc cu mult părțile ei pozitive.

În perioada regimului legionar și a celui antonescian, regimul politic s-a mai românizat, cât s-a putut româniza într-un timp de doar patru ani și în condiții de război mondial și de demoralizare, care a cuprins societatea românească după prăbușirea României Mari (1940) și pierderea Bucovinei de Nord, a Ținutului Herța, a Basarabiei întregi și a Cadrilaterului.

Unii istorici de vază ai României, unii dintre ei în viață, pe care nu-i mai numesc ca să nu omit pe nimeni, au creionat imagini corecte asupra României interbelice și au evidențiat adevărurile principale ale epocii. Cu toate acestea, concluziile istoriografice corecte nu au ajuns la nivelul opiniei publice decât în mică măsură. În rândurile opiniei publice românești mai dăinuie și astăzi marota superiorității regimului interbelic…

– Va urma –

A consemnat pentru dumneavoastră Prof. Univ. Dr. Corvin Lupu.

Un text care a fost trimis Grupului pentru România de un distins coleg al nostru, care a trăit o mare parte din viață în Franța, având o vârstă respectabilă,  mi-a oferit prilejul unor reflecții rezultate dintr-o cercetare istorică de o viață. Le voi scrie în sinteză, pentru că dezvoltate ar trebui să cuprindă multe cărți.

Istoriografia românească și realitatea din România au fost permanent sub presiunea regimurilor politice, a presei aservite și a corurilor asurzitoare care au acoperit mereu diversele adevăruri care nu au convenit în diverse perioade de timp, sau părți ale acestor adevăruri.

Citind permanent, o viață întreagă, fiind în contact cu multă lume, din diverse medii intelectuale, am constatat mereu faptul că realități esențiale sunt ignorate, sau ascunse, sau prezentate cel puțin parțial cu lipsă de obiectivitate. Istoricul și analistul politic din domeniile Istorie, Politologie, Relații internaționale și Studii de securitate nu au voie să scrie sau să se pronunțe sentimental, din dragoste sau din ură, ci numai raționând la rece, la temperatură de zero grade. Asta am încercat, decenii la rând să-i învăț pe studenții mei.

În perioada Războiului Rece (în continuare R.R.), pe măsură ce regimul socialist de stat s-a liberalizat, opinia publică românească a fost acaparată de media occidentală, cea care a câștigat Războiul Rece, învingând și România. Folosesc mereu denumirea regimului din perioada 1945-1989 ca fiind „socialist de stat”. Este o denumire conformă cu realitatea care s-a derulat în cele patru decenii și jumătate. „Regimul comunist” este o denumire improprie, chiar dacă este cea mai uzitată, inclusiv de istorici, sau de către cei care se reclamă a fi istorici, dar fac în realitate propagandă „pro” sau „contra”. Comunismul este o utopie care nu a existat niciodată nicăieri în lume. Comunismul a fost o creație teoretică a lui Karl Marx și Friedrich Engels, promovată de evreimea internațională, în scopul explicit de a răsturna regimurile politice care le erau defavorabile evreilor, cei care au avut în toată istoria lor dorința de dominație în scop de acaparare a banilor și bogățiilor din societățile unde s-au insinuat.

Primul regim „comunist” s-a instalat în Rusia (1917), cu sprijinul, înarmarea și finanțarea decisive ale evreimii internaționale. Rusia era statul în care țarii ruși, naționaliști, nu au permis kazaro-evreilor accesul la putere și la bogății. Al doilea stat „comunist” a fost Republica Sovietică Bavareză, condusă de evrei, în frunte cu Eugen Leviné, într-o Germanie tot mai nemulțumită de creșterea rolului evreimii în societate. Al treilea stat „comunist” a fost Republica Sfaturilor (Sovietelor) din Ungaria (1919). Regatul Ungariei, parte a Imperiului austro-ungar, unde influența evreiască era controlată și estompată. Practic, în nici o epocă nu a existat „comunism”, ci un regim autoritar, care, ca toate regimurile din istorie, au avut evoluții sinusoidale. În România Socialistă, Nicolae Ceaușescu spunea și el că „România este o țară socialistă în curs de dezvoltare, în curs de a deveni țară mediu dezvoltată”.

În perioada R.R., media occidentală cel mai accesată de români a fost reprezentată de posturile de radio „Vocea Americii”, „Europa Liberă”, Radio France International și BBC. Ele au învins poporul român în R.R.! România a fost înfrântă, printr-un complex de operațiuni externe și interne și a pierdut R.R.! Aceste fenomene, le-am prezentat în cărțile România în decembrie 1989. De la revolta populară la lovitura de stat, Prefață de Gheorghe Buzatu, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Paul Editions, București, 2020, Trădarea Securității în decembrie 1989. Secrete ale intervenției străine împotriva României, Editura Elion, București, 2015, Prăbușirea mitului Securității. Adevăruri ascunse despre generalul Iulian Vlad și instituția securității regimului comunist din România, Ediția a doua revizuită și adăugită, Editura Paul Editions, București, 2024 (coautor Cristian Troncotă) și Trădarea României Socialiste în viziunea unui ofițer de securitate, Editura Techno Media, Sibiu, 2019 (coautor Ioan Bâlbă).

În perioada R.R., Statul socialist român nu a putut să se abată de la toate dogmele internaționalist proletare ale regimului sovietic, nici chiar după declanșarea politicii de suveranitate și independență națională. Asupra lui Gh. Gheorghiu-Dej și a lui Nicolae Ceaușescu a planat pericolul de a fi acuzați de „deviaționism” de la linia politică trasată de „Marii clasici” evrei Marx, Engels și Lenin și de la internaționalismul proletar, care era globalismul iudeo-bolșevic din acele timpuri, frate de la aceeași mamă cu globalismul din Lumea occidentală. Acuzația de „deviaționism” putea duce oricând la o invazie sovietică și nu numai la înlăturarea conducătorilor „deviaționiști”, dar și la năruirea proiectelor de dezvoltare a României și de ridicare a forței colective a poporului român. Așa s-a întâmplat în Ungaria (1956) și în Cehoslovacia (1968). De aceea, conducerile României nu au putut să comunice în mod real cu poporul român mai mult decât au făcut-o. Discursurile conducătorilor și mass-media trebuiau neapărat să dea bine la Moscova, ca să se evite riscuri de securitate care nu puteau fi gestionate.

Pe acest fond, statul român a pierdut șansa de a comunica în mod corect. Poporul român ar fi avut nevoie de o comunicare mult mai corectă. O parte importantă a poporului român, greu de cuantificat, diferită ca dimensiune în diversele perioade distincte ale regimului, n-a avut încredere în comunicarea pe care o făcea statul socialist român și s-a refugiat „în brațele «Europei Libere»”. În acel moment, Occidentul a luat în prizonierat poporul român, primul pas înainte ca, imediat după 22 decembrie 1989, să înceapă să-i ia poporului român munca de jumătate de secol de uriașe realizări, apoi să-i ia țara toată, iar acum România, devenită teritoriu aflat sub ocupație militară străină, se depopulează de etnia română, care este înlocuită de venetici evrei, ucraineni, profitori din Occident, muncitori de alte rase, religii și obiceiuri, aduși de la periferiile unor state înapoiate din Orient și din Africa. Concomitent țiganii au cea mai mare vitalitate biologică dintre toate etniile din Europa și se înmulțesc în ritm debordant, fără a putea fi scoși decât într-un număr puțin semnificativ, din tradițiile lor infracționale, de educație precară și de neintegrare socială.

În această perioadă de prizonierat mental al poporului român, i s-au indus și marotele pe care le-au moștenit generațiile de astăzi și care sunt fixate în chingi strânse bine, pentru ca nu cumva poporul român, atâta cât a mai rămas din el, să nu înțeleagă corect propria istorie și astfel, să nu înțeleagă ceea ce i s-a întâmplat și ceea ce i se întâmplă.

În rândurile care vor urma, îmi este greu să înșirui toate marotele care s-au impus societății românești și ar trebui prea mult spațiu. Cert este că poporului român i s-a indus ideea propriei sale neputințe, a incapacității sale, a unei istorii lipsite de performanțe, a nevoii sale de a se integra și supune străinilor etc. Poporul român a fost învățat și îndemnat să-și minimalizeze capacitatea științifică și culturală creatoare și rezultatele muncii. Poporul român a fost și este îndemnat să-și disprețuiască pe cei mai buni fii din istoria sa, iar pentru aceasta s-au dat și legi, pentru ca să se închidă gura și să se oprească scrisul istoriei adevărate, sub imperiul amenințărilor cu închisoarea și prin represiune, respectiv prin asasinatul social al celor care spun adevăruri inconvenabile. Practic, la ora scrierii acestor rânduri, în toate facultățile cu profil umanist din România și în toate institutele de cercetări ale Academiei Române se practică cenzura, se promovează minciuni și ascund multe adevăruri, în paralel cu abandonarea dezbaterilor științifice și înlocuirea lor cu o linie unică de propagandă de sistem, care a depășit-o pe cea promovată de regimul socialist de stat. Aceasta este de fapt „prostituție intelectuală” și are urmări de o gravitate extraordinară pentru viitorul etniei române și a statului național unitar român.

Dar trebuie să recunoaștem că și majoritatea românilor refugiați în Occident și cetățenii români care au suferit de pe urma regimului socialist de stat, majoritatea zdrobitoare în perioada ocupației militare sovietice, care au fost mereu activi în a-și prezenta societății suferințele, nu au mai putut fi niciodată obiectivi și nu au acceptat deloc să recunoască, pe lângă suferința lor și dezvoltarea țării din timpul regimului socialist, faptul că țara a progresat continuu timp de jumătate de secol, că România a ieșit din Epoca Modernă și din Evul Mediu, intrând în rândul nivelului de viață și de dezvoltare al Epocii Contemporane.

Au fost și excepții de la această regulă. Legionarul Petre Țuțea, deținut politic în gulagul iudeo-bolșevic (1948-1953 și 1956-1964) a fost unul dintre puținele personalități care a recunoscut cu obiectivitate faptul că regimul politic socialist de stat a fost superior regimurilor anterioare, când o mare parte a României trăia ca în Evul Mediu. De asemenea, despre Nicolae Ceaușescu, Petre Țuțea a declarat că a fost un mare patriot naționalist român, iar perioada lui Nicolae Ceaușescu a fost o perioadă care a condus la o dezvoltare care „a frizat imposibilul”.

Ne-am propus să abordăm câteva din faptele istorice ignorate și din marotele istoriei contemporane a României, ca prilej de reflecție, mai ales pentru o mare parte a poporului român, cu deosebire a etniei române, care, cred eu, are nevoie de mai multă atenție la ceea ce li s-a întâmplat românilor în perioada contemporană și recentă.

– Va urma –

A consemnat pentru dumneavoastră Prof. Univ. Dr. Corvin Lupu.

Sub coordonarea harnicului şi neobositului om de carte Ioan Lăcătuşu, în august 2014 a apărut, la Editura Eurocarpatica, o bogată crestomaţie de texte care tratează problematica traiului comun al românilor şi secuilor în Arcul intracarpatic. Conform mărturisirii autorului, volumul Nicolae Iorga despre secui şi rostul lor între români s-a născut după ce fostul şef al arhivelor mureşene, dr. Ioan Ranca, i-a semnalat existenţa a două studii, tipărite în perioada Transilvaniei aflate sub teroare horthystă, sub semnătura lui Tóth Zoltán: Nicolae Iorga şi teoria originii româneşti a secuilor şi Istoria românească şi problematica românimii din Ţinutul Secuiesc. Cum respectivele articole au fost publicate când Iorga trecuse dintre cei vii şi nu mai putea da replica potrivită, Ioan Lăcătuşu a considerat că înfăptuieşte o datorie de conştiinţă faţă de marele savant adunând într-un singur volum principalele studii şi reflecţii ale acestuia despre secui şi românii din secuime.

Se poate vedea lesne aşadar, din simpla lectură a celor 16 texte iscălite de Nicolae Iorga şi cuprinse în capitolul I al cărţii, că Tóth Zoltán exagerează încă din titlul primei sale lucrări: Iorga nu spune nicăieri că secuii ar avea origini române – ci spune adevăruri des întâlnite chiar în istoriografia maghiară – şi anume că există foarte numeroşi români secuizaţi. Aşadar, Iorga n-a configurat niciodată o astfel de teorie, iar acuzele aduse savantului român în istoriografia maghiară sunt absolut gratuite şi pornesc de la această – să-i zicem exagerare – a lui Tóth Zoltán. Faptul că cele două texte ale istoricului maghiar sunt traduse şi introduse la rându-le în volum este de bun augur: vedem, prin simplă comparaţie, cine devine prizonierul propriilor himere şi cine nu, din moment ce Tóth afirmă, plin de morgă, că „nu există nici un izvor din care să reiasă amestecul şi apropierea dintre români şi secui”, iar Ţinutul Secuiesc este „maghiar până-n măduva oaselor”, idei sinonime cu teoriile purităţii rasiale fasciste, des vehiculate în Ungaria acelor vremi. Autorul ungur se contrazice aproape în aceeaşi frază, vorbind despre „Ţinutul Secuiesc ca fiind o zonă cu specific maghiar, cu o populaţie de rasă pură” şi apoi că „relaţiile politice existente în acea vreme nu permiteau românilor din secuime, a căror conştiinţă slăbise, care abia dacă se împotriveau asimilării, să întreprindă acţiuni cu caracter naţional”. Aşadar, „maghiar până-n măduva oaselor”, dar cu români „care abia dacă se împotriveau asimilării”!

Toate acestea sunt devoalate şi expuse cu acribie de dr. Vasile Lechinţan în prefaţa volumului, unde istoricul clujean arată că Iorga fusese nevoit să se apere chiar în Senatul României, unde arăta că unii intelectuali maghiari din secuime „îşi închipuie că eu aş fi spus, cândva, că toată populaţia secuiască este alcătuită din români deznaţionalizaţi”, repetând că în realitate nu a spus niciodată aşa ceva, dar „nu este mai puţin adevărat că acolo este şi un element românesc, care a fost desnaţionalizat prin biserică, care a fost desnaţionalizat prin stat (ungar)”, dovadă în acest sens stând „numele de localităţi, numele de munţi, o arată costumele, datinile, mărturiile lor, o arată bisericile la care merg”.

Combătând cu atâta ardoare interferenţele români-secui şi chiar existenţa românilor în ţinuturile secuizate, autorii maghiari demonstrează că ori nu le cunosc, ori ignoră propriile documente. Aşa cum arată acad. Ioan-Aurel Pop în capitolul IV al lucrării, care conţine 14 texte din istoriografia românească despre românii şi secuii din sud-estul Transilvaniei, prima mărturie sigură a unei acţiuni comune la care au participat românii şi secuii datează din anii 1211-1213, când o oaste din Regatul Ungariei, formată din saşi, români, secui şi pecenegi (menţionaţi în această ordine), sub comanda comitelui Ioachim de Sibiu, este trimisă la sud de Dunăre în ajutorul ţarului Asan Borilă, al „vlahilor şi bulgarilor”. Să zicem că documentele din 1234 privitoare la existenţa în Episcopatul cumanilor a „unor popoare care se numesc români” sau ale unor cronicari occidentali care vorbesc despre „Olachi et Siculi” care au blocat trecătorile din Carpaţi pentru a opri năvălirea tătarilor (1241-1242) sunt mai greu accesibile cercetătorilor maghiari; dar să te prefaci că nu cunoşti documente emise de cancelaria regelui ungur Béla al IV-lea care vorbesc despre „decimele din veniturile regale din partea secuilor şi românilor” (1256), sau convocarea de către ultimul rege arpadian, Andrei al III-lea a stărilor Transilvaniei (adunarea generală a ţării) formată din universi nobiles, Saxones, Syculi et Olachi (toţi nobilii, saşii, secuii şi românii) la 1291 parcă e prea mult. Nu mai amintim despre Simon de Keza, pentru că generaţii întregi de istorici unguri se chinuie să-i compromită relatările.

La întâia lansare a cărţii, care a avut loc cu ocazia lucrărilor Universităţii de Vară Izvoru-Mureşului, la o săptămână după ieşirea de sub teascuri, prof. Vasile Stancu de la Sf. Gheorghe a insistat asupra termenului defetism (lipsă de încredere) folosit de Iorga, care observa că „întreaga istorie şi propagandă maghiară după unire şi întreaga propagandă ce se desfăşoară în această zonă din inima României este dirijată spre neîncrederea în actul de la 1 Decembrie 1918, fapt care face ca în această zonă problemele care sunt prioritare la un moment dat să se accentueze şi mai mult datorită acestei acţiuni defetiste. Zice Iorga: «O propagandă adevărată făcută de oameni adevăraţi, într-o formă în care ştiinţa să fie unită cu talentul (…) pentru a lămuri pe românii din secuime, ori de vorbesc româneşte, ori de au uitat o limbă pe care au s-o înveţe din nou (…) şi cari sunt expuşi prin urmare să fie influenţaţi în chip defetist, ca să întrebuinţez acest cuvânt, de tot felul de revanşe». Aici marele Iorga foloseşte sintagma a influenţa în chip defetist, fenomen care se întâmplă şi astăzi, deoarece fluturând mereu şi mereu ideea artificială a reînfiinţării Ungariei medievale, poporului de rând din zonă, români şi maghiari, i se induce o permanentă stare de disconfort sau de defetism, în loc să se integreze în realele evoluţii istorice. Sigur, noi, care trăim aicea, simţim această stare de disconfort în mod permanent”, conchidea prof. Vasile Stancu.

Tot cu acel prilej, îngrijitorul volumului, Ioan Lăcătuşu, spunea că lucrarea (320 de pagini) dă răspuns la multe probleme şi în primul rând istoricilor şi gazetarilor maghiari „care vor să arate cu orice preţ că busola acestor locuitori a fost îndreptată întotdeauna spre Budapesta – dar asta e o aserţiune falsă, întrucât aceşti locuitori atât de harnici au trăit întotdeauna în relaţii deosebite cu românii din Ardeal, cu românii de dincolo de Carpaţi. Şi nici nu se putea altfel! Sunt în carte argumente convingătoare ale împletirii vieţii cu românii de dincolo de Carpaţi. Iorga zice: cu ungurii suntem vecini, cu secuii am avut o viaţă comună. Cartea pune apă limpede în pahar privind trecutul zonei şi efectiv poate contribui la sustragerea populaţiei de sub tirul istoriografiei şi mediei propagandistice. Este falsă şi teza că românii le periclitează autoorganizarea; secuii sunt oameni cu organizare deosebită, ataşaţi de biserica şi cultura lor, de tradiţiile lor, tocmai realitatea fiind o pledoarie pentru faptul că cei care insistă asupra unor proiecte anacronice se află pe un drum greşit”.

Via informatiahr.ro.