Proiectul de Țară – România Distributistă, România Profundă, stat agroalimentar, agroturistic – Hrană, Apă, Energie.

Lucian Blaga – Satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit
,

Lucian Blaga – Satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit

Lucian Blaga - Satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit

Mi-aduc aminte: vedeam satul aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor. Această împrejurare, care numai târziu de tot mi s-a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum isonul întregei vieţi, ce se desfăşura în preajma mea. Împrejurarea era ca un ton, mai adânc, ce împrumuta totului o nuanţă de necesar mister.

Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam iradiind în lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit. Făceam o tranşantă deosebire între „povestea poveste” şi „povestea adevărată”. Topografia satului era plină de astfel de locuri mitologice. La fiecare pas, perspectivele se adânceau şi se înălţau. Tinda vecinului, totdeauna foarte întunecoasă, era, fără doar şi poate, un loc în care, cel puţin din când în când, şi mai ales dumineca, se refugia diavolul. Nu am încercat într-o zi, cu alţi douăzeci de copii, toţi pătrunşi de fiorii unui sfânt război, să-l izgonim stârnind cu fel şi fel de unelte nişte zgomote ca de trib african? Undeva lângă sat era un sorb; convingerea noastră era, că acel noroi fără fund răspunde de-a dreptul în iad de unde ieşeau şi clăbucii. Trebuie să te transpui în sufletul unui copil, care stă tăcut în marginea sorbului, şi-şi imaginează acea dimensiune „fără fund”, ca să ghiceşti ce poate însemna pentru om o geografie mitologică. Iar în râpa roşie, prăpăstioasă, din dealul viilor, sălăşluia aievea un căpcăun. Satul era astfel situat în centrul existenţei şi se prelungea prin geografia sa de-a dreptul în mitologie şi în metafizică. Acestea alcătuiau pervazul natural şi de la sine înţeles al satului. Satul există în conştiinţa copilului ca o lume, ca unica lume mult mai complex alcătuită şi cu alte zări, mai vaste, decât le poate avea un mare oraş, sau metropolă, pentru copiii săi.

Atingem cu aceasta deosebirea esenţială dintre „sat” şi „oraş”. Satul nu este situat într-o geografie pur materială şi în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului, ca oraşul; pentru propria sa conştiinţă satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar, dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic.

Aceasta este conştiinţa latentă a satului despre sine însuşi. Îndrăznesc să fac afirmaţia, fiindcă aşa e înţeles şi trăit satul, în apogeul copilăriei, vârsta care singură posedă perfectă afinitate cu modul existenţial al satului.

Lucian Blaga, „Izvoade. Elogiul satului românesc”, Editura Humanitas, Ed. a 3-a, 2011, pp 16-17.

/0 Comments/by
Ion Coja – Cele cinci porunci ale crezului naționalist rămase de la Petre Țuțea
,

Ion Coja – Cele cinci porunci ale crezului naționalist rămase de la Petre Țuțea

ion coja, contrarevolutionari, roman, romanii, romani, trianon

Ion Coja - Cele cinci porunci ale crezului naționalist rămase de la Petre Țuțea

Într-o plimbare filosofică pe Calea Victoriei, discuția alunecând ușor spre subiectul care pasiona întreaga suflare interbelică – viitorul României, Petre Țuțea o fost întrebat de Nae Ionescu „Care trebuie să fie însuşirile unui adevărat cetăţean român?” Răspunsul lui Petre Ţuţea a fost prompt.

Românul chemat să facă istorie, românul la care merita să se gândească orice voitor de bine pentru Neamul Românesc, românul care putea să dea substanță și organicitate oricărui „Proiect de Țară” românesc, acel român ideal trebuia:

1. Să fie creştin, conştiinţa religioasă fiind definitorie pentru om;
2. Să fie dispus a-şi da viaţa pentru România fără regret;
3. Să nu înşele pe nimeni;
4. Să nu necinstească nicio fecioară, pentru a nu ofensa obrazul Maicii Domnului;
5. Să-şi cunoască limitele şi să respecte ceea ce poate face altul şi nu poate face el.

Memorabila plimbăreală prin metropola dâmbovițeană trebuie să fi avut loc prin anul 1937, dacă-mi aduc bine aminte.

Povestindu-ne acea amintire, Petre Țuțea insista pe cea de a cincea poruncă a crezului său naționalist: ca român, să te bucuri când ai norocul să întâlnești un român mai deștept decât tine, mai înzestrat, mai talentat, mai capabil. Să te bucuri că ți se ivește ocazia să-l sprijini, să-l ajuți să se împlinească pe deplin, să-și valorifice întregul potențial cu care bunul Dumnezeu l-a înzestrat, căci acele daruri Dumnezeu le-a hărăzit de fapt întregului neam românesc, iar câteodată, nu rareori, acel român este un dar pentru întreaga omenire. Să te bucuri când altul este mai bun decât tine! Să nu te doară succesul altuia dacă este bine meritat!…

Personal, aflând această minunată poveste la o vârstă când încă mă mai coceam, pot spune că am făcut o regulă de comportament din a sprijini munca și talentul Celuilalt. Nu am reușit totdeauna, dar am încercat măcar. Am scos la viața mea câteva cărți. Fiecare carte este o bucurie, o mulțumire de sine. Dar cel mai mult m-am bucurat când am putut să ajut să apară cărțile altor autori! Când am putut să recomand textele altora! Bucuria aceasta am simțit-o și la Alexandru Graur, atunci când m-a publicat pe mine, student în anul al II-lea, în compania academică cea mai selectă…

Ani buni după aceea m-am mirat nespus să aflu că mulți profesori universitari se trec co-autori pe lucrările studenților și colaboratorilor mai tineri. Când m-am întâlnit cu colegul meu de liceu și șef de promoție TOMA EMIL și acesta mi-a mărturisit că va rămâne în străinătate cu prima ocazie, am încercat să-l abat de la intenția sa, atât de păguboasă pentru știința medicală românească în care el începea să se afirme. Mi s-a plâns: șeful său, ministru adjunct al Sănătății la acea dată, își punea cu nerușinare numele pe toate lucrările lui EMIL TOMA, ca prim autor… Îl chema cumva Păun sau mă înșel?!

A consemnat pentru dumneavoastră Ion Coja.

/0 Comments/by
Patrick Matiș – Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română!
,

Patrick Matiș – Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română!

24 ianuarie 1859, 24 ianuarie, mica unire, unirea principatelor romane, divanul ad-hoc

Patrick Matiș - Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română!

Motto: Diplomația este arta de a te avea bine cu toți.

Se apropie Mica Unire, fraților! Se apropie 24 ianuarie 2022 în care celebrăm 163 de ani de la Unirea Principatelor Române (Muntenia cu Moldova), ținută pe malurile Milcovului cu grăbire, ca să spunem așa, un proiect care a fost dospit sute de ani și doar în acei ani de secol XIX a putut fi cristalizat, ca mai târziu, în 1918, Transilvania și Basarabia să revină și ele la Patria Mumă, chiar dacă nu pentru mult timp, datorită celui de-al doilea mare război.

Dar să vedem un mic istoric al evenimentelor ce au precedat cristalizarea proiectului românesc în cuget, fapte și simțiri.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, evoluţia societăţii româneşti a stat sub semnul ideii de emancipare naţională, elitele din Principate intensificându-şi eforturile în vederea redobândirii, într-o primă fază, a autonomiei politice de care se bucuraseră Muntenia şi Moldova înainte de instaurarea domniilor fanariote.

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821), cu toate că s-a soldat cu un eşec, a avut drept consecinţă restabilirea domniilor pământene, un prim pas în direcţia îndeplinirii dezideratelor exprimate încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în memoriile şi proiectele de reformă ale boierilor moldo-valahi adresate Marilor Puteri cu scopul sensibilizării acestora faţă de problemele Principatelor române.

Câţiva ani mai târziu, Tratatul de la Adrianopol (1829), prin anularea monopolului otoman asupra comerţului de la gurile Dunării, reintroducea Ţările Române în circuitul economic al Europei. Acest lucru a avut efecte semnificative pentru progresul economic şi social al celor două state, creând, totodată, premisele dezvoltării unei burghezii naţionale.

Situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, dintre 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, formate din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.

După război, în 1856, prin Tratatul de Pace de la Paris se iau decizii care privesc și principatele Moldovei și Munteniei. De exemplu, Moldovei i se atașează trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad.

În contextul discuțiilor despre unirea celor două principate, în 1857 Marile Puteri acordă acestora dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) despre Unire.

În acest scop, se constituiau adunări Ad-hoc, în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad-hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.

În Muntenia, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire, însă în Moldova, situația a fost mai controversată.

Aici, caimacamul (locțiitor la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, sprijinit de Imperiul Otoman, care îi promitea domnia dacă Unirea nu se va realiza, a falsificat listele electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc.

Șansa a făcut însă ca Vogoride să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar corespondența a fost furată și publicată în presa europeană, la Bruxelles.

Descoperirea a iscat scandaluri atât printre români, cât mai ales la nivel european. Marile Puteri au rupt relația cu Imperiul Otoman, au solicitat întâlniri cu împăratul Franței, Napoleon, și regina Marii Britanii, Victoria, iar falsele alegeri au fost, astfel, anulate.

În toamna anului 1857, în urma noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Principatelor Moldovei și Munteniei.

În 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe prevederi referitoare la principatele române, dintre care cea mai semnificativă a fost unirea parțială a principatelor Moldovei și Munteniei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri.

În pofida actului Unirii, Țările Române au continuat să funcționeze separat în mare parte, ca până atunci, cu doar câteva puncte comune: o Comisie Centrală la Focșani, care reprezenta un fel de Parlament mai mic, Înalta Curte de Justiție și Casație și Armata.

Capitalele rămâneau aceleași, la București și Iași, și se intenționa ca domnitorii să fie diferiți. Așadar actul a fost unul formal.

Faptul ca atâta amar de vreme am năzuit să ne unim și abia în 1918 am reușit marele deziderat a însemnat că ceva ne-a pus la încercare atât din interior, cât și din exterior. Suntem la răscruce de drumuri atât geografice, cât și socio-politice. Însă, din punct de vedere sufletește noi am rămas creștini și am îndurat ordaliile acestei lumi, am dăinuit prin motto-ul „să nu ne răzbunați” întâlnindu-ne cu Spiritul lui Hristos în toate micile și marile miracole prin care am trecut. Pentru noi Dumnezeu este, Hristos este! Ființa Divină este!

Anul acesta l-am început cu dreptul și am continuat cu stângul, am spune, datorită unor mici acte dezbinatoare între patrioți. Am vorbit despre acestea și sperăm să nu mai avem nevoie să le mai abordăm deoarece nu ne face cinste.

Se cuvine acum mai mult ca niciodată să fim dimpreună, să cooperăm și să ne într-ajutorăm, pentru că vremurile pe care le trăim, vremuri absurde, pline de minciuni, de falsități pe toate planurile, pline de ilegalități și corupție, sunt vremuri fără precedent în lume. Niciodată nu s-a mai întâmplat așa ceva. Niciodată nu am mai fost în felul acesta dezbinați pe criterii medicale, între inoculați cu seruri experimentale sau neinoculați, între simptomatici și asimptomatici, de parcă starea de sănătate nu mai există, precum nu mai există prezumția de nevinovăție. Totul este un teatru al absurdului!

S-a început cu religia confiscată de bisericile care au modificat în timp Scrierile Sacre, ateizând-o și amputându-i natura divină feminină. Apoi s-a continuat cu filozofia transformând-o dintr-una a sufletului, plăcută sufletului, prin care sufletul se auto-desăvârșește, într-una a minții raționale. Apoi arta a intrat în subiectivitate, în loc să reprezinte natura divină, reprezintă de fapt natura umană prin care se auto-venerează ca și când s-ar pupa în oglindă la sfârșitul secolelor. Și știința, între timp, s-a osificat fiind confiscată de mințile raționale care au dat o ultimă lovitură acaparând tot ceea ce e rod al gândirii umane, aristotelizând ceea ce trebuia să fie revelație de fapt. Și unde am ajuns? La farsa globală de ordinul teatrului absurdului care ne subjugă azi făcând din Experimentul Pitești mic prunc. Divide et impera a trecut la un alt nivel de perversitate și răutate, dar și de prostie fără margini.

Dezbinarea se face numai cu acordul nostru. Dezbinarea se face din interior spre exterior, nu invers. Cât timp interiorul este integru și demn, exteriorul nu poate să dezbine. Cât timp deschidem ușile casei noastre interioare, porțile castelului nostru interior, înseamnă că nu mai suntem demni. Altcineva deschide porțile pentru noi. Acela se numește EGO. Este orgoliu, este amor-propriu, mândrie, mânie, invidie, lăcomie, frică și multe altele. Fiecare gând are în spate un gânditor. Cât timp gânditorul se enervează și gândește din pripă lucruri defăimătoare despre celălalt de lângă noi, înseamnă că doarme conștiința. Cât timp gânditorului îi e frică de viitor, va semna întotdeauna acte dezbinatoare, care îngroapă neamul și familia în pierzanie pentru mult timp, doar ca să scape, să rămână „la guvernare”. Stăpânul (care este conștiința) este absent. Ce se face în absența sa face parte din legea cauzei și efectului. Viitorul devine sumbru și pierzania se cristalizează și mai tare în viețile noastre.

Poporul unit nu permite niciodată sclavia și slugărnicia. Eroii noștri, toți s-au martirizat, s-au jertfit, s-au sacrificat pentru ca noi încă să mai existăm și să mai avem o țară, să mai avem buletin și/sau pașaport, să mai avem „transport în comun (hopa! ce cuvânt e ăsta? comun…)”, să mai avem hotare, poliție, jandarmerie, armată, politicieni, avocați, judecători etc.

Poporul unit este proprietar atât pe bunurile sale materiale, pe resursele naturale din ținuturile unde trăiește, cât și pe cuvintele, simțurile, gândurile sale. Poporul unit proprietar este liber să facă ce dorește și crede de cuviință cu ceea ce deține. Poporul unit își poruncește singur, nu alții poruncesc poporului unit. Acestea enervează teribil pe adepții globaliști ai lui divide et impera. Ei nu sunt liberi în mintea și conștiința lor, sunt VICTIME! Astfel că apără tarlaua stăpânilor lor.

Noi întotdeauna ne-am exersat libertatea. Nu toți, e adevărat, dar acei câțiva care suntem, ne întoarcem în amfora păstrătoare de grăunțe de grâu. De acolo renaștem oricând, ca Pasărea Măiastră. Cum spuneau preotesele dace? „Le dăm aurul, râvnitorilor, le dăm tot, dar nu le dăm cunoașterea”. Aceasta este grăunța ce-o adăpostim în noi.

Mulți au trecut pe aici și n-au putut distruge grâul care a încolțit, încolțește și va încolți aici în diverse veacuri. Nu vedeți că poporul român este genial? Amfora în care ne păstrăm este pântecul Marii Mame, din Grădina Maicii Domnului care îi este stăpână. De aceea femeile românce au un mare rol acum de coagulare a spiritului românesc, nu de dizolvare, nu pentru a-l dezbina. Bărbații războinici părăsesc cuibul pentru a pleca să cucerească lumea, dar s-au îndepărtat, astfel că femeile acum au nevoie să-l reîntregească adunându-ne și unindu-ne în familii. Familia se trage din arhetipul universal care este Sfânta Treime.

Poporul unit are talanții lui Dumnezeu. Vedeți că Dumnezeu face deja un Mărășești în noi, pe aici nu se trece! Astfel că, Dumnezeu nu permite să se piardă grăunța și face miracole prin români, aceia care am mai rămas. Miracolele încep prin noi înșine spunând NU!

Nu uităm cine suntem și ce rol avem pe Pământ! Cea mai mare năzuință este Unirea, iar aceasta se va realiza atunci când toți vom știi unii de ceilalți, iar la o strigare vom răspunde și vom acționa ca unul, când nu vom mai fi singuratici pe enclave. Vorbim o limbă patriotă și mergem înspre patrie cu tot ce facem, aceia care ne-am ales să dăm din viețile noastre pentru a apăra cetatea patriei care e sub asediul intunericului de atunci și de acum. Patria a început la sat, acolo unde se făurește natura umană în fapte umane, civilizația însăși pe această planetă.

Facem o chemare:

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!

Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură şi de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-i secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!

Notă: Premoniție sau nu, Marele Poet Vasile Alecsandri semna această poezie în 1857, cu doar doi ani înainte de Mica Unire a Principatelor Române.

P.S.: Astăzi s-a născut Mihai Eminescu! Bucurați-vă!

Am consemnat,

Al vostru devotat,

Patrick Matiș

/0 Comments/by
Mihai Eminescu – Scutul teoretic al sufrajului universal și al principiilor liberale conduc lumea europeană la distrugerea civilizațiunii
,

Mihai Eminescu – Scutul teoretic al sufrajului universal și al principiilor liberale conduc lumea europeană la distrugerea civilizațiunii

mihai eminescu, ziua lui eminescu, romania, societatea, statul, basarabia

Mihai Eminescu - Scutul teoretic al sufrajului universal și al principiilor liberale conduc lumea europeană la distrugerea civilizațiunii

Credem că destul am vorbit despre liberalismul nostru adevărat şi sincer. Odată calea croită prin chiar legea fundamentală a ţarii, toate inconvenientele unui sistem liberal, care – precum bine ştie orice birnic – este cu mult mai scump decât primitivul şi patriarhalul sistem de mai nainte.

Toate acele inconveniente zicem se pot înlătura prin muncă, căci sistemul libertăţilor e sistemul muncii. Asta am dori să intre odată în convingerea oricăruia: trebuie ca cetăţeanul să vază că fără muncă şi fără capitalizarea ei, adecă fără economie, nu există nici libertate. Cel care n-are nimic şi nu ştie să s-apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pane în mână, căci e cu totul indiferent dacă închizi o pasăre în colivie sau dacă ai strâns de pretutindeni grăunţele din care ea se hrăneşte.

Şi cam aşa-i cu omul: brutarul nu coace pentru cel ce n-are nimic, măcelarul nu taie pentru cel ce n-are cu ce cumpăra. Suntem deci liberali în puterea cuvântului, dar nu înţelegem ca cineva, exploatând ideile liberale, amăgind mulţimea, promiţându-i munţi de aur şi râuri de lapte fără muncă, să ajungă în fine a exploata acea mulţime chiar şi a o conduce din rău în mai rău. De aceea privim cu oarecare nevinovăţie şi cu mânile-n sân la vecinica discuţie între ziarele române asupra principiilor politice pretinse că conduc pe unul sau pe altul (…)

Caracterul general al acelor oameni e că vor să câştige fără muncă, că statul pentru ei e o materie de exploatat şi că ideile chiar ce le profesează în fiece zi sunt asemenea mijloace de exploatare a ţării şi a naţiei. Astfel se iveşte azi un grup, mâne alt grup, cari nu sunt în fond decât societăţi anonime ce pun un mic capital la mijloc pentru a izbuti într-o mare afacere: a veni la putere. E drept că sunt grupuri a căror ţintă nu este aceasta, pe cari le dezgustează acea febrilă activitate de a se mănţine sau de a ajunge la putere şi cari, chiar dacă doresc a veni la ea pentru a-şi realiza ideile şi a pune lucrurile p-o cale mai naturală şi mai cumpătată, nu sunt în stare a face mii de promisiuni mincinoase pentru a amăgi mulţimea. (…)

Acesta e răul fără leac al partidului conservator: neputinţa de-a spune minciuni, de-a face promisiuni deşerte, deşi prin ele mulţimea se amăgeşte. Adevărat că acest defect al partidului este o virtute, dar în orice caz e o virtute care-ngreuiază calea în loc de-a o netezi, căci poporul crede lesne celor ce-l amăgesc, e lesne măgulit de linguşirile demagogilor şi se lasă dezbrăcat de cel ce-i aruncă o frază frumoasă şi-l numeşte la tot momentul suveran, generos, mare, neîntrecut, unic pe faţa pământului.

Contra acestui rău a credinţei uşoare a mulţimii există un remediu, un singur remediu pe care binevoitoarea natură a dat-o, şi acest dar nepreţuit e deosebirea între oameni. A umplut Dumnezeu lumea cu ce-a putut, dar a mai făcut şi deosebiri; sunt legile şi instituţiile pentru toţi d-opotrivă, dar niciodată egalitatea legală nu va şterge inegalitatea înnăscută sau pe cea câştigată cu munca. Clasele avute şi culte se amăgesc o dată, de două ori, nu pururea. (…)

De ce mulţimea e lesne crezătoare…? Nu e tocmai greu de explicat. Ea uită zicala: „Să nu dea Dumnezeu omului atâta rău cât poate purta” şi, pentru a scăpa de suferind actuale, relativ mici, face orice i s-ar cere, necunoscând că din ceea ce face ar putea rezulta ceva şi mai rău. Din nefericire nevoia e tovarăşa oamenilor, a tuturor oamenilor, deşi în alte proporţii şi în altă măsură. Numai unui e în stare să judece dacă cutare sau cutare schimbare i-ar putea-o alina, iar alţii nu sunt în stare. Afară de aceea nevoia perpetuă mai are şi o cauză obiectivă, în -natură chiar, pe care-a formulat-o Malthus: populaţia se-mulţeşte în pătrat, iar mijloacele de existenţă se-ndoiesc numai.

Când o populaţie găseşte mijloace de existenţă ea se sporeşte foarte repede, dar, sporită odată, îmulţirea mijloacelor de existenţă n-au ţinut pas cu acel spor şi iată nevoia la loc în toată asprimea ei. Apoi nu numai atâta, dar cu cât o populaţie se-mulţeşte, cu atâta se civilizează mai mult, şi cu cât înaintează în cultură, cu atâta exigenţele ei devin mai mari, cu atâta devine mai simţitoare pentru lipse şi pentru trebuinţi care pentr-un om primitiv sunt mai mult un lux.

Pentru regina Engliterei, marea Elisabetă, o pereche de ciorapi de mătase era un prezent nepreţuit ce i se putea face; azi orice commis voyageur simte trebuinţa lor; iar împărăteasa iui Carol cel Mare fierbea la bucătărie, ceea ce nu face azi nici nevasta unui şef de biurou măcar. Astfel o nouă trebuinţă se-nvaţă lesne şi se dezvaţă greu, şi învăţu-i dulce iar dezvăţul amar. Ei bine, pe nevoile – din nenorocire vecinice – şi pe lesnea crezare a mulţimii se-ntemeiazâ demagogii cari, neştiind nimic, neavând nimic, vor să se ridice deasupra tuturora şi să trăiască din obolul nemeritat al săracului.

Şi fiindcă demagogii, fiind în genere oameni de rând, înzestraţi în loc de minte cu vicleşug numai, stăpânirea lor însemnează domnia brutalităţii, a viciilor şi a uşurinţei. Singura chezăşie însă contra domniei demagogiei este censul, e împărţirea alegătorilor în categorii după importanţa lor economică sau intelectuală. De aceea suntem contra sufrajului universal, căci acesta ridică deosebirea de clase, face ca votul celui cu minte să aibă aceeaşi greutate cu a celui nerod, c-un cuvânt e exploatarea celui ce are ceva prin cel ce n-are nimic, a celui învăţat prin cel ignorant, a celui drept prin cel nedrept. Urmările sufrajului universal se văd în America, unde într-adevăr tot ce naţia are mai rău, mai coruptabil, mai mincinos ajunge în Parlament şi la putere, pe când elementele cuminţi şi drepte, dezgustate de priveliştea aceasta, nici nu se mai amestecă în viaţa publică. Şi care e urmarea demagogiei? Dezbinare şi ură între cetăţenii statului, pentru ficţiuni şi pentru cinstitele obraze ale d-lor demagogi.

Shakespeare nemuritorul pune următoarele vorbe în gura cumintelui Ulis: Dacă planeţii în vălmăşag rău ar rătăci fără regulă, ce grozăvie ar fi! Ce furtună ar fi pe mare, cum ar tremura pământul, cum ar turba vânturile! Frica, răsturnarea, groaza şi dezbinarea ar rupe la pământul, ar submina, sparge, dezrădăcina din încheieturi concordia şi liniştea dintre state. Dacă ar lipsi treptele între oameni, această scară a tuturor planurilor mari, tânjeşte executarea acestor. Fără aceste trepte cum ar putea să se ţie în dreptul lor vecinie breslele, demnităţile în şcoli, frăţia în oraşe, pacinica legătură de negoţ între ţărmuri despărţite, respectul pentru bătrâneţe, sceptru, coroană şi laur? Ia treptele dintre oameni, discordează această singură coardă şi auzi apoi dizarmonia! Toate celea ar găsi împrotivire făţişă: puterea ar fi tiranul slăbiciunii timide, fiul crud ar ucide pe tatăl său. Puterea ar fi drept, ba nu, chiar dreptul şi strâmbătatea, a căror vecinică ceartă o mijloceşte justiţia, şi-ar pierde numele împreună cu justiţia însăşi. Atunci toate s-ar desface în sila celui mai tare, sila în arbitrariu, arbitrariul în lăcomie, şi lăcomia, un lup obştesc, îndoit de tare prin putere şi arbitrariu va rupe în sfârşit lumea la sine şi va înghiţi-o.

Acestei ucideri urmează apoi haosul, îndată ce se şterg treptele. Nerespectarea acestor trepte ne dă pas cu pas îndărăt, pe când socotim de a urca. De căpetenia cea mai înaltă îşi râde cei ce stă nemijlocit sub el, pe acesta-1 batjocoreşte al doilea, pe cel următor cel de sub el: şi-nveninat astfel de la cel dintâi pas care s-a îndărătnicit căpeteniei, fiece pas următor e zguduit de frigurile invidioase ale unei rivalităţi impotente şi galbene la faţă. Astfel se răzbună ignorarea adevărului: că statul, cu treptele şi deosebirile lui, e un product al naturii, nu al raţiunii omeneşti.

Căci de această iluzie sunt bolnavi liberalii noştri, că înaintăm. Într-adevăr, grozav înaintăm îndărăt în toate celea. În teorie nimic mai frumos decât sufrajul universal, dar în practică nu este decât opresiunea mulţimei, a ignoranţei, a pasiunilor măgulite şi linguşite de demagogi. Când ştie cineva că toată civilizaţia şi cultura omenească e neapărat mărginită la cercurile acelea cari au destul timp şi destulă neatârnare pentru a le învăţa şi pricepe, când ştie că nimicind capul unui învăţat ai nimicit învăţătura lui, care era poate rezultatul unei dezvoltări de sute de ani, când ştie apoi că nulitatea demagogică nu sufere nici un merit adevărat lângă sine şi că ea şi cu semenii ei voieşte a fi tot, atuncea vede lesne că radicalismul şi demagogia, sub scutul teoretic al sufrajului universal şi al principiilor liberale (de care ştiu a se servi cu mare succes mulţămită credulităţii maselor şi slăbiciunei sau sentimentalismului oamenilor luminaţi) conduc lumea europeană la distrugerea civilizaţiunii – la haos.

„Timpul”, 9 ianuarie 1879

/0 Comments/by
Gheorghe Piperea – Mandatul politic al parlamentarilor ar trebui să conțină nu numai privilegii și libertăți, ci și obligații
,

Gheorghe Piperea – Mandatul politic al parlamentarilor ar trebui să conțină nu numai privilegii și libertăți, ci și obligații

gheorghe piperea

Gheorghe Piperea - Mandatul politic al parlamentarilor ar trebui să conțină nu numai privilegii și libertăți, ci și obligații

Mandatul politic pe care parlamentarii îl primesc de la noi, votanții, ar trebui să conțină nu numai privilegii și libertăți, ci și obligații. De exemplu, obligația parlamentarului de a da periodic socoteală despre gestiunea sa (pentru o aplicație juridică a acestui principiu, vezi art. 2019 alin. 2 Cciv). Parlamentarii, de asemenea, ar trebui să poată fi revocați sau demiși pentru încălcarea obligațiilor lor de mandatari politici ai votanților și, în general, ai cetățenilor, inclusiv cei care nu i-au votat.

Multe funcții în stat sau în administrația publică locală pot înceta din inițiativă cetățenească. De exemplu, președintele poate fi demis prin referendum, dacă Parlamentul decide suspendarea sa. De asemenea, poate fi demis prin referendum un primar, un consilier local, un consilier general sau județean sau un președinte de consiliu județean.

Din păcate, Constituția și legile noastre electorale nu prevăd o procedură de demitere a unui parlamentar, eventual prin referendum.

Parlamentarii care, în ciuda intereselor celor două treimi dintre români care nu dețin codul QR, vor vota curând pentru obligativitatea pașaportului sanitar (metamorfozat în pașaport de muncă și permis de cetățean), vor putea fi sancționați la vot, la alegerile din 2024. Teoretic, cei ce vor fi reușit să țină minte „realizările” mandatului unui „ales al poporului” vor putea să nu-l mai voteze și să îl înlocuiască. Dar, timpul poate șterge chiar și amintirea unui mandat catastrofal, în care „alesul” a încălcat drepturi și libertăți, votând legi anti-cetățenești și pro-totalitarism. Cu toate eșecurile, greșelile, fraudele, încălcările de drepturi și libertăți cetățenești, un parlamentar poate fi bine-mersi prezent din nou pe listele vreunui partid și, deci, să repete mărețele fapte de arme din mandatele anterioare.

Dacă ați trimis mesaje parlamentarilor, cerându-le să nu voteze legea pașaportului sanitar/de muncă obligatoriu, și nu vi s-a răspuns, ori vi s-a răspuns cu dispreț, cu cinism sau în răspăr, acesta este motivul – mandatul lor este, aparent, inexpugnabil până în 2024.

Ceea ce vă propun este un referendum de facto pentru revocarea morală și civică a fiecăruia dintre parlamentarii care sunt deciși să voteze legea nazipass-ului.

Un deputat este ales cu votul a cca 25 de mii de cetățeni, iar un senator, cu cca 35 de mii de voturi.

Strângeți câte 25 de mii (deputat), respectiv, 35 de mii (senator) de semnături pentru fiecare dintre parlamentarii din circumscripția voastră, în care semnatarii își asumă declarația de revocare a „reprezentantului” său în Parlament, după care depuneți aceste semnături la birourile parlamentare ale celor astfel revocați, la sediile locale ale partidelor vizate și, respectiv, la sediile lor centrale.

Dacă nu vi le primește nimeni, nu-i bai – depozitați-le cumva la vedere, chemați presa, faceți „live”-uri pe feisbuc și instagram, faceți dezbateri referitoare la aspectele negative ale mandatului „alesului” poporului etc.
Pentru impact, semnăturile de revocare, referendumurile de facto, ar trebui să se concentreze primordial pe liderii partidelor politice pro-totalitarism sanitar, de la centru sau din teritoriu.

Cu siguranță aceste referendumuri de facto nu vor avea efecte juridice.
Ceea ce este important, ceea ce trebuie să urmărim cu aceste referendumuri de facto, nu este efectul juridic, ci sancțiunea morală, civică, aplicată „aleșilor”, pentru simplul și deranjantul fapt că se lasă târâți în curentul totalitar. Tocmai acum, când ar trebui ca ei să fie, de fapt, stavile contra acestui curent, ancore în plină derivă despotică, apărători primordiali ai drepturilor și libertăților omului.

Pe de altă parte, aceste referendumuri de facto sunt forme de democrație directă, aplicată la firul ierbii, care ne implică pe toți în problemele cetății aflate sub asediu. Nimic nu împiedică, în viitorul apropiat, ca ideea să se transforme în lege.

Hai liberare!

A consemnat pentru dumneavoastră prof. av. Gheorghe Piperea.

/1 Comment/by
Gheorghe Piperea – Piața comună sau piața noastră?
,

Gheorghe Piperea – Piața comună sau piața noastră?

gheorghe piperea

Gheorghe Piperea - Piața comună sau piața noastră?

Piața este, în limbaj comun, un loc real sau virtual în care se poate vinde și cumpăra. Științific, piața este complexul sistem de relații juridice, economice sau sociale în interiorul căruia se derulează schimbul de mărfuri și servicii, utilizând banii ca etalon valoric.

Piața liberă, cea pe care o impune Constituția, este acel loc real/virtual în care unde poți vinde oricui sau de unde poți cumpăra de la oricine. Pe piața liberă, valorile (precum și etalonul acestora, adică banii) circulă liber, iar actorii pieței libere concurează între ei pentru a câștiga clientela – iar clientela finală suntem noi, consumatorii.

Nu există piață, deci nici etalon valoric, deci nici competiție economică și inovație, acolo unde s-a instaurat un monopol exclusiv sau, și mai grav, unul inevitabil.

Efectul TINA (there is no alternative – nu există alternativă) este cauzat de concentrarea economică extremă, toți banii, toate resursele și toate contractele de muncă fiind acumulate în câteva mâini, care controlează totul. Efectul TINA este specific capitalismului de supraveghere, în care ne-au afundat decenii de digitalizare și excepționalism economic și juridic (după regula „mai întâi să rezolvăm NOI criza, calamitatea, războiul, pandemia și, după aceea, mai vorbim și despre drepturile și libertățile VOASTRE – este pentru siguranța voastră, deci trebuie să acceptați înghețarea statului de drept”).

Efectul TINA desființează ideea de piață.

La dimensiuni mai mici și, în orice caz, de dragul păstrării unor aparențe, piața este neutralizată și în caz de monopol „obișnuit” sau de oligopol cartelar.

Nu există libertate economică în sistemul bancar, unde sunt câțiva actori (oligopol) care acționează cartelar.

Nu există asemenea libertate nici în piața pharma și, din nefericire, nici în piața utilităților și a bunurilor de consum necesar, de supraviețuire.

Explozia prețurilor la utilități, la carburant și la alimentele de primă necesitate este cauzată exact de monopolurile din domeniu. Nu avem de unde să cumpărăm energie electrică sau termică, gaze, apă curentă, telefonie mobilă, mâncare, benzină etc., decât de la cei câțiva actori ai domeniului, care și-au împărțit „frățește” recolta de consumatori, motiv pentru care suntem nevoiți să achităm exact acel preț pe care ei îl stabilesc, discreționar. Iar fără utilități nu putem trăi în orașe de secol XXI. Cu atât mai puțin nu avem o piață în privința banilor. În afară de faptul că economiile și plățile în bani fizici sunt descurajate, ba chiar în prag de interdicție totală, în beneficiul exclusiv al băncilor și al sistemelor de plăți pe care băncile le-au lăsat să existe (oarecum ca niște addendum-uri ale lor), tot ceea ce deținem în conturi este strict monitorizat și supus deselor și abuzivelor „actualizări de date cu caracter personal”, în lipsa cărora nu avem acces la banii proprii. O singură „greșeală” depistată de o bancă sau o singură suspiciune emisă de un organism public sau privat care se ocupă, de regulă, cu suspectarea noastră, poate să determine apariția unui cazier financiar care ne urmează peste tot, făcând ca orice alți bani din orice alte conturi să fie „contaminați”. Ca și în viața curentă, pe timp de pandemie, suntem și în sistemul TINA agenți patogeni, prin simplul fapt că existăm și nu luăm aminte la obligația de a fi sănătoși și cu ratingul social nepătat.

Odată cu impunerea pașaportului verde, accesul celor care nu îl dețin la piață, la orice piață, va fi restricționat sau, poate, chiar interzis. Întrucât crează un nou tip de efect TINA, mai rău decât oricare altul de până acum, pașaportul verde neutralizează piața.

Îmi pare rău să o spun, dar este ca și când am trăi în vremurile profetice din Apocalispa 13:17-18:

„… și nu veți mai putea să vindeți, nici să cumpărați, fără a purta semnul…”

Adică, „nevinovatul” și „științificul” cod QR va împiedică lumea care nu îl deține să fie parte a pieței. A oricărei piețe.

Nu are importanță imperativul omului de a supraviețui, ci imperativul membrilor „turmei” de a fi sănătoși. Vina pentru consecințele crizelor create criminal și gestionate idiot, care omoară falange întregi ale „turmei” se transferă de la birocrați/tehnocrați/capitaliști de supraveghere, la persoanele fără pașaport și fără cetățenie, adică apatrizii sanitari, adică paria medicali. La țapii ispășitori.

În lipsă de cod QR, dreptul la muncă este, de asemenea, suspendat, urmând desființarea, pentru că recalcitranții trebuie pedepsiți, cu titlu de disuasiune (descurjare).

De restul drepturilor și libertăților cetățenești nu mai e cazul să vorbim, căci astea sunt supuse, precum știți, unei „sumedenii” de restricții. Nu am vrut să ne dotăm cu semnul supunerii, atunci vom suferi, până ne vom fi supus.

Este evident că, într-un fel sau altul, societatea se va segrega, vor apărea falii enorme în constructul social.

Personal, consider că menținerea intactă a societății, pe care toți o finanțăm, prin taxe, impozite și contribuții, este esențială și este un obiectiv pentru care trebuie luptat până la ultima fărâmă de energie.
Numai că societatea de azi este o oala de fierbere sub presiune, care are nevoie de supape, de debușee. Acestea vor apărea, la modul natural și violent, cu sau fără voia noastră, putând derapa în violențe și anarhie. De aceea, mai rațional ar fi ca, din timp, oamenii să își construiască structuri paralele de organizare și supraviețuire.

De exemplu, oamenii ar putea construi o piață a lor, unde să schimbe produse și servicii, fără a utiliza banii oficiali (care și așa sunt monitorizați și taxați de toată lumea). Produsele vechi, uitate, sau cele uzate, dar reutilizabile, pot fi schimbate pe alte produse. Produsele noi, manufacturate, pot fi schimbate pe servicii (plaja este enormă, dar poate fi vorba de tâmplărie, avocatură, frizerie, transport marfă, construcții, spectacole etc.). Mâncarea, produsă la țară sau în mici fabrici din comunitățile din jurul orașelor poate fi schimbată pe carburant, pe rechizite, îmbrăcăminte sau jucării pentru copii.

Toate aceste schimburi pot fi făcute între simpli particulari, de la egal la egal, chiar pe platforme online sau în interiorul unor „rețele de sens”, de oameni care se cunosc între ei și își pot procura reciproc încredere.

Schimbul, care ar rămâne ocazional, nici nu va trece prin bancă (întrucât nu se utilizează bani), nici nu va presupune tva sau accize sau alte drăcii cu care statul încarcă prețul real al mărfurilor, carburanților și serviciilor. Schimbul se va putea face și în cadrul unor reuniuni periodice, de maxim 100 de persoane, de exemplu, organizate în diverse locuri, cum sunt târgurile țărănești sau piețele agro-alimentare, care încă mai există. Pentru un astfel de sistem de schimb, ar putea fi utilizate chiar și alimentarele de la țară, fără ca asta să atragă în vreun fel atenția autorităților.

Important, mai ales pentru viitorul apropiat – acest schimb ar putea fi facilitat chiar prin utilizarea unei monede locale.

Am și găsit un nume pentru această monedă: PARALEUL.

Nu trebuie calculate cursuri de schimb leu/paraleu sau euro/paraleu, pentru că sistemul de referință va fi diferit – paraleul nu va putea fi tezaurizat (deci nu va conține dobândă și nici nu va fi afectat de inflație), ci doar utilizat imediat sau la intervale scurte, iar valoarea sa va fi dată de cantitatea de marfă și volumul de servicii pe care le intermediază în mod concret, la firul ierbii.

Găndiți-vă: pe grupul România Nesupusă suntem deja 20 de mii de persoane! Cât un oraș de dimensiuni medii! Cum ar fi să avem propria piață, paralelă cu piața „cetățenilor liberi și presupus sănătoși”, și propria monedă, paraleul? Cum ar fi să nu mai depindem de monopolurile neo-feudalilor economiei, să nu mai fim obligați la supunere, să fim NESUPUȘI?

Hai Liberare!

A consemnat pentru dumneavoastră avocat Gheorghe Piperea.

/0 Comments/by
Parintele Iustin Pârvu – Scrisoare către poporul român
,

Parintele Iustin Pârvu – Scrisoare către poporul român

parintele iustin parvu

Parintele Iustin Pârvu – Scrisoare către poporul român

Îţi scriu pentru că sper ca măcar acum, să îţi aminteşti cine ai fost, cine eşti şi poate aşa vezi încotro te îndrepţi! Eşti singurul popor european care trăieşte încă acolo unde s-a născut. Nu o spun eu, o spune istoria popoarelor. O fi mult, o fi puţin, nu ştiu, dar ştiu că eşti unic în Europa, această Europă care te loveşte, te jigneşte şi te umileşte.

De ce o laşi să facă asta, când tu eşti singurul popor născut, crescut şi educat în graniţele sale? Eşti primul popor din lume care a folosit scrierea.

Nu o spun eu, o spun tăbliţele de la Tărtăria şi o recunosc toţi cei care le-au studiat.

Acum șapte mii de ani, când alţii nici nu existau ca popor, pe aceste meleaguri locuitorii scriau, pentru a ne lăsa nouă mândria de a fi prima civilizaţie care se semnează pe acest pământ. Scrierea sumeriană a apărut o mie de ani mai târziu şi totuşi mulţi se fac că nu văd şi nu recunosc adevărul.

Cât timp o să te laşi neglijat?! Ai fost singurul popor pe care nici o putere din lume nu l-a cucerit chiar dacă ai fost împărţit, despărţit şi asuprit de mai multe imperii.

Nici unul nu a putut să te cucerească cât ai fost unit, nici romanii care au stăpânit doar o parte din vechea Dacie, cealaltă fiind stăpânită de Dacii liberi, nici turcii care nu au reuşit niciodată să îţi transforme teritoriul în paşalâc.

Toate marile înfrângeri s-au bazat pe trădare. NIMENI NU A REUŞIT SĂ TE SUPUNĂ CÂT AI FOST UNIT. De ce te laşi dezbinat? Ai fost scut creştinătăţii, când întreaga Europă tremura de teama islamului.

Sângele tău a salvat Europa, iar românul Iancu de Hunedoara a salvat Viena şi întreaga Europa de furia semilunii. Acum, tu popor de salvatori ai creştinismului, eşti tratat ca un paria. Când îţi vei revendica drepturile?

Din tine au apărut: Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas.

Dar ce păcat, cei mai mulţi şi-au pus minţile sclipitoare în slujba altor ţări pentru că acasă nu i-a ascultat nimeni. De ce ai lăsat să se întâmple asta? Astăzi, popor român pentru tine se rescrie istoria. Cum vrei să se facă asta? Cum vrei să te vadă cei ce îţi vor urma?

/0 Comments/by
Etica in aer liber (5) – Diminuează impactul focurilor de tabără
,

Etica in aer liber (5) – Diminuează impactul focurilor de tabără

sat pestera, bucegi, etica in aer liber, cele 7 principii, diminueaza impactul focurilor de tabara

Etica în aer liber (5) - Diminuează impactul focurilor de tabără

Focuri sau vetre? Se pune întrebarea. Utilizarea focurilor de tabără, cândva o necesitate pentru gătit și pentru încălzire, are multă istorie și tradiție. Unii oameni nu s-ar gândi să facă camping fără un foc de tabără. Cu toate acestea, aspectul natural al multor zone a fost degradat de utilizarea excesivă a focurilor și de cererea tot mai mare de lemn de foc. Dezvoltarea vetrelor de tabără ușoare și eficiente a încurajat renunțarea la focul tradițional pentru gătit. Vetrele au devenit echipamente esențiale pentru campingul cu impact minim. Acestea sunt rapide, flexibile și elimină disponibilitatea lemnului de foc ca o prioritate în alegerea locului de campare. Sobele funcționează în aproape orice condiții meteorologice – și nu lasă nimic în urmă.

rotocol de foc, inel de foc, foc de tabara

Mai e necesar să facem focul?

  • Cel mai important aspect de luat în considerare atunci când decideți să folosiți focul este posibilul prejudiciu adus mediului înconjurător.
  • Care este pericolul de incendiu pentru respectiva perioadă a anului și pentru locul pe care l-ați ales?
  • Există restricții administrative din partea instituției care gestionează zona?
  • Există suficient lemn astfel încât îndepărtarea acestuia să nu fie vizibilă?
  • Caracteristicile condițiilor de creștere a arborilor și arbuștilor din zonele alpine și deșertice înseamnă că regenerarea surselor de lemn nu poate ține pasul cu cererea de lemn de foc?
  • Posedă membrii grupului abilitățile necesare pentru a construi un foc de tabără care să nu lase nimic în urmă?

Micșorarea impactului la folosirea focurilor de tabără

Campați în zone în care lemnul este abundent dacă faceți un foc. Alegeți să nu faceți focul în zonele în care există puțin lemn, la altitudini mai mari, în zonele intens folosite sau în zonele deșertice. Un adevărat foc fără urme nu prezintă nici o dovadă că ar fi fost făcut.

rotocol de foc, inel de foc, foc de tabara

Vetrele de foc existente

Cel mai bun loc pentru a face focul este în cadrul unui vetre de foc existentă în formă inelară într-un loc de campare bine amplasat. Mențineți focul mic și aprindeți-l doar pentru perioada în care îl folosiți. Lăsați lemnul să ardă complet până la cenușă. Stingeți focurile cu apă, nu cu pământ. Este posibil ca țărâna să nu stingă complet focul. Evitați să faceți focul lângă gorganele de rocă, unde cicatricile negricioase vor rămâne mulți ani.

Traducere și adaptare după lnt.org.

/0 Comments/by
Patrick Matiș – Un steag, un proiect de țară, un om care aduce pacea, o speranță

Patrick Matiș – Un steag, un proiect de țară, un om care aduce pacea, o speranță

modele, agricultura, calin georgescu, dezvoltare sustenabila, noua ordine mondiala, noul nationalism, distributismul, călin georgescu

Patrick Matiș - Un steag, un proiect de țară, un om care aduce pacea, o speranță

Motto: Omul a fost făcut de Dumnezeu să creeze, nu să consume.

Dragi români, astăzi avem un proiect de țară, avem un om care aduce pacea, avem o speranță. „Hrană, Apă, Energie” se numește proiectul nostru, un proiect prin care readucem libertatea, suveranitatea și independența micului producător român și implicit prosperitatea poporului român pe mulți ani de acum încolo. Călin Georgescu este cel care ne-a dat acest proiect, cel care aduce pacea și speranța într-un viitor nu numai bun, ci net superior. Este vorba despre o schimbare de paradigmă întorcându-ne la natura noastră creștină și trezvie. Adică la echilibrul și simplitatea la care ne îndeamnă antecesorii noștri.

Astfel că vom începe cu următorul citat din cartea Cumpăna României a domnului Călin Georgescu, să vedem:

Eu am un proiect de țară, cu obiective simple și clare: hrană, apă, energie. Știu să-l pun în aplicare, știu cu cine și cum să o facem. Și mai știu că este mai mult decât un simplu proiect de țară: este un proiect de eliberare din robia ignoranței, a sărăciei materiale și spirituale.

Când vine un român să spună acestea, două lucruri se pot întâmpla în mintea ascultătorului: 1. ori îl respinge spunându-i să meargă la plimbare pentru că lumea e pierdută și nu se mai poate face nimic, deoarece un om nu poate schimba o lume, așa cum primăvara nu se poate face cu o floare; sau 2. se umple de bucurie și speranță, ba chiar mai mult, vrea să-l susțină și să i se alăture, ca să nu mai spunem că vrea să știe mai multe despre proiect și să-l pună el însuși în practică în propria sa ogradă.

Fiecare ne alegem latura din care facem parte, însă tendința umanității (rețineți acest cuvânt umanitate, adică omenire, care are la bază omenia conștientă) este spre libertate, spre suveranitate, spre autosusținere și cooperare, nu spre control total asupra drepturilor și libertăților, spre slugărnicie, spre dependența de sistemul global centralizat și spre competiție ca să ajungă în vârful unei piramide imaginare. Mai devreme sau mai târziu ne autoalegem. Ori vom fi reci complet, ori fierbinți, așa cum vorbeau Scripturile despre Vremurile ce vor veni. Nu mai putem fi călduți, nu mai este vremea.

Cât despre speranță, domnul doctor Călin Georgescu ne spune în carte următoarele:

Speranța însă nu moare. Dar ea nu vine dinspre chipurile anoste care se perindă zilnic pe micile ecrane sau pe la întrunirile publice. Și nici nu poate fi trezită în sufletele oamenilor doar prin rugăciuni, fără luptă, îndrăzneală și putere. Speranța este un dar divin și ea se naște, ca în toate momentele grele ale istoriei naționale, din adâncurile ființei acestui popor.

Deci, nu vorbim de credințele oarbe, ci de credințele bazate pe experiență viu trăită. Credința și speranța, în aceste cazuri, sunt surori gemene. Merg împreună și lucrează împreună. Credința nu poate fără speranță, iar speranța fără credință, este fără de putință. Mai mult de atât, la noi, la creștini, în special la ortodocși, avem nădejdea care este răsărită din jertfă. La noi nu există suferință, există jertfă, adică suferință voluntară. Noi ne asumăm, nu căutăm să suferim inutil și biciuitor asupra sufletului nostru, ci acceptăm suferințele ca pe niște jertfe. Pentru că știm că plătim pentru Dumnezeu. Așa au procedat toți martirii noștri.

Speranța nu moare atunci când există faptă frățească întru Hristos între oameni, între noi românii. Noi avem o lungă istorie a bună-voinței și îngăduinței pe care o desfășurăm între noi și dimpreună cu alte popoare care au traversat meleagurile noastre. Să nu uităm că avem, spre exemplu, numai în Dobrogea peste cincisprezece etnii cu care trăim dimpreună de sute de ani, printre care lipoveni, greci, tătari, evrei, ruteni, turci, bulgari etc.

Însă a venit timpul afirmării identității cu adevărat românești, vocaționale, altfel țara ne va fi luată de sub picioare, capitalurile vândute acelor puțini care au făcut speculă de-a lungul secolelor devalorizând totul, iar pe noi ne vor pune să trăim în rezervații precum popoarele native de peste ocean. Și nu ar fi cel mai rău lucru care ni se va putea întâmpla. Mai este și dictatura plandemică ce se vrea a ne îngenunchea la un steag fals produs de minți sinistre inumane și care dorește cu ardoare ca noi să renunțăm la libertățile noastre de a trăi în detrimentul unei noi ordini mondiale propusă de ei. Însă aceasta nu este de la noi și nu este pentru noi.

Pentru a ne adapta la noua realitate a contracției susținute, se impun o nouă economie și un nou model de civilizație. Cu alte cuvinte, este necesar să răspundem la realitatea fluxurilor de energie mai scăzute simplificând sistemele noastre sociale, politice și economice, pentru a provoca mai puține pagube pământului și climei, și pentru a putea trăi cu un buget energetic mai scăzut. Obiectivul suprem este să ducem o viață sănătoasă într-o societate sănătoasă; sănătatea solului, a plantelor, a animalelor și a oamenilor trebuie tratate ca o singură, mare provocare.

Simplificarea înseamnă să trecem de la mare la mic. În loc de hypermarketuri sau mall-uri, piețe de desfacere locale unde mici producători să vină să-și vândă marfa lor, în loc de mari fabrici și uzine care produc bunuri, mici manufacturi de familie care au un impact scăzut până la zero asupra naturii înconjurătoare. Baza este omul și calitățile sale umane, talanții despre care vorbea Arsenie Boca, precum generozitatea, bunătatea, bucuria pentru binele aproapelui, modestia, fraternitatea, blândețea, empatia și multe altele, în schimbul orgoliului, mândriei, egoismului, discriminării, invidiei, geloziei, mâniei, aroganței și sacrificării altora pentru propriul bine. Iar toate aceste calități umane vin din conștiință. Nu degeaba distributismul a mai fost denumit și capitalismul conștient.

Să investim într-o versiune de agricultură organică la scară redusă, care aplică ultimele achiziții ale științelor biologice, cu scopul de a înlocui agricultura înalt subvenționată și larg poluatoare. Agricultura nu este pandantul sistemului industrial. Un ecosistem sănătos ar putea fi primul standard al performanței agricole, având prioritate asupra standardului productivității și, cu siguranță, asupra standardului industrial, amăgitor și primejdios, al „eficienței”. Astăzi, agricultura organică ar putea oferi suficientă hrană la nivel global și mai multe locuri de muncă decât agricultura de tip industrial, fără impactul ecologic negativ al celei din urmă.

Să investim în inovație, iar inovația presupune o mai bună adaptare a organismului uman la habitatul natural, conform principiilor Economiei Albastre propuse de Gunter Pauli, membru al CoR: să răspunzi nevoilor de bază cu ceea ce ai la îndemână, introducând inovații inspirate de natură, generând multiple beneficii, inclusiv locuri de muncă și capital social, oferind mai mult cu mai puțin. Inovația nu ar trebui să-și propună universalitatea și uniformitatea, ca în modelul industrial, ci o adaptare locală în limitele recunoscute – ale spațiului, timpului, energiei, solului, apei și inteligenței umane.

Acesta este proiectul viitorului și aceștia sunt parametri de bază. Dar inovația se face atunci când avem un reper de succes care a mai funcționat odată înainte-vreme. Aceasta se numește tradiție. Avem o tradiție agricolă străveche, suntem în Grădina Maicii Domnului, un paradis natural al Marii Mame a lumii, așa cum mulți au văzut-o, au vizitat-o. Avem o tradiție meșteșugară, a breslelor, a profesioniștilor din toate îndeletnicirile umane. Dar înainte de toate avem o tradiție spirituală milenară, educațională în școala lui Spiru Haret (școala muncii) și Simion Mehedinți (pedagogul tinerilor). Cum spunea G. K. Chesterton, unul dintre fondatorii distributismului din Marea Britanie: „Luptăm nu pentru că urâm ceea ce vedem în fața noastră, ci pentru că iubim ce avem în spate.”

Distributismul reprezintă o șansă pentru ieșirea noastră din sclavia mentală și economică. Înseamnă o economie gândită la dimensiuni umane, bazată pe firme de familie și pe alte mici unități productive, pe comunitate, pe grija față de ecosistem și față de calitatea hranei noastre.

La noi micul producător este motorul economic care ne-a adus bunăstarea, prosperitatea care a ajuns la apogeu în perioada interbelică atunci când am avut cea mai mare creștere economică din istorie, devenind grânarul Europei. Țăranul român a fost reîmproprietărit după ce a fost desproprietărit de pe vremea fanarioților. Am avut și reforma agrară a marelui voievod Alexandru Ioan Cuza. Am avut personalități intelectuale de elită începând cu Mihai Eminescu (teoria statului organic), apoi Ion Mihalache, Mihail Manoilescu, Gheorghe Dumitrescu-Bumbești, Dimitrie Gusti, Virgil Madgearu, Nicolae Iorga, Vasile Băncilă, Petre Țuțea și mulți alții. Am avut politica prin noi înșine în care s-au repus bazele milenare ale lui Dimpreună. Toate acestea TREBUIE să revină! Numai cu noi se poate! DIMPREUNĂ!

Distributismul nu înseamnă redistribuirea avuției naționale din modelele socialiste, ci propune o cât mai largă distribuire a proprietății productive („proprietatea productivă” înseamnă posesiunea fizică și folosirea efectivă a pământului, uneltelor și cunoștințelor).

Cooperația ca și formă de conlucrare umană nu este o nouă economie, ci vechea economie reajunsă în actualitate. Dar nu se poate realiza un sistem economic corect dacă nu avem o spiritualitate reală la bază, cum este spiritualitatea creștină, care s-a văzut foarte clar că a stat la baza economiei noastre interbelice, în care voluntariatul era fulminant între oameni, printre români și pentru viitorul lor. Au construit mai mult decât în sute de ani înainte. Au și trăit o viață creștină interioară care le îmbogățea sufletele. Acestea par a fi uitate acum, dar vor reveni.

Avem nevoie de o stare de spirit și a început să renască. Avem nevoie să ne adunăm în jurul unui steag, proiectul de țară din iubire pentru om, neam și Dumnezeu, avem un om al păcii, nu al conflictelor distructive, și acesta este dl. dr. Călin Georgescu, cel mai capabil om să ne fie mentor acum și în viitor, și avem nevoie să ne adunăm în jurul dânsului.

Dar să lăsăm ca ultimele cuvinte să ni le împărtășească domnia sa din cartea Cumpăna României. Să vedem:

România trebuie să știe ce vrea, iar poporul român să înțeleagă ce poate. Demnitatea țării – și a noastră, ca neam – este principalul scop, acum și în viitor.

A consemnat pentru dumneavoastră al vostru devotat Patrick Matiș.

/0 Comments/by
Dan Diaconu – Cum se execută un asasinat economic
,

Dan Diaconu – Cum se execută un asasinat economic

omv petrom

Dan Diaconu - Cum se execută un asasinat economic

De ceva vreme se discută o chestiune aparent incredibilă: OMV ar vrea să renunțe la Petrom. Petrom care este realmente găina cu ouă de aur a companiei. Din acest punct de vedere n-ar avea niciun sens. Însă, dacă e să privim lucrurile cu atenție, absolut totul nu doar că are logică, dar e și premeditat de multă vreme.

Informația cu privire la posibila vânzare circulă neoficial de ceva vreme. Iată că, în ziarul austriac Kurier a apărut zvonul conform căruia austriecii s-ar afla într-un stadiu avansat de negociere a vânzării companiei românești către Mubadala Petroleum, al doilea cel mai mare acționar al OMV. Există însă și informații care vorbesc inclusiv despre vânzarea Petrom către… Romgaz, destinația cea mai preferată în ultima vreme pentru parcarea „investițiilor” incerte. Evident, cu gașca de trădători care conduce destinele României absolut nimic nu e imposibil sau întâmplător.

Motivul pentru care se face această tranzacție pare a fi fost indicat de Rainer Steel, actualul CEO al companiei: dorința de a face tranziția OMV de la o „companie murdară” la una smart, orientată către… mase plastice și alte produse petrochimice. Și acum totul devine cât se poate de limpede.

În 2011 OMV a luat decizia închiderii Rafinăriei Arpechim de la Pitești, cu toate că în contractul de privatizare al Petrom era specificată menținerea a două rafinării. Încă de atunci am spus că operațiunea OMV a fost un asasinat economic, efectuat cu ajutorul conducerii de atunci a țării, anume cuplul dement băsescu-boc. În loc să forțeze menținerea OMV în limitele contractului de privatizare, băsescu și boc au dat-o-n retorici ieftine de tipul „Năstase e de vină” (recte, hoțul strigă hoțul – n. red.). Închiderea Arpechim s-a constituit într-un dezastru inclusiv pentru Oltchim care, în scurt timp, a fost împinsă spre faliment. Poate mai țineți minte întreg circul de atunci. Astfel, întreaga industrie petrochimică autohtonă a fost pusă pe butuci, activitățile fiind preluate de… rafinăria OMV de la Viena.

Absolut nimic nu justifica închiderea Arpechim însă, cu complicitatea trădătorilor prostovani cocoțați în fruntea țării, totul a fost făcut praf. Încă din 2011 se știa de tranziția către energia verde, astfel încât putem să bănuim că totul a fost premeditat. Iată cum, printr-o privatizare cu cântec – să nu uităm: inițiată tot de băsescu!!! – se aduc prejudicii pe termen lung României. În noul context în care se desfășoară lucrurile la nivel european, rafinarea exclusivă pentru producerea de produse petrochimice este un business care va fi extrem de profitabil.

Ieșirea OMV din Petrom se produce astfel la momentul oportun întrucât absolut tot ce înseamnă „zonă murdară” va trebui să suporte reglementări stricte și taxe din ce în ce mai cocoșătoare. De asemenea, cu previzibila interzicere a mașinilor cu combustibili fosili din 2035, domeniul extracției și rafinării de combustibili nu mai are decât 14 ani de viață. Iată de ce OMV vrea să iasă de pe acum, după ce a făcut curățenie asigurându-și astfel piața pe termen lung.

În istorie lupta s-a dat mereu între deștepți și proști, iar – așa cum probabil bănuiți – de fiecare dată au câștigat deștepții. Lăcomia și ticăloșia i-au făcut, pe rând, pe spanioli, portughezi, olandezi, englezi ș.a.m.d. să stăpânească alte lumi, profitând de naivitatea băștinașilor. Din păcate iată-ne acum pe noi, ultimii băștinași proști ai istoriei, vânzându-ne perlele și aurul pe sticla grosolan colorată a aderării la UE și NATO, niște iluzii care ne-au sărăcit în numele implementării unei ipotetice democrații și-a unei înșelătoare economii de piață.

Faceți un bilanț al „realizărilor” de la Revoluție până în prezent și veți vedea cât de proști și imbecili am fost. Culmea e că nici măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, nu ne trezim, lăsându-ne conduși de imbecili străini de țara asta (autorul ignoră, încă, din păcate, faptul că suntem multe zeci de mii de susținători ai proiectului de țară și ai d-lui dr. Călin Georgescu, și de faptul că ne-am trezit deja și ne organizăm pentru a ne relua țara – n. red.). Ne lăsăm călcați în picioare de niște marionete hilare care, în mod normal, ar trebui zdrobite în piața publică, ca un un fel de oglindă istorică a ceea ce a fost execuția lui Horia, Cloșca și Crișan. Asta pentru că tot se discută despre Samuel von Brukenthal. Râdeți de proasta aia care i-a urat „la mulți ani”, dar ar trebui să fie un râs amar întrucât acel „la mulți ani” este, în realitate, adresat sclaviei noastre, implementate temeinic cu oameni strâmbi și fără creier, la fel ca acea curcă imbecilă.

Oare chiar ne place rolul de proști? Oare chiar nu avem puterea să răsturnăm din temelii tot acest regim strâmb care ne-a adus la dezastru? V-o spun sincer: nu mai sunt de acord cu manifestațiile de doi bani de prin piețele publice ale României – relevanța lor este similare celei a petițiilor online, adică zero. De-aia nu mai vine nimeni. Oamenii s-au săturat de circ, vor ceva concret! Nu mai merge așa! Ori ne propunem să răsturnăm tot și să judecăm fără milă criminalii care au asasinat țara asta condamnând-o la sclavie pe termen lung, ori lăsăm naiba tot și ne obișnuim cu statutul nostru de proști. Spun toate acestea pentru a ajunge la urechile prietenilor mei, oameni bine intenționați, dar orbiți de evenimentele momentului: Nu mai merge așa, dragii mei! Ori radicalizăm mișcarea noastră, ori plecăm capul în așteptarea ghilotinei. Altă cale nu mai e! Suntem cu spatele la zidul de execuție, astfel încât am intrat în scenariul „ori noi, ori ei”. Din păcate!

A consemnat pentru dumneavoastră Dan Diaconu via trenduri.blogspot.com.

/1 Comment/by