Articole despre valorile românești.
„Azi are loc ședința Comisiunei Afacerilor Străine a Parlamentului. De dimineață, Urdăreanu a fost la Iorga să-l roage să spuie că eu am fost pentru rezistență. A promis că va face ceva.”, scria Carol al II-lea în ziua de marți, 2 iulie 1940, pentru a adăuga, a doua zi, în Jurnalul său: „Miercuri, 3 iulie 1940 (…) Știrile din Basarabia sunt foarte triste. Astăzi a fost ultima zi a evacuării și a fost hotărâtă zi de doliu național. Evreii și comuniștii s-au purtat într-un mod oribil. Asasinate și molestări ale ofițerilor și ale acelor cari voiau să plece. Aceasta mă face să mă tem că va produce reacții primejdioase”. (Carol al II-lea Regele României, Însemnări zilnice, vol. III, București, Ed. Scripta, 1998)
Astăzi, 2 iulie 2023, este ziua în care ne aducem mai bine aminte despre tragedia din Basarabia și din nordul Bucovinei când, acum 83 de ani, România a pierdut teritoriile de la est de Prut și din nordul țării, la 28 iunie 1940. Mai jos redăm un document istoric, inițial publicat de istoricul basarabean Vadim Guzun pe blogul său, și anume: Memoriul remis președintelui Consiliului de Miniștri al României de către profesorul Nicolae Iorga, în urma ședinței comisiilor reunite ale Camerei Deputaților și Senatului din data de 2 iulie 1940, în problema cedării Basarabiei, nordului Bucovinei și altor teritorii românești către URSS. Întâi redăm documentarul video din Arhiva Națională, apoi transcriptul documentului și prima filă în facsimil:
„Moldova de răsărit, care poartă numele dinastiei Basarabilor, stăpână pe gurile Dunării, continuă o viață de două ori milenară în legătură cu strămoșii noștri cei mai îndepărtați, iar punerea în valoare a acestor teritorii de o bogăție unică în ce privește roadele pământului se datorește muncii românești sub conducerea, timp de 500 de ani a domnilor moldoveni, legitimi suverani ai Basarabiei încă din secolul al XlV-lea.
Când s-a simțit nevoia unei închinări față de imperiul otoman, considerat ca o continuitate internațională a Bizanțului, adică a Romei de răsărit, legătura cu acela care a fost pentru noi nu sultanul turc ci împăratul, a știrbit, în teoria de stat otomană, dreptul exclusiv al Moldovei la hotarele ei istorice. Ca și țara vecină, Moldova n-a făcut parte din casa dinlăuntru a imperiului, ci din casa din afară, din care nimic nu se poate înstrăina. Dovada o avem și în acest răspuns la pretenții de anexare al austriecilor înainte de pacea de la Carloviț la 1699, răspuns ale cărui cuvinte sunt redate astfel de cronica moldovenească de atunci: Țara Moldovei este volnică (liberă) și turcilor este închinată, nu este luată cu sabia.
Numai confuziunea tuturor națiunilor de drept în Europa întreagă, de la sistemul împărțirilor de state la încălcările epocei napoleoniene, a putut aduce părăsirea, printr-un tratat ruso-turc, care nu ne privește, a Basarabiei către țari în 1812.
Rusia însăși a considerat acest act nu ca însușirea unei provincii, ci ca formarea unei oblasti moldovenești la care spera să adauge restul Moldovei și de aceea s-au păstrat legile, obiceiurile și limba până pe la 1870.
Judecata Europei în urma războiului Crimeei, a întărit dreptul românesc prin aceea că Moldova a fost pusă păzitoare în numele ei a gurilor Dunării cu tot ținutul care le acoperă. Iar când Rusia lui Alexandru al II-lea a reluat zilnic, nu fără a oferi compensații, pe care, ca atare, am declarat că nu le primim, înțelepciunea întemeietorului Dinastiei românești contemporane a retras, numai înaintea invaziei, armata si funcționarii fără a voi să iscălească un act de cesiune. În 1879 încă o hotărâre juridică românească urma cu cercetarea unui proces basarabean, dovedind cu texte de drept că România este din acest punct de vedere, teoretic, încă stăpână acolo.
În timpul Marelui Război Basarabia, căzută în anarhie si reclamată fără nici un temei de o Ucraină fără bază istorică, n-a cerut nimănui această moștenire firească. Ea s-a oferit de la sine, pe baza dreptului de autodeterminare, care e la baza teoriei constituționale a Republicilor Sovietelor.
A se anexa ținuturile nordice ale Bucovinei, unde niciodată nu a fost o stăpânire rusească, sub pretextul că astfel se capătă o despăgubire pentru acele pagube pe care le-am fi adus Basarabiei, pe care, dimpotrivă, am ridicat-o dintr-o stare de quasibarbarie, din cauza unei insule interne, înseamnă o strămutare a dezbaterii pe un teren național care e negat prin însăși cererea de a se ceda întreaga Basarabie cu populație covârșitor românească. Iar atingerea teritoriului însuși a Vechiului Regat e cu totul în afară de toate postulatele teritoriale ce s-au înfățișat României, în raport cu ținuturile alipite.
Ultimatul de ieri urmat de o luare în stăpânire imediată nu poate găsi un temei istoric și legal și înstrăinarea unei atât de largi părți a României unite calcă peste dreptul a 3 milioane de țărani români și al unei pături de intelectuali devotată cauzei naționale.
Fără a pune în discuție necesități care cei mai mulți au socotit că nu se pot evita, subsemnații, dintre care cei mai mulți sunt întemeietorii înșiși ai Statului Român nou în hotarele lui firești, nu pot admite ca în orice formă să se dea o recunoaștere legală în numele statului și poporului român, la ceea ce nu este decât o uzurpație determinată de confuzia de noțiuni; dorinți trecătoare, a unei epoci de criză fără pereche.”
Semnatari: N. Iorga, A.C. Cuza, Iuliu Maniu, dr. Angelescu, G.G. Mironescu, C.I. Brătianu, I. Mihalache, Stelian Popescu, dr. N. Lupu, Mihai Popovici, Alex. Lapedatu, V.P. Sassu, Pant. Halippa, dr. Constantinescu, Gh. Brătianu, C.D. Dimitriu, dr. Ciugureanu, Oct.C. Tăslăuanu, M. Oromolu, Gh. Cipăianu, V. Madgearu, I. Lugoșianu, W.D. Chirculescu, M. Berceanu, Polizu Micșunești, Gh. Popp, Aurel Dobrescu, R.G. Emandi.
Trăim în republica miraților.
A celor preocupați, ce privesc cu atenție la ce se întâmplă, gata să sară în foc pentru țărișoara lor.
Trăim, de fapt, în patria indiferenței cronice, a nepăsării și a ipocriziei.
A minciunii.
Ce știre, ce noutate, ce șoc….
Un copil cu cuțit la școală. Un copil cu droguri în buzunar.
O mamă ce își aruncă pruncul la tomberon.
O cucoană parfumată, drogată, ce omoară oameni pe trecerea de pietoni.
Păi, la vă așteptați, după 30 de ani de haos?
După 89, repetenții au spart tot, au aruncat țara în aer apoi au dat iama în „Ioropa” să își cumpere, din banii furați de tăticul, BMW-uri ruginite, ce trosneau la fiecare curbă.
Apoi, s-au întors acasă și au început să ne calce, pe trecerile de pietoni, în timp ce ne scuipau.
Venise vremea lor.
Fraierii care au învățat? Să dispară din peisaj!
Scăpați de legi și reguli, cu tv ce le urla obsesiv că e vremea libertății absolute, repetenții au înțeles că, de acum, ei sunt jupânii.
Pe cealaltă parte, urmașii torționarilor de pe la Pitești și Sighet, secretarii de partid din linia a doua, au înțeles că, poate, e și timpul lor.
Împreună, și-au dat mâna peste țară și au luat-o, „pă persoană fizică”.
Repetenții de ieri au devenit interlopi, dar își spuneau investitori, că dădea bine pe cărțile de vizită, scrise cu auriu și majuscule.
Și primul lucru bifat: educația la gunoi. Școala, aruncată în derizoriu.
Dascălii? Prăpădiții care mâncau carte pe pită și le făcuseră viața grea, au ajuns unde „meritau”: la coada societății și bugetului.
Iar noi, azi, ne mirăm.
Păi nu asta s-a vrut? Un popor îndobitocit, care primește papa bun din plastic, bea apa neagră cu bule, mănâncă obsesiv gogoși, precum polițiștii buni din filmele americane și, mai ales, nu pune întrebări.
Nu are dileme.
Dacă primește și alcool, e perfect, e mai ușor să îi manevrezi când sunt nițel afumați.
Emisiuni TV cu asistente dezgolite și gângave, ce se mărită „bine” și uite așa am rezolvat și adolescentele, cu scopul în viață…
Nu asta s-a dorit?
Cât mai puțină muncă, deloc dacă s-ar putea, cât mai multă distracție, cât mai puțină carte.
Drepturi căcălău, nicio obligație.
Dascălii, transformați în supușii comitetului de elevi și părinți, își adaptează tabla înmulțirii în funcție de ce vrea dl. Goe.
Dacă beizadeaua vrea virgula între subiect și predicat, să fie primit.
Geografia e cum „vrea” mușchii părinților, iar istorie nu facem, că nu are rost.
Noi suntem istoria și noi decidem cine și ce a făcut acum o mie de ani, că doar e timpul nostru…
Ne mirăm și ne văităm și ne smulgem părul din cap.
Și atât.
Iar dacă mai poate fi ceva salvat, trebuie să aștepte, pentru că noi avem, de fapt, acum, o singură problemă:
„Ce facem, bro, de 1 mai? Băgăm un grătărel, o berică și ne plângem de ce țară de rahat avem”.
A consemnat pentru dumneavoastră Adriana Stoicescu.
V-aţi aştepta, poate, de la un părinte să vă spună că aşteaptă ca şcoala să dea copiilor lui mijloacele spre a fi cât mai fericiţi.
Fericirea, doamnelor şi domnişoarelor, este un program pe care îl flutură înaintea neamului nostru mai ales străinii. Fericirea o făgăduiau Principatelor străinii, când voiau să le ocupe. Ipsilante îşi propune fericirea poporului din Principate, asuprit de mai marii lui. Kiseleff îşi propune să ne fericească, pe noi care nu ne ştim ferici singuri. Alţii, mai noi, din afară, la fel. Şi manifestele care se răspândesc pe ascuns acelaşi lucru îl proclamă: fericirea.
E ciudat că nici Tudor, nici Horea şi nici unii din reformatorii noştri sociali nu făgăduiesc românilor fericirea. Ei făgăduiesc libertate, frăţie. Scăpare de hoţii şi de nevoi. Nu fericire. Asta e cu totul altceva! Ceea ce cer ei e reintrarea în uman, reintrarea în măsură, reintrarea în datorie!
De aceea nu voi pretinde şcoalei româneşti să pregătească pe copii pentru fericire! Înseamnă însă oare că prin aceasta mă alătur idealului „utilitarist” şi cer şcolii să-mi pregătească fetele pentru o anumită îndeletnicire? Nici asta. Utilitarismul este un eudemonism căruia îi e ruşine de dânsul.
Acum, să ne înţelegem: fericirea e un lucru spre care, conştient sau nu, tindem cu toţii ca spre starea noastră adevărată. Spre fericire tindem toţi.
Dar, români şi creştini, ştim că fericirea nu este din lumea asta. Asta aş voi, ca şcoala să facă să simtă pe copii că fericirea cea adevărată nu e cea de aici şi că fericirea realizabilă aici nu e posesiunea unui maximum de existenţe, ci o anumită măsură lăuntrică, un echilibru al fiinţei, care o ţine mereu stăpână a posibilităţilor ei, îi evită robia lăuntrică.