Articole despre valorile românești.

sfatul orasenesc, primaria bucuresti, secolul 19, primaria, primarie, primarie bucuresti

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/07/1375830_463254397126584_728154962_n.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/07/1375830_463254397126584_728154962_n.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Cum a fost infiintata Primaria Bucurestiului si Sfatul Orasenesc?” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1532462465708{margin-bottom: 0px !important;}”]Potrivit istoricilor, prima forma de organizare administrativa a orasului Bucuresti a fost sfatul compus dintr-un jude si 12 pargari (consilierii locali de astazi). La 1932, istoricul, arheologul si numismatul roman Constantin Moisil scria ca sub acest sistem a fost condusa Capitala pana la sfasitul veacului al XVII-lea si ca acest organism local se ingrijea de acte de administratie oraseneasca, el avand dreptul de a confirma, prin asa numitele carti ale orasului, toate vanzarile si achizitiile de imobile, delimitarile si schimburile de proprietati.

Odata cu instaurarea epocii fanariote (1714), vechea forma de organizare administrativa a fost inlocuita de marea vornicie a politiei, secondata de agie sau politia oraseneasca, ceea ce a produs, natural, estomparea autonomiei comunale atat timp cat marele vornic al politiei era numit de domnitor, iar norodul nu avea niciun cuvant de spus. Lucrurile aveau sa se schimbe, insa, radical, dupa introducerea, sub protectoratul rusesc, a Regulamentului Organic (1831), unul dintre capitolele acestei legi organice cvasi-constitutionale vizand reforma administratiei centrale, respectiv inlocuirea marii vornicii cu un Sfat Orasenesc ales exclusiv de cetateni. De altfel, modelul avea sa fie implementat si in celelalte orase ale Munteniei, pe baza asa numitului Regulament pentru sfaturile orasenesti dupre orasele printipatului Valahii. In Anexa 2 a Regulamentului Organic erau insiruite normele privind modalitatea prin care se fac alegerile pentru noul sfat orasenesc, atributiunile acestuia si metoda de administrare a averii orasului.

Prin urmare, Sfatul Orasenesc al Bucurestilor includea cinci madulari ai sfatului (membri), dintre care unul fiind prezident, iar altul casier. Alegerea Sfatului se facea anual, la fiecare inceput de toamna, evident componenta acestui organism fiind decisa de obste. Apropo de obste, aceasta avea drept de a alege toti locuitorii de lege crestineasca, in varsta de la 25 de ani in sus, obligatoriu posesori ai unui acaret nemiscator in valoare de 5.000 de lei. Strainii puteau vota doar daca dovedeau ca locuiesc in Bucuresti de minimum 2 ani, ca platesc o chirie de minimum 300 de lei si dadeau in scris ca se supun tuturor indatoririlor orasenesti.

La 1831, dreptul de a fi candidat pentru Sfatul Orasenesc il avea oricare cetatean, indiferent de rang, insa nu mai tanar de 30 de ani si musai posesor al unui acaret nemiscator in valoare de 20.000 de lei. Strainii care doreau sa ajunga in Sfat trebuiau sa se lepede de cetatenia tarii de provenienta.

Un amanunt extrem de interesant este acela ca membrii Sfatului nu primeau leafa, ci beneficiau de anumite facilitati pe durata mandatelor, cum ar fi scutirea de taxe. Pentru cei proveniti din tagma negutatorilor, care erau alesi trei ani la rand si se dovedeau a fi destoinici, scutirea de taxe era prelungita pana la finalul vietii. Pentru cei de vita nobila, recompensele erau ridicarea in rang.

Primul Sfat Orasenesc al orasului Bucuresti, in conformitate cu dispozitiile Anecsul al doilea al Organicescului Regulament, a fost votat la 15 noiembrie 1831, alesii fiind marele vornic Constantin Cantacuzino (prezident), vornicul Constantin Campineanu (a demisionat cateva zile mai tarziu, fiind inlocuit cu serdarul Stefan Ioan), negustorul grec Gheorghios Paapas, caminarul Iorgu Bibescu si boierul Iancu Raducanu (membri), rezultatul scrutinului organizat de Marea Vornicie a treburilor din launtru (Ministerul de Interne) fiind validat de insusi generalul Pavel Kiseleff, conducatorul armatei ruse de ocupatie.

Alexandru Ioan Cuza schimba forma de administrare locala in 1864, atunci cand sfatul isi schimba numele in consiliu comunal, presedintele acestui for fiind numit primar. Primul primar al Bucurestilor a fost ales la 7 august 1864, in persoana lui Barbu Vladoianu, fost general de armata si om politic roman. Abia dupa Marea Unire sunt infiintate primarii in fiecare sector al Capitalei, denumite atunci culori, fiecare institutie administrativa de sector avand, ca si astazi, primarul ei. Totodata, seful administratiei comunale, coordonator al sectoarelor, a fost numit primar general.

Material realizat in cadrul „Bucuresti-Centenar” – Program Cultural derulat de Primaria Municipiului Bucuresti prin Administratia Monumentelor si Patrimoniului Turistic via National.ro.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text]

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

mihai eminescu, statul organic, teoria statului organic, eminescu

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Anglia pastreaza si astazi vechile forme istorice, pururea reimprospatate de spiritul modern” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1531771946661{margin-bottom: 0px !important;}”]Sa discutam cu „Romanul” lucruri elementare pentru orice cunoscator al istoriei, sa-i facem abecedarul istoriografiei sau fiziologiei statului? Ar fi o misiune de doua ori ingrata, intai pentru ca oamenii cu cari discutam, fie oricat de destepti, nu vor gasi in reminiscentele celor patru clase primare si a unui curs de violoncel elemente indestule pentru a ne intelege, apoi pentru ca, coborandu-ne noi chiar la nivelul lor intelectual si copilarindu-ne mintea ca s-o punem pe o treapta egala cu a lor, totusi n-ar voi sa inteleaga, pentru ca nu e in interesul lor sa inteleaga.

Intr-o discutie cu totul teoretica spusesem, de exemplu, ca aristocratia adevarata are un rol esential in viata unui stat. Aceasta am spus-o bazati pe cele mai stralucite exemple din istorie. Avem Roma, Anglia actuala, republica Venetiei, Olanda s.a.

Din aceasta teorie sustinuta in genere, „Romanul” ne atribuie in specie ca pentru Romania voim domnia unei oligarhii aristocratice, desi tot organul ilustrului Costinescu are imprudenta de-a cita conditiile ce le credem noi neaparate pentru existenta unei aristocratii adevarate. Se cere a fi istorica am zis noi. Poate insa exista o aristocratie istorica intr-o tara in care, cu indignare si rusine trebuie s-o spunem, un strain ca tatal d-lui C. A. Rosetti a fost asemenea boier? Dupa epoca vechilor fanarioti, a Caradalelor, Gianiilor, Cariadgiilor din generatia intaia, nu mai poate exista aristocratie istorica in generatia a doua. Odata ce virusul personificat prin lepadaturile Orientului, lipsite de iubire de adevar si de curaj, a intrat in organismul viu al unui popor, nu mai poate fi vorba de aristocratie istorica. Ea ramane un ideal de invidiat, pe care putine popoare l-au ajuns in toata curatia lui si de la care alte popoare, a caror viata a fost corupta prin demagogie sau prin despotism, cata sa renunte pentru secole inainte, daca nu pentru totdeauna. Exista in adevar familii istorice in tara; numele lor e format in genere dupa numele vreunui munte din Carpati.

Dar, sub domnia unui regim de ereditate care avea in vedere impartirea averilor, in cursul timpului ele n-au putut pastra nici o avere destul de mare, nici o influenta politica covarsitoare pentru a fi ceea ce baronii au fost pentru Anglia, patricianii pentru Roma sau pentru Venetia. De aceea am repetat-o de atatea ori ca reactie in sensul adevarat al cuvantului, reactie ca incercare a unei reconstructiuni istorice anterioare fanariotismului, nu mai e cu putinta in Romania si nu suntem utopisti pentru a cere ceea ce n-ar fi cu putinta nici pentru Dumnezeu din ceruri.

Dar, adevarate naturi de spioni si de agenti provocatori, a caror esperiente si apucaturi politienesti sunt esplicabile prin trecutul lor misterios, ei estrag bucatele din articole ce n-au a face unul cu altul si formeaza apoi un act formal de acuzatie in contra noastra. Astfel, pasajul privitor la aristocratie ca element de dezvoltare istorica se pune alaturi cu consideratiunile ce le facem asupra manifestului principelui Bulgariei. E evident ca n-are a face. Bulgaria nu are, nu poate avea aristocratie, precum n-o poate avea Serbia. Dupa batalia din Campul Mierlei, intr-o robie de cinci sute de ani aproape, sub domnia egalizatoare a unei rase straine, care ea insasi n-are aristocratie si care totdeuna a fost domnita de despotismul obicinuit in statele Orientului asiatic, bulgarii si sarbii n-au putut pastra o institutie proprie popoarelor celor mai libere si epocelor celor mai libere. Prin urmare cu totul altul este rolul manarhului in Bulgaria, cu totul alte conditii de organizare sociala cere un stat fara trecut si unul care are trecutul lui istoric. Ar fi absurd din parte-ne a pretinde ca Statele Unite ale Americei sa fie conduse de-o aristocratie istorica, cand ea nu s-a putut nici naste pe pamant american; ar fi absurd a o pretinde chiar pentru imparatia Braziliei si pentru orice stat nascut in urma acelei primaveri etnice care se numeste evul mediu.

Nici pentru tara noastra n-am gandit vreodata de-a propune un sistem care sa invieze veacul al XVII-lea, epoca lui Matei Basarab. Cu toate acestea, oricine va voi sa defineasca marele mister al existentei va vedea ca el consista in improspatarea continua a fondului si pastrarea formelor. Forme vechi, dar spirit pururea nou. Astfel vedem cum Anglia, care sta in toate celea in fruntea civilizatiei, pastreaza si astazi vechile sale forme istorice, pururea reamprospatate de spiritul modern, de munca moderna. De aceea o si vedem ramaind ca granitul, mareata si sigura in valurile adancelor miscari sociale de cari statele continentale se cutremura. Un stat mare si puternic ca Rusia, dar absolutist, se cutremura din temelii de o miscare sociala, tot astfel Germania, tot astfel republicana si egalitara Franta. Ba chiar membrii internationalei de la noi, ajunsi aci ministri si membri la Curtea de Casatie, sunt siliti a vota o lege in contra strainilor socialisti, de vreme ce indigenii socialisti ocupa functii inalte. Ei bine, in Anglia sunt organele centrale ale Internationalei rosie, traieste Marx, generalisimul partidului si nici pe guvernul, nici pe poporul englez nu-i doare capul de aceasta.

Cu acelasi sistem oligarhic vedem Roma devenind imperiu, vedem Venetia, un oras, devenind putere, adesea de rangul intai, in curs de o mie si mai bine de ani. Dar se intelege ca nici prin gand nu ne trece a admite ca aristocratia istorica, substratul oligarhiei, se poate improviza si ca putem scoate din pamant oasele Basarabilor spre a le da o noua viata. Cu totul altul e rolul monarhiei in tara noastra. E indeajuns daca sub ea se asigura inaintarea meritului si a muncii si daca acestea se pun la adapost de escamotarea din partea Caradalelor si Costinestilor; e destul atata, si pentru atata numai se cere o reorganizarea sociala. Acestea doua nu sunt asigurate in dezvoltarea lor. Vedem pe cucernicul Simeon, ce merita o chilie la manastirea Ocnei, decorat cu Steaua Romaniei, senator si om mare; vedem cavaleri de industrie imbogatindu-se peste noapte din rascumpararea drumurilor de fier; vedem oameni prinsi in rebeliune fatisa devenind adiutanti domnesti, vedem pe altii vanand, prin cotituri sub masca patriotismului, posturi la Casatie ori la drum de fier; c-un cuvant, nici merit, nici munca nu sunt considerate, iar ignoranta, felonia politica, viclesugul comun devin titluri de recomandatie pentru inaintare in statul roman. Si toti acesti paraziti sociali, toata secta asta de spioni si cavaleri de industrie, acest odium generis humani cum i-ar zice Tacit, costa mult, foarte mult. Sarcinele de intretinere ale politicianilor de la noi diminueaza panea de toate zilele a poporului de jos, care ca rasa, ca inteligenta, ca inima este superior paturii de parveniti si de scursaturi din catesipatru unghiurile lumii, cari s-au asezat deasupra lui din secolul trecut incepand.

Aceasta problema sociala ar fi trebuit sa-i fie cunoscuta regelui la venirea sa in tara; s-ar fi cazut sa cunoasca ca nu oamenii legati de sute de ani de soarta acestui pamant si a acestui popor pot fi inamicii lui, ci cei scursi de ieri, de alaltaieri, cari uzurpasera pentru ei privilegiul de a fi ei singurii romani, nefiind romani si singurii patrioti, neavand o patrie hotarata. Si cand Epureanu a dat consiliului sau M. Sale l-a dat dupa indemnul a o suma de deputati cari amenintau a nu voi sa treaca Milcovul daca e vorba ca samsarii din porturi si declasatii cafenelelor din Bucuresti sa determine si pe viitor soarta acestei tari.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1531771936036{margin-bottom: 0px !important;}”]Articol publicat in TIMPUL, la 6 mai 1881.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

nagy attila, jertfa, neam, jertfa neamului, jertfa neamului romanesc, neamul romanesc, lucrarea in duh, lucrarea duhului, identitatea maghiara

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/07/puli.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/07/puli.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Nagy Attila – Ortodoxie si romanism. Jertfa ca baza a identitatii vii a neamului” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530825263835{margin-bottom: 0px !important;}”]S-a produs o ruptura in ‘89 in societate – de fapt dupa ’89 – , ruptura care ramane desconsiderata de societate. Inaintasii nostri care au luptat impotriva comunismului, in munti, cu arma-n mana, stiau ce inseamna viata ca jertfa, eroismul jertfei. Societatea noastra este fara viitor, fara fond real; noua societate, cea de dupa ’89, nu este cladita pe jertfa inaintasilor nostri. Temelia adevarata a societatii este eroismul jertfei, care are ca fond sacrificiul spiritual. Traim intr-o societate care e reprezentata de negarea jertfei inaintasilor nostri, negarea trecutului viu, inca prezent.

Degeaba ne certam in privinta corectitudinii istoriei nationale, la nivel teoretic, degeaba ii invinuim pe inamicii exteriori de falsificarea istoriei noastre nationale daca viata noastra sociala se exprima prin negarea jertfei inaintasilor nostri.

Jertfa este baza personalitatii vii. Te face persoana reala, adevarata. Jertfa nu are metoda, este darul vietii, nu trebuie decat sa-l accepti. Duhul este cel care te impinge sa te jertfesti, lucrarea Duhului in om. Omul jertfitor este omul care accepta lucrarea Duhului. Omul care se jertfeste pastreaza cu adevarat vie identitatea nationala. Identitatea nationala este vie prin jertfa, si nu prin gura mare a extremismului. Prin omul care se jerfeste pentru neam se pastreaza identitatea nationala in Duh, prin Duh. Prin jertfa este pastrata continuitatea vie a neamului, in Duh.

Societatea de dupa ’89 este negarea a tot ce a jertfit pana acum neamul nostru. Acum domneste lasitatea, care neaga pastrarea identitatii vii prin jertfa. Astfel, lasitatea ajunge la o pastrare teoreticianista, comoda, fara jertfa, a identitatii nationale. Nevoia de jertfa este o nevoie importanta a personalitatii, prin asta se formeaza personalitatea. Idealul de non-personalitate al omului modern se bazeaza pe idealul comoditatii. Omul comod este omul teoretic. Omul teoretic reprezinta prada manipularii. Pe omul jertfitor nu-l poti manipula, caci jertfa este a lui, este o experienta a personalitatii sale, nu este ceva primit din exterior, ca teoreticul. Identitatea vie a neamului inseamna ceea ce este pastrat in sinele fiecaruia, prin traire. Ce se pastreaza cel mai bine? Lucrul pentru care te-ai jertfit, lucrul pentru care ai jertfit din persoana ta.

Jertfa are sens daca este lucrarea unei mari spiritualitati, adica daca este lucrarea Duhului. Duhul cunoaste sufletele noastre. Asta inseamna ca Duhul este adevaratul cunoscator al identitatii neamului, ca identitatea adevarata nu este ceva teoretic, ci este continutul viu al sufletului pentru care ne-am jertfit (pentru care am jertfit din persoana noastra). Adevarata identitate nationala este pastrata prin Duh, in Duh, se pastreaza prin invatatura Duhului. Jertfa ne invata ca identitatea neamului nu este ceva pur formal ce trebuie pastrat intr-un mod static si dat mai departe in asa fel incit sa nu se strice cumva forma. Identitatea neamului este vie daca este intr-o continua formare, transformare. Transformarea adevarata nu se face intr-un mod voit, pe baza unei hotarari teoretice. Adevarata transformare a vietii neamului este o intamplare. Intamplarea da dinamica identitatii nationale, altfel devine statica, moarta. Jertfa nu este voita, nu se poate hotari, este intamplare. Intamplarile adevarate sunt lucrarea Duhului. Acolo unde identitatea nu-si poate permite aceasta intamplare – data de Duh –, identitatea neamului devine rigida si moare.

Idealul de azi al omului modern este „sa mearga bine”. Din pacate, asa este gandita si pastrarea identitatii nationale, „ca sa mearga bine neamului”. Si, tot din pacate, traim clipele unei lumi aflate in disparitie, a lumii bazate pe jertfa; traim disparitia ultimelor personalitati care si-au bazat viata lor si a comunitatii pe jertfa. Suntem martorii disparitiei unui ideal de viata care era bazat pe jertfa, viata care datorita jertfei era vie. Vitalitatea unui neam se naste din jertfa. Si nu din idealul de a le avea pe toate! Din nefericire, istoria prezenta, istoria ce o traim acum este negarea trecutului nostru, a jertfei inaintasilor nostri, iar pentru asta nu altii sunt de vina, ci doar noi. Negarea trecutului de jertfa este negarea identitatii nationale vii. Degeaba sustinem in mod teoretic corectitudinea istoriei neamului, daca prin negarea jertfei inaintasilor nostri negam intr-un mod evident trecutul nostru. A pastra identitatea nationala inseamna un mod de viata, acceptarea intamplarilor vietii. Daca nu facem acest lucru, daca nu acceptam lucrarea Duhului in intamplari, totul devine rigid, adica teoretic. Iar teoreticul este moartea neamului.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530825330866{margin-bottom: 0px !important;}”]Articol aparut in numarul 3 al revistei „CERTITUDINEA”.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

 

carol 2, carol al doilea, hitler, carol al 2-lea, carol, regele carol, intalnire carol hitler

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/07/carol_ii_hitler_23490300.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/07/carol_ii_hitler_23490300.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”O scrisoare cu mult subinteles” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530734865595{margin-bottom: 0px !important;}”]La inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Romania se afla intr-o situatie incordata. Rusii ne iau Basarabia in urma pactului Ribentrop-Molotov. Hitler incerca sa se apropie din ce in ce mai mult de resursele tarii iar Carol al II-lea se afla in plin avant dictatorial. Redam mai jos scrisoarea lui Adolf Hitler catre regele Carol al II-lea din 17 iulie 1940.

„Maiestatea Voastra,

Evenimentele, ca si unele consultari determinate de ele, nu mi-au ingaduit pana azi sa exprim opiniile mele despre propunerile pe care Maiestatea Voastra mi le-a comunicat. Trebuie sa va rog sa admiteti ca situatia extraordinara si pericolele pe care le prezinta constituie explicatia absolutei francheti a gandurilor pe care doresc sa le exprim. L-am informat pe duce despre aceasta scrisoare. […]

Dupa razboiul mondial, Romania, favorizata de o sansa exceptionala, a dobandit de la trei state teritorii pe care, dupa parerea mea, nu le mai poate pastra mult timp din punctul de vedere al politicii de forta. Alta ar fi fost situatia daca Romania ar fi reusit sa realizeze asimilarea interna a acestor teritorii din punct de vedere etnic si politic sau daca slabiciunea militara a tarilor vecine ar fi ramas permanenta. Prima alternativa nu s-a putut materializa, iar pe cea de-a doua nu ar putea conta nimeni dintre cei care au cunostinta de legile ce guverneaza evolutia natiunilor. Daca Romania este astazi silita pe calea concesiei sa inapoieze teritoriile pe care le-a dobandit, aceasta nu reprezinta altceva decat ceea ce previziunea omeneasca trebuia sa se astepte a se intampla intr-o zi. Imi pare deja un mare castig faptul ca Ungaria – dupa cum consider ca am motive sa cred – nu insista asupra unei definiri strict juridice a revendicarilor ei, ci este gata sa le negocieze pe baza unui compromis echitabil. […]

Eu am facut insa si guvernului ungar urmatoarea declaratie clara:

In eventualitatea ca nu ar exista nici o posibilitate de intelegere pasnica intre Romania, Ungaria si Bulgaria, Germania la randul ei ar putea anunta in mod clar ca de acum inainte ea se va dezinteresa total fata de viitoarea evolutie in sud-estul Europei. Reichul german este destul de puternic pentru a se proteja el insusi, cu promptitudine si prin propria forta, impotriva amenintarii oricarei agresiuni. Totusi, eu nu voi permite niciodata ca Wehrmachtul german sa fie angrenat intr-un conflict pentru chestiuni care sunt absolut disproportionate cu jertfele cerute de un razboi. Daca Romania, Ungaria si Bulgaria considera ca nu pot ajunge la o intelegere, convingerea mea este ca aceasta atitudine nu va aduce beneficii nici uneia dintre aceste tari, ci, din contra, le va aduce pedeapsa tuturor. In acest caz, nu ma simt chemat sa intreprind ceva spre a tine sub control evolutia viitoare. […]

Daca Maiestatea Voastra ar fi acum in masura sa revada punctul de vedere al Romaniei in acest sens si ar fi dispusa sa ma informeze despre aceasta, as face imediat cunoscut lui Mussolini acest fapt, ca si guvernelor ungar si bulgar.

Daca, pe de alta parte, Maiestatea Voastra ar considera ca nu poate fi de acord cu modul meu de a rationa, eu nu il voi mai continua in viitor, ci, pur si simplu, voi informa guvernele ungar si bulgar ca guvernul german, la randul lui, nu vede calea pe care ar putea porni la solutionarea acestor probleme.

Daca totusi ar fi posibil sa se ajunga la o reglementare satisfacatoare intre cele trei tari printr-o asemenea atitudine, aceasta ar insemna, pentru fericirea si viitorul tuturor celor trei interesati, mai mult decat orice presupus succes tactic de moment, care, mai devreme sau mai tarziu, ar duce inevitabil la noi crize.”[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

 

mihai eminescu, statul organic, teoria statului organic, eminescu

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (12) – Moravurile fara legi pot totul, legea fara moravuri aproape nimic” font_container=”tag:h4|font_size:20px|text_align:center|line_height:1.5em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530621564307{margin-bottom: 0px !important;}”]„A generaliza o asertiune sustinuta numai in parte e o sofisma din cele mai comune. E adevarat ca sofismele sunt atat de dese in gazete incat mai nu merita ca cineva sa releveze erorile, parte intentionate, parte neintentionate, cite obvin in ele. Un cod al siretlicului gazetaresc, al apucaturilor sofistice a acestei bresle de negustori de vorbe, scris popular pentru intelegerea fiecarui ar merita in adevar acel nume pe care calugarii l dadeau in evul mediu logicei lui Aristotel: medicamentum mentis.

In unul din numerele trecute vorbisem de schimbarile din Bulgaria si gasisem ca manifestul tanarului principe de Battenberg avea, abstractie facand de orice alte motive, un sambure sanatos. In adevar, orice stat are nevoie de o seama de conditii indispensabile pentru ca sa poata exista de pe o zi pe alta. La statele cu trecut istoric sau cari si-au avut in curs de sute de ani obiceile lor juridice si administrative, lucrul merge de la sine. Moravurile fara legi pot totul, legea fara moravuri aproape nimic. E un adevar acesta, atat de general, aplicabil tuturor formatiunilor de stat, incat se va vedea ca statele in care exista si mai multa justitie si mai multa libertate cetateneasca sunt acelea unde obiceiul vechi, datina, tine loc legilor scrise, unde acea datina nici a fost codificata vreodinioara.

Cu totul altfel in Bulgaria. Lipsita din veacul al XIV-lea de o autonomie oricat de restransa, trecuta prin focul si sabia cuceritorilor osmani, dreptul public si cel privat, traditie si datina au fost ingropate sub ruinele Cetatii de Spini, impreuna cu dinastia sismanizilor din Bdyn, incat miscarea de emancipare a popoarelor orientale i-au gasit egalizati de sabia pagana, care taiase orice cap rasarea deasupra putin intelegatoarei multimi.

Problema a fost si este cu totul alta decat in Romania, ale carei parti constitutive aveau trecutul si traditiile lor stabilite de la inceputul secolului al XIII-lea si pana la 1700. Alte conditii de existenta ca stat are deci a propune Alexandru Bulgariei sale, ca sa existe in mod normal; altele cu totul isi imagina Epureanu pentru Romania. Epureanu era liberal si liberal sincer. Admirator si cunoscator al institutiilor liberale engleze, el recunoscuse adevarul ca garantia duratei si trainicei dezvoltari a unui stat, cu institutiile lui cu tot, e impacarea formelor traditionale de existenta cu cuprinsul lor nou, cu dezvoltarea noua. Astfel stejarul, oricat de mic ar fi la inceput, un vlastar rasarit din pamant, are acelasi caracter, aceeasi forma, ca uriasul secular care a dat nastere unui codru de stejari, care a asimilat cu esenta sa si a absorbit in formele sale paturi din ce in ce mai adanci ale suprafetei pamantului. A imputa lui Epureanu c-ar fi propus loviri de stat sau feudalism este neadevarat pe de o parte, absurd pe de alta, fata c-un om care a fost prezident de Consiliu intr-un cabinet din care facea parte si d. Ioan Bratianu.

Dar fiindca Constitutia se numeste pact intre tara si dinastie, daca ilustrul Carada, improvizat in tribun al poporului, pretindea ca opera unei singure nopti de insomnie, copiata de pe texte straine, cuprinde conditiile ce tara le pune dinastiei, dinastia avand inainte-i un viitor de sute de ani, avea din parte ‘si dreptul sa puna asemenea conditii bine cumpanite, pentru ca din acordarea reciproca a conditiilor sa rezulte legea fundamentala a statului. Aceasta nu s-a facut si nici nu se mai poate face. Deci numai in marginele Constitutiei actuale se pot crea acele legi organice cari sa asigure autoritatea Coroanei pe de-o parte, pe de alta dezvoltarea morala si economica a ceea ce noi numim elementul istoric, autohton, al tarii fata cu paturile neistorice ale unei recente si din ce in ce mai mari imigratiuni.

Daca in adevar tara n-ar fi compusa decat din acei eleganti picpocheti inmanusati, scosi ca din cutie, cari formeaza elita partidului rosu, din acei oameni cu patru clase primare si exigente aristocratice, din gheseftari, nagaica eventuala a unui Ehrenrot roman ar avea efecte moralizatoare. Dar, contrariu asertiunii d-lui Dimitrie Bratianu, tara consista in cea mai mare parte din oameni cinstiti, cari n-au nevoie decat ca munca adevarata si rezultatele ei sa fie asigurate prin o administratie onesta si prin o justitie nepartinitoare, oameni ce ar trebui sustrasi de sub sistemul de coruptie electorala si administrativa a partidului rosu.

Generalizarea celor zise de noi despre Bulgaria asupra Romaniei e deci o sofisma a foii oficioase, pe care o respingem.”[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530621612196{margin-bottom: 0px !important;}”]Articol publicat in TIMPUL, 22-23 mai 1881.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

dumitru dulcan, dumitru constantin dulcan, dulcan, emotii negative, corp fizic, corpul fizic,

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/dulcan-864×450.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/dulcan-864×450.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Dr. Dumitru Constantin Dulcan – Ce se intampla in corp cand avem emotii negative?” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530341419042{margin-bottom: 0px !important;}”]Prof. dr. Dumitru Constantin Dulcan este un om de stiinta roman, care a facut o munca de pionierat, demonstrand inca din anul 1981, cand a fost lansata cartea „Inteligenta materiei”, ca ceea ce gandim creeaza universul in care existam!

„Eliberati de gandurile negative, oamenii pot atinge esenta divina”, este de parere profesorul Dulcan.

„Stresul, care azi a luat proportii gigantice, ura, mania, indoiala, neincrederea in ceilalti, invidia, gelozia provoaca in corp un pH acid, favorabil bolii.

Depresia are si ea un efect nociv asupra organismului, nu doar ca impiedica vindecarea, dar poate favoriza debutul altor boli. Dar stiati ca si frica ne face rau?

Este bine cunoscut experimentul lui Avicenna. Intr-o cusca s-a pus un miel si intr-o cusca alaturata s-a pus un lup. Mielul a murit in scurt timp de stresul provocat de frica.

Orice dezechilibru emotional aduce, mai devreme sau mai tarziu, boala”, a explicat profesorul Dulcan.

Cum ne putem proteja de emotiile negative?

Neurologul sustine ca a invatat sa isi controleze emotiile negative. „Incerc sa nu ma implic afectiv intens, sa nu ma enervez.

Daca cineva imi greseste, fac un efort sa-l iert, gandindu-ma ca poate intr-o zi va intelege si el ceea ce inteleg eu acum. Sa iertam, fiindca iertarea face ca pH-ul corpului sa vireze spre unul alcalin, favorabil sanatatii. Sigur ca sunt si suferinte care nu pot fi evitate.

Dar e important sa ramanem constienti ca fiecare minut de suferinta sau stres ia din viata celulei noastre”, a adaugat dr. Dulcan.

„Daca nu ne putem lua mici vacante, regulat, sa ne luam macar pauze de zece minute, la fiecare ora, in care sa ne golim mintea si sa respiram adanc.

Putem sa ne ridicam de la birou si sa privim ceva frumos pe fereastra.

Sau, in loc sa bem trei cafele cu ochii in computer, sa bem un ceai fara sa ne gandim la nimic altceva. Sa ne bucuram de gustul si aroma lui.”[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Tehnici de relaxare” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530377671150{margin-bottom: 0px !important;}”]Toate tehnicile de relaxare se bazeaza pe respiratie. Oboseala vine si dintr-o lipsa de oxigenare a creierului. „Stau cateva minute cu ochii inchisi, incerc sa imi reprezint oboseala ca senzatie la nivelul creierului si apoi, cu fiecare expiratie profunda, imi imaginez ca o elimin.

Fiecare isi poate crea propria lui tehnica. Eu nici pentru durerile de cap nu iau pastile. Ma relaxez, ma concentrez pe starea de bine si cald, o trec prin inima si apoi o trimit acolo unde ma doare. Fac asta de cateva ori si durerea dispare,” a completat profesorul.

Bernie Siegel, reputat oncolog din SUA, a luat mai multi bolnavi de cancer in ultima faza si i-a invatat tehnica imageriei: de mai multe ori pe zi, trebuiau sa-si imagineze ca distrug cancerul din corp cu un foc, cu un animal care-l mananca, fiecare dupa cum dorea.

Dupa sase luni de zile, 40% din ei s-au vindecat. La testele psihologice, s-a dovedit ca cei care s-au vindecat erau cei optimisti, cei care credeau in Dumnezeu si cei care erau calmi. Indoiala este un obstacol in calea oricarui succes si mai ales a vindecarii.

„Daca vrem sa ramanem sanatosi si fericiti, e suficient sa pastram in minte cateva lucruri: sa mancam sanatos, fara sa ne imbuibam, sa facem miscare, sa ne odihnim corect, sa fim optimisti si plini de speranta.

Sa fim perseverenti cu pasiunile noastre, sa ne antrenam intelectual si sa ne ferim de rutina. Sa facem constant schimbari in viata noastra. Si sa nu uitam ca trebuie sa pastram in permanenta un echilibru intre energia consumata prin efort si energia obtinuta prin odihna si activitati care ne fortifica.

Gandurile rele ne iau din viata, bucuriile ne dau viata. Sa cautam bucuria, avem nevoie de ea ca de painea noastra zilnica. Chiar daca, uneori, n-o putem avea decat in imaginatie,” a concluzionat neurologul Dulcan.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_video max_width=”700″ link=”https://youtu.be/d6gFHgzfo_w” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530342067495{margin-bottom: 0px !important;}”]Sursa: dininimaromaniei.ro .[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

mihai eminescu, statul organic, teoria statului organic, eminescu

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (11) – Despre oligarhie si statul demagogic” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1529768314109{margin-bottom: 0px !important;}”]„Nu vom discuta cu ‘Romanul’ principii fundamentale de politica, de vreme ce deosebirea punctelor de vedere e foarte mare si intreaga maniera de a privi stat si societate ne sunt deosebite. ‘Romanul’ si liberalii in genere isi inchipuiesc ca statul e rezultatul unui contract sinalagmatic, al unei conventiuni stabilite intre cetatenii lui. Noi credem, din contra, ca el e un product al naturii, ca, asemenea unui copac din padure [i] si are fazele sale de dezvoltare, asemenea oricarui organism, isi are evolutiunea sa. Facand paralele intre istoria deosebitelor state antice si moderne ne-am convins ca popoarele acelea au avut privilegiul de a imprima universului intreg caracterul lor, armele si inteligenta lor, signatura lor, cari s-au dezvoltat in mod firesc, ferite si de demagogie, si de despotism, si ca forma cea mai normala si mai sanatoasa a dezvoltarii unei societati omenesti este oligarhia.

Mahiavelli insusi, acest adanc cunoscator al naturii omenesti in partile ei rele ca si in cele bune, daca aproba, in usum Delphini, sau mai bine in interesul unitatii Italiei, despotismul Casei de Borgia, pe de alta parte recunoaste oligarhiei o putere de rezistenta contra agentilor discompunerii pe care n-o are nici o alta forma. Un monarh poate fi foarte puternic, dar, izbit cu toata puterea si batut intr-un punct, imparatia se clatina.

Statul demagogic e prea dominat de mici interese zilnice si personale, el e condamnat de-a fi slab inlauntru si-n afara. Si, daca prin puterea inertiei, a obiceiului contractat de sute de ani, el continua a merge catva timp oarecum de la sine, vine o zi in care el nu rezista discompunerii. Marimile lui improvizate si fara traditii, meschine, interesate, ambitioase n-au intru nimic a specula interesele publice, a trada chiar patria lor in mani straine. Intre oligarhi se va gasi un tradator sau doi, dar ei vor fi totdeauna neutralizati si zdrobiti de clasa lor proprie, care nu va ingadui ca, prin ajutor strain, unul dintre ei sa se ridice asupra tuturor.

Noi nu zicem aci ca poporul trebuie esclus de la dirigerea afacerilor lui. Nicicand libertatile publice nu sunt mai vii, mai puternic simtite, practicate cu mai mult interes de binele comun de catre toti cetatenii decat tocmai sub oligarhie. Dovada, viata din comitiile Romei, viata politica, sobra in orice punct, in comuna si in comitat in Anglia. Dar sunt cestiuni de politica generala, de razboi sau pace, de intinse si mari reforme sociale a caror realizare determina epoce intregi ale istoriei cari nu sunt, nu pot fi puse la cale in comitii de omul ocupat cu munca zilnica si cu interesele zilnice.

In state demagogice se formeaza, pentru rezolvarea acestor cestiuni, o clasa de politiciani, de patrioti de meserie, fara trecut, fara traditii, cari fac din politica o specula, un mijloc de trai; in statul oligarhic exista o clasa de oameni cari, ab antiquo, are sarcina de-a impaca formele trecutului cu exigentele viitorului, asigurand statului continuitatea de dezvoltare, ferindu’l de sarituri si de intreprinderi aventuroase si inlauntru, si in afara. In Senatul Romei putem urmari modul in care se creau legile romane. Strabunul propunea reforma, bunul o sustinea in acelasi Senat, tatal intrunea deja o mare minoritate, abia fiul o vedea realizata. Trei generatii treceau pana sa se voteze o reforma, care apoi intra in adevar in succum et sanguinem.

La noi, lucrurile se traduc din frantuzeste intr-o noapte si sunt votate a doua zi cu drumul de fier. De aceea tampirea cu care ele se voteaza, de aceea lipsa de incredere in eficacitatea lor, de aceea multe legi sunt nascute moarte. Despre o viata si o evolutiune proprie a ideilor ce se legiuiesc nu poate fi nici vorba.

Noi nu zicem ca statul roman e menit a ajunge vreodata acest ideal. Statele moderne nu se mai dezvolta, din nefericire, in linie dreapta, ci prin cotituri, adesea prin concesii, renuntand la maniera lor de-a fi, la signatura existentei lor. Sunt cristalizatiuni imperfecte pe langa cateva cristale perfecte pe cari le prezinta istoria. Asta e chiar deosebirea intre natii mici, fara simt istoric, si natiile mari, c-un profund simt istoric si c-un mare viitor. Despre refacerea unei oligarhii istorice pe care ne-o atribuie ‘Romanul’ nu poate fi nici vorba.

Inamici ai frazei si ai oricarii formatiuni factice si improvizate, noi vedem foarte bine, mai bine decat ‘Romanul’ poate, imposibilitatea unei asemenea refaceri si e un act de rea credinta de-a ne atribui ca voim ceea ce noi insine stim ca este cu neputinta.

Cu toate acestea, urmarile domniei declasatilor sunt evidente. Populatia, si tocmai populatia producatoare, scade de la 1864 incoace in proportii inspaimantatoare, dar ceea ce e mai trist sunt cauzele acestei scaderi, cauze adanci, economice si sociale, cari fac ca insusi samburul nationalitatii, rasa, sa degenereze. S-a observat de catre medicii de regimente ca statura oamenilor scade, ca aptitudinile lor fizice si morale degenereaza si aceasta din urma imprejurare e mai trista decat toate celelalte. Nu mai e nevoie a adauga ca aceste rezultate sunt a se atribui si saraciei, si urmarilor ei morale, decaderii vietii de familie, viciilor.

Daca ‘Romanul’ crede ca moartea, pieirea fizica a neamului romanesc nu este o ironizare amara a sistemului de pan’acum, sa-i fie de bine. Noi credem insa ca un sistem care, oricat s-ar imbogati patriotii, are de rezultat moartea reala a unei natii, e tot ce se poate mai rau si mai ucigas ca sistem.

Dar care e originea comuna a acestor rele? Declasarea, zicem noi, inmultirea peste masura a oamenilor ce traiesc din munca aceleiasi sume de producatori.

In alte tari, clasele superioare compenseaza, prin munca lor intelectuala, munca materiala a celor de jos. Intrebam daca cele patru clase primare si cursul de violoncel al d-lui Costinescu compenseaza zecile de mii de franci ce acest consumator le ia pe an, evident din munca altora. Inaintarea pe scara societatii romane nu este dar datorita meritului, stiintei, activitatii; ci un lenes ignorant care invarteste surupuri patriotice ajunge prin intriga si neadevar oriunde pofteste. Acesti oameni declasati sunt totodata instrumentele cele mai bune, cele mai coruptibile, cu cari se servesc strainii pentru a exploata tara, populatiile ei autohtone.

Iata nervul raului in contra caruia nu ajuta nici proclamarea Independentei, nici coroana de otel a regelui, nici ridicarea creditului visteriei, bazat pe cunostinta ca statul roman are bunuri imobiliare de cateva miliarde de instrainat, nici frazele patriotice.

Voiti bani cu 3 la suta? Vindeti mosiile statului la companii straine si-i veti avea. Aceasta nu va dovedi insa ca din sine insusi poporul romanesc se dezvolta, ca el insusi se bucura in plenitudine de mareata mostenire pe care i-au lasat-o harnicii si vitejii lui strabuni.”[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1529766508224{margin-bottom: 0px !important;}”]Articol aparut fara titlu in TIMPUL, pe 8 mai 1881.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

emil cioran, constantin noica, scrisoare emil cioran, scrisoare cioran, emil cioran scrisoare catre noica, munca

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/d1e1eec083dbb48d532c5bae7928d95cv1_max_755x425_b3535db83dc50e27c1bb1392364c95a2.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/d1e1eec083dbb48d532c5bae7928d95cv1_max_755x425_b3535db83dc50e27c1bb1392364c95a2.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Scrisoarea lui Emil Cioran către Constantin Noica – 1950″ font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][mk_blockquote font_family=”none”]Draga prietene,

Imi dau silinta sa scriu in romana. Pe deoparte imi salvez gandurile si cu ele odata si identitatea mea culturala asaltata cu atata bunavointa de fastuoasa cultura franceza, pe de alta impiedic uitarea sa imi smulga din suflet si din minte limba. Nu ma certa pentru ca tradand Romania, inca nu pot si nu vreau sa ii dau drumul, ca o adulterina ce devine dependenta de situatia ei promiscua si ambivalenta. Nu m-as lupta cu atata indarjire sa raman credincios tradarii mele, daca nu as avea senzatia ca am ramas atat de putini pe aici si pretutindeni, incat de mine insumi depinde supravietuirea romanismului. Cunosti momentele de sublima disperare pe care le simte un inecat? Plamanii tipa dupa aer, apa preseaza narile, gura si pieptul, tamplele zvacnesc, iar mainile se zbat ca o morisca in cautarea sigurantei plutitoare. Ceea ce traiesc eu zilnic se aseamana mult cu un inec, insa un inec lent, cu momente de respiro, scurte dar suficiente pentru a ma tine in viata, ca o tortura. M-ai acuzat de defetism in tara, te-ai impotrivit ideii mele radicale de parjol si m-ai renegat cand in numele unei onestitati si a unei etici draconice am decis ca nu pot asista la distrugerea tarii orchestrata tocmai de cei ce au fost chemati sa o salveze. Sunt blestemat sa mor a doua oara tocmai in incercarea de a ma salva de la un martiriu in numele unui ideal gaunos, avand in plus si regretul ca acum nu am pentru ce sa mor. E un eroism tacit si egoist, fara miza. Ostracizat. Nici nu stiu daca cuvintele mele romanesti, pe care iti marturisesc ca uneori le gandesc in franceza, vor ajunge la tine. Oh, cum inteleg infailibila speranta umana ce se ridica impotriva evidentei si a legilor hazardului pana intr-acolo incat incredinteaza oceanului mesaje in sticle sigilate!

De doisprezece ani incheiati in octombrie, de la rusinoasa mea fuga, ma aflu in aceeasi situatie fara iesire, insa abia acum, dupa o revelatorie discutie cu un alt prieten drag, Neagu Djuvara, mi-am inteles cu adevarat drama si am acceptat-o ca destin. Ma simteam inca demult atins de lingoare si alienare, aveam o mana grava si o pana grea si pestilentiala, ca si cum prin scris si-ar fi gasit loc putreziciunea din mine sa iasa, dar abia dupa ce am aflat numele incurabilei boli m-am putut bucura cu adevarat de privilegiul de a ma mandri cu ea. Se numeste aculturare sau aculturatie si astfel imi imbogatesc si vocabularul cu termenii tehnici ai unor profeti ai dezastrelor civilizationale, in spiritul lui Spengler si Toynbee. Djuvara mi-a explicat: aculturatie – ruperea de o anumita cultura – aici cu sensul de produs al unei grupari umane, expresie a nevoii individuale de comunicare pe sine si relationare in contextul constientizarii apartenentei la un grup – si, eventual, alipirea la o alta cultura. Smulgerea radacinii. Si – eventual – in functie de capacitatea fiecaruia de adaptare si supravietuire – replantarea. Cu cat esti mai intim legat de cultura ta primordiala – occidentali fiind suntem, prin definitie, poli (sau multi) culturali – cu atat smulgerea este mai traumatizanta. Inchipuie-ti chinul unei renuntarii de bunavoie, al unui abandon din rusine, lasitate si slabiciune. Platesc printr-o rezistenta indarjita.[/mk_blockquote][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column width=”1/4″][mk_image src=”https://i0.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/76/Constantin_Noica_2.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://i0.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/76/Constantin_Noica_2.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][/vc_column][vc_column width=”3/4″][mk_blockquote font_family=”none”]Intregul nostru trecut a fost unul profund linistit, ca un somn neintrerupt de copil, in mijlocul unei naturi ca un leagan. Un anume sens ascendent a facut moartea acceptabila in procente uriase si, prin aceasta, si viata. Pana la Napoleon, cultura religioasa a indeplinit rolul de cultura primordiala pentru marea masa a populatiei. Iluzia unui Rai aseptic a fost doar o parte a fenomenului cultural religios. [/mk_blockquote][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][mk_blockquote font_family=”none”]Pacatul te face solidar, ruga te face solidar, crucea te face solidar, catedralele si bisericile te fac solidar. Solidar cu alt pacatos, cu alt ingenunchiat in marile catedrale ale vestului sau in misterioasele biserici ale estului. Scopul transcende insignifianta si egoista fiinta umana. Ca sa traiasca fiinta umana isi datoreaza sie insasi inregimentarea intr-o cultura. Religia a fost doar una dintre culturile primordiale. Dupa Napoleon, un alt tip de cultura si-a facut simpatizanti ca o pandemie in Europa: cultura nationala – cu varful ei binecunoscut de la mijlocul secolului XIX si cu recunoasterea ei universala prin tratatul de la Versailles. Razboiul negru prin care tocmai am trecut si cel rosu ce se profileaza la orizont i-au anulat mai apoi revendicarile generoase si, mai mult decat atat, i le-au batjocorit, anuntand viitorul granitelor mobile, granite stabilite prin forta militara sau economica (sau informatica – n.n.). Ne mai ramane noua – contemporanilor – altceva in afara modernitatii ca germene a unei culturi a noului, a aculturii? Se mai poate salva – si ne mai poate salva – acel tip minor de cultura ce exista inca de la inceputul umanitarii: cultura familiala? Daca nu as fi trait eu insusi drama degradarii si a blazarii cuplului, cu simulacrul afectiunii si debilitatea sufleteasca aferente, poate ca mi-as fi permis pana la proba contrarie credinta in miracol. Iubirea nu constituie un principiu tamaduitor pentru societatea burgheza; ea cel mult poate ridica si apropia vremelnic un individ de un alt individ, dar nu poate ridica si apropia culturi. Toata zbaterea aceasta nu este decat un hazard subatomic, de un interes marunt si particular. La nivel macroscopic, planetar alte forte sfasie indivizii. Daca nu mai sunt nici credincios, nici roman, nici jumatate de androgin, atunci ce sunt? Ce suntem cu totii? Un individ de unul singur nu este o cultura si nu poate lupta pentru o cultura. Djuvara este chiar mai impovarat decat mine cu toate gandurile astea, in timp ce lucreaza ca un Sisif la o lucrare de diploma despre tiparele civilizatiilor. Se pare ca urmam un traseu pe care intr-o alta vreme si intr-o alta forma l-au urmat si inaintasii nostri, fie ca au ridicat piramide si au fost condusi de faraoni, fie ca au sculptat Adonisi si Diane, si s-au inchinat in temple, fie ca au inventat hieroglifele si praful de pusca si renasc acum sub Mao. Urmeaza imperiul universal, declinul si prabusirea. Daca nu ne vom ingropa sub ruinele marilor si mincinoaselor institutii ale civilizatiei, ne vom ineca cu siguranta in valul de praf pe care il vor starni in cadere. Oricum ar fi, eu sunt de partea pierzatorilor. Castigatorii imi provoaca sila.

Sunt uimit de inocenta si de pofta de viata a francezilor. Ii vad in jurul meu cum isi traiesc inca o data fantezia renasterii lor ca imperiu, fantezie pe care acest fanfaron de sorginte napoleoniana – De Gaulle – le-o baga in cap. Din nou, dupa 1000 de ani, isi imagineaza ca civilizatia occidentala isi afla centrul in Paris; se comporta ca si cum ar fi castigat razboiul si isi admira in oglinda laurii. Oare nu simt rasuflarea Rusiei – sfanta Rusie, ursul trezit in barlogul sau – in nord-est sau ambitia si aroganta economica a Americii care nu asteapta decat un semn pentru a ne absorbi? Oare chiar isi imagineaza ca acum, impartit, leul Germaniei este pus cu botul pe labe. Francezii stapanesc arta vietuirii prin imaginar si, din cate inteleg, este tocmai beneficiul culturii lor (si al culturii in general). Le dau un scop si un sens: continuarea istoriei. Tipul de cultura nationala franceza isi creeaza identitatile culturale printr-o puternica mitologie istorica, spre deosebire de tipul culturii nationale germanice unde esentiala pentru apartenenta este etnicitatea. Dar ea nu mai poate supravietui mult timp. Bate vantul globalizarii din toate directiile si nu este vorba decat de timp pana cand si ei – apartinatori ai unor culturi majore – vor trece prin acelasi purgatoriu ca si noi cei ce apartinem unor culturi minore. Jubilarea lor desantata de astazi nu va trece nepedepsita. Din pacate ma voi fi aruncat pana atunci sub rotile istoriei si nu voi beneficia de unica glorie a celor alungati: contemplarea blestemul implinit.

Stiu ca daca ma voi preface in francez, ma voi salva pentru o vreme. De asta am si venit aici. Sa ma vindec si sa ma regasesc. De departe si Iadul pare o statiune de odihna. Dar Franta nu e Franta propagandei culturale ante si postbelice. Franta nu este Franta lui Rousseau, a lui Carol cel Mare sau a lui Moliere. Franta nu iti ofera nimic diferit, ci doar, poate, mai mult, iar gandul asta imi anima toate parerile de rau. Franta nu este Franta, daca nu esti francez, iar plata privilegiului de a fi francez este prea mare. In consecinta refuz sa devin francez, la fel cum tu refuzi sa nu fi roman. Este vina luciditatii si melancoliei, caci ce altceva ne ramane amandurora la sfarsitul timpului?

Daca cunosti viitorul, iar prezentul il traversezi ca un cataleptic, nu iti ramane decat Istoria. Atentie! Nu trebuie confundat trecutul cu istoria! In acceptiunea mea, Istoria este doar umbra trecutului ce se intinde pana in prezent. O pestera a lui Platon unde cauzalitatea, temporalitatea si spatialitatea sunt relative si unde exista o singura dimensiune si o gramada de perspective. Exista vreun adevar imuabil in Istorie, a carui cunoastere sa ne mantuiasca? Pe cat de limpede si de colorat imi apare viitorul, pe atat de confuza mi se pare Istoria. Nu este nicio contradictie aici. Viitorul nu este o prezumtie a Istoriei, ci a tuturor istoriilor posibile ce converg intr-un singur punct. Apocalipsa. Formula salvatoare nu este resemnarea. Daca nu gandesti si nu actionezi in niciun fel – chiar si in slujba raului – viata nu iti mai apartine. Sapa in cautarea Iadului, uraste, formeaza distopii in imaginatie, admira uratul, predica sfarsitul in agonie si lumea si viata or sa ti se para minunate. Eu in schimb, scriu. Intr-o limba deja moarta, departe de spatialitatea plaiului mioritic – dupa cum numea Blaga acel orizont inalt, ritmic si indefinit alcatuit din deal si vale, in care eu am fost odata roman.

Emil Cioran, Paris, 1950.[/mk_blockquote][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/134064.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/134064.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Romanii, un popor de contrarevolutionari!” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1529557156056{margin-bottom: 0px !important;}”]„Romanii sunt un popor fara istorie, destinati sa piara in furtuna revolutiei mondiale. Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevolutiei si vor ramane astfel pana la extirparea sau pierderea caracterului lor national, la fel cum propria lor existenta, in general, reprezinta prin ea insasi un protest contra unei marete revolutii istorice. Disparitia lor de pe fata pamantului va fi un pas inainte.”

Karl Marx si Friedrich Engels, OPERE COMPLETE, vol. 8, pag. 229.

1. Domnule profesor ION COJA, circula pe Internet acest text, acest citat. Autorul se pare ca este Engels. Probabil ca a ajuns si pe la dumneavoastra.

Folclor pe Internet! Ar trebui studiat acest fenomen de specialistii in folclor… Exista niste structuri mentale profunde, arhaice, care de mii de ani orienteaza gesturile si comportamentul nostru. Succesul Internetului trebuie vazut si din aceasta perspectiva. Cat priveste citatul, ma face sa regret inca o data ca la varsta lecturilor definitive m-am ferit de autorii pe care eram obligati sa-i citim. Marx si altii din gasca sa. Am gresit! Ca si cu limba rusa, pe care am confundat-o cu limba cotropitorului si m-am straduit sa n-o invat!… Mare greseala! Adversarul trebuie cunoscut si studiat! Regret asadar ca nu am cunoscut acest citat inca de prin anii ’60. Mi-ar fi fost de mare folos.

2. Haideti sa dam timpul inapoi si sa va imaginati ca ati dat de acest text in acei ani minunati, minunati datorita varstei…

Datorita varstei si datorita unor oameni minunati care mai traiau pe atunci… Dumnezeule, ce comentarii nazdravane s-ar fi putut face pe acest text, inzestrat cu autoritatea marelui clasic! Ce de „soparle”!… Sa ma gandesc un pic, la persoanele cu care m-as fi grabit sa ma bucur de existenta acestui text!… Imi vine in minte chipul lui Petre Ceausescu. O vreme am fost colegi la invatamintul politic, la adunarile de partid… A murit tinar, in Germania, unde ceruse azil politic. Baiat subtire si plin de umor… Cred ca as fi dus citatul si la studenti, sa-l comentam la curs sau la seminar! As fi facut caz de acest citat si la invatamintul politic, la adunarile de partid… Ce fericit ar fi fost Petre Tutea sa fi stiut de acest text… Teribil ce rau imi pare ca n-am aflat decat acum de acest citat, ca si de telegramele criminale pe care le expedia Lenin catre activistii bolsevici si care sunt toate publicate in volumele de Opere de care erau sufocate toate bibliotecile publice! Radeam ca nu le citeste nimeni! Am fost un fraier… Trebuiau citite cu lupa. Aveam convingerea ca cenzura curatase textele „clasicilor” de tot ce putea sa fie interesant…

3. Si ce este interesant in acest citat de cinci-sase randuri?

Totul! Totul este interesant si pretios, deosebit de pretios pentru noi, romanii! Nu-mi pot imagina un elogiu mai consistent adus neamului romanesc. Nu ma asteptam ca Engels, cu atat de putine tangente la fenomenul romanesc, sa-l fi patruns si sa-l inteleaga totusi atat de profund! Sunt aproape gelos pe Engels ca a putut da romanilor o definitie atat de exacta: Un popor de anti-revolutionari! De reactionari! Expressis verbis, contra-revolutionari! Bravo noua, bravo si lui Frederic Engels asta!

4. Vorbiti serios?

Daca nu ma insel, acest text este datat 1848… Ar trebui mers la text, la volum. Oricum, in anii aceia si cu atat mai mult in 1848, era la mare moda spiritul revolutionar… Unde ne-a adus acest spirit, vedem astazi! Sigur, am avut si noi un 1848 al nostru, cu pasoptistii respectivi, care insa se vede ca l-au dezamagit pe teoreticianul „revolutiei mondiale”! Ar fi interesant pentru istoricii nostri sa caute raspuns la aceasta intrebare: de ce „revolutia” de la Bucuresti si Iasi, ca si „contra-revolutia” romanilor din Transilvania, l-a dezamagit atat de tare pe marele „profet” al revolutiei mondiale!… Pana acum, istoricii nostri s-au intrecut in a gasi dovezi de prezenta si manifestare la romani a spiritului revolutionar care cuprinsese intreaga Europa. Uneori aceste dovezi au fost inventate sau exagerate macar, ca sa putem spune ca am fost si noi in randul lumii de atunci, la pasopt si mai apoi! Cred ca este timpul sa ne dumirim asupra esecului, a impasului in care ne-a adus sistemul asa zis democratic pentru care s-a varsat atata sange in 1789, in 1848, in 1917 si asa mai departe, inclusiv in 1989!… Doua sute de ani de istorie obsedata de drepturile omului, de mirajul mincinos al egalitatii, al democratiei… Paravan in spatele caruia complicii (sau patronii?!) lui Marx si Engels au instituit pe planeta dictatura cea mai perfida si mai totalitara din istorie! Cacealmaua cea mai mare din istorie!

In aceste conditii, cand luam aminte la rezultatul final, devine meritorie, demna de lauda atitudinea celor care, din inteligenta sau/si din instinct, s-au opus acestei directii ori macar au refuzat sa tina pasul cu bezmeticeala, de esenta terorista, anarhista, numita spirit revolutionar. Cum au reactionat romanii la oferta marxista? Cum s-a manifestat rezistenta la revolutia mondiala? Iata o perspectiva ignorata de istorici sau ascunsa cu grija, ca un capitol de istorie rusinos, cu sentimentul ca nu ne onoreaza aceasta retinere, aceasta mentalitate „reactionara”, retrogada ca orice manifestare contra revolutiei! Dimpotriva! S-ar putea ca aceasta rezistenta a romanilor la nebunia si dezbracinarea colectiva numita revolutie sa se constituie in capitolul nostru de istorie cel mai glorios!

Acum, cand este clar esecul mondial al marxism-leninismului, declaratia tovarasului Engels conteaza pentru mine ca un moment de iluminare: Noi, romanii, nu suntem partasi la vinovatia, adeseori criminala, a celor care au dezlantuit ori au populat haitele de caini hamesiti de frustrari si de ura ai „revolutiei mondiale”! Dimpotriva, am fost in chip explicit impotriva acestui asa-zis spirit revolutionar, nu ne-am lasat amagiti de propaganda mincinoasa pana la crima dedicata „noii oranduiri” si, la nevoie, am pus mana si pe par, parul contra-revolutiei! Contra-revolutia la romani, iata perspectiva din care Istoria poporului roman trebuie rescrisa. Declaratia lui Engels subliniaza apasat si raspicat o trasatura de caracter a poporului roman pe care noi, nationalistii(!!!), nu am identificat-o corect si cu suficient curaj: spiritul conservator, „reactionar”, contra-revolutionar, despre care Engels afirma ca ne caracterizeaza genetic!… Ce veste minunata! Sper din toata inima ca Engels stia ce vorbeste si nu s-a inselat nici cu o iota! Oricum, are multa dreptate! Trebuie s-o recunoastem cu fruntea sus si inima usoara!

5. Cum ati caracteriza, in esenta si in putine cuvinte, atitudinea prin care romanii au atras „mania si dispretul” lui Engels?

Nationalism romanesc, echilibrat si bine cumpanit! Simt al masurii, decenta, eleganta chiar. Constiinta clara ca nu tot ce zboara se mananca si ca schimbarea domnilor, bucuria nebunilor! Au pus interesele nationale mai presus de drepturile omului, ale individului pieritor. E drept, mi-ar fi mai usor sa identific acte si manifestari ale romanilor ulterioare declaratiei lui Engels, prin care aceasta declaratie este confirmata cu stralucire, incat ma intreb de unde a avut Engels intuitia faptului ca romanii vor fi principalul (sic!) opozant al revolutiei mondiale marxiste?! Caci, asa cum am mai spus-o, cel putin in Europa, romanii au pus cele mai mari piedici internationalismului proletar. Au fost deseori, inclusiv in interiorul lagarului socialist, nuca tare, buturuga mica din a carei pricina s-a rasturnat carul triumfal al Cominternului la Budapesta, de pilda, in 1919!… Ne-a costat mult aceasta virtute! Dar abia acum aflu ca ni se trage de la Engels. Ce diagnostic precis a stiut sa ne puna! Sper ca a gresit in privinta remediului: disparitia noastra ca natiune! Engels e primul care a definit clar acest obiectiv al anti-romanismului: „pierderea caracterului national. Disparitia!” Engels este un clasic al anti-romanismului! Un vizionar! Un teoretician!… E o mare cinste pentru noi!

6. Ce putea sa-l faca pe Engels sa ne urasca atat de tare?

Repet: trebuie vazut cu exactitate data cand Engels face aceasta declaratie si contextul. Precum si alte referinte engelsiene la romani, daca exista. Apelez la cititorii site-ului sa lamureasca ei aceasta problema: ce stia Engels despre romani atunci cand a dat verdictul aneantizarii noastre?

Asa, la prima vedere, imi vine sa leg declaratia lui Friedrich Engels de prima lovitura, efectiv mortala, data de romani marxism-leninismului in 1864, la Viena, cand boierul moldav Racovita il rapune in lupta dreapta pe cel care a fost cel mai apropiat tovaras de idei cu Marx si Engels, marea speranta a socialismului stiintific, numitul Ferdinand Lassalle. Episod care n-ar trebui sa lipseasca din niciun manual de istorie a romanilor, dar lipseste din toate. Ti l-am povestit de mai multe ori!… E probabil ca Engels sa ne poarte pica de pe atunci!…

7. Nu vad niciun motiv sa nu mai povestiti o data acest episod intr-adevar premonitoriu. E foarte putin cunoscut. L-ati povestit in romanul Vin americanii, cu mult haz, cu multa…

Exultare!… Acesta este cuvantul! Exult de placere cand povestesc isprava boierului Racovita. Traiesc intens o stare de exaltare! Abia astept! Se poate?

8. Poftiti, va rog!

Incep prin a-l pomeni pe Constantin Boceanu, de la el am aflat minunata poveste a boierului Racovita. Boceanu, si el de stirpe veche boiereasca, din Mehedinti, un veritabil aristocrat, avusese la viata sa cateva dueluri, participase chiar si la ultimul duel, inainte ca prin lege duelul sa fie interzis in Romania. Doua vorbe si despre duelul ca institutie. Duelul a apartinut acelei lumi aristocratice retrograde si reactionare careia i-a pus sau a incercat sa-i puna capat revolutiei mondiale profetita de Marx si Engels. O lume care punea onoarea mai presus de orice. In acea lume, orice persoana care jignea pe nedrept alta persoana risca sa fie provocat la duel de acea persoana. Sau, in cazul ca persoana jignita era o femeie sau un batran, se gasea cavalerul care sa-l provoace la duel pe mitocan. In felul acesta, zicea Boceanu, lumea buna era aparata de gesturile mitocanilor, sever cenzurati de perspectiva duelului.

9. Dar ce-l impiedica pe un mitocan sa fie si el priceput in arta scrimei sau a duelului cu revolverul?

Asta l-am intrebat si eu pe raposatul domn Boceanu. Cu ce satisfactie mi-a raspuns cam asa: un mitocan, care se gandeste sa se antreneze pentru a face fata vreodata unei provocari la duel, prin antrenament isi pierde mult din… mitocanie, devine om de onoare! In plus, orice duel presupune un risc mare, chiar daca esti bine antrenat. Asa ca mitocanul se temea pe vremea aceea de duel ca dracul de tamaie…

10. Dar daca era provocat la duel si nu se prezenta?

I se ducea buhul ca este un om lipsit de onoare si nici unul dintre cunoscuti nu mai accepta sa aiba de-a face cu el. Nu mai era primit in nici o casa, era exclus din lumea din care facuse parte!… Devenea un proscris!… Si acum momentul astral, cum l-ar fi numit Stefan Zweig, evreu si el, ca si Lassalle, dar ce evreu?! Asadar suntem in anul de gratie 1864, Ferdinand Lassalle are 44 de ani, holtei, barbat cu succes pe toate planurile in societatea vieneza, ii mai lipsea un blazon de noblete, probabil, sau numai o sotie frumoasa si dragastoasa. O juna contesa parea ca indeplineste amandoua conditiile, basca, probabil, si ceva avere, asa ca Ferdinand al nostru ia un buchet de trandafiri sau crini imperiali, ori cu mana goala s-o fi dus la parintii fetei, sa le anunte marea bucurie: il vor avea de ginere pe faimosul ziarist, teoretician si combatant socialist Ferdinand Lassalle, care se prezenta in persoana sa ceara mana tinerei domnite!… Asadar taica contele, cam in varsta si beteag, a fost pus in situatia de a accepta in familie, ca ginere, un ins cunoscut pentru vederile sale politice socialiste, adica anti-aristocratice si destul de copt pentru juna sa copila… Cam purisan, adica. O fi contat si faptul ca Lassalle era evreu? N-as crede, la Viena evreii erau bine integrati in societatea inalta a imperiului. Bref pe doi, contele il refuza pe marele Lassalle, nici nu mai conteaza cu ce argumente, cu ce cuvinte. Nu-l vrea in familie! Nu vrea nepoti de la tovarasul Lassalle! Nu vrea si gata!

Afront la care Ferdinand Lassalle nu se poate abtine sa nu raspunda cu o pereche de palme aplicate pe obrazul parintelui impertinent, al caror rasunet a cutremurat intreg imperiul chezaro-craiesc!… Un gest de mitocan, esti de acord? Petitorul care isi bate socrul!

11. Obermitocan!

Conform uzantelor, contele face cunoscut afrontul suferit, precum si faptul ca din pricina varstei si a starii sale fizice precare nu-si poate apara onoarea, terfelita de reprezentantul cel mai de seama al socialismului utopic, cum era prezentat acest Lassalle la cursurile de socialism stiintific din facultate. Lassalle era, asadar, un utopic, un visator, un idealist, care ia la palme pe cel pe care si l-a dorit bunic al copiilor sai!… Cazul ajunge in presa si toata lumea incepe sa fie pasionata de intrebarea: care dintre junii baroni sau conti imperiali, ai Ostreich-ului, va ridica de jos manusa aruncata cu atata impertinenta in obrazul aristocratiei vieneze de spada vieneza. Aristocratie care fusese de spada candva, la inceputuri, dar acum se cam lenevise, se dedulcise la viata de cafenea si de salon, astfel ca niciun june nu se itea la orizont sa apere onoarea contelui si sa spele rusinea de pe obrazul aristocratiei austriece… Situatie de care presa, aproape toata cu simpatii socialiste, iudaizata bine, cum o va califica Eminescu cativa ani mai tarziu, nu intarzie sa profite si sa ia peste picior, sa ia la un misto homeric insasi ideea de aristocratie, de cavalerism european, arian etc. Aveau toate motivele!… Fireste, toata aceasta tevatura din perspectiva revolutiei mondiale, care se vadea o data in plus necesara si justificata!

De partea cealalta, in saloanele high life-ului vienez, rusine si deznadejde, umilinta si deruta generala. Insusi imparatul, marele Franz Joseph, convoaca guvernul, in zadar insa, solutia nu putea veni decat de la societatea civila, cum am zice noi azi. Iar societatea civila vieneza, adica lumea buna, aristocratia, tace si inghite in sec… Fine del primo tempo!

12. Secondo tempo…

Undeva, in Moldova. Banuiesc ca la Nicoresti, de unde se trag parintii nevesti-mii, boierul Racovita se urca in radvan si pleaca sa-si faca indatinata calatorie anuala la Paris. Drumul sau trecea prin Beci, prin Viena imperiala, unde avea ceva rude si prieteni. A nimerit chiar in acele zile de pomina si de rusine, cand devenise evident ca imperiul este pe duca, caci nu se gasea nimeni sa apere onoarea aristocratiei care il intemeiase cu sute de ani in urma. Afla de toata aceasta urata poveste soldoveanul nostru si nu-i vine a crede: cum? Nu se gaseste nimeni sa-l puna la punct pe mitocan, pe obraznic?! Si mai ales nu poate sa priceapa ce a fost in capul petitorului!… In cele din urma, ca-n basmele cu Fat Frumos si Zmeul cel rau, boier Racovita isi intreaba gazdele daca nu cumva il poate el provoca la duel pe magarul social-democrat. Avea cativa domnitori printre ascendenti, se simtea solidar cu ideea de aristocratie si onoare. Asa s-a ajuns la duelul dintre boierul Racovita si revolutionarul Lassalle. Un duel despre care s-a vorbit prea putin. Nu e timpul trecut si putem, suntem chiar obligati, ca romani, sa recuperam timpul scurs, pentru a introduce aceasta poveste in circulatia publica a modelelor umane, ca pe un reper sufletesc al satisfactiei de a te sti om, roman! Gestul boierului valah merita sa fie cunoscut in toata lumea. Insasi persoana lui Racovita merita sa fie mai cunoscuta decat persoana mitocanului, al carui nume nu lipseste din nici o enciclopedie… In ordinea morala a lucrurilor, acolo unde consemnam faptele care dau demnitate fiintei umane, Racovita este un nume care merita o mediatizare pe masura excelentei sale! Ma rog, se pot spune o multime de superlative pe seama acestui moment de istorie, de excelenta romaneasca! Da, cred ca acesta este termenul: moment de excelenta romaneasca…

13. Dupa cum vorbiti, as deduce ca nu mai conteaza rezultatul duelului.

Evident: frumusetea consta in pasul in fata pe care il face Racovita, provocandu-l pe impertinent. Ca l-a si impuscat mortal, e deja un detaliu mai putin semnificativ, secundar. E mana Domnului, nu mai are boier Racovita or Nicoresti nici un merit!… De altfel nici nu prea cunosc detaliile „afacerii”. Am povestit-o in Vin americanii, roman de a carui soarta nu am stiut sa ma ocup! Dar mai este timp!… Am povestit-o asa cum am cumparat-o de la raposatul domn Constantin Boceanu.

14. Se pare ca la acest duel boierul Racovita a pus prima oara mana pe un pistol!

Asa se pare. Dar era un bun vanator, ca orice boier moldovean autentic. A tras impecabil! Si a lovit mortal in mascarada criminala numita revolutia mondiala… Eu asa am interpretat mereu aceasta intamplare, ca fiind definitorie pentru disputa in care romanii s-au aflat cu internationalismul de orice fel. Inca de pe vremea romanilor, as putea spune! Dacii fiind probabil la originea acestei „retineri”, a acestei rezistente la ideea de pierdere a identitatii etnice prin acceptarea unei matrice stilistice universale. Caci, in esenta, internationalismul = imperialism. Si vice-versa, orice imperialism tinde, constient sau nu, spre internationalism.

15. Pe scurt, care ar mai fi alte momente de manifestare a acestui spirit romanesc anti-revolutionar?

Suntem singurul popor, vecin cu Rusia, care nu s-a contaminat de morbul revolutiei, in anii Primului Razboi Mondial… Dimpotriva, am stat stavila, oprind extinderea revolutiei spre Apus, efectiv punand parul pe revolutionari, adica pe bandele criminale ale lui Bela Kuhn si alti agenti ai lui Lenin si Trotzky. Nu numai la Budapesta, ci si la Viena, la Praga… Moment astral, atunci cand la Iasi generalul Poetas a dezarmat un regiment de soldati rusi, care trecusera la infaptuirea revolutiei ordonate de Lenin. I-a dezarmat pe rusnaci, le-a dat pantalonii jos si i-a batut la cur cu centironul, sa le vina mintea la cap!… Nu i-a impuscat, cum ar fi facut orice general rus, fie alb, fie bolsevic, ci i-a tratat ca pe niste copii rataciti! Asta si erau, bietii mujici…

Din tot imperiul sovietic, numai romanii, din Basarabia, s-au desprins, refuzand noua oranduire instaurata prin Marea Revolutie din Octombrie… Spre onoarea lor, rusii de azi nu mai celebreaza ziua de 7 noiembrie, zi atat de nefericita din istoria lor. Probabil ziua cea mai nefasta!… Nu cumva aceeasi este si situatia lui 14 iulie la francezi?!…

16. Asupra acestei chestiuni va rog sa insistati. Veti starni multe proteste si critici!

O sa insist cu alta ocazie… Ma intorc la romanii nostri, blamati pentru eternitate de Engels. Este vorba de eternitatea revolutiei mondiale, fireste… N-o sa vezi niciun intelectual roman mai de soi, mai rasarit, care sa fi mers pe mana lui Marx sau Lenin in perioada interbelica… Perioada in care Europa Occidentala isi pune poalele in cap si jura pe tatucu’ Stalin, efectiv divinizandu-l cu nerusinare si grosolanie… Asta in timp ce in Romania se injgheba cea mai coerenta si mai dinamica replica la internationalismul bolsevic: Miscarea Legionara. Cand fenomenul legionar va fi inteles ca lumea, in esenta si autenticitatea sa, ne vom da seama ca prin aceasta miscare politica romanii au scris capitolul cel mai important din rezistenta anti-bolsevica.

Ideea de revolutie mondiala nu a disparut din mintea putina sau diabolica a unor politicieni. S-ar putea spune chiar ca aceasta idee este azi mai aproape de reusita ca oricand! Pentru cei care vor teoretiza si vor organiza in viitor rezistenta la revolutia mondiala, experienta si modelul legionar vor fi decisive in articularea unei politici, a unei replici eficiente de respingere a internationalismului sau mondialismului ca paravan al imperialismului. Un imperialism cinic si perfid, criminal in esenta sa, la a carui expansiune asistam azi. Asistam neputinciosi? Asa s-ar parea, daca te iei dupa mesajele de pe internet, mesaje ale unor sceptici de serviciu, mercenari ai deznadejdii, care cobesc pe toate site-urile, decretand, celebrand de fapt, neputinta noastra de a avea o solutie, un raspuns la aceasta agresiune mondiala, planetara… Raspunsul exista! L-au dat o data legionarii! Il vom mai da o data noi sau cei ce vin dupa noi!

In fine, dupa razboi, rezistenta la revolutia mondiala a capatat la romani felurite forme, de la partizanii din munti, pana la fronda incercata de Nicolae Ceausescu. Sigur, se vor gasi iar imbecilii care vor sari in sus de indignare, cum sa-i pun alaturi pe partizanii din munti si pe Ceausescu?! Le fac acestor nevolnici cunoscut un detaliu: cel care a organizat echipele de legionari parasutate in munti a fost Traian Puiu, fost primar legionar al Constantei. Traian Puiu si-a dat seama ca aceste echipe erau trimise la moarte sigura, deoarece superiorul sau, Kim Philby, era omul rusilor si le transmitea toate informatiile necesare. Din pacate, si-a dat seama si nemernicul de Philby ca romanul l-a ghicit ce-i poate pielea! Urmarea: Traian Puiu a fost rapit din Germania si trimis la Bucuresti legat fedeles. A urmat un simulacru de proces si condamnarea la moarte. Sentinta insa nu a fost niciodata executata, asa ca in 1964 Traian Puiu a iesit din inchisoare, alaturi de ceilalti detinuti politici. A trait pana dupa 1990. A fost ajutat mult de regretatul Cornel Dida, un corect istoriograf al Miscarii Legionare. Acesta l-a convins pe Traian Puiu sa scrie un serial de amintiri si comentarii asupra evenimentelor la care participase. Serialul a inceput sa fie publicat in ziarul constantean Telegraf, daca nu ma insel. Dupa cateva episoade serialul s-a oprit. In drum spre redactie, batranului legionar i s-a inscenat un accident de circulatie si a fost ucis!… Era prin 1991 sau ’92. Asadar securitatea ceausista l-a lasat in pace, in viata! Nu l-a iertat securitatea post-decembrista, care nu mai asculta de PCR, ci de naiba stie cine!…

In orice caz, cartea lui Larry L. Watts, Fereste-ma, Doamne, de prieteni, obliga pe orice roman de buna credinta sa-si revizuiasca perceptia asupra persoanei si epocii Ceausescu… Fireste, te poti apara de dusmani singur, de prieteni te poate apara numai Dumnezeu, dar de omul prost si rau, ticalos, nu te poate nimeni apara. Ma vor injura, desigur. Dar daca traiesti neinjurat de netrebnici, inseamna ca ai trait degeaba.

Adaug la povestea cu Traian Puiu cele aflate de la George Petre, cel mai tinar dintre legionarii refugiati in Germania in 1941. S-a repatriat dupa 1990, venind din Australia. Un om si jumatate! Si totusi un om dintr-o bucata, daca-mi ingadui sa ma joc putin cu cuvintele… A trait pana acum vreo doi-trei ani la Busteni. Am tot amanat sa scriu ceva despre acest om minunat… Mi-a fost greu pentru ca l-am cunoscut prea bine, as zice. M-a onorat cu prietenia si increderea sa. Un subiect pe care l-am discutat mult impreuna a fost aceasta activitate, pe care a coordonat-o tehnic din partea legionarului Traian Puiu. Cand Traian Puiu si-a dat seama ca Philby a priceput ca el, Traian Puiu, „s-a prins” ce joc murdar facea lordul englez, a venit la prietenul sau George Petre sa se sfatuiasca si, in acelasi timp, sa-i transmita informatia despre Philby… Pe scurt, din discutiile avute de mine cu George Petre, acesta mi-a incredintat convingerea sa intima ca actiunea de parasutare in Romania a tinerilor voluntari legionari a urmarit nu sa loveasca in regimul comunist, ci sa decimeze randurile legionarilor aflati in Occident. Aflati sub protectia legilor occidentale si chiar a sentintelor date la Nuremberg, legionarii purtau cu ei, departe de tara, mesajul anti-revolutionar, contra-revolutionar. Mesaj legionar si romanesc deopotriva. Cu asemenea mesaj si crez politic nu puteau starni simpatia cercurilor politice occidentale, obediente, in secret, la ideea revolutiei mondiale. Aceste cercuri nu erau deloc straine de guvernele aflate in functiune in Occident. Asa zisul anti-comunism al Occidentului a fost deseori fals, trucat. Adevaratii anti-comunisti nu au gasit niciodata un sprijin in Occident. La nivelul de decizie politica, in Occident se cunostea ca am fost dati Moscovei pentru urmatorii 50 de ani. La ce bun mascarada potrivit careia Occidentul incurajeaza si sustine rezistenta anticomunista? Tocmai pentru a-i identifica pe adevaratii anti-comunisti. Trebuiau aflati si lichidati… In imperiul mondialist nu este loc pentru oameni cu coloana vertebrala, cu spirit de sacrificiu, cu simtul datoriei mai presus de instinctul de conservare… Cata vreme nu dispare samanta legionara, mondialismul visat de Engels nu se poate simti in largul sau…

O mica paranteza: prin cele afirmate, Engels ne ajuta sa pricepem, sa aflam explicatia aderentei extraordinare a romanilor din toate straturile sociale la miscarea legionara: opozitia legionara la revolutia mondiala era in cea mai curata si definitorie traditie romaneasca!

Intr-o discutie in patru, Petre Tutea, Marcel Petrisor, Aurel Dragos Munteanu si subsemnatul, Dragos a povestit cele aflate de la un personaj din generatia lui Petre Tutea, inca in viata la acea data – era prin 1985-’86. Persoana respectiva fusese translator pentru Averell Harriman, venit in decembrie 1945 la Bucuresti cu insarcinari foarte inalte din partea Aliatilor, a SUA, in primul rand. La intalnirea cu Iuliu Maniu, emisarul Occidentului l-a informat pe liderul rezistentei nationale din Romania ca America se pregateste in secret pentru un razboi cu URSS. Acest razboi nu poate fi deocamdata pornit pentru ca opinia publica din America nu l-ar accepta si nu l-ar intelege, fiind vorba de un razboi intre doua armate prietene… E nevoie ca opinia publica din America sa afle cate ticalosii fac rusii in Europa de Est, este nevoie de acte de rezistenta care sa provoace varsari de sange, numai asa s-ar putea justifica interventia americana…

Mesajul american a fost desigur transmis de Maniu mai departe, cu consecintele cunoscute: incredintati ca „vin americanii!”, mii de romani, tineri mai ales, nu au pregetat sa se manifeste in vreun fel sau altul impotriva regimului comunist, regim care a raspuns cu condamnari la moarte si la zeci de ani de puscarie pentru opozantii regimului… Atunci cand vorbim de victimele comunismului, in mod paradoxal, daca suntem lucizi, vom identifica astfel de victime si printre romanii anti-comunisti traitori in Occident… Detaliu esential: cu aceeasi ocazie, intrebat de Malaxa ce sa faca, Harriman i-a transmis sec: sa-si faca bagajele… Deh, Malaxa nu era roman, nu era contra-revolutionar!…

17. Sa ne intoarcem la Engels si mesajul sau… Ati zis ca ne-a pus un diagnostic extrem de exact, ca ne cunostea surprinzator de bine… Cum interpretati afirmatia lui Engels ca romanii sunt „un popor fara istorie”?

Nu ma surprinde… Este un loc comun pentru detractorii nostri. Probabil ca avea in vedere vestitul „mileniu de tacere”, pentru care lipsesc documentele scrise, rastimp in care romanii nu sunt pomeniti in niciun document. Nici la Nord, nici la Sud de Dunare! Ai zice ca nu au existat si ei pe undeva!… Situatia aceasta se mai intalneste si la alte popoare vechi din Europa, stabile, statornice in spatiul lor de bastina. Cum ar fi albanezii. Cronicarii de odinioara nu consemnau in scrierile lor starile de fapt, ci evenimentele, „miscarea”, dupa logica de azi a ziarelor, care consemneaza in primul rand ceea ce iese din obisnuit, din normalitate, tulburand starea de fapt existenta. Romanii, confruntati cu vitregiile epocii, au inteles sa supravietuiasca prin retragerea din calea rautatilor. Prin refuzul de a participa la miscarea browniana a neamurilor dinlauntrul sau dinafara imperiului. Povestea cu codrii si muntii care au asigurat supravietuirea noastra si mentinerea identitatii etnice, nationale, in ciuda multimii neamurilor care au trecut pe aici, nu este o inventie romantica, ci un adevar confirmat in multiple feluri. Am scris despre asta in Transilvania Invincibile Argumentum, afirmand ca din aceasta asa-zisa retragere din istorie romanii vor iesi „la suprafata” istoriei cu un castig nesperat si deosebit de pretios: cu o cultura orala, cu un folclor de o originalitate si o bogatie fara egal in Europa, o cultura profund spiritualizata si care antrena intreaga suflare romaneasca. O mie de ani romanii nu se vor afirma prin nicio structura administrativa, de tipul statului politic, consemnata in anale. Dar cand documentele incep sa-i consemneze, ii vom afla pe romani ca purtatori ai unor norme de conduita riguros sistematizate si organizate in vestitul „jus valachicum”. Dovada ca nu au trait o mie de ani la intamplare, in dorul lelii, ci ca o comunitate unitara si coerenta, intinsa pe un vast teritoriu: de pe malurile Vistulei pana in muntii Pindului. Care popor european a mai afirmat asemenea virtuti si capacitati de socializare?! Nu prea multe!…

Iar cand, in secolul XIV, romanii isi vor afirma statalitatea, statele romanesti intemeiate atunci nu vor inceta sa existe pana azi, cu o continuitate la fel, fara pereche la majoritatea popoarelor europene si mai ales la popoarele din preajma noastra!… Sunt motive suficiente ca sa avem multi dusmani, multi care sa nu incapa de noi!… Iata, in Europa de azi, majoritatea statelor sunt confruntate cu perspectiva secesiunii, in frunte cu granzii Europei: Anglia, Franta, Spania, Italia… Rusia si ea, Ucraina… Iugoslavia si Cehoslovacia sunt deja o amintire… In acest context, numai noi, romanii suntem in situatia ca, prin exprimarea libera a electoratului, prin aplicarea corecta a normelor de drept international, sa dobandim o tara si mai mare! Ba chiar sa ne extindem si la sud de Dunare! Crezi ca in cancelariile lumii nu suntem invidiati si, cand se poate, taxati, faultati pe blat, busiti ori sabotati pentru norocul nostru de a fi romani? Caci exista acest noroc! Pe care putini dintre noi il constientizeaza! Dusmanii nostri, in schimb, sunt foarte constienti de asta! Repet: norocul de a te naste roman!

18. „Norocul de a te naste roman”?!… Nu v-am mai auzit cu aceasta vorba. Am auzit pe unii plangandu-se de ghinionul ca s-au nascut romani!

Nu, aia nu s-au nascut romani, ei s-au nascut in Romania, la o adresa, nu intr-o comunitate etnica! Norocul de a te naste roman?… Nu vrei sa mai lasam si pentru alta data cateva subiecte?

19. Revin atunci la subiectul nostru: cum credeti ca l-ar fi comentat Petre Tutea? Ma refer la citatul din Engels, fireste.

Cu ce placere ar fi facut-o domn profesor?!… S-ar fi simtit pe deplin confirmat de o autoritate totusi de suprafata planetara. …Mi-aduc aminte de intalnirea lui Petre Tutea cu Marian Popa, in holul de la Athenee Pallace. Memorabila intalnire intre doi mari romani! Le-am facut cunostinta, stiau prea multe unul despre celalalt, asa ca Marian Popa nu si-a mai pierdut vremea cu amabilitati conventionale, ci a vrut sa profite de intamplare, de norocul de a se intalni cu vestitul Socrate al Bucurestilor. Si l-a luat la rost, aproape, zicandu-i: „domnule Tutea, care credeti ca este regimul politic cel mai bun?”

Eu ma stiam de vreo zece ani cu Tutea, dar nu-mi trecuse prin cap sa-i pun o intrebare atat de radicala, de categorica! Raspunsul lui Tutea a fost si mai categoric, ba chiar si mai scurt decat intrebarea: „Regimul care a apucat sa se invecheasca!” …Atat a durat discutia dintre cei doi mari romani si s-au despartit. Nu mai tin minte cu care dintre cei doi aveam de mers mai departe undeva…

20. „Regimul care a apucat sa se invecheasca”?…

Pe loc, atunci, nu am dat nicio importanta raspunsului, mi s-a parut bizar si neadecvat la fapte… Apoi, in timp, i-am dat tot mai multa greutate. Orice regim, prin dainuire, isi corecteaza abaterile, abuzurile, se apropie de normalitate… Se intelepteste! Pentru ca este in firea omului si a lumii ca binele si adevarul sa iasa la suprafata, sa devina tot mai active! Formula lui Tutea este perfect sinonima cu „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”!… Tot patru cuvinte! In aceste doua formule, a patru cuvinte fiecare, afli esenta comportamentului „contra-revolutionar” al romanilor. Romanului nu-i place „miscarea”, neastamparul nevrotic, ci contemplatia, adastarea, care iti permite sa gusti pe indelete din bucuriile Firii, ale existentei. Iar mai presus de toate romanul resimte bucuria si placerea de a pune Tara la cale, Tara si Lumea, comentandu-le la nesfarsit, cu recunostinta ca are parte de ele…

21. Au mai ramas necomentate cateva sintagme interesante… „Extirparea sau pierderea caracterului national”, „existenta romanilor constituie un protest impotriva maretei revolutii mondiale”…

Le lasam pe altadata sau la dispozitia cititorilor site-ului nostru, ale caror comentarii sunt deseori napraznice… Tin sa incheiem printr-un alt citat, dintr-un autor infinit mai putin cunoscut decat Engels, dar care a cunoscut infinit mai bine decat Engels ce va sa zica mareata revolutie mondiala. E vorba de un detinut politic, de la care am primit cu luni de zile in urma o carte de versuri. N-am avut timp de ele, dar azi dimineata, in asteptarea discutiei de fata, am dat peste carte si am deschis-o la intamplare, fara nici un gand si, in nici un caz, cu gandul de a citi mai mult de cateva randuri. Sub ochi mi-au cazut urmatoarele randuri, din poezia intitulata Acuz:

Acuz in fata lumii intregi,

In fata tribunalului suprem al umanitatii,

Pe acei intelectuali,

Pe acei filosofi si oameni de stiinta,

Care au mistificat adevarul,

Care au deformat realitatea

Si au acoperit-o

Cu faldurile stralucitoare ale minciunii;

Care in numele unor aberatii

Despre progres, libertate, egalitate,

Au aparat, au laudat si au inaltat

Pe monstrii zilelor noastre

Si au justificat

Toate sacrilegiile si hecatombele.

Autor Dumitru Oniga. Retine: „In numele unor aberatii despre progres, libertate, egalitate!”… As zice ca citatului din Engels eu i-as opune citatul din Dumitru Oniga. Mi se pare suficient. In plus are autoritatea suferintei, a jertfei, ceea ce nu este cazul in… cazul lui Engels al dumitale. Un belfer!

22. Cine sunt „monstrii zilelor noastre”?

Marx, Engels, Lenin, Stalin si alti revolutionari, activisti ai revolutiei mondiale… Ai „maretei” revolutii! Mai fac o precizare: duelul a fost intre Lassalle si Racovita, dar contrastul revelator nu este numai intre cei doi, ci si intre boierul moldovean si aristocratia vieneza… Stii ce-mi trece acum prin cap: sa fac o scrisoare catre primarul Vienei si sa-i povestesc cum a aparat romanul Racovita onoarea Vienei, a aristocratiei austriece, in 1864. Si cum romanii lui Iuliu Maniu au aparat Viena de ravagiile spiritului revolutionar, in 1918… Sunt curios cum va reactiona comunitatea vieneza! Ce monument al eternei si nemarginitei recunostinte il vor ridica romanilor!

Ca veni vorba: stiai ca la Viena exista un falnic monument al soldatului sovietic eliberator? Ar da orice vienezii sa nu-l mai vada acolo. Am avut si noi un astfel de monument, in Piata Victoriei. Ti-aduci aminte?

23. Da, era chiar pe axul pietei! Unde-i acum? Nu mai e in Piata Victoriei!

Nu mai stiu nici eu pe unde este acum. L-or fi topit tiganii… Ce stiu este ca a fost demontat din ordinul lui Nicolae Ceausescu… A pretextat ca sub statuie va fi statia de metrou, asa ca rusii nu au mai avut ce spune… Caz unic in Europa la vremea aceea. Cum unica a fost si distrugerea monumentului V. I. Lenin din Bucuresti, in martie 1990 si in pofida autoritatilor cominterniste revenite la guvernare in Romania. Tot asa: o demolare efectuata in premiera mondiala… Prioritate romaneasca absoluta! Am asistat la acel moment de avant contra-revolutionar. Eram deplin constient ca asist la un moment de istorie universala. A durat vreo doua zile pana ce homosexualul Lenin s-a lasat dat jos de pe soclul revolutiei mondiale si trantit la pamant, in noroi si in huiduielile reactionarilor bucuresteni!… Presa a trecut sub tacere evenimentul! Probabil ca undeva, in niste importante cancelarii ale lumii, nu ni se iarta nici asta…

Mai vorbim!

Burias, 8 septembrie 2011

A consemnat Petre Burlacu

Post scriptum. Episodul duelului Racovita – Lassalle stiu ca a fost evocat cu detalii interesante de Andrei Oisteanu, in „Romania literara”, in urma cu ceva ani. Din pacate nu am reusit sa dau de urma textului. Daca s-ar putea, l-as gazdui pe site. E interesant de vazut lumea si din perspectiva Celuilalt… Altera pars, nu?…[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1529554242513{margin-bottom: 0px !important;}”]Sursa: ioncoja.ro.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text]

 

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

mihai eminescu, statul organic, teoria statului organic, eminescu

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (10) – Conservatori si liberali” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1529492610169{margin-bottom: 0px !important;}”]„Tot sistemul acesta este atit de vicios incit din nenorocire numai cestiuni de-a dreptul vitale, cestiuni unde nimicirea existentei nationale e evidenta pina in cele mai mici amanunte, e in stare sa zguduie opinia publica si inca nici atunci cu destul folos.

Cind vedem deci ca partizile devin un stat in stat, ca totul atirna de la ele iar statul adevarat, acel al claselor pozitive, nu e decit o masa impozabila si exploatabila, atunci intrebam daca nu e o superinfluenta de cutezare, de cinism chiar, de a tagadui lucruri cari izbesc vederile oricui, lucruri despre cari sint convinsi si guvernamentalii in acelas grad in care sintem convinsi noi. Cu singura deosebire ca noi le spunem pe fata, nefiind nici in interesul, nici in maniera noastra de-a le ascunde, pe cind, din contra, interesul de capetenie al adversarilor a fost pururea si trebuie sa fie de-a ascunde aceste adevaruri si de-a ameti lumea cu fraze sforaietoare despre o libertate in alegeri cari nu exista decit atunci cel mult cind Coroana o asigura prin propria ei vointa.

Cit despre aluatul protoplasmatic care formeaza la noi un stat in stat, asezat asupra institutiilor si poporului, avem putine de adaos. Traind din politica si prin politica, si neavind nici un alt soi de resurse materiale sau de putinta de a-si cistiga existenta, el e capabil de a falsifica totul, si liste electorale, si alegeri, si forme parlamentare, si idei economice, si stiinta, si literatura. De aceea nu ne miram daca vedem acest proteu al unui universalism incapabil si ambitios imbracind toate formele posibile: ministri, financiari, intreprinzatori de lucrari publice (cu capital de palavre), deputati, administratori, membri la primarie, soldati (care au luat Grivita cu gura), actori, totul in fine. Nimeni nu se va mira daca-i vom spune ca in tara noastra se afla advocati profesori de teologie, advocati revizori de scoale si nu ne-am mira daca s-ar constitui si in Sinod, pentru a canoniza, adica a trece in rindul sfintilor, daca nu pe altcineva, cel putin pe marele mucenic Warszawsky de pilda.

Si aceasta sa fie natia, natia noastra modesta, iubitoare de adevar si cu minte? Asadar, cind un advocat se face soldat, cu scopul anumit de a se ilustra, cind un altul se face prezident de republica – fie chiar numai ploiesteana – , cind un al treilea joaca pe arheologul, un al patrulea e ales in Academie ca filolog, desi n-a dovedit printr-un singur sir scris ca e specialist in aceasta, cind vedem toate astea ne vom convinge cu durere ca golul reformelor trebuie sa fie cumplit de mare daca trebuie pentru el atit de multi comentatori inaintea forului, ba cu mai multa deceptiune inca ne vom convinge ca aceasta imensa suma de aluat protoplasmatic are, la dreptul vorbind, rolul de a incurca si intuneca intelesul legilor, caci vedem ca adevarati jurisconsulti ex professo joaca un rol secundar intre ei.

Iata dar o noua clasa dominanta in Romania, care se distinge prin absoluta ei improductivitate. Taranul, mare sau mic, caci tarani sint si proprietarii mari si cei mici, pune un fir de griu in ogor si scoate zece, deci el inzeceste valoarea obiectului ce i s-a dat in mina spre munca. Meseriasul ia o bucata de lemn, de piele, de metal, o supune muncii sale si scoate obiecte cari au o inzecita, adesea o insutita valoare de cea care o aveau inainte. Negustorul cauta, din mii de piete existente, pe aceea unde productele nationale se pot desface mai cu folos, din miile de preturi relative el cauta pretul absolut al obiectului intr-un moment dat. Deci si el augumenteaza – nu totdeauna fara pericol pentru alte clase – valoarea productiunii nationale. Vedem ca activitatea tuturor claselor pozitive ale societatii consista in a augumenta prin munca lor valoarea productiunii nationale, in a o inzeci, a o insuti chiar.

Este aceasta misiunea proletariatului de incurcatori de legi, a proletariatului cenusarilor? Din contra. Averi descurcate le incurca, stari de drept sigurele primejduiesc, introduc dezordinea si turburarea in toate clasele. Se poate intemeia un stat serios, o organizatie serioasa pe aceasta clasa de oameni fara soliditate, fara stiinta, fara avere, al caror instrument de munca e o inteligenta sofistizata, a caror stiinta n-ajunge nici macar in corectitudinea gramaticala a frazei? Desigur ca nu. Poate ca si ei se pot intrebuinta in vrun mod practic, dar nu pentru a domina statul, nu pentru a vina rolul de organizatori. O populatie flotanta nu poate reprezenta stabilitatea institutiilor, nu poate reprezenta sentimentul inradacinat al ideei statului, al armoniei si solidaritatii intereselor nationale.

E prea adevarat ca ideile noastre sint adeseori escamotate si anticipate de catre acesti adversari generis nullius si ca, pentru a se putea gera ei in adevarati proprietari ai ideilor noastre, ne taxeaza de reactionari cu instincte medievale, adica ne numesc scara la Dumnezeu si pod peste mare. Toate acestea le fac pe cuvintul ca ne numim ‘conservatori’ si pentru ca in carti si in gazete din Franta si Germania intre conservatorii de acolo exista, din cauza unei vechi civilizatii, o seama de reprezentanti ai culturelor si formelor trecutului. Cuvintele ‘conservator’ si ‘liberal’ au insa la noi cu totul alt inteles si, fata cu rationalismul frazelor, gol, insipid, inexact al asa-numitilor liberali, noi reprezentam realismul naturii innascute a statului si pretindem ca formele introduse sa nu ramina forme goale, coji pentru a se juca partizile cu ele, ci sa aiba cuprins real. Voim a conserva libertati si institutiuni prin realizarea lor, prin aplicarea lor sincera fata cu un curent care le discrediteaza prin abuz si prin ducerea la absord.”[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1529492743749{margin-bottom: 0px !important;}”]Fragment din articolul „Studii asupra situatiei”, aparut in TIMPUL, in februarie 1880.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]