Proiectul de Țară – România Distributistă, România Profundă, stat agroalimentar, agroturistic – Hrană, Apă, Energie.

Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (5) – Republica e buna doar cand exista o clasa de mijloc economiceste puternica
,

Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (5) – Republica e buna doar cand exista o clasa de mijloc economiceste puternica

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (5) – Republica e buna doar cand exista o clasa de mijloc economiceste puternica” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528705720235{margin-bottom: 0px !important;}”]„Din momentul in care s-a instituit domnia ereditara in locul celei elective si s-a pus puterea suprema a statului la adapost de inversunatele lupte de partid, s-a pus, in principiu cel putin, la adapost de patimele si de asprimea intereselor momentane si trecatoare insasi ideea statului, adica ideea armoniei intereselor nationale. Asta este in esenta deosebirea intre monarhia constitutionala si republica.

In republica domneste indeosebi interesul individual, in genere interesul de partid. Partidul si numai partidul alege pe capul statului, el formeaza vointa statului in articole de legi, epoca poarta pe deplin caracterul unui grup de interese predomnitoare. Aceasta stare de lucruri e in aceeasi proportie lipsita de pericole in care esista in stat o clasa de mijloc economiceste puternica si culta care sa mantina echilibrul intre tendintele prea inapoiate a simtului istoric a unui popor, reprezentat in genere prin formele existente ale unei civilizatii trecute, si tendentele zgomotoase ale trebuintelor acute ale prezentului, reprezentate prin nevoile claselor de jos. Unde aceasta clasa nu exista decit in mod rudimentar sau unde ea este prea slaba pentru a se impotrivi tendentelor estreme, republica devine o jucarie a partizilor, o forma de care abuzeaza si unii si altii, in detrimentul vadit al intereselor generale.

Deie-ni-se voie a arata ca ideea statului, ideea armoniei intereselor exista in realitate, ca statul nu este numai suma de indivizi ce coexista intr-un moment dat, ca el reprezenta insasi putinta de indreptare a unor rele ce rezulta din instinctele nesocotite ale actualitatii. Sa ne-nchipuim, de exemplu, ca radicalul X, in loc de-a fi nascut in sfera de jos, ar fi fost fiul unei vechi si bogate familii aristocratice. Acelas om, cu acelasi temperament, ar fi reprezentat, in locul ideilor radicale, alte idei tot atit de estreme, insa cu totul opuse celor dentii. Care din doi ar fi avut acum dreptate: X reactionarul perfect, sau X radicalul? E clar ca nici unul, nici altul. Precum vederile unuia ar fi inradacinate in trecut, tot astfel tendintele celuilalt ar fi o expresie exagerata a nevoilor momentane a claselor de jos, incit acelasi temperament, nascut cind intr-o clasa cind intr-alta, ar reprezenta de o parte ura si invidia demagogica pentru tot ce e superior ca avere sau inteligenta, ar reprezenta de alta dispretul si desconsiderarea aspiratiunilor celor indreptatite ale prezentului. Dar statul nu este nici suma indivizilor coexistenti. Caci, daca luam individ cu individ, am vedea lesne ca marea, incalculabil de marea majoritate a oamenilor, s-ar sustrage bucuros, numai de-ar putea, si de la plata de bir, si de la prestatiuni si de la recrutare. Incit, oricit de recunoscuta ar fi necesitatea unui interes general de fiecare in parte, totusi, cind e vorba ca el sa subvie cu atomul sau individual acelei necesitati, instinctul sau intim si primitiv este de a se sustrage.

O curioasa ilustrare a manierei de a privi statul si societatea ne-au dat-o in toti timpii evreii. A se bucura de toate drepturile, dar a se sustrage, de e cu putinta, de la toate datoriile este deviza lor si pentru realizarea acestui princip au, ca nealte popoare, pururea aptitudinea unei organizari de dosire, de substituire, de ajutor mutual. A pune dar acest instrument gingas al statului, acest reprezentant atit al vietii istorice, cit si al armoniei intereselor unei natii, la discretia absoluta a unui singur partid este periculos, mai cu seama cind elementul ponderator al unei clase de mijloc culte si avute e reprezentat numai intr-un mod rudimentar. Noi avem o clasa de mijloc care – tocmai din cauza lipsei de aparare a muncii ei si din cauza ca, pe un teren steril pentru dezvoltarea generala, i s-a dat ocazia de a castiga fara munca, adeca pe acela al functionarismului si al proletariatului condeiului, nu este in stare de a exercita controlul de care vorbim, nu este in stare a fi regulatorul exclusiv al vietii publice. Capitaliile cele mari a acestei clase consista in sume colosale de fraze, in cuvinte deserte; arta de a sti, sau mai bine de a nu sti scrie si citi, e echivalenta in Romania cu dreptul de a domni peste munca si intelegerea altora.”[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528706788357{margin-bottom: 0px !important;}”]Fragment din articolul «Studii asupra situatiei», aparut in TIMPUL, in februarie 1880.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (4) – Nestabilitatea de sub domniile elective
,

Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (4) – Nestabilitatea de sub domniile elective

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (4) – Nestabilitatea de sub domniile elective” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528561166246{margin-bottom: 0px !important;}”]„In ordinea de idei espuse in numarul trecut intra si aceea a independentei statului roman. Nici aceasta n-a venit ex abrupto, in mod fragmentar, ca din senin, ci, ca toate tendentele adevarate, a fost pururea prezenta si intunecata numai uneori de nevoile momentului. Ar fi un act de adanca ingratitudine catre stramosii nostri daca ne-am inchipui ca cu noi se incepe lumea in genere si Romania indeosebi, ca numai noi am fost capabili a avea instinctul neatirnarii, cind, la dreptul vorbind, n-am facut decit a mantinea cu mult mai mult ori mai putin succes ceea ce ei au castigat fie prin singeroase lupte, fie prin dezvoltarea unei istetii extraordinare, puse amandoua adeseori in serviciul acestei unice preocupatiuni, a pastrarii neamului si tarii.

E drept ca prezentul, cu graiul lui viu, cu ambitiile si pretentiile lui, e un advocat foarte elocvent pentru meritele sale, fie reale fie inchipuite, fata cu meritele unui trecut a carui gura o astupa pamintul. Si cu toate acestea fost-ar-fi cu putinta de-a vorbi chiar de neatirnarea statului roman fara a sufla praful asezat pe tractatele noastre vechi si de pe cronicele noastre? O ilustrare curioasa a manierei de-a-si atribui un merit care e in mare parte a trecutului e ca in acelasi timp in care se-ncheia un tractat de comert cu Austria, ca manifestare a neatirnarii noastre, d. Mitilineu, inalt functionar al Ministerului de Esterne, publica un volum de tractate de alianta si de comert incheiate de dinastii romane de inaintea epocei fanariotilor. Si ce straluciti intr-adevar, ce neasemanat de mari sint reprezentantii din trecut ai neatirnarii statelor romane fata cu epoca noastra? Oare Mircea I, in cei 38 de ani, Stefan cel Mare in cei 46 de ani ai domniilor lor au avut o alta preocupare decit neatirnarea tarii?

Mircea I – acest prototip luminos si al artei razboinice si al celei diplomatice la romani – n-a gandit toata viata lui decit la mantinerea neatirnarei. La 1394 bate pe Baiazid Ilderim in memorabila lupta de la Rovine, pastrata in memoria intregei Peninsule Balcanice; la 1395 incheie tractat de alianta cu Ungaria; la 1396 ia parte la batalia de la Nicopole, la 1398 bate el singur pe Baiazid linga Dunare; la 1406 isi intinde mina in Asia si scoate pe Musa ca pretendent in contra lui Soliman I, il sustine cu bani si arme si il face imparat; la 1412 scoate un alt pretendent, pe Mustafa, in contra lui Mahomed I, ba chiar in anul mortii sale, 1418, a ajutat cu bani si arme pe un sectator momentan, anume Mahmud Bedreddin, sperind succese politice din sciziuni religioase intre turci.

O politica analoga a contrapunerii iscusite a puterilor crestine, a luptei directe cu turcii, au sustinut Stefan cel Mare. Din atitudinea acestor doi Domni se esplica cum de tarile noastre au putut sa se inchine puterei turcesti pastrindu-si cu toate acestea intreaga lor suveranitate inlauntru si-n afara, cum s-au putut sa se introduca in tractate de supunere proibitiunea pentru moametani de-a se aseza in tara, cum s-au rasfrint pina chiar asupra umbrelor de fanarioti o raza din vechea neatimare, caci si acestia indrazneau a se numi Domni din mila lui Dumnezeu, desi erau numiti si scosi prin firman, desi se stie ca titlul Dei gratia nu se cuvine decit numai suveranilor. E o ciudata ironie a istoriei de a vedea pe un Gheorghe Hangiarlau, de pilda, un cirac al lui Capudan basa din Tarigrad, imbracindu-si fiinta paralitica cu titlurile unui Mircea Dei gratia Woevoda transalpinus, Fogaras et Omlas Dux, Severini Comes, Terrarum Dobrodicii Despotus et Tristri Dominus.

Facut-au bine sau facut-au rau cei mai mari doi Domni ai nostri preferind o suprematie nominala turceasca, unei suprematii reale crestine? Realitatea a dovedit ca era tot ce puteau face mai bine. Toate, dar absolut toate statele dunarene au devenit pasalicuri, marele regat al Ungariei au fost asemenea pasalic o suta de ani. Polonia a fost impartita, si mai este azi, pe cind vechile noastre tractate, iscalite cu litere mari si batoase pe piele de vitel, au fost pina ieri izvorul neatirnarii reale, izvorul din care au decurs actele succesive de emancipare de sub domnia turceasca. Tudor se bazeaza pe ele cind cere de la Poarta reintroducerea domniei nationale, si Divanurile ad-hoc n-au gasit alte arme mai puternice inaintea Areopagului Europei decit tot pe acestea.

• • •

Asadar „independenta”, precum o numim astazi, nu este un „copil gasit” fara capatii si fara antecedente, ci un print care dormea cu sceptrul si coroana alaturi. Cazuta in desuetudine prin necumpanitele acte ale lui Dimitrie Cantemir si a generalului de cavalerie Toma Cantacuzino, neatirnarea noastra a fost pururea reala, ca drept pururea in vigoare, ca fapt stirbit din cind in cind, nu prin alt drept, ci prin escese si abuzuri de putere ale turcilor si, daca ea a fost intunecata curs de o suta de ani prin postomania fanariota, traditia ei si incercarile de a o restitui n-au incetat nicicind, iar mai cu seama secolul nostru a fost bogat in succese pe terenul acesta. Deja Regulamentul organic, ca legiuire unitara pentru amindoua tarile, rasarita chip din initiativa ruseasca, dar din libera discutare a parlamentelor de atunci, era un liniament al unirii tarilor. Aceleasi tendinte se ivesc cu mai multa putere in miscarea de la 1848 si culmineaza in 1859 prin alegerea lui Voda Cuza. Dorinta Divanurilor ad-hoc de a alege un principe dintr-o dinastie europeana nu se putu implini deocamdata, totusi a doua zi de incheiarea Tractatului de la Paris, si in contra prescriptiunilor lui formale, am ales un singur Domnitor pentru ambele tari surori, citiva ani in urma am realizat Unirea, prin conferinta de la 1864; fostul Domn obtinu suveranitatea absoluta in legislatia interna, si in fine la 1866 obtinuram si recunoasterea unei dinastii ereditare, toate acestea fara nici un sacrificiu, gratie numai increderii ce am putut inspira marilor puteri si bunei-vointe de care ne bucuram din partea lor. Purtat de o miscare de-a dreptul entuziasta, Cuza Voda a devenit el insusi principalul purtator al politicei esterioare, al politicei neatirnarii, avind cea mai credincioasa si neobosita mina de ajutor in Constantin Negri.Toate atributele unei neatirnari reale s-au cistigat de catre Voda Cuza esceptind firma acestei realitati. In fapta juridictiunea consulara si-a pierdut terenul sub domnia lui, secularizarea averilor inchinate s-au operat, desi calugarii greci se gerau in supusi ai puterei suzerane, ai Portii, s-au infiintat o armata relativ numeroasa si completa, s-au proclamat neatirnarea bisericii nationale pe baza vechilor drepturi ale Mitropoliei Moldovei si Sucevei, vechii consuli generali devenira de fapt, desi nu prin titulatura, ministri diplomatici, relatiunile internationale ale statului roman erau incredintate unui ministru al afacerilor esterioare in regula, incit intregului aparat al unei depline suveranitati interne si esterne nu-i lipsea decit numele propriu, ce parea a lipsi din dictionarul Apusului european.

Guvernele cari au venit in urma anului 1866, n-au prea avut altceva de cistigat decit firma, decit recunoasterea unei neatirnari ce existase totdeuna si care scadea numai cind n-avea cine s-o mantie, sporea insa sub mina oricui care ar fi avut vointa de-a o restabili. N-avem nevoie sa adaogam ca, departe de a fi un copil gasit, neatirnarea Romaniei era atit de reala incit, cu prea putina politica buna si fara cheltuiala unui ban rosu, ea se restabilise pe deplin inaintea Tractatului de la Berlin, care, in loc de-a usura situatiunea, recunoscind pur si simplu un fapt ce rezulta de sine din caderea imparatiei turcesti, a ingreuiat-o punindu-ne conditiuni atit de costisitoare. Nu este nici o indoiala ca cumparatura firmei a costat mult mai mult decit realitatea neatirnarii noastre, care nu ne-a costat nimic pe noi, dar cu atit mai mult pe stramosi. Caci, abstractie facind de la milioanele de bani, de la miile de oameni cazuti in batalie, de la pierderea unei provincii, mai ramine in paharul destul de amar baut pin-acum drojdia asigurarilor formale din declararea de recunoastere, asupra carora nu ne-au luminat inca ilustrii oameni de la putere.

• • •

In rezumat, politica noastra trecuta, in privirea neatirnarii, se caracterizeaza in modul urmator: Desi existau in amindoua dinastii – in Moldova neamul Musatin, suplantat Dragosizilor, in Tara Romaneasca stravechii Basarabi – totusi domnia era electiva. Electivitatea aceasta, laudata pe cuvinte cu totul gresite de catre o seama din publicistii nostri, a fost saminta nestabilitatii din tara. Fiii de Domni aveau toti dreptul de-a fi alesi, renuntarea unora din ei trebuia rascumparata, altii trebuiau inlaturati cu arma. Mai periculoase insa decit certurile intre fiii legitimi, cari totusi se mintuiau intr-un chip oarecare, erau ambitiile liniilor nelegitime si colaterale.

Dupa stingerea dinastiilor se incepu aceeasi vinatoare dupa tron intre boierii cei mari. Acest inconvenient avea, ca toate inconvenientele, si o compensatie oarecare in bine. Daca principii ar fi fost siguri despre tara, nesiguri numai despre strainatate, ar fi cautat prea cu usurinta un razim continuu intr-un singur vecin in contra celorlalti; interesul dinastic i-ar fi atras cu repejune si pe de-a pururea in sfera unei singure puteri. Electivitatea insa [i]i despartea pe candidatii de domnie, intru cit s-atinge de reazimul de din afara, in partizanii unei influente sau a celeilalte, incit, precum nu se putea stabili esclusiv nici o linie domneasca, tot astfel nu s-au putut stabili in mod esclusiv nici o influenta straina. Nu doar ca aceasta duplicitate, aceste exercitii de echilibristica ar fi de atribuit unei deosebite intelepciuni politice. Intelepciunea consista numai in a se folosi de imprejurari date precum erau. Cele doua mari puteri vecine de pe atunci, Polonia si Ungaria, voiau una intinderea de la Baltica pina la Marea Neagra, alta intinderea de la Adriatica tot pina la Marea Neagra. E evident ca acest scop politic nu se putea implini decit pe socoteala tarilor romane. Poporul roman – boerimea oligarhica, indeosebi – devenise regisorul urmatoarei drame. Cind o influenta reprezentata prin Domnul cutare ameninta sa prevaleze, boierii il rasturnau, dind greutate momentana altei influente si viceversa. Domnii cei siguri despre tara faceau tot astfel: Mircea contrapunea influenta polona celei ungare si viceversa, Stefan asemenea.

Dar acest folos, abstractie facind de la nesiguranta lui, era cu totul intrecut de pierderile ce cata sa le sufere tara prin vecinica nestabilitate dinlauntru si contra acestui din urma inconvenient e indreptata Constitutia noastra si domnia ereditara in orice caz, insa in Constitutie nu sta scris ca vechea vinatoare dupa puterea suprema a statului sa fie inlocuita prin vinatoarea de functii, arenzi ale statului si hatiruri ale postomanilor de toate categoriile, in Constitutie nu sta scris ca ignoranta si ambitiile nulitatilor, sub pretextul deosebirilor de principii, sa vineze cu inversunare puterea, in Constitutie nu sta ca succesul acestor oameni sa atirne de la amagirea alegatorilor prin negustorie de fraze si izvoade de fagaduinti mincinoase. O organizare care sa asigureze prin legi atit cultura inalta a depozitarilor puterii publice, precum si stabilitatea lor, ar fi fost corelatul natural al domniei ereditare si e evident pina la virgule ca o asemenea organizare nici este cu putinta daca nu se tine seama de slabiciunea corpului electoral, daca se permite falsificarea listelor electorale prin introducerea in ele de proprietari fictivi, dar in realitate postulanti, daca majoritatile se formeaza din functionari si rude de functionari, daca abuzul partidului radical face necesare alte abuzuri, daca risipa averii publice de catre acest partid impune tarii necesitatea de a crea noi biruri pentru a-si implini iscalitura data cu atita usurinta de o generatie de demagogi feneanti, cu neputinta de saturat si, inainte de toate, grozav de multi.

Astfel, nestabilitatea de sub domniile elective, in loc de a inceta, s-a generalizat, ba si-au creat un mediu social in care sa poata inflori cu de prisos. La crearea acestui mediu au contribuit toate: scoalele, in care copiii, in loc de idei, invata papagaliceste mii de mii de cuvinte, coteriile politice, ce primesc si bun si rau, numai de-ai lor sa fie, uzurparea de reputatiuni lesne de operat in mijlocul unui popor incult, cistigul fara munca, deci imoral, al nulitatilor cari au impertinenta indestula de a se impune, sistematica laudare a mediocritatilor de catre camaraderii, glorificarea raului si absoluta paralizare a celor buni de a putea, prin acest zgomot de iarmaroc, sa demaste acest bal mascat de panglicari si de negustori de vorbe. Merit? Exista chiar o medalie „Bene-Merenti”, conferita de conservatori unui Alecsandri, celui mai insemnat autor in romanime, ea se confera a doua zi de catre liberali unui pamfletar, si nu e de mirare daca, tot pe calea batuta de acest din urma, un alt pamfletar va solicia-o asemenea.Toate acestea desigur ca nu reies din spiritul Constitutiei noastre.”[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528561054043{margin-bottom: 0px !important;}”]Fragment din articolul «Studii asupra situatiei», aparut in TIMPUL, in februarie 1880.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (3) – Epoca de tranzitiune – epoca formelor goale
,

Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (3) – Epoca de tranzitiune – epoca formelor goale

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (3) – Epoca de tranzitiune – epoca formelor goale” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528560365452{margin-bottom: 0px !important;}”]„Ne putem fali cu drept cuvint cu probele de vitalitate pe cari le-a dat poporul nostru de cincizeci de ani incoace. E drept ca in acest period de ani aceste probe nu sint repartite in mod egal, ca unii ani se deosibesc prin un mare prisos de putere intelectuala, bine intrebuintat, altii din contra prin o risipa putin justificata a acelor puteri pe cai improductive, totusi insa sumind la un loc si marimile pozitive si cele negative, gasim prin mijlocul cararilor laterale cari s-au pierdut in pustiu calea generala a unui progres real, mai cu seama pe terenul politic.

Farmecul ce ne tinuse in intuneric si inapoiare nu era atit de imaterial precum si-ar inchipui cineva la prima vedere. El era, din contra, reprezentat prin un sistem de cetati turcesti din stinga Dunarii, ale caror amenintatoare briie de pamint si piatra trebuiau darimate pentru ca sa-nceteze epoca intunerecului. Dupa pacea de la Adrianopol s-au darimat in sfirsit si cele din urma fortificatii pe cari Turcia le avea pe malul sting al Dunarii, si de-odata cu aceasta se ridicara una cite una piedecele de pina-atunci ale negotului si agriculturii si astfel, incepind a se dezvolta bogatiile pamintului nostru si cautindu-si schimbul pe producte apusene, am fost pusi in contact cu civilizatia, cu ideile Apusului, cari si-au facut drum si s-au rasadit la noi fara nici o greutate, fara nici o impotrivire din parte-ne. Din capul locului cata sa negam ca ar fi existat in tarile noastre o reactiune in senzul feudal al cuvintului.

Din timpul razboaielor lui Napoleon I se ivise in tarile noastre un reflex, la inceput inca slab dar nefalsificat, al inaltei culturi si lipsei de prejuditii a secolului al XVIII-lea, reflex care avea caracterul acelui secol: un rationalism stralucit si spiritual, lipsit de cunostinte pozitive. Zeita ratiunii credea in Apus sa puna lumea in orinduiala numai prin propriul aparat al deductiunilor logice, ale caror premise nu erau bazate nici pe esperienta, nici pe organizatia innascuta a statului si a societatii, ca obiecte ale naturei.

Golul nostru intelectual, setos de civilizatie, a primit fara control, fara cintarire, idei si bune si rele, si potrivite si nepotrivite, ba natiunea intreaga, cu prea putine exceptii, nu vedea ca niciodata o vorba nu poate inlocui o realitate, ca niciodata fraza culturii nu e echivalenta cu munca reala a inteligentei si mai ales cu intarirea propriei judecati, care e cultura adevarata, ca niciodata fraza libertatii nu e echivalenta cu libertatea adevarata, care e facultatea de a dispune de sine insusi prin munca si prin capitalizarea muncii. Nu o utopie, o mie de utopii populau capetele generatiei trecute, care-si inchipuia libertatea fara munca, cultura fara invatatura, organizatia moderna fara o dezvoltare economica analoga.

O serie de fraze ieftene, copiate din gazete straine, din scriitori de a doua mina, din discursurile unor politici traiti si crescuti in alte tari, a inlocuit si inlocuieste inca in mare parte silinta de-a invata singuri; rationamente straine, rasarite din alte stari de lucruri, inlocuiesc exercitiul propriei judecati. Deci tocmai lipsa unei reactiuni adevarate, rationalismul foarte stralucitor, dar si foarte superficial al epocei trecute au facut ca introducerea tuturor formelor noua de cultura sa se intimple fara controlul, fara elementul moderator al traditiilor trecutului.

In loc ca un spirit nou de munca si de iubire de adevar sa intre in formele vechi ale organizatiei noastre, s-a pastrat din contra incultura si vechiul spirit bizantin, care a intrat in formele noua ale civilizatiei apusene. Nu ceva esential, nu imbunatatirea calitatii a fost tinta civilizatiei romane, ci mentinerea tuturor neajunsurilor vechi, imbracate in reforme foarte costisitoare si cu totul in disproportie si cu puterea de productiune a poporului si cu cultura lui intelectuala. Programul publicat in n-rul de ieri, asupra caruia vom reveni in deosebite rinduri, a rasarit din acest viu sentiment al contrazicerii intre fond si forme, care se arata atit de deschis in toate fenomenele vietii noastre publice.

Chiar daca epoca formelor goale, care domneste de douazeci de ani si mai bine in tarile noastre, s-ar putea esplica, desi nu justifica, prin cuvintul „epoca de tranzitiune”, e evident ca sarcinile cu care tranzitiunea ne-au incarcat cu asupra de masura ne dicteaza in mod serios de-a ne intoarce de pe calea gresita, de-a privi in mod mai limpede starea adevarata a tarii, de-a judeca in mod mai limpede necesitatile ei. O schimbare a opiniei publice in inteles conservator se poate constata de mai mult timp incoace. Foaia noastra acum doi ani inca a prezis ca tara, prin tristele esperimente la care e supusa de domnia frazei, va ajunge pina in sfirsit sa fie conservatoare. In urma acestei preziceri, indealtmintrelea lesne de facut, s-a vazut ca insusi liberalii au fost siliti sa recunoasca necesitatea unei legi contra uzurei si a unei alte legi contra instrainarii paminturilor taranesti.

Aceste legi stau insa in flagranta contrazicere cu insasi ratiunea de-a fi a liberalismului, care recunoaste oricarui cetatean dreptul absolut de-a dispune de bunurile si de munca sa, dupa propria si libera sa chibzuinta. Iata dar ca din haosul de idei liberale-cosmopolite, pentru cari clasele si statul nu sint nimic, iar individul totul, rasare ca din senin necesitatea absoluta de existenta a unei clase asigurate de muncitori agricoli. Nu ne indoim ca mai tirziu capetele mai clare dintre liberali vor recunoaste tot atit de mult necesitatea absoluta a proprietatii mari, care este in toate tarile sprijinul cel mai puternic al neatirnarii de caracter, al celei mai inalte forme a libertatii omenesti.

Nu o data in istorie se va confirma adevarul fabulei lui Meneniu Agrippa. Incheiem aceste siruri aducind cetatenilor aminte ca nu exista nici libertate, nici cultura fara munca. Cine crede ca prin profesarea unei serii de fraze a inlocuit munca, deci libertatea si cultura, acela se prenumara fara s-o stie intre parazitii societatii omenesti, intre aceia cari traiesc pe pamint spre blestemul, ruina si demoralizarea poporului lor.”[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528361046567{margin-bottom: 0px !important;}”]Fragment din articolul «Studii asupra situatiei», aparut in TIMPUL, in februarie 1880.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
Cand va iesi Romania din criza?

Cand va iesi Romania din criza?

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/florian_colceag.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/florian_colceag.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Cand va iesi Romania din criza?” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528449409078{margin-bottom: 0px !important;}”]Noi nu suntem in criza de azi, de ieri. La noi criza a ajuns un mod de viata. Ne-am obisnuit cu criza ca magarul cu samarul si, daca nu o avem, o producem, ne lipseste si ne simtim descompletati si stanjeniti, cand totul merge bine. Binele este suspect si nu da incredere in mentalul colectiv romanesc. Poate parea absurd ceea ce spun, insa o analiza, chiar superficiala, ne va arata ca, fara o schimbare totala de atitudine, nu vom iesi niciodata din criza, caci mema culturala se reproduce la urmatoarele generatii cu toate caracteristicile proprii.

  1. Suntem o tara a carei populatie nu tine sa traiasca in curatenie si nu respecta curatenia, decat cel mult in ograda proprie. Daca te duci primavara pe ogoarele, padurile si apele patriei, te ingrozesti de cate gunoaie poti gasi. Vara le mai acopera vegetatia, insa ele sunt acolo, otravind solul si apele. Aceste gunoaie nu au crescut singure, ci au fost aruncate de romanasii nostri, care au vrut sa scape de ele de acasa si le-au aruncat in afara. Gunoaiele sunt o expresie comportamentala a unor oameni a caror tara se margineste la propria ograda si care nu au constiinta nationala. Daca nu-i doare ca mediul natural al tarii lor este distrus de taietorii de paduri si de aruncatorii de gunoaie, este clar ca nu considera ca acest mediu este al lor.
  2. Suntem o tara a carei populatie, cand este frustrata de diferite evenimente, in loc sa le infrunte le accepta cu resemnare si isi gaseste mangaierea in alcoolism. Din aceasta cauza, oamenii capabili sa infrunte si sa rezolve evenimentele negative nu sunt apreciati, sunt prea singulari, ci mai degraba sunt alesi sa-i conduca pe cei care arata ca niste tovarasi de pahar. Este evident ca acest fapt adanceste incapacitatea raspunsului la crize diverse, ceea ce este luat ca o fatalitate.
  3. Suntem o tara in care munca bine facuta este ceva despre care s-a auzit doar, caci regula generala este „merge si asa”. Cu alte cuvinte nu se pot lua in consideratie normele de calitate decat daca exista o conducere care cere si supravegheaza aplicarea lor. Aceasta caracteristica este insa compensata de o mare creativitate si capacitate de improvizare, hoinareala si descurcareala. Din aceste caracteristici apare o mare deschidere catre compromis si, in final, catre obedienta pupincurista care conduce la coruperea tuturor sistemelor administrative.
  4. Suntem o tara in care termeul „a fi hot” semnifica un merit si o cale spre succes, smecheria este apreciata ca pozitiva, mai ales daca hotia conduce la o impartirea firimiturilor si cu cei care nu au riscat la furat. Haiduceala a ajuns atat de interesant reprezentata la noi incat nu numai ca se fura de la stat, dar fura de la stat chiar inaltii functionari ai statului. Cu alte cuvinte, hotii fura de la hotii care fura de la restul lumii. De aceea alegerea unui lider politic nu se face pe criterii de competenta, responsabilitate, calitate si implicare sociala, ci dupa potentialul de a fi smecher sau hot. Exista o limita admisibila si suportabila a hotiei, anume jumatatea. Daca se fura jumatate si se mai lasa si amaratilor sa supravietuiasca din cealalta jumatate, hotia se optimizeaza. Un lider cinstit, cu principii si moralitate, nu poate obtine nici sprijinul natiunii la alegerile politice, caci este suspect, nici suportul administratiei care e obisnuita sa ciuguleasca din firimiturile ramase de la masa bogatilor.
  5. Suntem o tara in care fondurile nu sunt dirijate in functie de nevoile nationale, ci in functie de negocierile diferitelor cercuri inchise de interese. De aceea, niciun program logic, necesar pentru echilibrarea situatiei economice, nu poate fi pus in practica decat daca este in concordanta cu ce doresc mafiile oficiale sau neoficiale. Din aceasta cauza, nenumarate proiecte si programe destinate redresarii nationale sunt respinse pentru ca nu prezinta interes pentru mafiotii de serviciu. Tot din acest motiv apare si o permanenta descurajare a atitudinilor pro-active implicate, colaborative si inventive.

Aceste caracteristici au fost induse, incurajate si fortate sa se aplice de mafiile oficiale sau neoficiale, nu pentru ca am fi noi un neam blestemat. Dovada clara a acestei observatii sta in maniera in care se face promovarea politica. Mai exact, caile de acces la functiile inalte sunt invariabil pupatul in fund si mita politica, incluzand cumpararea de posturi fara a conta in vreun fel calitatea profesionala a celui implicat. Aceasta cutuma se practica sub ochii nostri de 20 de ani.

Daca intelegem cum functioneaza aceste mecanisme in sistem, realizam ca, perpetuindu-le sau acceptandu-le in continuare, nu ne vom ridica NICIODATA din criza, caci aceste caracteristici se auto-sustin reciproc. O schimbare de atitudine a omului de rand este singura care poate determina schimbarea sistemului. Insa omul de rand este intoxicat de manele, telenovele, minciuni electorale, sex si violenta, reclame comerciale si alte gunoaie mediatice tocmai pentru a nu exista posibilitatea unei astfel de schimbari de atitudine.

Ce-ar fi daca oamenii de rand ar intelege ca le trebuie demnitate, idealuri pentru care sa lupte, tenacitatea de a duce la bun sfarsit ceea ce au inceput, aprecierea valorica si forta morala de a nu ceda la greu, hotararea de a nu face compromisuri vanzandu-se pentru o mita electorala fara valoare, dorinta de a promova pe cei mai buni dintre ei in posturile de conducere. Raspunsul il gasesc intr-o intamplare mai veche: o cunostinta, cu multi ani in urma, a fost in China ca sa le vanda chinezilor calculatoare Felix, produs romanesc la acea data. Dupa ce a terminat afacerea, ramanandu-i timp neconsumat, a inceput sa-i invete pe chinezi limbaje de operare. A vazut ca din masa de chinezi imbracati identic, cu salopete, unul punea intrebari inteligente si dovedea o mare putere de asimilare. La un moment dat a intrebat alt chinez cine este seful lor. Raspunsul l-a surprins foarte tare: era cel mai inteligent, cel care punea intrebari si care intelegea cel mai bine. Datorita atitudinii chinezilor de a aprecia si a promova pe cei mai destepti dintre ei China este acum o mare putere mondiala. La noi nu s-a ajuns la aceasta schimbare, de aceea nici noi n-am ajuns nicaieri. Ne aflam exact pe locul pe care-l meritam.

Deci, cand va iesi Romania din Criza? Este evident: atunci cand oamenii vor invata respectul, responsabilitatea, curajul, demnitatea, cooperarea si cand vor dori sa fie condusi de cei mai capabili dintre ei. Caci omul sfinteste locul, iar omenia este singura caractersitica ce ne mai poate salva, in aceste vremuri de restriste. Exista acei oameni, si nu putini, in tara noastra, ce pot constitui repere pentru un popor intreg, dar sunt putin cunoscuti. In schimb, mafiotii de serviciu sunt frecvent prezenti in mass media. De ce nu auzim aproape niciodata despre cutare tanar care a reusit sa fie cel mai bine cotat in lume pentru o realizare stiintifica de exceptie, ci numai despre cancan-uri, violuri, hotii sau accidente? Raspunsul este clar, pentru ca mafiotilor de serviciu le convine criza. Lor le merge bine.

Prof. dr. Florian Colceag

Sursa: cunoastelumea.ro, certitudinea.ro.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (2) – Cine zice „progres” nu-l poate admite decat cu legile lui naturale
,

Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (2) – Cine zice „progres” nu-l poate admite decat cu legile lui naturale

Un nou program? va intreba cititorul, devenit neincrezator prin pompoasele liste de fagaduinte si de vorbe mari, cite au vazut pin-acum lumina zilei. Intr-adevar, nici noi nu sintem tocmai bucurosi de-a alege, pentru o serie de principii sincer espuse, un nume care-a trebuit, de voie de nevoie, sa figureze in fruntea tuturor fagaduintelor cite nu s-au tinut. De mult inca am insemnat asemenea izvoade de fericiri promise si pururea ne-mplinite cu numirea de negustorie de principii, de pretexte invocate pentru a urmari cu totul alte scopuri.

Stim asemenea ca un viu sentiment de stat, o constiinta intemeiata despre solidaritatea intereselor nationale, cari sint si trebuie sa fie armonizabile, nu in opunere unele cu altele, un patriotism luminat si mai presus de tendente inguste mai nu are nevoie de-a formula in teze generale lucruri care se-nteleg de sine la alti oameni si in alte tari.

Din nefericire insa, cata sa constatam ca in tara noastra multe lucruri evidente si simple nu se mai inteleg de sine, incit – ca la noi la nimenea – evidenta insasi are nevoie de-a fi comparata cu miile de cai strimbe cite se urmeaza, pentru a se dovedi ca ea este singura linie dreapta. Atitea programe au aparut in tara la noi de patrusprezece ani incoace, emanate ba de la guverne provizorii, ba de la partizi, ba de la personalitati politice izolate, si atitea deceptiuni amare au urmat tuturora, incit orice om cu bun-simt trebuie sa invinga un sentiment de sfiala cind incearca a recuceri pentru cuvintul ‘program’ intelesul lui adevarat de serie de principii marturisite, impartasite sincer de mii de cetateni, realizabile.

Ceea ce se cere de la o profesie de credinte politice este desigur, inainte de toate, ca ea sa corespunza cu simtimintele si aspiratiunile legitime ale tarii si sa fie adaptata institutiunilor ei. S-ar putea intr-adevar imagina un sistem de idei politice, folositoare chiar, care sa nu fie conforme cu sentimentele si aspiratiunile tarii, dar in lumea strictei necesitati un asemenea sistem n-ar fi cu mult mai mult decit productul unei imaginatii fecunde. Caci un principiu absolut, netagaduit de nici un om cu bun-simt, este ca o stare de lucruri rezulta in mod strict cauzal dintr-o alta stare de lucruri premergatoare si, fiindca atit in lumea fizica, cit si cea morala, intimplarea nu este nimic alta decit o legatura cauzala, nedescoperita inca, tot astfel aspiratiunile si sentimentele sint rezultatul neinlaturat al unei dezvoltari anterioare a spiritului public, dezvoltare ce nici se poate tagadui, nici inlatura.

O profesie de credinte politice care ar face abstractie de linia generala descrisa prin spiritul public nu s-ar deosebi cu mult de scrierile regelui Iacob al Angliei, de Utopia lui Thomas Morus, de Statul ideal al lui Plato, de Contractul social al lui Jean Jacques Rousseau. Deci, stabilind principiul fundamental ca orice politica practica nu poate lucra decit cu elementele cari-i sint date, iar nu cu cele pe cari si le inchipuieste a le avea si convinsi ca idei si interese, fie cit de diverse, sint si trebuie sa fie armonizabile pentru ca statul sa fie cu putinta, nici intelegem, nici avem vreo incredere in miscari violente sau estralegale si, mai putin inca, in conspiratiuni, desi aceste din urma s-au bucurat in trecut de o nejustificata glorie, de laurii pe cari cu usurinta-i plasmuiesc gazetele, de aureola pe cari cei interesati o creeaza cu aceeasi usurinta cu care cei dezinteresati o condamna.

Tagaduim ca pe calea aceasta se poate realiza un adevarat progres, pe care nu-l vedem si nu-l aprobam decit in dezvoltarea treptata si continua a muncii fizice si intelectuale. Caci cine zice ‘progres’ nu-l poate admite decit cu legile lui naturale, cu continuitatealui treptata. A imbatrini in mod artificial pe un copil, a rasadi plante fara radacina pentru a avea gradina gata in doua ceasuri nu e progres, ci devastare. Precum cresterea unui organism se face incet, prin superpunerea continua si perpetua de noua materii organice, precum inteligenta nu creste si nu se-ntareste decit prin asimilarea lenta a muncii intelectuale din secolii trecuti si prin intarirea principiului innascut al judecatii, precum orice moment al cresterii e o conservare a celor cistigate in trecut si o adaogire a elementelor cucerite din nou, astfel, adevaratul progres nu se poate opera decit conservind pe de o parte, adaogind pe de alta: o vie legatura intre prezent si viitor, nu insa o serie de sarituri fara orinduiala. Deci, progresul adevarat fiind o legatura naturala intre trecut si viitor, se inspira din traditiunile trecutului, inlatura insa inovatiunile improvizate si aventurile hazardoase.

/0 Comments/by
Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (1) – Roiul de albine si musinoiul de furnici
,

Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (1) – Roiul de albine si musinoiul de furnici

Ne-am propus sa incepem o serie de articole in care sa prezentam Teoria Statului Organic scrisa in variate texte si articole de catre marele Mihai Eminescu in diverse publicatii. Si vom incepe gradual de la primul articol pana la ultimul. Se cuvine ca Revista Romania Culturala sa contina si aceasta serie de lucrari magnifice. Sa vedem:

„Spiritul public modern sufera de-o boala, pana la oarecare grad nepriceputa pentru noi, nascuta fiind din imprejurari si din stari de lucruri fara analogie in viata noastra interna. Nu e vorba – internationalistii din Germania, Franta si Anglia, sunt prieteni buni si personali cu d. C.A. Rosetti, cu d. Bratianu, dar ideile politice profesate de cosmopolitii apuseni sunt, pentru stadiul de desvoltare in care trăim, utopii, in care nu cred nici cei ce le profesează la noi.

Religia, cu credintele ei fericite, care stabilea in mod dogmatic toate raspunsurile la intrebarile cele mari, ce preocupa o minte omeneasca, a suferit grele lovituri – insa numai, negative – din partea unor ultime rationamente materialiste, cari in sine sunt tot atat de neintemeiate ca si mitologia greceasca.

Dar rationamentele materialiste, brutale fiind, lesne de priceput si apeland oarecum la bestia din om, gasesc in suta a nouasprezecea, o multime de aprigi aparatori, incat viata noastra moderna pare a se apropia de povarnisul fatal, pe care istoricii latini il presupun, fara cuvant, a fi existat inaintea constituirii statelor, adeca acea stare de vecinica vrajba, insemnata cu vorbele bellum ominium contra omnes, rasboiul tuturor contra tuturor.

Fara cuvant s’a admis aceasta stare de lucruri pentru omul primitiv, din cauza ca exista un sentiment de drept inascut.

Nu doara ca oamenii s’ar fi adunand din impuls propriu si ar fi stabilind un modus vivendi prin discutie si punere la cale. Acest stadiu vine mai cu mult mai tarziu. Dar, precum in roiul de albine sau in musinoiul de furnici nu exista legi scrise si facultati de drept, desi toate fiintele, cate compun un roiu, traesc intr’o randuiala stabilita prin instincte inascute, tot astfel omul primitiv traeste din cele dintai momente in societate, iar cand incepe a-si da seama si a cauta sa explice modul de convietuire si de conlucrare, se nasc religiile, care stabilesc adevaruri morale, sub forme adevarat ca dogmatice sau mitologice, religii care sunt totodata si codice.

Cu incetul insa, omul perfectibil se desprinde din totalitatea organizatiei naturale si-si largeste din ce in ce cercul sau de activitate individuala si atunci abia incepe pentru el viata intr’adevar omeneasca, viata libera. Dar totusi, in largirea individualitatii sale, omul poate atinge o margine, in care pune in chestiune individualitatea si libertatea semenilor sai si, in cele mai multe cazuri, a semenilor acelora cari sunt mai buni, mai capabili, mai de inima.

Astfel, s’ar putea spune ca intreaga lupta intre taberele opuse, numite una liberala – care ajunge la comunism, alta conservatoare – care poate ajunge intr’adevar la osifiearea statului, e pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii.

Conservatismul lupta pentru datorii. Pentru el implinirea datoriilor catre semenii sai, solidaritatea de buna voie sau impusa prin legi a cetatenilor unui stat, o organizare stricta, in care individul e numai mijloc pentru intretinerea si inflorirea colectivitatii, crutarea economica a tuturor claselor, pe care le priveste ca organe vii ale societatii, cu un cuvant organizarea naturala, inteleasa de toti, mostenita adesea prin traditie, prin obiceiul pamantului, recunoscuta de toti fara legi scrise chiar, iata starea de lucruri la care aspira conservatismul extrem.

Dar si ceasta directie are primejdiile ei. Vecinica tutela, exercitata asupra claselor de jos, le da intr’adevar panea de toate zilele, dar le lipseste de energie individuala, le face indolente.

Pe de alta parte sistemul libertatii, totodata al individualismului, cuprinde primejdii si mai mari. El preface viata intr’o lupta de exploatare reciproca, care poate ajunge la disolutiunea completa a statului. Si intr’acolo tind ideile comuniste internationale de azi.

Intre aceste doua extreme e poate mestesugul adevaratei politice. A impreuna exigentele existentei neaparate a statului cu exigentele libertatii individuale, a nu permite ca asociatii de indivizi rapitori sa faca din stat o unealta a lor, si a nu lasa, pe de alta parte, ca statul impersonal sa lege cu totul manile individului, asta e problema pe care multi s’au incercat s’o deslege, dar de la Cezarii Romei si pana la Cezarii moderni nu s’au gasit inca remedii radicale, ci numai paliative.

Un nemarginit individualism s’a latit peste toata Europa. Individul e scopul, caruia i s’au sacrificat toate elementele care formau incheeturile organizatiei vechi. Teoria ca viata e un drept a prins radacini in toti si, cu durere trebue s’o marturisim, ca in multe locuri chiar clasele superioare au incetat a crede ca au datorii catre cele de jos, precum si cele de jos nu mai vor sa aiba datorii catre cele de sus.”

Mihai Eminescu, Articol de fond fara titlu, aparut in TIMPUL, 8 noiembrie 1877.

/0 Comments/by